PE LANAGA PLOPII FARA SOTPE LANGA PLOPII FARA SOT De Mihai Eminescu

PE    LANAGA PLOPII FARA SOT

De Mihai Eminescu

Romanta 'Pe langa plopii fara sot' a fost publicata in revista 'Familia' in 1883. Dupa cat se pare, ar fi fost inspirat de Cleopatra Popescu, fiica pictorului Lecca, care ar fi locuit pe strada Cometei, aproape de Piata Romana, o femeie inteligenta, dar lipsita de gratiile fizice.

In prima parte intalnim povestea tanarului timid, probabil sarac, innamorat de la distanta de o fata dintr-o alta categorie sociala. Din aceste prime patru strofe remarcam simplitatea situatiei, candoarea sentimentului, sinceritatea celui care se marturiseste:

'Pe langa plopii fara sot

Adesea am trecut;

Ma cunosteau vecinii toti-

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea

Privii atat de des;

O lume toata-ntelegea-

Tu nu m-ai inteles.

De cate ori am asteptat

O soapta de raspuns!

O zi din viata sa-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O ora sa fi fost amici,

Sa ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O ora, si sa mor.'

Indignarea apartine celui care asculta aceasta romanta, deoarece nepasarea, indiferenta femeii care n-a raspuns imediat acestor insistente este de acuzat, omul cugetand in directia speciei. Admiram aceasta desavarsita obiectivitate, faptul ca el s-a expus privirii tuturor.

Dragostea barbatului era atat de puternica incat intuneca teama de moarte. Pentru o ora de iubire, el ar fi fost in stare sa renunte la restul vietii.

Incepand cu strofa a cincea observam ca tonalitatea se schimba. Tanarul care suspina sub fereastra iubitei se arata a fi un om adevarat, mandru, constient de superiotatea sa. Pentru el, dragostea reprezinta ratiunea vietii. Chiar din punct de vedere stilistic versul devine mai complicat:

' Dand-umi din ochiul tau senin

Oraza din adins,

In calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait in veci de veci

Si randuri de vieti,

Cu ale tale brate reci

Inmarmuresti maret,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zane ce strabat

Din timpurile vechi.

Caci te iubeam cu ochi pagani

Si plini de suferinti,

Ce mi lasara din batrani

Parinti din parinti.'

Dragostea ar fi putut sa biruie moartea si ar fi acordat femeii adorate o existenta vesnica. Daca ar fi raspuns chemarii, ar fi facut-o nemuritoare, cantand-o in poemele sale, devenind asemenea zanelor mitologice.

Iubirea este atat de puternica, incat se ajunge parca la un substrat al vietii noastre subiective, la tainicul destin pe care ni-e dat sa-l traim. Dragostea este puternica, pentru ca el a iubit-o cu toata patima generatiilor dinainte.

'Ochii pagani si plini de suferinti' ar reprezenta parca osanda unui atavism de neanteles. Strofa exprima aspiratia catre o iubire absoluta. De aswemeni, secventa exprima suprema iluzie de care este cuprins indragostitul. Cand iubesti, femeia adorata ti se pare unica. Acum femeia redevine asemeni tuturor.

Secventa a treia aduce o tonalitate de o mare indiferenta. Poetul parca se instraineaza de sine, seafunda in timpul absolut, asemeni Luceafarului:

'Azi nici macar numi pare rau

Ca trec cu mult mai rar,

Ca cu tristeta capul tau

Se-ntoarce in zadar.'

Femeia raspunde prea tarziu acestei chemari. Cand o iubea, femeia adorata ar fi putut deveni nemuritoare, iar cand pasiunea s-a stins, obiectul adoratiei este asemeni tuturori la umblet si la port, iar "ochiul pagan" se transforma intr-un "rece ochi de mort".

In final mai are parca puterea de a reprosa femeii nepasarea ei, indiferenta, deoarece a stricat o randuiala a lumii, a facut ca iubirea sa nu se implineasca. Epitetul din titlu 'fara sot' are dubla semnificatie: numar impar, precum si ceva stingher, neimplinit. Femeia trebuia sa intretina flacara iubirii:

'Tu trebuia sa te cuprinzi

De acel farmec sfant

Si noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pamant.'