Izvoarele si repertoriul de povesti - Ion Creanga

Izvoarele si repertoriul de povesti - Ion Creanga

Nu se cunosc izvoarele lui Ion Creanga decat in chip vag si ipotetic.Cercetarea literara ar realiza un castig enorm daca ar avea la indemana varianta populara asa cum a auzit-o Creanga din gura povestitorului, pentru a o compara apoi cu naratiunea acestuia.

In afara de 'Pacala', care este o naratiune scrisa doar cu intentii didactice intr-un chip cat mai fidel modelului, nu mai cunoastem izvorul nici uneia din povestile lui Creanga. Cercetatorul nu se mai afla in situatia privilegiata a istoricului literar care poate urmari de la sursa prefacerile si adaptarile unui motiv in prelucrarile lui successive, bazandu-se pe documente databile si sigure. Metodologic, nu exista decat calea de a scurta toate variantele folclorice cunoscute si accesibile, eliminand cu multa acuitate critica ceea ce provine din sursa literara studiata in procesul invers de reintrare in circuitul oral, pentru a determina gradul de asemanare si, intrucatva, fizionomia probabila a variantei de la care a pornit scriitorul.

Ion Creanga stia cele mai multe povesti din copilarie, auzite in satul Humulesti. Aceasta e situatia fireasca, deoarece cercetarile folclorice au aratat ca povestitorii invata povestile aproape exclusive in anii copilariei, cand memoria este peste masura de receptiva, iar ceea ce se adauga mai tarziu reprezinta foarte putin. Confirmarea este facuta de insusi Creanga prin gura unui contemporan de la 'Junimea' :

'La lumina opaitului, povestitorii satului spun tot felul de pruji-turi, iar eu culcat pe cuptor, ascultam cu amandoua urechile, si simteam atat de mult interes si asa de mare emotie, incat dupa ce povestitorul inceta, eu nu puteam sa adorm inca ceasuri intregi'.

Se crede ca autorul a mai auzit povesti si in seminarul de la Socola, unde, aproape toti fii de rurali, e neindoielnic ca se indeletniceau serile, inainte de a adormi, cu povestitul. Apoi, chiar

in mahalaua Ticaului, pe acea vreme animate de o viata folclorica, povestiul trebuie sa fi fost o indeletnicire curenta.

Care anume din povestile sale sunt auzite in Humulesti si care provin din sursele ulterioare, e greu de stiut, povestitorul nelasand nici un fel de insemnare in acest sens. S-ar putea presupune ca 'Soacra cu trei nurori'si 'Cinci paini' ar fi fost auzite in Iasi.

Multimea termenilor rusesti din 'Ivan Turbinca' ar putea sa indice o sursa citadina, familiara cu limba rusa, dar aceasta ar putea veni si de la Humulesti sau Falticeni.

Povestile scrise de Creanga nu reprezinta decat o parte din repertoriul pe care ii detinea povestitorul. In manualele scolare apar si mici naratiuni. Spre exemplu, in 'Metoda noua de scriere si cetire' din 1874 sunt publicate 'Albina si porumbita', 'Corbul', 'Soarecele siret', 'Cearta nu aduce folos', 'Comoara', 'Broasca si boul', 'Bostanul si ghinda', prima si ultima republicate mai tarziu prin abecedare, iar in 'invatatorul copiilor' aparut in acelasi an (1874), alaturi de'Tacala' si 'Inul si camesa', 'Acul si barosul '.

Creanga nu a scris, toate povestile pe care le stia, fiindca el nu a facut opera de folclorist constient. El a facut o selectie din acest repertoriu potrivit celor doua criterii care 1-au calauzit in activitatea lui scriitoriceasca. La inceput, ca autor de manuale didactice, el a ales acele naratiuni care se potriveau cu intelegerea celor mici si care cuprindeau o invatatura morala usor de retinut.

Celelalte povesti sunt scrise cu intentie estetica, opera de literatura propriu-zisa. Aici, Creanga a ales pe cele care se puteau invesmanta in haina umorului sau, puteau sa fie supuse cu jovialitate plina de verbozitate in care isi desfasura intreaga gama a talentului sau narativ.

Cele ai frumoase povesti sunt acelea in care umorul, jovialitatea infasoara schema epica traditionala in culori calde si vii. In 'Fata babei si fata mosneagului'si in 'Povestea porcului', umorul este firav reprezentat si numai in scene initiale, apoi actiunea continua pe un ton serios, cu gravitate, ca pentru a ilustra invatatura ce se desprinde din ele.

Povestile lui Creanga reprezinta o treapta mai evoluata si in ceea ce priveste compozitia, schema epica. Ele nu au de loc stufozitatea, uneori uimitoare, a unor basme populare. Povestitorul popular se complace a pune cat mai multe ispravi nastrusnice pe schema eroului si de a-1 purta de pe un taram pe altul in chipul cel mai ciudat, in incaierari cu fel de fel de monstrii. Eroul moare si invie de mai multe ori, se metamorfozeaza in formele cele mai uluitoare, apare unde nu se asteapta nimeni, etc.

Schema epica a povestirilor lui Creanga este cat se poate de unitara, de organica, linia compozitionala bine rotunjita, armonioasa, in care totul decurge in chip logic si necesar. In povestile sale, personajele traiesc si prind constiinta prin trasatura principala pe care o intruchipeaza in sens pozitiv sau negativ si mai cu seama prin faptele pe care le savarsesc.

Din toate povestile sale, razbate caldura nestavilita cu care e invaluita lumea pe care el o reprezinta.

Daca ar fi sa cuprindem intr-o formula opera lui Creanga, aceasta s-ar putea defini ca o simbioza organica a dorului cu umorul. Altoirea umorului pe dorul puternic si profound dupa o lume care apune ii confera operei lui Ion creanga cele doua fatete, dupa care poate fi propusa de suprafata sau in profuzime, printre randuri, si constituie nota ei specifica. La prima vedere, imbinarea e contrastanta si nefireasca, dar ea nu e decat reflexul celor doua modalitati ale existentei umane.

Sinteza literara a celor doi poli opusi necesita o scanteiere geniala prezenta decat la marii scriitori, printre acestia se numara si Creanga.