LATINA VULGARA

1. Conceptul de latina vulgara. Definitie

Ca si celelalte limbi romanice, romana are la baza latina populara (vulgara), adica limba vie, cotidiana, uzuala, familiara, necodificata de gramatici, vorbita de cea mai mare parte a populatiei, de toate clasele sociale, atat de paturile medii ale societatii, cat si de cele de jos: negustori, tarani, soldati, mestesugari, hamali, gladiatori, sclavi, prostituate etc. ). Faptul ca latina populara era mai putin preocupata de normele corecte a permis patrunderea unor inovatii de orice fel (termeni argotici, familiari, uneori mai expresivi, forme gramaticale noi etc. ). Aceasta este diferita de latina clasica, acea limba corecta, literara, pe care o cunoastem din textele scriitorilor latini si care reprezinta aspectul cultivat, ingrijit, normat al limbii latine. Totusi, latina vulgara si cea literara nu sunt doua limbi diferite, ci doua aspecte ale aceleiasi limbi, diferind mai mult prin pronuntare si vocabular. Latina vulgara era deschisa permanent catre modificari si inovatii, indepartandu-se astfel de latina din scrierile literare. Cele doua (latina populara si latina clasica, literara) reprezinta, deci, aspecte ale aceleiasi limbi.

Latina culta, scrisa, literara, era destul de unitara; mai putin unitare, cu un caracter regional mai usor de remarcat sunt textele cu caracter neliterar, de pilda inscriptiile cu caracter privat, neoficial. Desi destul de unitara, latina vorbita pe un teritoriu devenit din ce in ce mai vast, o data cu expansiunea Imperiului Roman, prezenta deosebiri regionale (dialectale) si sociale. Cercetarile intreprinse asupra latinei vulgare arata ca unitatea ei s-a mentinut atata vreme cat a existat o unitate teritoriala si politica a Imperiului Roman; dupa sfarsitul secolului al IV-lea e. n. , s-a produs o impartire a acestuia in Imperiul Roman de Rasarit (cu sediul la Constantinpol) si Imperiul Roman de Apus (cu capitala mai intai la Ravena, apoi la Roma), ceea ce a facut ca, dupa aceasta perioada, latina din zona carpato-danubiana sa evolueze izolat si diferit de latina occidentala; aceasta separare explica unele trasaturi care individualizeaza limba romana printre limbile romanice (pastrarea neutrului latin, pierdut in restul Romaniei, conservarea unor urme de declinare din latina (vocativul de masculin singular in -e si genitiv-dativul feminin singular in -e etc. ), precum si caracterul rustic al unor elemente de vocabular mostenite de romana din latina (faptul ca, de pilda, latina a mostenit mai ales termeni legati de viata rurala si mai putin de viata urbana); separarea celor doua teritorii explica si faptul ca inovatiile fonetice si lexicale produse in centrul si vestul Imperiului Roman nu mai ajung pana in Dacia, romana ramanand, din acest punct de vedere, mai conservatoare, mai apropiata de latina decat celelalte limbi romanice, deci mai fidela latinitatii.

Dupa secolul al VI-lea, o data cu destramarea politica a Imperiului si invaziile barbare, incepe o evolutie separata a latinei vulgare din diversele regiuni ale Romaniei.

2. Latina dunareana

La baza limbii romane sta latina vulgara vorbita in zona carpato-dunareana a Imperiului Roman (de aceea numita latina dunareana sau carpato-dunareana). Ea poate fi reconstituita pe baza inscriptiilor descoperite in aceasta zona geografica (ele reflectand tendintele de evolutie a foneticii, morfosintaxei si lexicului latinei vorbite in aceasta parte a Imperiului Roman) si prin comparatia romanei cu celelate limbi si dialecte romanice. Pana in secolul al VII-lea, data care in Dacia se caracterizeaza prin asezarea slavilor si prin abandonarea granitei dunarene a Imperiului, latina dunareana coincide, in linii generale, cu latina populara vorbita in celelalte arii ale Imperiului Roman, existand insa si unele diferente.

3. Izvoarele de cunoastere a latinei vulgare

Spre deosebire de latina clasica, literara, care ni s-a transmis prin numeroase texte literare, pentru latina vulgara nu dispunem de un asemenea material, pentru ca nimeni nu si-a propus sa scrie in aceasta "limba". Nu exista texte redactate in latina vulgara, dar numeroase texte contin vulgarisme, care ne permit sa reconstituim, din diferite izvoare, particularitatile cele mai importante ale latinei populare. Pentru reconstituirea latinei populare exista doua categorii de izvoare: antice si moderne.

3. 1. Izvoare antice

Cele mai importante, din punct de vedere numeric, oferind pretioase informatii, mai ales din punct de vedere fonetic si lexical, sunt inscriptiile (in special cele cu caracter particular: funerare, comemorative, imprecatii etc. ), raspandite pe intreg teritoriul fostului Imperiu Roman, scrise de mesteri pietrari care nu stiau multa carte; este vorba despre inscriptii funerare, desene murale etc. In functie de locul in care au fost scrise, particularitatile lingvistice pe care le prezinta ne permit sa ne dam seama de diferentele regionale dintre latina din Galia, Iberia, Dacia. In aceste inscriptii se intalnesc numeroase vulgarisme care s-au pastrat in limbile romanice: caderea lui -m final, sincopa lui -u- in oclu, disparitia consoanei h etc. Aceste inscriptii au fost reunite de cercetatorul Mommsen intr-o lucrare ce cuprinde 16 volume, intitulata Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL) si publicate incepand cu anul 1862, pana in 1956.

Inscriptiile din Imperiul roman de rasarit au fost studiate si publicate de H. Mihaescu in lucrarea Limba latina in provinciile dunarene ale Imperiului Roman, Bucuresti, 1960, de I. I. Russu, Inscriptiile Daciei romane, Bucuresti, 1975 si de Emilian Popescu, Inscriptiile grecesti si latine din secolele IV-XIII descoperite in Romania, Bucuresti, 1976.

Deosebit de importante sunt inscriptiile de la Pompei, care ofera informatii despre viata populatiei acestui oras.

3. 1. 2. Textele literare ne ofera doua categorii de marturii: directe si indirecte.

Cele mai importante marturii directe sunt pasajele din lucrarile gramaticilor si lexicografilor latini, in care acestia faceau distinctia intre cele doua forme ale latinei, inregistrand vulgarisme; ei atrageau atentia asupra formelor incorecte si recomandau formele corecte, normate. In lucrarile lor sunt semnalate greselile cele mai frecvente (mai ales de pronuntare si morfologie) in vorbirea cotidiana. Una dintre aceste lucrari este Appendix Probi (scris, probabil, la Roma si datand din secolul al III-lea e. n. , continand 227 de cuvinte din latina clasica alaturi de echivalentele lor care circulau in latina populara; aceasta lista reprezenta cea de-a treia parte a unui manuscris al lui Valerius Probus si era scrisa pentru elevii sai. Prin inregistrarea paralela a celor doua forme (latina literara / latina vulgara), autorul isi propunea sa indrepte unele greseli de limba. Lista alcatuita de Probus este importanta pentru cercetatorul limbilor romanice, pentru ca ea arata ca formele respective erau destul de raspandite. Dam cateva exemple din Appendix Probi: oculus non oclus, rivus non rius, viridis non virdis, vetulus non veclus, columna non colomna, speculum non speculum, auricula non oricla, mensa non mesa, auris non oricla, iuniperus non iiniperu, nurus non nura, socrus non socra.

Si Glosele contin o serie de cuvinte si forme caracteristice latinei vulgare. Destinate plebei, aceste liste inregistrau cuvinte din latina literara, din scriitori, multe dintre ele necunoscute de oamenii de rand, pe care glosatorii le explicau, adesea prin sinonime proprii latinei vulgare. In unele din aceste glose termenul literar collirida este explicat prin cel popular turta, care sta la baza cuvantului romanesc turta; termenul literar femur este explicat prin acela popular (si probabil mai bine cunoscut) de coxa, care a devenit in romana coapsa etc. Sunt cunoscute si importante pentru domeniul romanic, in special galo-romanic, Glosele de la Reichenau, datand probabil de la sfarsitul secolului al VIII-lea, redactate in nordul Frantei, care explica, prin perifraze sau termeni populari, unele expresii din Vulgata si alte cuvinte (iecur, scris gecor, este explicat prin ficatus, care sta la baza vechiului francez feie, fr. moderna foie

3. 1. 2. 2. Marturii indirecte au lasat scriitorii care au introdus in operele lor, in mod voluntar sau involuntar, vulgarisme.

Unii scriitori utilizeaza forme populare din ratiuni stilistice: familiaritate, comic, ironie, familiaritate, in special in genul comic, dialogat, dar nu numai. Este cazul comediilor lui Plaut; astfel de forme se intalnesc si la Horatiu, Cicero, uneori la Petronius (in Satyricon). Alti scriitori introduc in scrierile lor in mod involuntar vulgarisme, fie din neatentie, fie din necunoastere. In aceasta categorie intra unele tratate de medicina veterinara (Mulomedicina Chironis, secolul al IV-lea e. n. ), si de medicina populara.

La autorii crestini se intalnesc fenomene lingvistice populare: cea mai veche traducere, dupa un text grecesc, a Bibliei (cunoscuta sub numele de Itala sau Vetus Latina), din secolul al II-lea e. n. ); traducerea Bibliei in limba latina, cunoscuta sub numele de Vulgata (sfarsitul secolului al IV- lea - inceputul secolului al V-lea e. n. ); jurnalul de calatorie al unei calugarite spaniole, care a vizitat Ierusalimul si alte locuri sfinte, intitulat Peregrinatio Aetheriae (Egeriae) ad loca sancta (inceputul seolului al V-lea e. n. ).

3. 2. Izvoare moderne. Reconstructia unor particularitati de limba si a unor cuvinte din latina vulgara (unele inca neatestate) este posibila prin metoda comparativ-istorica (compararea limbilor romanice).

4. Trasaturi ale latinei vulgare (fonetica, morfosintaxa, lexic)

4. 1. Fonetica

Exista o serie de particularitati, unele general romanice, altele specifice latinei dunarene, care explica fapte din limba romana.

4. 1. 1. Vocalismul

In latina clasica exista corelatia de cantitate (vocale lungi si vocale scurte), diferenta de durata avand rol distinctiv (distingeau sensuri si forme gramaticale). Astfel, cele zece vocale din latina clasica difereau prin locul de articulare, gradul de deschidere si cantitate, grupandu-se, dupa cantitate, in cinci perechi: a - a; ē - ĕ; ī - ĭ; ō - ŏ; ū - ŭ: malum "mar" / malus "rau"; lēvis "neted" / lĕvis "usor"; vēnit (perfectul verbului venire) / vĕnit (prezentul verbului venire); pīla "coloana" / pĭla "minge"; pōpulus "plop" / pŏpulus "popor"; lūtum "galben" / lŭtum "glod". In latina populara, modificarile care au survenit in structura accentului au facut ca opozitia de cantitate a vocalelor sa se transforme intr-o opozitie de calitate (timbru), vocalele lungi transformandu-se in vocale inchise, iar cele scurte, in vocale deschise; se apreciaza ca aceasta trecere a avut loc aproximativ in secolele III-IV e. n.

Proprie latinei dunarene ii este diftongarea lui in ie (inca din secolul al II-lea e. n. ): lat. fĕrrum > rom. fier; lat. fĕlem > rom. fiere; lat. fĕrvere > rom a fierbe; lat. pĕctus > rom. piept. Diftongarea nu se produce insa daca (deschis) se afla inaintea unei consoane nazale. De pilda: lat. dentem > rom. dinte; lat. tempu(s) > rom. timp.

Astfel, sistemul vocalelor neaccentuate al latinei dunarene se reduce la cinci termeni (a, e, i, o, u), ulterior romana dezvoltand acest sistem prin aparitia vocalelor de timbru mediu a (in romana comuna), apoi i (mai tarziu).

Un fenomen fonetic vechi, cu extindere in latina populara, este sincoparea unor vocale neaccentuate, in special i si u, atunci cand se aflau in pozitie interconsonantica. Appendix Probi inregistreaza numeroase situatii de acest tip: viridis non virdis (> rom. verde); calida non calda (> rom. calda); vetulus non veclus (> rom. vechi); oculus non oclus (> rom. ochi). Totusi, spre deosebire de limbile romanice apusene, unde acest fenomen este general, romana mentine, in unele cazuri, pe i si u neaccentuate: lat. lingula > rom. lingura; lat. scandula > rom. scandura; lat. singulus > rom. singur; lat. picula > rom. pacura; lat. codobattula > rom. codobatura; lat. pop. *scorbula > rom. scorbura; lat. pulicem > rom. purice etc. ; in functie de gradul de deschidere, in anumite conditii fonetice (in pozitie accentuata si cand sunt urmate, in cealalta silaba, de e sau a), a vocalelor e si o, rezulta aparitia diftongilor ea si oa: lat. solem > rom. soare; lat. molam > rom. moara; lat. florem > rom. floare; lat. sera > rom. seara; lat. legem > rom. com. leage; lat. mensa > lat. pop. messa > rom. com. measa.

In mod accidental (fara regularitate) se petrec si alte schimbari fonetice:

a > e: lat. cl. canapem > lat. pop. *canepam > rom. canepa;

a > o: lat. cl. quadratus, -a, -um > lat. pop. codratus > rom. patrat;

e > i si i > e: lat. cl. senatus > lat. pop. sinatus; lat. cl. vicinus > lat. pop. vecinus > rom. vecin; lat. cl. civitatem > lat. pop. cetatem > rom. cetate;

i > a: lat. cl. silvaticus > lat. pop. salvaticus > rom. salbatec;

o > u si u > o: lat. cl. columna > lat. pop. colomna; lat. cl. turma > lat. pop. torma; lat. cl. ponere > lat. pop. punere > rom. pune.

In latina populara, vocalele e si i exercita o actiune puternica asupra consoanelor precedente, determinand transformarea acestora in altele noi, care nu existau in latina clasica (vezi Consonantismul).

Diftongii se contrag, de cele mai multe ori, in vocale simple: ae (rostit ai) > e: lat. cl. caelum > lat. pop. celum > rom. cer; lat. cl. haedus > lat. pop. (h)edus > rom. ied. Fenomenul e foarte vechi (secolul III i. e. n. ) si este atestat in inscriptiile din latina dunareana.

Diftongul au prezinta diferente de tratament pe teritoriul Romaniei: in latina vorbita, el tinde sa se monoftongheze inca din secolul al II-lea i. e. n. , fiind pronuntat uneori (mai frecvent) ca o (lat. cl. auricula > lat. pop. oricla > rom. ureche, fr. oreille; lat. cl. cauda > lat. pop. coda > rom. coada etc. ), alteori ca a (lat. cl. ausculto > lat. pop. asculto > rom. ascult; lat. cl. augustus > lat. pop. agustus > rom. agust, numele popular mai vechi al lunii august). Exista insa, in latina dunareana, si situatii cand diftongul au s-a mentinut (lat. aurum > rom. aur; lat. taurus > rom. taur; lat. laudo > rom. laud), iar ulterior s-a scindat in doua vocale, in timp ce in limbile romanice occidentale el s-a redus la o (fr. or).

4. 1. 2. Consonantismul

Inventarul consonantic al latinei era relativ sarac, prin faptul ca nu existau africatele; consoanele f si s (surde) nu aveau corespondente sonore; nu existau constictivele s si j.

Existau insa, in latina clasica, consoane geminate (duble), iar distinctia consoana simpla / consoana geminata avea rol fonologic, deosebind cuvinte: ferum "salbatic" / ferrum "fier"; catus "ascutit" / cattus "pisica". In latina populara acestea se reduc insa, ele mentinandu-se doar in italiana.

In evolutia sistemului consonantic de la latina la romana exista cativa factori decisivi de care trebuie sa se tina seama: a. pozitia sunetului in cuvant (soarta sunetului depinde de locul acestuia in sistem; initial, median sau final: sunt mai supuse disparitiei consoanele finale, care au o pronuntare mai slaba, si mai stabile consoanele care se afla la initiala de cuvant); b. vecinatatea celorlalte sunete, vocale sau consoane; c. locul accentului, de o importanta mai mica decat in cazul sistemului vocalic.

Inventarul consoanelor din latina clasica se modifica in latina populara, prin: a. aparitia unor consoane noi (seria africatelor); b. disparitia unor sunete (h); c. caderea consoanelor finale (m, s); d. reducerea unor grupuri consonantice.

Principalele transformari produse in latina populara fata de latina clasica sunt:

Amutirea consoanei h, indiferent de pozitia ei in cuvant: lat. cl. hostes > lat. pop. oste(s) > rom. oaste; lat. cl. hordeum > lat. pop. ordeu(m) > rom. com. ordzu > rom. orz; lat. cl. hibernum > rom. iarna; lat. herba > rom. iarba.

Betacismul (confuzia lui b cu v): lat. cl. cervus > lat. pop. cerbu(s) > rom. cerb; lat. cl. corvus > lat. pop. corbu(s) > rom. corb; lat. cl. veteranus > lat. pop. betranu(s) > rom. batran; lat. cl. vervex > lat. pop. berbex > rom. berbec; lat. cl. alveus > lat. pop. albeus > rom. albie;

In alte situatii, b si v in pozitie intervocalica au disparut: lat. caballus > rom. cal; lat. sebum > rom. seu; lat. ovem > rom. oaie; lat. grevus > rom. greu.

Sonantele l si n, urmate de i in hiat, se palatalizeaza (se considera ca sunt primele consoane muiate ale latinei): lat. cl. filius > lat. pop. fiiu(s) > rom. com. fiu > rom. fiu; lat. cl. cuneus > lat. pop. cueu(s) > rom. com. cuu > rom. cui.

Caderea sunetelor finale este o tendinta veche, cunoscuta inca din indo-europeana; consoanele care cad cel mai frecvent sunt -m si -s. Appendix Probi inregistreaza numeroase caderi ale consoanelor finale: passim non passi; idem non ide; olim non oli; pridem non pride. Caderea consoanelor finale -m si -s in flexiunea nominala (intr-o masura mai mica in flexiunea verbala) se inregistreaza in inscriptiile din latina dunareana incepand cu secolul II e. n. : lat. campus > rom. camp, lat. filius > rom. fiu. Si in italiana se inregistreaza un tratament asemanator al sunetelor finale -m si -s (it. campo, filio), in timp ce in unele limbi romanice occidentale -s se pastreaza (fr. fils, champs).

Consoanele dentale t, d + i (< i in hiat) s-au palatalizat, incepand cu secolul II e. n. Pronuntarea asibilata a lui t se intalneste in inscriptii in forma tz, ci si s, variatiile de notare fiind incercari ale scribilor de a nota sunetele nou aparute: Vincentzus pentru Vincentius, terminaciones pentru terminationes, tercio pentru tertio, Terensus pentru Terentius, observasione pentru observationem, iar pentru d, prin dz si z: ziaconus pentru diaconus, adzutor pentru adjutor, Zionisos pentru Dionisos.

Velarele c si g, inainte de e si i se palatalizeaza: lat. brachium > rom. brat;

Labiovelarele qu, gu pierd apendicele labial si evolueaza identic cu velarele c si g: lat. quinque > rom. cinci; lat. sanguis > rom. sange. Cand este urmat de a, apendicele labial se pastreaza, labiovelara evoluand la p, b: lat. aqua > rom. apa; lat. quattor > rom patru; lat. lingua > rom. limba.

Grupurile de consoane tind sa se asimileze:

cs > ss > s: lat. cl. dixit > lat. pop. dissit > rom. zise; lat. cl. laxare > lat. pop. lassare > rom. lasa; lat. cl. maxilla > lat. pop. massila > rom. masea;

rs > ss > s: lat. cl. deorsum > lat. pop. deossu(m) > rom. jos; lat. cl. sursum > lat. pop. sussu(m) > rom. sus. Desi in limba vorbita formele fara r erau frecvente (persica non pessica - App. Pr. ), uneori r + s s-a conservat: lat. ursus > rom. urs, it. orso, port. urso.

ns > ss > s: lat. cl. mensura > lat. pop. messura > rom. masura; lat. cl. densus > lat. pop. dessus > rom. des; lat. cl. mensa > lat. pop. messa > rom. com. measa > masa.

tl > cl: lat. cl vetulus > lat. pop. veclus > rom. vechi; lat. cl. astula > lat. pop. ascla > rom. aschie;

cs > ps (izolat): lat. coxa > rom. coapsa;

ct > pt: lat. lucta > rom. lupta; lat. noctem > rom. noapte.

cl, gl > c, g (chiar si atunci cand nu erau urmati de e sau i): lat. clavem > lat. pop. caie > rom. cheie; lat. oculus > lat. pop. oclus > rom. com ocu (drom. ochi).

Consoanele geminate din latina clasica (pp, bb, tt, dd, mm, ss, nn, ll) se reduc, in latina populara, la consoane simple, comportandu-se in consecinta. Exceptia o reprezinta, in latina dunareana, ll si nn, care se comporta diferit de consoanele simple:

nn: -a accentuat nu se inchide la a, i dinaintea lui nn: lat. annus > rom. an (dar lat. lana > rom. lana);

ll, in functie de pozitia in cuvant, are tratamente diferite, fara insa a deveni vreodata r, ca l simplu intervocalic (lat. solem > rom. soare; lat. molam > rom. moara):

a. fie dispare: lat. stella > rom. stea; lat. maxilla > rom. masea;

b. fie se mentine ca l simplu: lat. caballus > rom. cal; lat. mollis > rom. moale; lat. vallis > rom. vale;

c. se palatalizeaza: lat. gallina > rom. gaina;

In morfosintaxa, latina populara se caracterizeaza, fata de latina clasica, printr-o serie de trasaturi specifice care se reflecta in limbile romanice. In cadrul sistemului morfologic se constata doua tendinte majore: a. tendinta de simplificare a flexiunii, de reducere a formelor; b. tendinta de dezvoltare a formelor analitice in locul celor sintetice; schimbarile fonetice, mai ales caderea sunetelor finale si confuzia unor vocale au dus la perturbari in sistemul morfologic (prin crearea unor omonimii in cadrul flexiunii verbale si nominale) care trebuiau rezolvate.

4. 2. 1. Substantivul

In latina populara apar modificari importante in flexiunea substantivului. Latina dunareana se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi specifice, diferite de restul lumii latine, fapt explicabil prin separarea Romaniei orientale de restul romanitatii.

Transformarile fonetice care s-au produs in latina populara au determinat schimbari in flexiunea substantivului (caderea consoanelor finale -m si -s a dus la confuzia unor cazuri: N. lupu(s) cu Ac. lupu(m); confundarea vocalelor o si u a dus la omonimia N lupu(s) cu D lupo. Disparitia flexiunii sintetice a fost grabita si de tendinta limbii vorbite spre simplitate. Insuficienta distingerii formelor gramaticale prin desinente duce la necesitatea exprimarii relatiilor cazuale prin prepozitii; constructiile cazuale prepozitionale se extind incepand cu secolul al II-lea e. n.

In latina clasica existau cinci declinari; in latina tarzie are loc o restructurare provenind dintr-o tendinta mai veche, care viza trecerea de la o declinare la alta din cauza desinentelor comune. Limbile romanice nu au mostenit toate cele cinci conjugari, ci numai pe primele trei. Trecerea de la o declinare la alta e un fenomen inregistrat de inscriptii si in Appendix Probi: de la declinarea a IV-a la declinarea I (nurus non nura, socrus non socra); de la declinarea a III-a si a IV-a la declinarea I (anus non anucla; fax non facla).

Si in latina dunareana se reduce numarul declinarilor, din cele cinci tipuri ramanand doar trei. Dispar aproape in intregime declinarile a IV-a si a V-a, mai restranse din punct de vedere numeric, substantivele respective grupandu-se la alte clase flexionare. Tendinta latinei de a-si dezvolta declinarile I si a II-a continua pana astazi. Dispar astfel declinarea a IV-a si a V-a. Declinarea a V-a se confunda cu declinarea I: lat. cl. effigies (dec. a V-a) > lat. pop. effigia (decl. I); lat. cl. facies (decl. a V-a) > lat. pop. facia (decl. I) > rom. fata (decl. I); lat. cl. glacies (decl. a V-a) > lat. pop. glacia (decl. I) > rom. gheata. Din vechea declinare a V-a, in romana a supravietuit numai lat. dies > rom. zi. Se inregistreaza treceri de la declinarea a IV-a la declinarea I, mai ales din motive semantice: lat. nǔrǔs (decl. a IV-a) > rom. veche noru (vezi formele conjuncte cu posesive: noru-mea); lat. cl. socrus (decl. a IV-a) > lat. pop. socra > rom. soacra. Totusi, romana conserva, ca urma a declinarii a IV-a, substantivele lat. manus > rom. manu (articulat manule; in vechea romana literara si dialectal, in dacoromana) si lat. nurus > rom. noru (in noru-mea); formele mana si nora sunt mai recente (refacute pe teren romanesc), printr-o tendinta de regularizare a sistemului declinarilor. Unele substantive de declinarea a IV-a sunt asimilate in paradigma mult mai numeroasa a declinarii a II-a: lat. cl. fructus, -us > lat. pop. fructus; lat. cl. genu > lat. pop. genuculus > rom. genunchi. Si unele substantive de declinarea a III-a trec la declinarea I: lat. cl. glans, glandis (decl. a III-a, neutru) > lat. pop. glanda (decl. I, feminin) > rom. ghinda (decl. I, feminin); lat. cl. auris (decl. a III-a) > lat. pop. oricla (decl. I, diminutiv de la auris) > rom. ureche; lat. cl. unguis (decl. a III-a) > lat. pop. ungula (decl. I, diminutiv de la unguis) > rom. unghie.

Separarea romanei de restul romanitatii la o epoca in care inca nu se generalizasera toate transformarile explica faptul ca romana a conservat mai bine unele aspecte ale flexiunii substantivale disparute in latina occidentala, mai ales in ceea ce priveste categoria genului si a declinarii. Desi romana a pierdut flexiunea cazuala, in Dacia s-au pastrat mai bine unele forme cazuale sintetice, disparute in restul Romaniei: genitiv-dativul feminin singular in -e la declinarile I si a III-a (unei case < lat. casae; unei morti < lat. morti), omonim cu pluralul; vocativul masculin singular in -e la substantivele de declinarea a II-a (lupe); pastrarea neutrului, pierdut in celelalte limbi romanice.

In latina dunareana, perturbarile mari care s-au petrecut in flexiunea substantivului prin caderea consoanelor finale (-m, -s) si confuzia timbrului unor vocale (o, u) au dus la dezvoltarea flexiunii analitice (a constructiilor cu prepozitii); prepozitiile exprima, in romana, valorile tuturor cazurilor din latina (constructii ale genitivului si dativului cu prepozitiile ad si de se intalnesc inca din latina clasica, iar in romana veche si populara acestea sunt frecvente.

4. 2. 2. Adjectivul

In flexiunea adjectivului se manifesta aceeasi tendinta de simplificare ca si la substantiv. In latina populara se manifesta tendinta de trecere a adjectivelor in categoria cu trei terminatii (-us, -a, -um; tipul bonus, -a, -um). Appendix Probi inregistreaza aceasta tendinta la cateva cuvinte: tristis non tristus; acre non acrum: lat. cl. agilis >lat. pop. agilus > rom. ager; lat. cl. lenis > lat. pop. lenus > rom. lin. In exprimarea comparatiei se extind tot mai mult constructiile analitice (cu adverbe care insotesc adjectivul la pozitiv), in locul mijloacelor sintetice. Astfel, pentru comparativ se foloseste, inca din latina dunareana, magis > rom. mai. Superlativul se exprima cu ajutorul adverbelor multum > rom. mult si forte > rom. foarte.

4. 2. 3. Pronumele

Flexiunea pronumelui este mai rezistenta fata de a celorlalte clase lexico-gramaticale. Inovatiile din latina populara se mentin si in limba romana.

La pronumele personal se pastreaza formele de persoana I (ego), a II-a (tu) si a III-a (ipse), iar persoana a III-a se imbogateste cu o noua forma: demonstrativul ille devine pronume personal, alaturi de ipse; rezultatul unui proces indelungat, trecerea lui ille din categoria "demonstrativ" in categoria "personal" (valoare pe care nu o avea in latina clasica) este cea mai importanta inovatie a latinei populare in domeniul pronumelui.

La demonstrative, pe langa seria formelor simple: iste, ille (> rom. asta, ala), apare seria compuselor cu ecce "iata": ecce-iste (rom. acesta; ecce-ille (> rom. acela) etc.

4. 2. 4. Verbul

In latina populara, flexiunea verbului se simplifica, fie prin slabirea si disparitia unor forme devenite echivoce, in urma transformarilor fonetice sau neesentiale pentru sistem. Actiunea de simplificare continua, in romana, pana astazi. In latina dunareana se pastreaza cele patru conjugari din latina clasica, cele mai productive fiind conjugarile I si a IV-a: conj. I: -are: cantare; conj. a II-a: -ēre: vidēre; conj. a II-a: -re: credĕre; conj. a IV-a: -ire: fugire.

Se produc frecvent treceri de la o conjugare la alta, proces care, in limba romana, continua pana astazi. Astfel: de la conjugarea a II-a la conjugarea a III-a (cele mai frecvente): lat. cl. ardēre > lat. pop. ardre > rom. (a) arde; lat. cl. ridēre > lat. pop. ridre > rom. (a) rade; lat. cl. respondēre > lat. pop. respondre > rom. (a) raspunde; de la conjugarea a III-a la conjugarea a II-a: lat. cl. cadre > lat. pop. cadēre > rom. (a) cadea; lat. cl. bibre > lat. pop. bēre > rom. (a) bea; de la conjugarea a II-a la conjugarea a IV-a: lat. cl. lucēre > lat. pop. lucire > rom. (a) luci; de la conjugarea a III-a la conjugarea a IV-a: lat. cl. fugre > lat. pop. fugire > rom. (a) fugi.

Se constata regularizarea verbelor posse "a putea" si velle "a vrea", prin analogie cu habēre: lat. cl. posse > lat. pop. potēre > rom. (a) putea; lat. cl. velle > lat. pop. volēre > rom. (a) vrea.

In latina dunareana tarzie apar doua clase noi de verbe, cu sufixele -sco si -izare: in -sco, sufix care avea initial valoare incoativa ("a incepe sa."): lat. floresc > rom. infloresc; in -izare: lat. baptizare > rom. a boteza. Cele doua sufixe apareau la prezentul indicativ si conjunctiv si la imperativ, iar ulterior cunosc o mare extindere in romana.

La conjugarile a II-a si a III-a, alaturi de verbele cu perfectul sigmatic (tipul absconsi, dixi > rom. ascuns, ascunsei; dzis, dzisei) apare o subclasa noua cu perfectul in -ui: lat. tacui > rom. tacui; lat. facui > rom. facui.

O inovatie a latinei populare o constituie aparitia formelor perifrastice de perfect compus; constructiile analitice cu auxiliarele habeo si sum se extind tot mai mult dupa secolul al IV-lea: cantavi (lat. cl) e inlocuit cu habeo cantatum (lat. pop. ); scripsi (lat. cl. ) e inlocuit cu habeo scriptum (lat. pop. ); sum venitum (lat. pop. ) > je suis venu (fr. ).

Daca, initial, in acest tip de constructii habeo exprima ideea de posesie, in latina tarzie (dupa secolul al IV-lea) el devine un auxiliar al perfectului. In latina populara, alaturi de formele sintetice, se folosesc si formele analitice de mai mult ca perfect, unele pastrandu-se pana astazi in limbile romanice (constructia habebam + participiul trecut era frecventa in latina dunareana, fapt confirmat de limba romana veche si dialectele sud-dunarene): aveam cantata (arom. )

Formele sintetice de viitor din latina clasica sunt inlocuite, in latina populara, prin constructii analitice. Toate limbile romanice occidentale folosesc constructia de tipul habeo dicere, cu auxiliarul enclitic devenit morfem: lat. cantare habeo > fr. je chanterai, sp. cantar, it. canterò. In latina tarzie se intalneste si constructia velle + infinitiv, cu valoare de viitor, care se va pastra in limba romana: voi canta. Alte constructii cu aceasta valoare care circulau in latina populara nu s-au pastrat in limba romana: lat. debeo cantare > sarda depo kantare.

In latina populara se reorganizeaza diateza pasiva. Timpul si modul diatezei pasive se exprima cu auxiliarul sum, esse, fui; din valoarea de perfect pe care o avea constructia laudatus sum in latina clasica ("am fost laudat"), ea va ajunge sa aiba sens de indicativ prezent ("sunt laudat").

Intrucat conjunctivul, mod al subordonarii, era precedat de o conjunctie (quia, quod, ut), in latina dunareana s-a impus lat. si (> rom. se, sa), devenit morfem al conjunctivului.

4. 2. 5. Adverbul

In latina populara apar multe adverbe noi, compuse din adverbe primare, pastrate din latina clasica, cu alte adverbe, prepozitii sau pronume (sunt numeroase compusele cu ad, cu eccum si cu in): a. cu ad: lat. ad-foras > rom. afara; lat. ad-post > rom. apoi; ad-prope > rom aproape; ad-supra > rom asupra; ad-*tunce > rom. atunci; ad-vix > rom. abia; ad-tantum > rom. atat; b. cu in: lat. in-ab-ante > rom. inainte; in-de-retro > rom. indarat; in-per-unam > rom. impreuna; in-contra-ubi > rom. incotro; in-ad-post > rom. inapoi; c. cu eccum: eccum-hic > rom. aici; eccum-modo > rom. acum; eccum-tale > rom. atare; eccum-illoc > rom. acolo; eccum-sic > rom. asa.

4. 2. 6. Prepozitia

Transformarile care au intervenit in flexiunea numelui au determinat extinderea constructiilor analitice; prepozitiile incep astfel sa aiba rol de morfeme gramaticale, marcand distinctii cazuale.

In latina populara, multe prepozitii sunt intarite prin compunere cu alte prepozitii, cu adverbe sau substantive, care dau nastere unor formatii noi, avand ca prim element pe de, ex si ad. Se considera ca sunt specifice latinei dunarene urmatoarele prepozitii si formatiuni prepozitionale: directo > rom. drept; de+in > rom. din; de+super > rom. despre; de+supra > rom. deasupra; foras > rom. fara; per+in > rom. prin; per+inter > rom. printre; de+post > rom. dupa; paene+ad > rom. pana.

4. 2. 7. Conjunctia

Inventarul de conjunctii al latinei clasice scade mult, in latina populara. Cercetarile intreprinse asupra latinei vulgare arata ca, din 214 conjunctii (67 coordonatoare si 147 subordonatoare), cate numara latina clasica, limbile romanice au pastrat doar 8%, dintre cele mai folosite in latina populara. Ca si in cazul prepozitiilor, procedeul compunerii se manifesta si la conjunctii, in latina tarzie inregistrandu-se 103 conjunctii si locutiuni conjunctionale; foarte putine s-au pastrat insa in limbile romanice.

4. 3. Sintaxa

Daca in latina clasica flexiunea cazuala exprimata prin desinente impunea o ordine libera a cuvintelor in fraza, verbul ocupand, de obicei, ultimul loc, in latina populara, o data cu disparitia desinentelor, in locul topicii libere se impune o topica fixa; in limba vorbita, topica subiect - predicat - complement se extinde tot mai mult, pastrandu-se pana astazi in limbile romanice. Topica romanei este mai libera, prin specializarea prepozitiei pe pentru obiectul direct, care individualizeaza romana fata de celelalte limbi romanice.

Fata de latina clasica, latina populara adopta o sintaxa mai simpla, bazata in principal pe coordonare si pe utilizarea prepozitiilor. Subordonarea este mult mai rara, limitandu-se, de regula, la raporturile atributive, locale si temporale.

4. 4. Lexicul

Lexicul este compartimentul care a suferit cele mai multe modificari in trecerea de la latina la romana, trasatura explicabila prin faptul ca vocabularul este in stransa legatura cu evolutia societatii si a gandirii, reflectand modificarile care au intervenit in latina populara fata de latina clasica: unele cuvinte din latina clasica s-au pierdut definitiv, ele nepastrandu-se in nici una dintre limbile romanice; altele au fost inlocuite cu derivate, multe dintre ele diminutivale; in sfarsit, altele s-au pastrat, dar si-au modificat intelesul, fie in latina vulgara (sensul lor fiind mostenit de toate limbile romanice), fie doar in unele limbi romanice (ceea ce explica sensurile diferite, de la un idiom romanic la altul, ale unor cuvinte mostenite din latina).

Si in domeniul vocabularului este evidenta aceeasi tendinta de simplificare, intalnita in toate compartimentele limbii, care la acest nivel se manifesta prin disparitia unor arhaisme, prin eliminarea unor cuvinte de catre sinonimele lor etc. ; spre deosebire de celelalte limbi romanice, romana are si in acest compartiment un caracter mai arhaic, datorita separarii ei mai timpurii de restul domeniului romanic. Limbile romanice au pastrat, din punct de vedere numeric, o parte destul de redusa din vocabularul latinei clasice. Cercetarile asupra acestui fond de cuvinte au aratat ca, din cele 6700 de cuvinte latinesti inregistrate de REW, numai 1300 (aprox. 20%) sunt general romanice, 3900 (aprox. 60%) s-au pastrat numai in unele limbi romanice, iar 1500 (aprox. 20%) in cate o singura limba romanica.

Limba romana, ca si celelalte limbi romanice, pastreaza din latina aproximativ 2000 de elemente de baza, fara derivate; este vorba despre cuvinte din fondul principal lexical, care au apartinut vocabularului fundamental al latinei clasice, al latinei populare si apoi al fiecarei limbi romanice. Chiar daca e un numar mic, raportat la totalul cuvintelor din limba romana, este vorba despre partea esentiala a vocabularului romanesc.

S-a stabilit ca exista un numar de 488 de cuvinte comune limbii romane si limbilor romanice, ele constituind fondul lexical panromanic; din acest fond panromanic comun fac parte prepozitii si conjunctii, adjective dintre cele mai utilizate, numeralele cardinale, pronumele personale, posesive, relative, verbele neregulate, precum si - din punct de vedere semantic - cuvinte care acopera domenii importante ale vocabularului (termeni referitori la natura; forme de relief; fauna; flora; timp; omul si partile corpului; grade de rudenie; culori; locuinta si obiecte casnice; alimente si bauturi de baza; actiuni si procese omenesti, insusiri umane etc. ); pe langa acest fond comun, fiecare limba romanica prezinta particularitati proprii de utilizare si dezvoltare a fondului latin mostenit. Procesul de diferentiere a lexicului romanic de origine latina s-a accentuat pe masura ce factorii interni si externi au actionat diferit asupra fiecarei limbi in parte.

In studiul lexicului romanesc de provenienta latina exista mai multe categorii de termeni care aduc informatii interesante despre evolutia limbii romane:

Termeni latinesti pastrati numai in limba romana.

Termeni latinesti pastrati in celelalte limbi romanice si disparuti in romana, prin inlocuirea fie cu alte elemente latinesti, fie cu termeni mosteniti din substrat, imprumutati ulterior din alte limbi sau formati pe teren romanesc.

Evolutii semantice specifice latinei populare.

Evolutii semantice specifice romanei (conservarea unor sensuri etimologice din latina, pierdute in celelalte limbi romanice; largiri sau restrangeri de sens, specializari semantice, "innobilari" sau deprecieri semantice etc. ).

Prezentam, selectiv, cateva exemple din fiecare categorie.

4. 4. 1. Termeni latinesti pastrati numai in romana

In limba romana s-au pastrat aproximativ 100 de cuvinte latinesti neatestate in celelalte limbi romanice. Mentionam cateva dintre aceste cuvinte: lat. *acutitus > rom. cutit; lat. *addepositum > rom. adapost; lat. adjutorium > rom. ajutor; lat. adsudare > rom. a asuda; lat. agilis > rom. ager; lat. *antaneus > rom. intai; lat. *attepire > rom. a atipi; lat. aucupare "a vana pasari" > rom. a apuca; lat. averruncare > rom. a arunca; lat. caecia > rom. ceata; lat. canticum > rom. cantec; lat. circitare > rom. a cerceta; lat. demicare (dimicare) > rom. a dumica; lat. despicare > rom. a despica; lat. diffamare > rom. a defaima; lat. *extemperare > rom. astampara; lat. felix > rom. ferice; lat. *flammabundus > rom. flamand; lat. *horrire > rom. a uri; lat. hospitium "ospitalitate" > rom. ospat "festin"; lat. *intemplare > rom. intampla; lat. judicium "judet" > rom. judecata"; lat. *laesionare > rom. a lesina; lat. libertare > rom. a ierta; lat. lingula > rom. lingura; lat. margella > rom. margea; lat. mastichinus > rom. mesteacan; lat. miles "soldat" > rom. mire; lat. ovis > rom. oaie; lat. perambulare > rom. a (se) plimba; lat. placenta > rom. placinta; lat. plapabundus > rom. plapand; lat. procedere > a purcede; lat. *puronium > rom. puroi; lat. putridus > rom. putred; lat. trepidare > rom. a trepada; lat. *vescidus > rom. vested; lat. vestimentum > rom. vesmant, lat. victimare > rom. a vatama;

4. 4. 2. Termeni latinesti pastrati in celelalte limbi romanice si disparuti in romana, prin inlocuirea fie cu alte elemente latinesti, fie cu termeni mosteniti din substrat, imprumutati ulterior din alte limbi sau formati pe teren romanesc.

Studiul lexicului latinei dunarene arata ca, din cauza ruperii timpurii a contactului cu clasicitatea latina in aceasta zona a Europei (in jurul anului 600), precum si a izolarii geografice, in structura vocabularului au aparut modificari care o diferentiaza de celelalte limbi romanice. Cercetarile au aratat ca exista aproximativ 200 de cuvinte panromanice absente din limba romana; este vorba despre "inovatii de tip special constand in inlocuirea unor cuvinte uzuale, prin propriile lor derivate latine, tendinta specifica ansamblului Romaniei". Alte situatii sunt reprezentate de cauze externe, de natura socio-economica.

Au disparut termeni tehnici ai diferitelor profesiuni, "absenta lor din limba romana reflectand schimbarea profunda a indeletnicirilor, precum si intreruperea contactului cu lumea occidentala": marina: ancora, nauis, portus; armata: hasta, lancea; comert: alumen, purpura, saeta; civilizatie: ars, lectus, littera.

S-au pierdut termenii amplus si grandis (pastrate de toate celelalte limbi romanice), care denumeau notiunea de "mare"si magnus, disparut din toate limbile romanice; ploro, plorare, pastrat in toate limbile romanice, a fost inlocuit in romana cu plango (> a plange). Au disparut termeni legati de viata urbana: urbs, pagus, metropolis, via, villa etc. Infans a fost inlocuit cu lat. fetus > rom. fat; in locul verbului findere, in romana apare lat. crepare > rom. a crapa si lat. despicare > rom. a despica; lat. molere a fost inlocuit, in limba romana, cu lat. machinare > rom. a macina; adjectivul malus a fost inlocuit cu lat. reus > rom. rau; planus a fost inlocuit de nitidus > rom. neted; in locul lat. sine apare lat. foras > rom. fara. Parabola, mostenit de toate limbile romanice, cu exceptia romanei, a fost inlocuit cu lat. conventus, care insemna "adunare" (> rom. cuvant). Romana l-a pierdut pe pes, pastrat in toate limbile romanice occidentale, dar a pastrat un derivat al acestuia: petiolus > rom. picior. Unele cuvinte, pastrate de celelalte limbi romanice, au disparut din romana, iar ulterior au fost imprumutate pe cale savanta, fie tot din din latina, fie din limbile romanice: lat. ars (pastrat in toata Romania); in romana arta a fost imprumutat tarziu; littera (ulterior a fost imprumutat litera).

4. 5. Semantica

4. 5. 1. Evolutii semantice specifice latinei populare

Unele cuvinte apar cu sensuri schimbate inca in latina populara, iar aceste noi sensuri se inregistreaza in majoritatea limbilor romanice: afflare: lat. cl. (" a sufla, a inspira") > drom. afla, arom. aflare, megl. flari, ir. aflå; sp. hallar, port. aflar, ret. afflar ("a gasi"); apprehendere: lat. cl. ("a lua") > lat. pop. "a lua foc, a se aprinde"> drom. aprinde, v. fr. esprendre; caballus: lat. cl. ("cal de munca, martoaga") > lat. pop. "cal de rasa"(~ equus) > drom. cal, fr. cheval, it. cavallo, sp. caballo, port. cavallo; cognatus, -a: lat. cl. "ruda" > lat. pop. "cumnat, cumnata" > dr. cumnat, it. cognato, sp. cuñado, port. cunhado; collocare: lat. cl. "a aseza, a pune"> lat. pop. "a culca" > dr. culca, it. coricare, fr. coucher, sp. colgar; comparare: lat. cl. "a pregati, a orandui" > "a cumpara" (~ emere) > dr. cumpara, it. comperare; focus: lat. cl. "camin, vatra" > lat. pop. "foc" (~ ignis) > dr. foc, it. fuoco, fr. feu, sp. fuego, port. fogo; necare: lat. cl. "a ucide" > lat. pop. "a ineca" > drom. ineca, it. annegare, fr. noyer, sp. , port. annegar; paganus: lat. cl. "locuitor de la tara" > lat. pop. (incepand cu perioada crestina) "necredincios, pagan" > drom. pagan, fr. payen, sp. pagano, port. pagao; rostrum: lat. cl. "cioc, bot" > lat. pop. "gura": rom. rost (expr. a lua la rost " a certa, a mustra"), sp. rostro; port. rosto.

4. 5. 2. Cuvinte latinesti cu sensuri specifice numai romanei

In limba romana exista un numar destul de mare de cuvinte care au alte semnificatii atat fata de latina, cat si fata de celelalte limbi romanice. Acestea sunt cuvinte proprii romanei comune, existand in toate dialectele romanesti. Ele au fost considerate fie creatii ale romanei comune (Hasdeu, Philippide, Densusianu, Puscariu, Rosetti), fie creatii precedente, explicabile prin factori externi - pastoritul si alte ocupatii populare, traiul la munte, structura psihica particulara a vorbitorilor etc. Analizand cativa dintre termenii de origine latina cu semantism diferit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice, Grigore Brancus arata ca "foarte probabil, influenta substratului s-a putut petrece si asupra fondului lexical latin mostenit, determinand unele evolutii semantice specifice". Notam cativa dintre acestia: barbat (drom. arom. , megl. ), cu sensurile de "om, sot, viteaz, curajos", care nu exista in celelate limbi romanice; in lat. barbatus avea sensul de "care poarta barba", pastrat in limbile romanice occidentale; a custa (drom. dial. , arom. ), cu sensul de "a trai" < lat. constare; in celelalte limbi romanice, cu sensul de "a costa"; fata, fat < lat. fetus, feta; foale "burduf; burta, pantece, abdomen"< lat. follis; in celelalte limbi romanice, cu alte sensuri; inima: (drom. , arom. , megl. inama - numai in unele expresii) < lat. anima ("suflare, vant, aer, suflet"), "inima, stomac, burta"; si cu sensul de "curaj"; in celelalte limbi romanice "suflet" (fr. ame); a imputa: "a imputa, a reprosa" [arhaic si a se imputa "a se certa"] pastreaza sensurile lat. imputare "a imputa, a atribui"; in celelelte limbi romanice, alte sensuri; a insemna: intelesul fundamental de "a marca un semn" este, in romana, foarte apropiat de cel etimologic " a grava"; in celelalte limbi romanice, sensul este "enseigner" [a invata pe cineva]; a intinde: pastreaza sensul etimologic al lat. intendere; in celelalte limbi romanice, sensurile sunt "a intelege, a auzi" (fr. entendre); maruntaie < lat. *minutalia; sensul romanesc este atestat in latina; celelalte limbi romanice au pastrat sensul etimologic de "maruntisuri"; pas< lat. pensum, panromanic; in celelalte limbi romanice are sensul de "greutate"; raie<lat. aranea "paianjen"; in celelalte limbi romanice s-a pastrat sensul etimologic; sat, arom. fusat, v. drom. fsat "localitate rurala"; cu acest sens exista si in albaneza (fshat); < lat. fossatum "sant care inconjura o localitate"; in celelalte limbi romanice, sensul este acela de "sant" (fr. fosse);a scalda< lat. exaldare; in celelalte limbi romanice, cu sensul de "a incalzi"; tanar, arom. , megl. tinir < lat. tenerum; celelalte limbi romanice au pastrat sensul etimologic "fraged, tandru" (fr. tendre); a vindeca < lat. vindicare; in celelalte limbi romanice s-a pastrat sensul "a razbuna"; vartute    (arhaic si dialectal) < lat. virtus < in celelalte limbi romanice, cu sens abstract.