Ion de Liviu Rebreanu - centrul romanului

Ion

de Liviu Rebreanu

Pana la aparitia lui Ion in anul 1920, romanul romanesc inregistrase numai cateva titluri mai importante Ciocoii vechi si noi" de Nicolae Filimon,Ciclul Comanestilor de Duiliu Zamfirescu, "Mara" ardeleanului Ion Slavici, Arhanghelii tot in Ardeal, publicat cu 6 ani inainte de catre Ion Agarbiceanu.

Cu Ion Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua in istoria romanului romanesc si o trecere de la realismul poetic si liric la realismul epic, impunindu-se ca cel mai mare creator epic si intemeietor al romanului nostru modern.

Obiectul de studiu a lui "Ion" este viata sociala a Ardealului, care, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.

Din linia taranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pamantului in serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuristica inepoizabila, o viclenie procedurala si, cu deosebire o vointa imensa. Stie sa adune energiile difluente intr-un singur fascicul. Nimic nu-i rezista: in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii; vrea sa-l aiba cu orice pret; dragostea devine si ea o arma calita in valvataia focului ce-l incinge.

In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Romanul informeaza cititorul asupra personajelor sale. Astfel aflam ca feciorul Glanetasului era 'iute si harnic ca ma-sa'; 'pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie bu s-a instrainat de camd s-a facut dansul stapanul casei'. Tatal lui Ion, 'sarac iasca si lenevior de n-avea pereche', mancase repede zestrea Zenobiei si batea toate crasmele Armandiei. La scoala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindca era silitor si cuminte. Dar ii era mai drag sa 'pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul'.

Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza: 'Trecea deseori, parca inadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facuse planuri cum va avea faneata cutare'.

Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intalneste atat trasaturile eroului clasic, cat si cele ale celui romantic. Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat realist si obiectiv, dar mai degraba cu viziunea unui naturalist.

Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care il numeste 'sarantoc', 'hot', 'talhar', Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent: 'statea neclintit, ca un lemn, doar inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat. () Ii clocotea tot sangele, si parca astepta inadins sa-l atinga barem cu un deget, ca sa-l poata apoi sfarteca in bucatele, mai ales ca in spatele lui vazuse pe George ce privea dispretuitor si multumit'.

Asa cum observa Tudor Vianu in Arta prozatorilor romani 'senzatia organica ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale emotiilor, reapar in nenumarate descrieri pe care scriitorul le doreste puternice, directe, zguduitoare'. Astfel, destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa ce-l batu zdravan pe George Buluc, pe care Vasile Baciu il vroia ginere, fiind flacau bogat, Ion 'era multumit acuma si racorit'. Orgoliul sau ranit se mai tempera in urma acestei ispravi.

Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: 'Dojana preotului il sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz. () Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult'.

Scena cositului, a sarutarii pamantului se adauga celor dinainte, alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata: 'Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care il calci in picioare, sau o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. () Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. {i atunci se vazu din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareu niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa, pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul'.

Comentand aceasta scena, Nicolae Manolescu adanceste observatia asupra personajului: 'Aceasta fiinta simpla, colosala, sublimand instinctul pur al posesiunii sta fata-n fata nu cu acel pamant , ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiu sau Dinu Paturica il exploateaza ca sa se imbogateasca, ci un pamant statuie primara la fel de viu ca si omul'.

Scriitorul isi urmaresete personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta de a avea pamant cat mai mult, care, odata obtinut, ii aduce lui Ion un comportament bine calculat, inteligent si viclean, fara scrupule, el isi adapteaza atitudinile in functie de datele realitatii.

Eugen Lovinescu vedea in Ion 'expresia instinctului de stapaire a pamantului in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa'.

In fata holdelor de pamant Ion se simte coplesit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-i. Se simti mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: Cat pamant, Doamne!

Setea de pamant l-a stapanit pe Ion inca din copilarie: Totusi in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua-trei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de-a avea pamant mult, mult, cat mai mult . Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: "trebuie sa aiba pamant mult, trebuie !" De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama.

Din momentul in care Ion se hotareste sa o ia pe Ana, el dovedeste o viclenie si o tenacitate calculata. Asistam la o adevarata inscenare erotica: joaca la hora, o cheama la poarta, o ignora cateva zile, o seduce si o paraseste. Daca pana la un punct el poate fi inteles in zbaterea sa pentru pamant, tratamentul inuman fata de Ana este aproape inexplicabil. Lacomia nemasurata a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu caruia ii ia tot pamantul.

Dupa ce obtine pamanturile, Ion se schimba. El dobandeste constiinta noii sale pozitii in lumea satului in ochi avea o lumina mandra, de biruitor, era plin de sine insusi, pe ulita umbla cu pasi mari si cu genunchii indoiti, vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de pamant si avere.

Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreste sa-si schimbe viata intr-o lume, care nu-i ofera prea multe sanse. Astfel la inceput el isi lucreaza cu harnicie si indarjire pamantul putin si neroditor. Munca sa este insa fara rezultat; Ion se simte umilit de ceilalti. Cearta cu Vasile Baciu, bataia cu George, mustrarile preotului, reprosurile mamei, ca trage la saracie amplifica zbuciumul personajului. Pentru Ion pamantul inseamna mai mult decat stapanirea unui teren intins, inseamna demnitate, inseamna dorinta de a intra in rand cu oamenii. Singura solutie de a ajunge la pamant oferita de lumea in care traieste este casatoria cu o fata bogata. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunavoie, Ion se decide sa o seduca pe Ana. Setea de pamant intalneste in sufletul lui Ion o rezistenta puternica pentru ca Ion nu se hotareste usor sa o ia pe Ana de nevasta. Neputinta de a-si schimba viata il determina sa aleaga aceasta solutie. Defapt in vremea respectiva multi tineri saraci se insurau pentru avere cu fete bogate.

In lumea satului principalul mijloc de ameliorare si stratificare a conditiei sociale, ca si de imbogatire il constituie posesiunea pamantului. Pentru taran, pamantul a insemnat o drama ancestrala, o sete nepotolita intr-un sir de secole, care a cumulat necestitatea pama a prefacut-o in patima. Ion e o metafora a dramei pamantului, in care factorul social nu trebuie separat de cel bilogic.

El incepe sa domine o situatie morala pe care nu va intarzia s-o fructifice pentru atingerea unicului tel: dobandirea pamantului. Si renunta la dragostea pentru Florica,chiar daca Ion e inzestrat cu o mare energie si vointa de a minti, cu ravna si pricepere. Patima lui de pamant nu reprezinta o fetisizare, ci atasamentul unui tip constructiv, al unui gospodar, care stie cum trebuie arat si semanat mai bine. El priveste locurile lui Vasile Baciu cu dorinta de a le stapani, dar si cu ochiul specialistului: "Le cantarea din ochi se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va semana-o cu trifoi."

Nicaieri in literatura romana viata satului nu a fost evocata cu atata forta realista, atat de viguros si patrunzator. Conditia lui Ion rezuma tragedia istorica a taranimii fara pamant si daca parvenirea sociala a personajului este reprezentativa doar pentru o parte infima a acesei taranimi, ambitia de care este devorat defineste sufletul taranesc, iar destinul sau denunta intocmirea inechitabila ce condamna pe cei de seama lui fie la saracie si umilinta, fie la schilodire morala. Sfortarea lui Ion de a-si depasi conditia capata dimensiuni universale si infrangera sa in lupta cu soarta implacabila aduce aminte de prabusirile eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii si surparii lui Ion aduna in cuprinsul ei intreaga existenta a Transilvaniei romanesti. "Ion" este o densa monografie, o epopee a satului romanesc de peste munti.

In psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, intrucat Ion este redus, in realitate la un singur instinct. In sufletul lui Ion exista o lupta intre "Glasul Pamantului" si "Glasul Iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput, Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte: "Glasul Pamantului" il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a adaugat si "Glasul Iubirii". Ajungind la stapanirea pamantului dorit, Ion se umanizeaza, devenind un om ca oricare altul care poate iubi pe Florica fara ca dragostea sa contrarieze marea si unica pasiune a vietii: daca prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci si adevarul interes dramatic, unitatea lui sufleteasca, ii da proportii impunatoare: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu ferocitate, asa ca, prin gesturi voluntare si tenace, conditia lui umila se topeste in imensitatea simbolica a unei creatii ctonice.

Rebreanu a cautat mereu o unitate pierduta a Lumii; ca un om al pamantului, a incercat sa revele o "axis mundi", sa descopere, pentru cititorul sau, un Centru al lumii. Ca si Eminescu, ca si Sadoveanu, ca si Blaga, a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Dinamism resimtit de o seama de literaturi ale estului european, in al doilea patrar al secolului al XX-lea.

"Ion" este capodopera rebreniana in care arta romancierului descopera, cu o rigoare si spbrietate exemplare, adancurile simplitatii, marea poezie epica a miracolului existentei esentiale, si in care linistea povestirii si echilibrul constructiei rasfrang intelegerea matura si armonioasa a omenescului, dau epicului statura memorabila de simbol complex si substantial al frumusetii si contradictiilor lumii si vietii reale.

Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei umane.