Modelul diadic al semnului la Ferdinand de Saussure

Modelul diadic al semnului    la Ferdinand de Saussure

Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat intemeietorul lingvisticii structurale, desi idei structuraliste existau inca de la Humboldt si Leibniz. Cursul de lingvistica generala, care pune bazele semioticii ca disciplina autonoma va fi opera postuma, aparuta la editura Payot din Paris 1916, o redactare unitara a notitelor cursurilor tinute de acesta la Geneva intre 1906 - 1907, 1908 - 1909, 1910 - 1911, de catre trei elevi ai lui Saussure: Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling.

Conceptia lui Saussure despre semn depaseste insa granitele lingvisticii generale si include si toate semnele care servesc comunicarii in cadrul vietii sociale, de la semnele scrierii la alfabetul surdo-mutilor, de la formulele de politete la moda obiceiuri, ritualuri, de la semnalele militare la pantomima.

Semiologia propusa de Saussure va studia viata semnelor in cadrul vietii sociale si va fi o parte a psihologiei sociale, cum mentiona insusi autorul ei.

Armatura teoriei saussuriene se organizeaza in trihotomia: limbaj - limba - vorbire. Pe cand limbajul este vazut ca facultate a speciei umane, limba reprezinta forma particulara a limbajului intr-o anumita comunitate sociala, cu alte cuvinte reprezinta repertoriul limbilor naturale, iar vorbirea este actualizarea sistemului limbii in comportamentul comunicativ al individului ca 'act individual de vointa si inteligenta'.

Distingand limba de vorbire si accentuand primatul limbii, Saussure stabileste distinctia stiintifica intre cod si mesaj, distinctie care va fi reluata de R. Jakobson, R. Barthes sau U. Eco si, de asemenea, va construi conceptul de sistem al limbii, concept destul de vag pana la el.

Partea cea mai fertila a teoriei semiotice sassuriene este cea cu privire la semn. Semnul este o imbinare a unui concept cu o imagine acustica, cu alte cuvinte, a unui semnificat cu un semnificant.

Semnul lingvistic are drept conditie esentiala arbitrarietatea, care rezulta din aceea ca semnificantul se afla in raport arbitrar cu semnificatul, adica, de pilda, nu exista nici o legatura necesara intre sunete si conceptele corespunzatoare lor.

Desi, arbitrarietatea este conditia esentiala a semnului, exista si exceptii, cand unele semne pot fi partial motivate, situatie in care intre semnificant si semnificat exista o anumita legatura de determinare. Aceasta situatie este intalnita in cazul simbolismului fonetic al onomatopeelor, al interjectiilor sau al motivarii fonetice relative, precum in cazul numeralelor sau al derivarii cu sufixe si prefixe.

Semnul lingvistic este, de asemenea conventional, ceea ce presupune ca asociatia dintre semnificant si semnificat trebuie ratificata mai intai de societate, abia apoi impunandu-se individului.

Notiunea de arbitrar propusa de F. de Saussure va fi contrazisa de Emile Benveniste. In 1939, in lucrarea Nature du signe linguistique, Emile Benveniste va corela interpretarea notiunii de arbitrar relatiei semnificant - referent si nu celui semnificant - semnificat, pe care o considera o relatie necesara, de consubstantialitate, care asigura unitatea structurala a semnului lingvistic. Conform acestuia, lingvistul genevez s-ar referi implicit la realitate, arbitrara nefiind decat relatia semn - obiect, si nu legatura dintre semnificant si semnificat, pe aceasta din urma o considera necesara