Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin

Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin

      Un prieten imi vorbea despre inraurirea slava asupra literaturii noastre; inchinator indarjit la altarul latinitatii - clare si masurate - el nu ingaduia nici cea mai mica alterare sau spalacire a acesteia prin "maximalismul slav' []. In entuziasmul de o clipa al invierii - sunt foarte multi cei ce impartasesc exclusivismul latin, care cu finetea lui Anatole France nu vad in opera lui Dostoievski decat o monstruoasa ciudatenie.

      Se exagereaza. Si nu intelegem de ce.

      Acest orgoliu al latinitatii noastre e mostenirea unor vremuri cand a trebuit sa suferim rasul batjocoritor al vecinilor, care cu orice pret ne voiau subjugati. Azi e lipsit de bun simt. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem sa fim numai atat: latini - limpezi, rationali, cumpatati, iubitori de forma, clasici, - dar vrand-nevrand suntem mai mult. Insemnatul procent de sange slav si trac, ce clocoteste in fiinta noastra, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusa cu mai multa indrazneala. Tineretea ne indeamna sa turburam idealul lesnicios al celor multi ingamfati, aruncandu-le in suflete o indoiala. Sa ni se ierte tineretea. Se va zice ca spunem mituri. Ei bine, numiti-le basme. Avem insa convingerea ca adevarul trebuie sa fie expresiv - si ca miturile sunt prin urmare mai adevarate decat realitatea.

      Cunoastem experimentul incrucisarii unei flori albe cu o floare rosie a aceleiasi varietati. Biologii vorbesc despre asa-numitele dominante. Ce inseamna cuvantul acesta? Ca in generatiile noua ce se nasc din impreunarea celor doua flori - insusirile uneia din ele sunt stapanitoare; bunaoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit insa ca din cand in cand cu oarecare ciudata regularitate reapar si insusirile curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din mister, cand nici nu te astepti. Vechile insusiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirma totusi din timp in timp in toata splendoarea lor trecuta. Intr-o indepartata analogie cu experimentul acesta biologic - atat de convingator in simplitatea sa - se poate spune, ca in spiritul romanesc e dominanta latinitatea, linistita si prin excelenta culturala. Avem insa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care oricat ne-am impotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului rasarind puternic in constiinte. Simetria si armonia latina ne e adeseori sfarticata de furtuna care fulgera molcom in adancimile oarecum metafizice ale sufletului romanesc.

      E o revolta a fondului nostru nelatin.

      Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale stramosilor. Intre ei sunt de aceia pe care ii ocrotim si-i imbratisam cu toata caldura, din motive istorice si politice; dar avem si stramosi pe care ii tratam ca pe niste copii vitregi ai nostri. Atitudine lipsita de intelepciune, deoarece cu cat ii tinem mai mult in fraul intunericului, cu atat rascoala lor va fi mai aspra, mai tumultuoasa - putand sa devina fatala "privilegiatilor" de astazi. Istoria noastra se proiecteaza mai mult in viitor decat in trecut. E bine sa ne dam seama de puterile potentiale care ne zac in suflete - vulcani in fundul marilor. De ce sa ne marginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit in asemanare desavarsita cu firea noastra mult mai bogata? Sa ne siluim propria natura - un aluat in care se dospesc atatea virtualitati? Sa ne ucidem corsetandu-ne intr-o formula de claritate latina, cand cuprindem in plus atatea alte posibilitati de dezvoltare? Intrebarea va nelinisti multe inimi. Din partea noastra, ne bucura cand auzim cate un chiot ridicat din acel subconstient barbar, care nu place deloc unora. Asa cum o intelegem noi - intr-adevar nu ne-ar strica putina barbarie. Daca privim in jur sau in trecut, intalnim o aparitie simbolica: Hasdeu - misticul: un mare indemn pentru viitor.

      Cunoscutul ritm de liniste si de furtuna, de masura si de exuberanta, ce-l gasim in viata altor popoare se lamureste mai mult prin logica inerenta istoriei, prin alternarea de teze si antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunaoara. Acelasi ritm are la noi radacini cu mult mai adanci in insusiri temeinice de rasa. Deosebirea aceasta ne ingaduie frumoase perspective istorice.

      Cei ce apartin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastamparat vor mormai in barba lor apostolica: e un romantic. Ca sa nu le las nicio indoiala, marturisesc: un romantic? - intr-un singur inteles, da. Si anume intrucat am convingerea ca adevarul trebuie sa fie expresiv si ca miturile sunt prin urmare mai adevarate decat realitatea.

(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin - Gandirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182)

Cantecul gintei latine de Vasile Alecsandri

Latina ginta e regina
Intre-ale lumii ginte mari;
Ea poarta-n frunte-o stea divina
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot inainte
Maret indreapta pasii sai.
Ea merge-n capul altor ginte
Varsand lumina-n urma ei.

Latina ginta e vergina,
Cu farmec dulce, rapitor;
Strainu-n cale-i se inclina
Si pe genunchi cade cu dor.
Frumoasa, vie, zambitoare,
Sub cer senin, in aer cald,
Ea se mireaza-n splendid soare,
Se scalda-n mare de smarald.

Latina ginta are parte
De-ale pamantului comori
Si mult voios ea le imparte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribila-n manie
Cand bratul ei liberator
Loveste-n cruda tiranie
Si lupta pentru-al sau onor.

In ziua cea de judecata,
Cand fata-n cer cu Domnul sfant
Latina ginta-a fi-ntrebata
Ce a facut pe-acest pamant?
Ea va raspunde sus si tare:
,,O! Doamne,-n lume cat am stat,
In ochii sai plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!

La Italia de Gheorghe Asachi

Va urez, frumoase tarmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mari gemeni, impartite de-Apenin,
Unde langa laurul verde creste-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre mandre monumente ale domnitoarei ginte
Inviaza mii icoane la aducerea aminte!

Va urez ca cine poate fara dor, far-umilinta,
Acea pulbere sa calce, al eroilor mormant,
Ce in curs de ani o mie a statut in biruinta
S-astazi vii sunt prin esemple de virtute si cuvant,
Incat in asemanare nu a fost, subt orice nume,
Mai maret, nimic, nici trainic, de cand omul este-n lume!

Pe a Tibrului ses Roma tabarata-i ca un munte
Din palaturi surupate si mormanturi adunat,
Intre care Capitolul o carunta nalta frunte
Ce de barbari si de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vanta Greciei s-a Romei imi arata la privire.

Intre surupate temple, obelisce si coloane,
Ca un turn de fier intreaga sta colona lui Traian;
Pre ea vad: Istrul se pleaca Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului ostean
Si cum in desarta Dacie popor nou se-ntemeiaza,
De-unde limba, legi si nume a romanilor dereaza.

Cand in codru vechi stejarul e rapus de batranete,
Din a sa manoasa tarna cresc placute floricele;
Asa dupa-a Romei paos, in alese frumusete,
Rasarit-au noi lucefiri: Ariost si Rafaele,
Galileu, Columb, s-Italiei, ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astazi necurmat tribut aduce.

In gradin-asta Europei, unde rostul dulce suna,
Si pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumei sclavi si domnii, carii pururea s-aduna,
Plini de dorul amirarei, de la nord si de l-apus,
Un roman a Daciei vine la strabuni, ca sa sarute
Tarna de pe-a lor mormanturi si sa-nvete-a lor virtute!

Traian si Dochia

de Gheorghe Asachi

I

Intre Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stanca ce-au fost fata
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtuna
E lacasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cantec amortit.
Acea doamna e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domneaza-n vizunie
Preste turme si pastori.

II

La frum'sete si la minte
Nici o giuna-i samana,
Vrednica de-a ei parinte;
De Deceval, ea era.
Dar cand Dacia-au impilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zana;
Desi e invingator,
Frumusetei ei se-nchina,
Se subgiuga de amor.

III

Imparatu-n van cata
Pe Dochia-mblanzi;
Vazand patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi.
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai.
A ei haina aurita
O preface in saiag,
Tronu-i iarba inverzita,
Schiptru-i este un toiag.

IV

Traian vine-n asta tara,
Si de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugara
Acum mana a intins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu parinte,
Astazi rog nu ma lasa!
Cand intinde a sa mana
Ca s-o stranga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zana
Se preface-n bolovan.

V

El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi;
Pre ea pune-a sa coroana,
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plans naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursita-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea pentru pastori.

Memento mori

de Mihai Eminescu

(.) Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.
In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra,
Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs;
Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne,
Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne
Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs. ()

Sau ghicit-ati vreodata ce socoate-un mandru soare
Cand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare,
Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit?
Zvarcolindu-se alearga turburate si rebele
Si sa frang-ar vrea puterea ce le farmaca pre ele
Si s-alerge-ar vrea in caos de-unde turburi au iesit.

Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita.
Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcita
Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi;
Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune
Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune
Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi.

Si atunci apare Roma in uimita omenire.
Ganduri mari ca sori in caos e puternica-i gandire
Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete,
A lor fapte seculare, uriasele lor viete,
Dupa cai prescrise-odata pe gandirea-astui popor.

Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte,
Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi,
Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire,
Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnire
Si cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi.

Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorul
Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul,
Cum a marei glasuri multe se repeta, gem si fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Si infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte,
Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug.

Roma arde si furtuna chiuind in ea se scalda
Si framanta-n valuri rosii marea turbure si calda
Si arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant;
Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde
Si facliile-uriase catra stele le intinde
Evul arde Roma este oceanicu-i mormant.

Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele.
Si ca oceanul negru rascolit de visuri grele,
Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar;
Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Si din frunte-i canta Neron cantul Troiei funerar.

Rugaciunea unui dac

de Mihai Eminescu
Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mantuire
Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i,
El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,
Si inima-mi implut-au cu farmecele milei,
In vuietul de vanturi auzit-am a lui mers
Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
S-acela dintre oameni devina cel intai
Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,
S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,
Ce-o sa amute canii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!