Bunica - de Barbu Stefanescu Delavrancea

Bunica - de Barbu Stefanescu Delavrancea

O vaz, ca prin vis.

O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos.

Cum daschidea poarta, ii saream inainte.

Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:

- Ghici

- Alune!

- Nu.

- Stafide!

- Nu.

- Naut!

- Nu.

- Turta-dulce!

- Nu.

Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san.

Si totdauna sanul ei era plin.

Ii sarutam mana.

Ea-mi da parul in sus si ma saruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii.

Ea isi infigea furca cu caierul de in in brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul in poala ei.

Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.

- Ei, ce mai vrei? imi zicea bunica.

Surasul ei ma gadila in crestetul capului.

- Sa spui

Si niciodata nu ispravea basmul.

Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva; ea incepea sa spuie, si eu visam inainte.

- A fost odata un imparat mare, mare

- Cat de mare?

- Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si ii parea rau, ii parea rau ca nu avea copii

- Bunico, e rau sa nu ai copii?

- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.

- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.

Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat in doua si ma saruta in crestetul capului.

Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:

- Spune, bunico, spune.

- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si nu mai putea de parere de rau ca nu are copii Intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot

- Cat era de mic?

- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.

- Va sa zica, nu era mic, mic de tot

- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: 'Maria-ta, ai doi meri in gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si cand infloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri infrunzesc, infloresc, se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur' Piticul se duse, si imparatul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.

- De ce nu legau rod, bunico?

- Stiu eu? Dumnezeu stie

Era asa de cald asa de bine in poala bunichii o adiere incetinica imi racorea fruntea norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau inchideam ochii.

Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.

- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si imparatul a taiat toti pomii de jur imprejur. Si merii infloreau in fitece saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de mica

- Ca mosu de mica?

- Da, ca mosu

- Atunci nu era mica de tot

- Asa mica de tot nu era. Si zise imparatului: 'Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plangerii, intr-o campie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca indata ce te-or simti florile, incep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, in buruiana pucioasa or in floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca'

- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?

Tresaream.

- A, nu stiu unde ai ramas la-a-a Zana Florilor

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor

Si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar-sfar pe la urechi, ca un bondar, ca acele cantece din burienile in care adormisem de atatea ori.

- Si imparatul a incalecat pe calul cel mai bun

- Cel mai bun inganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.

- s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat

- s-a plecaaat

- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus

- s-a dus, s-a dus

- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa

- intunecoasa

- de nu se vedea prin ea. Si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si a inchis ochii ca sa se odihneasca. Si pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. Si cum ii aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si dormi

Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul.

Dar basmul?

Cu capul in poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm intreg.

Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei.

Bunicul

de Barbu Stefanescu Delavrancea

Se scutura din salcami o ploaie de miresme.

Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba peste toate au nins anii multi si grei.

Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori.

Cine tranti poarta?

- Credeam ca s-a umflat vantul o, bata-va norocul, cocoseii mosului!

Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara manele lui 'tata-mosu'.

- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?

- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.

- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?

- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.

Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.

- O, voinicii mosului!

Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui erau numai lumina si binecuvantare.

- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?

- In tara cocorilor.

- In tara cocorilor?

- Da.

- Dar randunelile un'se duc cand se duc?

- In tara randunelilor.

- In tara randunelilor?

- Da.

- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba.

- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.

- Da ha ha poi ce fel si mie?

Fata se intrista.

Batranul o mangaie si zise baiatului:

- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.

- Tie doua si mie doua nu e-asa, tata-mosule?

- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.

- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.

- Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiti sunt!

Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta 'Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele'

O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din ras si bunicul din cantec.

E muma lor si fata lui.

Cum il vazu, incepu:

- I tata, si d-ta iar ii razgai o sa ti sa suie in cap

Bunicul ridica mana in sus, aducand destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:

- Lasati pe copii sa vie la mine!

- Biiine, tata, biiine dar stii o, bata-i focul de copii!

Femeia intra in casa.

- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in crestetul capului si pe unul, si pe altul.

Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul.

Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie.

Din vorba in vorba, copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.

- Partea asta este a mea.

- Si partea asta, a mea!

- Mustata asta este a mea.

- Si asta, a mea!

La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:

- Pe din doua.

Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.

- Jumatate mie.

- Si jumatate mie.

Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda.

Baiatul:

- Mustata mea e mai lunga.

Fata:

- Ba a mea e mai lunga!

Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga.

Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:

- Amandoua sunt deopotriva.

- S-a mea, s-a ei!

- S-a mea, s-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

- Partea mea e mai frumoasa.

- Ba a mea, ca e mai alba!

Bunicul zambi.

- Ba a mea, ca e mai calda!

- Ba a mea, ca e mai dulce!

- Ba a mea, ca nu e ca a ta!

- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!

- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!

Bunicul abia se tinea de ras.

- Ba a mea!

- Ba a mea!

Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei.

Fata tipa, sari de pe genuchiul batranului, se repezi si trase o palma in partea baiatului.

Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta partea lui, si fata, suspinand pe a ei.

Mama lor iesi pe use si intreba rastit:

- Ce e asta, vermi neadormiti!

Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surazand fericit, raspunse fie-sei:

Lasati pe copii sa vie la mine!