| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
LIMBAJUL JURNALISTIC: INTRE STRATEGIILE SENZATIONALULUI SI TENTATIA CLISEULUI
Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentala a publicistilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului si a continua o comunicare mereu amenintata de graba, plictiseala, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna in idei sau in informatii - putine si repetitive, in sfera vietii cotidiene -, cautarea ineditului se transfera adesea asupra limbajului.
Pasiunea jurnalistica pentru neologismul socant e bine cunoscuta; a fost remarcata de asemenea, in presa romaneasca de dupa 1989, prezenta jocului de cuvinte, dezvoltata dintr-o puternica explozie de subiectivitate si de inventivitate lexicala. O sursa stabila de pitoresc lingvistic pare sa o constituie acum limbajul popular, familiar si mai ales cel argotic, avand printre trasaturile lor esentiale tendinta spre inovatie, spre permanenta reimprospatare.
Trasaturile cel mai des invocate (si criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui "folcloric", afectiv, narativ si gnomic.
1. Retorica titlurilor
Dintr-o analiza strict lingvistica sau mai larg semiotica a titlurilor din presa romaneasca actuala pot rezulta multe lucruri interesante; titlurile sunt un indicator al intentiilor si al competentelor de comunicare manifestate in spatiul public. Fara a nutri ambitiile unui studiu sistematic, sugeram doar cateva teme de investigatie, pe baza unor observatii asupra formelor si strategiilor de intitulare ale articolelor din cotidiene, deci din presa cu publicul cel mai larg si mai eterogen [1] .
Titluri verbale si titluri nominale
Stilul nominal [2] - specific, e drept, titlului in genere (fapt ilustrat, de pilda, de Hoek 1981, intr-o cercetare dedicata integral "titrologiei " ), dar mai ales celui de carte - a fost foarte raspandit in presa romaneasca din timpul totalitarismului si era inca predominant in paginile ziarelor de la inceputul lui 1990. Pentru tendinta de evitare sistematica a frazei vii, a enuntului complet, cu un verb care sa fixeze actiunea in timp si in spatiu si sa-i evoce agentii individualizati, stau martore sutele de titluri din anii '50-'80, de genul "Bogat si insufletitor raport muncitoresc " , "O arta a constiintei patriotice, revolutionare " etc. In stilul publicistic al "limbii de lemn " se strecura, cel mult, cate unul dintre verbele a caror valoare abstracta le permite sa se transforme in simplu instrument de conectare, uneori de echivalare, a doua formule fixe, a doua lozinci: demonstreaza, constituie, asigura s.a. Exceptiile se intalneau cel mult in rubrica sportiva ("Echipa Romaniei s-a calificat. " ) sau in pagina externa ("In Japonia a fost construit.") - singurele care mai aveau acces la eveniment si la temporalitate. Tiparul de departe cel mai raspandit a fost cel al constructiilor interpretabile ca apozitionale sau ca eliptice, cu structura specifica unor definitii: "Femeile - prezenta activa in. " ; "Munca, factor hotarator. " ; "Realegerea, chezasie sigura a. " etc.
Dupa decembrie 1989, modelul ultra-uzat a continuat sa apara, nu intamplator insotit de metaforismul conventional si rudimentar: "Initiativa fiecarui taran, rasadul cel mai pretios din gradinile de legume " (Adevarul 27.01.1990) [3] . Majoritatea presei romanesti a inceput insa, prin reactie, un proces de dinamizare a titlurilor; enuntul de tip verbal ("Pe cine aparau atacatorii? " - RL 4.02.1990) avea sa devina in scurt timp modelul dominant.
Prezenta verbului intr-un titlu e simptomatica pentru definirea unei atitudini de aderare la real si de individualizare a actului de comunicare. Se stie ca doar enuntul are valoare de adevar: titlurile nominale risca sa ramana in domeniul sensurilor abstracte si generale, al potentialitatilor care nu ating criteriul adevarului, al corespondentei cu realitatea.
Desigur, este esentiala distinctia dintre diversele modalitati discursive, titlul adaptandu-se si tipului de text, sugerand deci tonul predominant deliberativ, argumentativ sau informativ al unui articol. E foarte normal ca un text teoretizant sa se intituleze "Cateva intrebari " (RL 4.02.1990) sau "Dialogul intolerantei " (Adevarul 4.02.1990). Sub alte titluri, la fel de generale - "Nevoia vitala de dialog " (RL 3.02.1990), "Pentru un dialog constant si creator " (Adevarul 3.02.1990) - se ascund insa informatii de alt tip, interviuri si declaratii ale unor persoane cu identitate precisa. Optiunea apare ca un refuz de a oferi cititorului un minimum necesar de informatie particularizata (numele proprii in primul rand, determinarea exacta a unui fapt, a participantilor si a circumstantelor semnificative). Ea poate totusi ramane ca o garantie de seriozitate a unei orientari jurnalistice care prefera discutia generala - chiar cu riscul unei aparente plictisitoare - senzationalului si dorintei de a soca si a de provoca.
Titlurile verbale s-au impus tot mai mult in anii care au urmat lui 1990, dezvoltandu-si chiar un model narativ. In titlurile - din presa de scandal - pe care Charaudeau 1983 le-a folosit pentru o analiza semiotica a genului discursiv "Informatie " , bazat pe un "contract de autenticitate " , dominante erau constructia activa, cu verbul la prezent, micro-structura narativa si cuprinderea in enunt a relatiei cauza - efect. De fapt, intre titlul ca semn conventional si titlul ca rezumat informativ exista o mare varietate de strategii textuale; ele se exerseaza, probabil, prin forta imprejurarilor, din nevoia de a mentine viu interesul cititorilor si dupa scaderea fortei de soc a evenimentelor.
Titlul narativ
Tiparul titlului narativ, folosit intens in presa romaneasca din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, cuprinde, intr-o propozitie sau intr-o fraza scurta, rezumatul unei povesti simple, cu personajele sale principale.
Titlurile in trei timpi, impuse chiar de la aparitia sa (in 1992) de
cotidianul Evenimentul zilei si imitate apoi de multe alte publicatii in
cautare de succes la un public cat mai larg, rezuma stirea in forma unei
micro-naratiuni centrate pe insolit, pe contraste, pe contrazicerea
asteptarilor cititorului. Desi par sa se supuna unei reguli de concizie,
titlurile cuprind date care nu au nici un rol in declansarea si in desfasurarea
actiunii; uneori, chiar date care nu se vor regasi in text. E una din micile
pacaleli ale genului; ea s-ar putea totusi justifica prin ideea ca
senzationalul nu apartine doar actiunii in sine, ci si relatiei ei cu un cadru
existential mai larg. Circumstantele evocate de la inceput il implica pe
cititor in poveste, oferindu-i un punct de contact cu lumea textului, din
propria-i experienta practica ori culturala: "In ziua alegerilor, / [4] Gavrila
Zih din Arad
s-a aruncat de pe un viaduct direct in cap " (EZ 86, 1992, 2); "La 8 km
de Mircesti, / val de sinucideri intr-o linistita comuna ieseana " (EZ
190, 1993, 2). Legatura pe care alegerile ar putea-o avea cu sinuciderea nu e
decat cel mult o sugestie a textului sau o ipoteza de lectura a cititorului;
nimic nu da de banuit ca apropierea de Mircesti ar avea vreo importanta in
cresterea numarului de sinucideri. Circumstanta temporala si cea locala din
exemplele de mai sus functioneaza mai mult ca termeni de contrast: ele incep
prin a activa experienta cliseizata a cititorului (in ziua alegerilor lumea
merge cuminte la vot; la Mircesti e lunca idilica in care Alecsandri scria
frumoase poezii), pe fundalul careia se produce surpriza, faptul care
contrazice regula: in loc sa mergi la vot, te arunci in cap; zona idilica e
bantuita de forte malefice. Uneori circumstanta poate fi si cauzala: atunci
cand intre cauza si efect exista deja un contrast suficient de mare; de pilda,
cel dintre solemnitatea festivista a cauzei si comicul de situatie al
efectului: "In cinstea venirii la Iasi a dlui Iliescu / la statuia lui
A. I. Cuza, ore in sir, pompierii au spalat gainatul de pe sabia si barba
domnitorului " (EZ 176, 1993, 1).
Desemnarea epica
O data cu stirea de senzatie, a revenit, in stilul gazetariei romanesti, tiparul de desemnare a unui eveniment prin nominalizare si localizare. Titluri precum Asasinatul din Bulevardul Carol (EZ 505, 1994, 1) sau Misterul scheletului din strada Rasnov (EZ 422, 1993, 1) reiau traditia formulelor socante, curente in secolul trecut, parodiate de Caragiale in Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii [5] sau in I nfioratoarea si ingrozitoarea si oribila drama din strada Uranus (". Epilogul dramei din strada Uranus! Mama dramei din strada Uranus! Fratele dramei din strada Uranus! " ) [6] .
Tiparul desemnarii autonomizeaza si reliefeaza un fapt,
transformandu-l in eveniment; utilizarile sale contemporane mizeaza probabil si
pe un efect difuz de trezire a ecourilor de lectura, a conotatiilor genului
senzational (de la romanele de mistere la celebrele Crime din Rue Morgue).
Se intalneste des o varianta a tiparului de mai sus, si mai marcata de
apartenenta la genul jurnalistic: desemnarea unei persoane prin functia sa
narativa - de agent al actiunii violente - asociata identificarii spatiale:
oras, cartier, strada. Titlurile vorbesc de Violatorul din Herastrau
("500.000 lei recompensa pentru identificarea violatorului din Herastrau " , EZ
285, 1993, 1; "Violatorul din Herastrau a fost arestat! " , EZ 306,
1993, 1; dupa o vreme: "Violatorul din Herastrau a fost condamnat la 6 ani
inchisoare " , EZ 504, 1994, 8), de Strangulatorul sau Sugrumatorul
din Labirint ("Pe capul strangulatorului din Labirint a fost pusa deja
recompensa de 500.000 lei " , EZ 299, 1993, 1; "Lovitura de teatru:
Sugrumatorul din Labirint este sotul victimei! " , EZ 303, 1993, 1; "A
inceput procesul sugrumatorului din strada Labirint, EZ 503, 1994, 8),
de Spintecatorul din Rostov (EZ, editia de pranz, mai 1993), de Spargatorul
din Bistrita (UC 5, 1994, 6) [7] etc. Si in acest caz actioneaza
ecouri si analogii indepartate (cu "Jack Spintecatorul " , de exemplu); efecte
discret parodice sunt produse de contrastul dintre senzationalul cu aparenta
exotica al faptei si banalitatea unor locuri familiare cititorilor. Uneori se
mizeaza pe rezonanta mitica a unui nume: in cazul Labirintului evitandu-se,
pe cat e posibil, cuvantul "strada " . Strategia cea mai interesanta din punct
de vedere lingvistic este insa folosirea sufixului de agent -tor:
derivatele substantivale pe care acesta le produce presupun in genere o relatie
Personajele: desemnarea (mai mult sau mai putin) tendentioasa
Nu e nimic nou in a afirma ca la aceleasi persoane sau la aceleasi
intamplari vorbitorii se pot referi in mai multe feluri si ca selectia unei
desemnari sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o forma de
manifestare a subiectivitatii in limbaj. O veche problema teoretica a fost
actualizata de cercetarile asupra limbajului politic si publicistic: in acest
caz, alegerea unei "etichete " sau a alteia pentru persoane si evenimente este
uneori acceptata - ca un rezultat firesc al existentei unor perspective
diferite asupra aceleiasi realitati -, dar e mai adesea privita cu suspiciune,
ca o forma de manipulare ( " desemnarea tendentioasa " ). Dincolo de o zona de
"normalitate " relativa (stabilita intr-un cadru cultural dat si dependenta de
context), desemnarile deviante presupun o motivatie subterana, ascunsa - si o
intentie persuasiva. Discursurile occidentale asupra eticii in presa nu uita sa
interzica desemnarile prin etnie, culoare, religie
- care pot activa stereotipuri ale prejudecatilor etnice, rasiale etc.; in
jurnalismul romanesc, ele sunt din pacate curente: "Un tigan cumpara o
viata cu 2.000 de lei si o arunca la gunoi " (Ora 281, 1993, 2); "Criminal
turc la volan " , "Un alt turc omoara oameni nevinovati " (UC
5, 1994, 6) [9] .
In ceea ce am numit "titlul narativ " , desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu cand acesta e suficient de spectaculos (fie pentru ca publicul il cunoaste deja, fie pentru ca e pitoresc din punct de vedere lingvistic); in caz contrar, ziaristul recurge in mod stereotip la un substantiv comun, insotit de articolul nehotarat sau, mai rar, de cel hotarat. Nevoia de a nu priva actiunea de agentul ei se loveste insa de dificultatile alegerii unui nivel potrivit de desemnare; acesta ar trebui sa evite deopotriva lipsa de interes a unui termen generic - un om, o persoana -, ca si pericolele excesului de particularizare, cu implicatiile persuasive nedorite [10] . Termenii generici nu se potrivesc totusi in orice context: sunt mai firesti daca povestea activeaza un scenariu "general uman " ("Un om este aruncat din casa in strada de propriii vecini " , Libertatea 2173, 1997, 2), dar par sa ofere prea putina informatie in cazul unor povesti particularizate. Un titlu de tipul "Un om a incercat sa insele statul roman cu peste 450 milioane lei " ar parea destul de ciudat; in textul autentic (din Libertatea 2171, 1997, 24), termenul folosit de fapt era "un patron " .
In limbajul publicistic romanesc se observa cu usurinta variatiile in desemnarea unor personalitati politice implicate in evenimente de mare actualitate; mai putin spectaculoase, dar nu lipsite de interes, sunt desemnarile personajelor de fapt divers. Cele mai frecvente sunt cele rezultate direct din actul narat (pe care uneori chiar il rezuma): criminalul, victima, violatorul ("Un violator gelos isi ucide concubina criminala " , EZ 400, 1993, 1); e ceea ce am numit deja modelul "desemnarii epice " . Dependente de context - si deci in general neutre - sunt si denumirile oferite de relatia (de obicei de rudenie) cu un alt participant la actiune: tatal, fiul, sotia, cumnata, vecinul etc. In presa romaneasca actuala se recurge destul de des si la desemnari regionale, la identificarea persoanei in raport cu o zona geografica, cu un judet sau un oras: "Un oltean s-a aruncat de pe bloc " (EZ 1567, 1997, 1); "Un covasnean s-a imbracat in haine de doliu, ca sa se spanzure " ; "O timisoreanca a lesinat dupa un biznis cu smenarii " (EZ 1564, 1997, 2) "Un ploiestean a reusit sa fure cartele telefonice din automat " (EZ 1569, 1997, 2) "Un nemtean [11] a propus " (EZ 382, 1993, 1) etc. Alte categorii utilizate sunt varsta - "O tanara care s-a aruncat de pe Podul Grant a scapat cu viata " (Libertatea 2173, 1997, 24); "Un tanar a sugrumat-o pe amanta tatalui sau " (Libertatea 2171, 1997, 1) - si mai ales ocupatia (profesie, functie, grad etc.): "Un cizmar si-a violat soacra " (EZ 1562, 1997, 1); "Un soldat a incercat sa-si puna capat zilelor " (RL 2251, 1997, 11); "Un sergent s-a sinucis dupa ce si-a omorit sotia infidela " (Libertatea 2172, 1997, 1); "Un sef de post a cazut cu Trabantul in rau " (ib., 24). Desemnarea prin profesie e justificata fie cand aceasta e sursa renumelui persoanei ("Cantareata Z.C. a fost impuscata in cap de sotul ei " , EZ 487, 1994, 1), fie, mai ales, cand e implicata in desfasurarea faptelor: cineva e desemnat in mod legitim ca taximetrist daca a fost atacat in timp ce se afla in masina. Uneori, insa, desemnarea prin ocupatie nu are o justificare imediata, fiind doar un mijloc de concretizare a povestirii, sau o strategie a insolitului: prin contrazicerea unui cliseu idilic ("Un cioban a violat o femeie gravida " , EZ 358, 1993, 2) sau prin absurd ("Un inginer capabil s-a spanzurat in baie de o teava " , EZ 134, 1992, 12). De fapt, ziaristii aleg de multe ori denumiri nemotivate de context tocmai pentru a crea contraste, surprize, mai ales cand faptul in sine nu e foarte spectaculos; burlescul de acest gen poate fi sau nu gustat de cititori: are, totusi, meritul gratuitatii, neputand, cred, fi suspectat de tendentiozitate.
Indiferent de categorie, desemnarile pot fi justificate daca au relevanta narativa, daca se leaga de actiune sau de cadrul in care aceasta se desfasoara ("Un actor s-a spanzurat din greseala intr-un spectacol " , Libertatea 2173, 1997, 1; "La mina Lupoaia a murit un miner " , ib., 24; "Un hot a cazut de la etajul 9 dupa ce a furat dintr-un apartament " , RL 2251, 1997, 11). Altminteri, prezenta lor poate produce inferente incontrolabile, mai ales prin generalizare.
O situatie demna de interes este cea in care in titlu apar mai multe formule de desemnare, pentru mai multe persoane sau grupuri implicate in actiune. Ele pot fi puse pe acelasi plan, prin folosirea unor criterii de clasificare similare: "Doi detinuti au pacalit gardienii si au fugit din puscarie " (Libertatea 2172, 1997, 24); "Doi studenti si-un pierde-vara au dat un tun de aproape 52 milioane lei " (RL 2251, 1997, 19); "Doi moldoveni au violat o tanara ardeleanca " (EZ 689, 1994, 1). Cand criteriile difera, efectele sunt insa destul de derutante: "Romanca a fost invinsa de o pescarita de 117 ani " (Libertatea 2172, 1997, 15; din articol aflam ca batrana "invingatoare " - in competitia pentru titlul de cel mai in varsta locuitor al planetei - e o canadianca si ca in timpul liber i-a placut, printre altele, sa pescuiasca); "Un postas lupta sa-i invete pe tigani planningul familial " (Libertatea 2172, 1997, 6; textul vorbeste de presedintele unei comisii sindicale a romilor, de profesie postas, coordonator al un program care are in vedere "desfasurarea catorva seminarii avand ca teme, intre altele, planningul familial " ; detalii izolate ale prezentarii sunt selectate pentru a crea o asociere insolita). Intr-un alt titlu - "Teroristii nord-irlandezi au impuscat sapte crestini microbisti " (EZ, editia de pranz, 632, 1994, 7) - asimetria desemnarilor e si mai evidenta, fiind provocata de selectarea termenului supraordonat crestini in locul unuia mai adecvat contextului (textul preciza ca victimele erau membri ai unui club catolic); ziaristul pare sa fi fost si in acest caz mai interesat sa produca asocieri surprinzatoare decat sa ofere o descriere limpede a raportului dintre personaje.
Titluri incomplete
O particularitate a stilului jurnalistic actual este si aparitia, in titlurile de articole, a unor verbe care cer un complement obligatoriu, folosite fara respectivul complement. Textul articolului completeaza de obicei schema gramaticala si furnizeaza informatiile necesare. Fenomenul apare ca o deviere gramaticala, dar nu e pur si simplu o eroare, ci, mult mai probabil, o strategie, un procedeu folosit cu intentie: pentru a atrage atentia cititorului, trezindu-i interesul pentru continuarea frazei.
Cel mai adesea este vorba de verbe de declaratie, sau in orice caz de verbe care descriu acte de limbaj. In asemenea cazuri, de altfel, e destul de normal ca enuntul sa ramana eliptic: furnizarea de la inceput a tuturor informatiilor ar lungi si ar incarca nepermis de mult titlul gazetaresc.
Din punct de vedere gramatical, se pot inregistra in aceasta situatie verbe carora le este omis complementul direct obligatoriu: a dezminti, a infirma, a dezvalui, a sfida (de exemplu: "Rapid dezminte " , in RL 24.08.1994, 15) [12] ; de asemenea, verbe carora le lipseste complementul prepozitional sau subordonata corespunzatoare: a se delimita (de...); a insista (pentru; sa) etc. (" Dl Adrian Nastase se delimiteaza " , RL 1086, 1993, 1) si chiar verbe la care ambele pozitii sunt descompletate: a preveni, a avertiza ("Medicii doljeni avertizeaza " , RL 539, 1991, 3).
Evident, puterea de atractie a acestor titluri nu sta in verbe (mai ales ca unele, de tipul a insista, a infirma, sunt destul de banale) ci in identitatea agentului, de obicei o personalitate publica, ale carei luari de pozitie se presupune ca intereseaza mai multa lume: "Domnul Iliescu insista " (RL 507, 1991, 1); "Presedintele dezminte " (RL 1081, 1993, 3). Verbele in discutie anunta o declaratie oarecare si, in acelasi timp, indica o atitudine sau o relatie intre personaje: "Prefectul Capitalei il previne pe primarul general " (Dreptatea 539, 1992, 1); "Statele Unite avertizeaza Irakul " (Cotidianul 96, 1992, 8). Uneori verbele sunt chiar expresive, marcate subiectiv: "Vacaroiu a catadicsit " (RL 1436, 1994, 1).
Folosirea absoluta a verbelor corespunde si unei modificari de sens: unele dintre ele tind sa nu mai prezinte un fapt izolat, ci sa caracterizeze un comportament: "Nicolski sfideaza " (ACiv 58, 1991, 2); "Orzata sfideaza in continuare " (RL 937, 1993, 16). Tendinta de a acorda verbului autonomie sintactica si semantica se percepe mai clar atunci cand titlul nu este pur si simplu suspendat, in asteptarea unei continuari, ci cuprinde un adaos, o caracterizare modala a actiunii: "Dom' ministru se delimiteaza original " (EM 3, 1995, 9).
Intentia retorica este si mai vizibila atunci cand expresiei eliptice ii este asociat un joc de cuvinte, ca in exemplul "Primarul Clujului dezminte, dar nu se dezminte " (RL 514, 1991, 3). Titlul "Firma domnului Patriciu infirma " (EZ 10, 1992, 4) mizeaza pe suspendarea enuntului, dar si pe asemanarea formelor lexicale (firma / infirma), poate si pe o ambiguitate voita (daca nu se tine cont de punctuatie, cuvantul infirma poate fi interpretat nu numai ca verb, ci si ca adjectiv).
Presupozitii si implicatii
Pragmatica lingvistica se ocupa, printre altele, de felul cum functioneaza in comunicarea curenta raportul dintre explicit si implicit, dintre ceea ce este enuntat direct si ceea ce este doar presupus sau implicat. Se urmareste astfel, mai ales in dialoguri, felul cum depind implicatiile de situatia de comunicare si de cunostintele comune ale interlocutorilor. Anumite implicatii "conventionale " , fixate in limba, sunt legate de cateva cuvinte-particule (de obicei adverbe): si, totusi, doar, chiar si, pana si, inca etc.
Nu foarte frecventa, aparitia acestor cuvinte-semnal in titluri - enunturi care au prin traditie o anume autonomie - atrage atentia: probabil pentru ca le transforma in fragmente de dialog, implicand subiectiv mai intens pe autor si pe cititor, atragand atentia asupra setului lor de opinii comune sau divergente. "Cuvintele insinuante " (cum sunt numite uneori aceste particule) construiesc momente decisive in strategia unei comunicari [13] .
De multe ori, un adverb din seria amintita face apel la complicitatea cititorului, la cunostintele si opiniile acestuia, in special la obsesiile generale ale momentului. A invoca discret aceste cunostinte si pareri poate deveni o confirmare a relatiei de solidaritate dintre jurnalist si cititor. La fel de usor, complicitatea poate fi mimata de cel care urmareste sa introduca informatii noi, prezentandu-le ca si cand ar fi de mult stiute sau acceptate de toata lumea. Presupozitiile si implicatiile sunt adesea manipulate pentru a strecura informatii greu de demonstrat, prezentandu-le ca deja cunoscute. In titluri jurnalistice precum "Si in Nicaragua se schimba denumirile strazilor " (AREL 18, 1991, 16); "Pana si in Mongolia, opozitia a castigat alegerile " (EZ 1222, 1996, 5), strategia operatorului (pina) si consta in a nu preciza care sunt locurile in care s-a mai petrecut sau, dimpotriva, inca nu s-a petrecut un fapt si a miza astfel pe cunostintele de care dispune cititorul, pe experienta sa directa si recenta. Un titlu ca "Primarul Iasilor isi trage si-un post de televiziune " (VoRom 594, 1995, 1) actioneaza insinuant chiar daca cititorul nu stie dinainte nimic despre faptele sau persoanele evocate: in cazul dat, si introduce presupunerea ca multe alte lucruri, nedefinite, au fost deja obtinute. Mai simpla este situatia in care strategia particulei si consta doar in a comunica indirect un lucru neplacut: implicatiile enuntului sunt suficient de clare, se dispenseaza perfect de cunostinte prealabile; este cazul titlului "Tamerlan are si momente izbutite " (Cotidianul 98, 1996, 6), in care exceptia "momentelor izbutite " implica in mod neechivoc ca regula nereusita, lipsa de valoare.
Convingerile si asteptarile cititorilor pot fi confirmate nu numai
prin acumularea de exemple noi (marcate prin si), ci si prin
contrazicere partiala. Titlul "Judecatorii fac totusi dreptatev " (RL
1407, 1994, 9) mizeaza pe contrastul comic dintre normalitatea ideala si ceea
ce se presupune a fi convingerea ferma a cititorilor ("Judecatorii nu
fac dreptate " ); enuntul prezinta normalitatea ca pe o fericita exceptie.
Intr-un alt titlu, umorul e mai curand involuntar, rezultand din
precaritatea logica a asocierilor afective: "1 iunie: si totusi, avem
copii frumosi " (Adevarul 663, 1992, 1). Afirmatia ar parea ca incearca
sa contrazica o convingere a masei de cititori, resemnata la gandul ca are, in
genere, copii urati. Evident, legaturile indirecte sunt aici mai complicate,
ideea contrazisa prin argumentul frumusetii copiilor fiind, probabil, doar
aceea ca in
Jocul de cuvinte facil
Imediat dupa 1989, jocurile de cuvinte au invadat publicistica romaneasca, fiind, alaturi de formele oralitatii, semne ale maximei diferentieri fata de rigiditatea limbii de lemn [14] . Cu timpul, entuziasmul inovatiei lingvistice pare sa mai fi scazut, sau mai curand sa se fi diversificat in functie de specificul publicatiilor. In textele jurnalistice de audienta larga si in publicitate a devenit mai evidenta "inovatia de rutina " , care creeaza o impresie minimala de surpriza pe tipare preexistente si fara mare efort: prin formule rimate, prin variatii in metaforele-cliseu, prin jocuri de cuvinte facile.
Titlurile de articole folosesc, pana la satietate, calamburul bazat pe reactivarea unei expresii figurate, prin asocierea cu un cuvant sau cu alta expresie care ii scoate in evidenta sensul propriu initial: "Valuta navigatorilor pluteste pe ape tulburi " (RL 1022, 1993, 5); "Noul sistem telefonic functioneaza dupa ureche " (RL 850, 1993, 5); "Ne-am ars si la chibrituri " (RL 856, 1993, 4); "Apa chioara, taxata orbeste " (RL 958, 1993, 15); "Baschetul nostru de aruncat la cos? " (TL 742, 1992, 8); "Statiunile de pe litoral intra la apav " (TL 770, 1992, 8) etc. Evident, aprecierea unui joc de cuvinte intra in sfera judecatii de gust si unele din exemplele de mai sus pot fi considerate ca reusite. Categoria e totusi pandita de pericolul artificialitatii: ca si epigrama, calamburul de acest gen cauta performanta intr-un mod cat se poate de ostentativ (subliniat de altfel, naiv, prin puncte de suspensie, ca in cateva dintre exemplele de mai sus, uneori si prin ghilimele si semne de exclamatie). Cu resurse aflate la indemana (in marea varietate de expresii figurate de care dispun registrele limbii) se obtin efecte mai mult ornamentale decat de continut: in exemplele citate jocurile de cuvinte nu dezvaluie altceva decat pitorescul limbajului, lasand intacta banalitatea afirmatiilor. Jocul de cuvinte reusit e insa acela care prin asocierea formelor pune in lumina si o legatura mai profunda, ascunsa, a faptelor.
Si mai gratuita mi se pare etimologizarea numelor proprii (antroponime sau toponime), prin asocierea cu cate un cuvant care le evoca originea in substantivele comune corespunzatoare - "Politistul Pasare fura porci " (RL 1273, 1994, 9); "Domnul Berbece suge la doua oi " (RL 628, 1992, 2) - sau le remotiveaza prin asemanare formala: "Dorul lui Dorel " (RL 1034, 1993, 1); "Lacrimi la Lancram " (RL 1123, 1993, 4); "Ape tulburi la Turburea " (RL 1034, 1993, 1) etc. Mecanismul de generare e, in asemenea cazuri, prea evident ca sa mai lase spatiu pentru placerea ludica.
Chiasmul
O figura de stil mult folosita in titlurile jurnalistice si in
sloganurile publicitare e cea cunoscuta in tratatele de retorica sub numele de antimetabola
sau reversiune; tiparul sau s-a transformat in cliseu. Fiind
un tip de simetrie incrucisata (chiasm: AB/BA), figura consta in repetarea unei
sintagme cu inversarea relatiei dintre cuvinte; cel mai adesea un grup nominal
(format
dintr-un substantiv-centru si dintr-un substantiv in genitiv cu rol de
determinant) reapare cu pozitiile si functiile componentelor sale schimbate
intre ele: "Politica democratizarii, democratizarea politicii " (Adevarul
50, 1990, 1); "Politica patronilor sau patronii politicii " (titlu, in RL
481, 1991, 2); "la SNCFR se aplica dreptul fortei, nu forta dreptului " (RL
670, 1992, 3) etc. In dictionarul sau de procedee literare, Dupriez 1980
observa ca antimetabola a fost la moda printre existentialisti, producand
formulari filosofice spectaculoase. Figura are caracter de joc de cuvinte, cu
forma imediat perceptibila si usor de reprodus. Prea usor, din pacate: tocmai
pentru ca mecanismul e simplu, creste riscul de a fi folosit formal, in cazuri
in care relatia e fortata si aproape lipsita de sens.
O reversiune bine construita este cea in care inversarea gramaticala si simetria formala stabilesc un raport neasteptat intre cele doua parti ale formulei. Abilitatea retorica consta in acest caz in a spune lucruri cat mai multe si cat mai diferite, cu aceleasi cuvinte. Sloganul publicitar "Campionul imaginii ofera imaginea campioanei " (Philips) capata motivatie printr-o relatie clara: "campionul imaginii " (firma in cauza) e mai intai o entitate bine delimitata, diferita de "imaginea campioanei " (imaginea unei gimnaste celebre); prin paralelism se stabileste si echivalenta intre doua performante (cea tehnologica si cea sportiva). Nu cu aceeasi claritate apare relatia intre cuvintele-cheie in multe titluri din presa, in care cele doua parti ale constructiei (legate doar printr-o conjunctie - si, sau - ori pur si simplu juxtapuse) nu se individualizeaza. In titlurile "Onoarea justitiei sau justitia onoarei " (RL 1270, 1994, 16) sau "Motiunea revolutiei si revolutia motiunii " (RL 1442, 1994, 3), nici sensul fiecarui al doilea element - "justitia onoarei " , "revolutia motiunii " , nici relatia dintre cele doua parti nu se impun cu claritate la lectura. Figura devine un simplu mijloc de punere in valoare a primei sintagme, introducand insa - prin inversare - o doza de confuzie inutila. In titlul "Puterea Opozitiei si opozitia Puterii " (EM 11, 1993, 4), figura e oricum mai interesanta, mizand atat pe antiteza politica Putere/Opozitie, cat si pe polisemia celor doua substantive; fiecare dintre sintagmele in oglinda constituie, in sine, un joc de cuvinte. Cele doua idei (opozitia are o anumita putere; puterea se opune) sunt insa destul de generale si nu pot capata interes decat prin legarea de o situatie data (ce fel de putere?; opozitie - fata de ce?); sensul fiecarui termen e clar delimitat, dar relatia dintre ele ramane formala.
Figura apare si intr-o varianta gramaticala mai inventiva si mai greu de construit: in locul termenilor identici, se foloseste un cuplu substantiv-adjectiv, din aceeasi familie lexicala: "Coruptia generala si generalul coruptiei " (Tinerama 128, 1993, 8); "a fi in centrul Europei nu e totuna cu a fi in Europa Centrala " (RL 1198, 1994, 2). In cele doua ultime exemple surpriza unei simetrii imperfecte e motivata semantic si figura mi se pare destul de reusita. Oricat ar fi de ingenioase reversiunile, utilizarea excesiva a tiparului lor sintactic produce insa pana la urma un efect de monotonie.
Rimele
Un adevarat abuz de rime a fost facut in ultimii ani in titlurile de articole care urmaresc sa atraga atentia prin jocuri de cuvinte, parafraze glumete, figuri de constructie. Titlurile rimate sunt de obicei banale: "Fara ura, despre nomenclatura " (RL 838, 1993, 2); "Bani cu taraita / Lipsuri cu nemiluita " (RL 989, 1993, 5); "Caldura mare in galantare " (RL 31.07. 1993, 14); "Privatul, mai tare ca statul " (RL 1117, 1993, 1); "Contor de decor " (Libertatea, 1834, 1996, 4); "Doi la doi pentru noi " (Cuvantul 44, 1991, 11). E posibil ca unele sa fie chiar involuntare, rezultat al unei neglijente stilistice, deoarece rima apare in ele fara nici un rost - "Lupta foarte dura in proces de uzura " (RL 646, 1992, 3); "Invitatie la licitatie " (RL 664, 1992, 8) - , chiar contrastand cu seriozitatea temei tratate: "A fost adoptat / Bugetul de Stat " (Libertatea 1834, 1996, 5). Daca titlurile care parafrazeaza proverbe si sloganuri trec neobservate si sunt mai lesne acceptabile ("Vorba dulce nu ne duce " , TL 741, 1992, 1), se dovedesc neinspirate cele la care se simte elaborarea, efortul de a construi rima - "Nu-i a buna! Justitia se razbuna " (Cuvantul 44, 1991, 4) -, mai ales daca recurg la devieri nemotivate: "Ministrul Duvaz: pe Rapid nu-l vaz! " (Baricada 15, 1991, 10). Aceste titluri sunt mai frecvente in anii 1991-1992, apoi, din fericire, par sa se rareasca. Performanta fonetica poate deveni totusi interesanta in sine, in incercarea de a gasi o rima rara, bogata, ca in formula: "Mare / alai cu / Crin / Halaicu " (Cotidianul 57, 1992, 1).
Variatia sinonimica
Printre putinele recomandari de redactare ("stil " sau "compozitie " ) pe care scoala le transmite elevilor chiar din primele clase, una dintre cele mai frecvente este aceea a variatiei sinonimice: "Limba romana are multe sinonime. Prin folosirea lor, comunicam mai clar, mai nuantat ideile, gandurile, sentimentele si ne ferim de repetitii suparatoare. Cand scriitorii doresc sa nu repete acelasi cuvant, folosesc sinonimele acestuia (). Folosirea sinonimelor pentru evitarea repetitiei nu este caracteristica numai scriitorilor. In lucrarile voastre scrise, ca si in exprimarea orala, e bine sa folositi un vocabular bogat " [15] . Din recomandarile de acest tip lipseste insa orice referire la riscurile reluarii sinonimice; ca mijloc de a asigura coerenta unui text, aceasta poate crea confuzii cand e folosita impropriu: fie pentru ca echivalenta sinonimelor nu e perfecta sau evidenta, fie pentru ca ea apare acolo unde textul impune reluarea informatiei printr-un pronume. Cautand sa evite cu orice chip repetitia unui termen, vorbitorul poate crea ambiguitati indezirabile. De altfel, alaturi de recomandarea de a apela la sinonime, ar trebui sa fie amintite si alte mijloace de a evita repetitia: intre ele, cel mai putin rigid e reformularea frazei.
In titlul "Constantin Munteanu si-a desfigurat nevasta si a facut amor cu fosta lui sotie " (EZ 460, 1993, 8), coprezenta sinonimelor nevasta si sotie in aceeasi fraza e probabil intentionata. Cele doua cuvinte sunt perfect echivalente ca sens (cel putin in contextul dat), diferentiindu-le doar registrul stilistic. Faptul de a le folosi pentru a desemna doua persoane diferite, la mica distanta in text, si fara nici o justificare pentru trecerea dintr-un registru stilistic in altul pare sa introduca, fara rost, o distinctie intre doua notiuni.
Si mai ciudata este folosirea sinonimelor in titlul "Satula de euforia alcoolica a sotului, / Dorina Irina si-a omorat barbatul iar apoi s-a predat politiei " (EZ 677, 1994, 12). Sotul si barbatul - sinonime aflate in exact aceeasi relatie de echivalenta semantica si de diferenta de registru ca perechea citata mai sus - desemneaza aici o singura persoana. Fiind vorba de o unica fraza, ar fi fost normala doar substituirea printr-un pronume: "l-a omorat " . Probabil ca structura artificiala a fost produsa in acest caz de strategia jurnalistica a construirii titlului si a supratitlului, gandite ca texte partial autonome, destinate unei lecturi fragmentare si aleatorii. Dorinta de a avea un titlu cu informatie cat mai completa (de retinut de la prima vedere) si dogma variatiei sinonimice explica partial substitutia sot - barbat. In aceasta situatie, efectul substitutiei prin sinonim mi se pare insa si mai nefericit decat in primul exemplu: nerespectarea normelor de conectare si substitutie poate produce impresia ca cei doi termeni desemneaza doua persoane diferite.
Pentru ca nu sunt numite si inregistrate ca atare, asemenea defecte de constructie trec de multe ori neobservate si ajung sa se repete. Mult mai raspandita ramane ideea ca variatia sinonimica reprezinta, in sine, indiferent de context, o calitate a stilului.
Autoprezentarea: subtitlurile publicatiilor
O zona nu lipsita de interes pentru cercetarea strategiilor retorice din stilul publicistic romanesc este cea a subtitlurilor de ziare si reviste. De obicei, subtitlul e o secventa de text care ofera informatie despre tipul de publicatie (ziar, revista), despre periodicitatea ei (cotidian, saptamanal, "Revista bilunara " etc.), despre profilul sau regional ("Revista de arta si cultura dobrogeana " ; "Cotidian al oltenilor de pretutindeni " ) sau despre domeniul tematic ("Ziar politic " , "Supliment literar " , "Cotidian de informatie " , "Revista de cultura " ); despre institutia sau asociatia de la care emana ("Organ central al C.C. al P.C.R. " , "Revista editata de Uniunea Scriitorilor " ), despre orientarea ideologica, politica etc. ("Ziar democrat " , "Ziar moral-religios " ). Interesante devin insa tocmai subtitlurile care se departeaza de aceasta schema utilitara. In 1990, prin transformarea vechilor ziare si reviste si mai ales prin aparitia unui numar impresionant de publicatii noi, carora le era tot mai greu sa se diferentieze una de alta, s-a putut asista la o adevarata explozie a inventivitatii lingvistice in domeniul titlurilor si al subtitlurilor. Tendinta de individualizare prin subtitlu - mai mult chiar decat prin titlu, fatalmente limitat ca lungime si tipar lingvistic - a continuat si in anii urmatori, devenind inca un exemplu de omniprezenta a umorului - intentionat sau involuntar - in discursul public autohton. Multe dintre subtitlurile din publicistica romaneasca sunt construite cu intentie umoristica; altele aluneca fara voie in efecte comice. O incercare de tipologie risca sa fie acuzata de pedantism; se pot insa aminti cateva categorii mai semnificative. Dupa dominatia subtitlurilor neutre din perioada totalitara - "Cotidianul Consiliului National al Frontului Democratiei si Unitatii Socialiste " (Romania libera), "Revista lunara de cultura cinematografica " (Cinema) - in decembrie 1989 s-a produs o prima schimbare, mai curand mecanica: foarte multe publicatii si-au introdus in subtitlu adjectivul independent: "Ziar national independent " (Adevarul), "Saptamanal independent de opinie si cultura " (Baricada), "Saptamanal independent de informatie, opinie si divertisment " (Gazeta de Alba) etc. Banalizat, adjectivul a fost supralicitat - in ton bombastic - "Saptamanal absolut independent " (Romania Mare) sau prin acumulare - "Saptamanal national independent si echidistant " (Cronica politica). Unele subtitluri au introdus elemente de enunt publicitar - "Cel mai important ziar din Bucuresti " (Libertatea). Altele sunt extrem de lungi: "De citit numai acasa: saptamanal in care nu toate articolele sunt confidentiale " (Strict secret). Solemnitatea emfatica si demagogica poate produce efecte de umor involuntar: "Ziar dedicat poporului roman " (Jurnalul National). Titlurile parodice cele mai originale sunt bazate pe jocuri de cuvinte si pe surpriza - "Saptamanal de moravuri grele " (Academia Catavencu), "Saptamanal al romanilor de aiurea " (Catavencu International), "Saptamanal de tranzitie " (Dilema), "Supliment de post(tranzitie) " (Vineri) etc.
De fapt, situatia actuala e manifestarea unei traditii: subtitluri hazlii, bizare sau ridicole existau deja la noi, si intreruperea totalitara nu le-a suprimat cu totul amintirea; le regasim in utilele dictionare ale presei romanesti (Raduica, Raduica 1995, Hangiu 1996). Gazetele literare par sa fi incercat dintotdeauna sa se autodefineasca in chip original: "Revista liliputana " (Atom, 1933); "Mic bazar de literatura " (Bilete literare, 1930); "Revista tinereasca cu simpatii pentru traditionalism " (Brazda literara, 1931). Procedeul parodic e si mai vizibil la cele umoristice - "Revista spiritista nationala. Organ bi-ebdomadar pentru raspandirea stiintelor oculte in Dacia-Traiana " (Moftul roman, 1893); "Ziar politic, patetic si umoristic " (Perdaful Buzaului, 1894) etc. Si titlurile solemne, cateodata chiar pompoase, au o traditie evidenta: "Revista pentru raspandirea frumosului " (Arta si omul, 1933), "Ziar in slujba motilor " (Detunata, 1943), "Revista pentru adevar, bine si frumos " (Comoara tinerimii, 1905) etc.
Revenind la subtitlurile actuale, ar merita sa fie investigate si
modificarile lor, substituirile strategice care au reflectat diverse mode
stilistice. Se observa astfel [16] , in anii 1990-1999, o tendinta
2. Strategiile senzationalului: narativizare si fictionalizare
Stirile de senzatie - reaparute in publicistica romaneasca dupa decenii de absenta - sunt destul de des ironizate de diversi comentatori. Titlurile socante, absurdul suprarealist al asocierilor de fapte brutale cu situatii si instrumente casnice atrag atentia prin acumulare; mai ales ca, in cantitate mare, surpriza se banalizeaza si cliseele genului devin mai evidente. Sub impresia unei avalanse egalizatoare de intamplari violente si sordide, asemenea stiri sunt citite cu aviditate sau sunt respinse in bloc, cu dispret, fara a se da atentie stilului si strategiilor care le diferentiaza, adesea, destul de mult.
Cu strategiile lor specifice, usor de parodiat, alunecand adesea in manierism, fara a inceta sa fie eficiente, stirile de senzatie din multe publicatii romanesti actuale redescopera (chiar cu o certa nota de originalitate) trasaturile firesti ale genului.
Selectat si reconstruit dupa criterii si conventii culturale comune ziaristului si cititorului sau, faptul divers e o creatie de limbaj si un ansamblu de strategii narative. Traditiile speciei s-au regasit, dupa pauza creata de discursul static, monoton ideologic, al deceniilor de regim totalitar, in placerea pura a naratiei.
Detaliul concret
La inceputul secolului al XX-lea, tehnica detaliului concret, mizand pe implicarea cititorului in poveste si pregatind saltul in neprevazut, sau autentificand realitatea informatiei, functiona la fel de sigur ca la sfarsitul sau, ca in presa din anii '90: Hristache a scos de sub perina patului un revolver calibru 7 si a tras cu repeziciune trei cartuse " ; "adormind pe marginea balconului de la etajul al doilea din casa sa, a cazut jos pe pietre, fracturandu-si coastele " ; "cutitul a patruns in plamani, strapungandu-i " (Universul, 3, 5 si 14.07.1904).
Mai interesante sunt asocierile de detalii nemotivate, ale caror consecinte nu par sa se armonizeze. Detaliile care trimit la un univers traditional, rustic (si idilic prin conventie literara) apar la inceputul secolului fara vreo intentie parodica, prin simpla adecvare referentiala: "bragagiul Marcu Stefan, luandu-se la cearta cu locuitorul Manole Georgescu din calea Rudului, l-a lovit cu o cobilita in cap " (ib., 5.07.1904); in prezent, texte asemanatoare proiecteaza parodic autohtonismul pe un fundal modern ("In goana carutei, ciobanul Ion a incercat sa-si violeze nepoata " , RL 1167, 1994, 9). Detaliile cotidianului - indicii ale realitatii - sunt dublate de obicei de strategii prin care se produce insolitul (la limita, supranaturalul) si fictiunea (in varianta literaturii de consum). Faptul divers construit in mod programatic ca banal e mai putin frecvent si mai subtil, presupunand negarea conventiilor dominante.
Unele gazete au continuat si dupa 1989 sa publice stiri de "fapt divers " , in forma permisa in perioada limbajului de lemn, neobservand ca vechea formula profita de lipsa totala de viata a paginilor anoste de propaganda: rubricile de "fapt divers " , de mica publicitate si de sport, singurele in care se intampla ceva, constituiau firave puncte de contact cu realul. In aceste conditii, era suficient ca intamplarea sa fie evocata (prezentarea ei era obligatoriu sumara, lacunara, detaliile sinistre sau grotesti trecand drept imorale) pentru ca imaginatia cititorului sa o completeze, cu generozitate. Discursul moralizator era, de altminteri, ambalajul obligatoriu al faptului povestit: de la ordinea de prezentare a informatiei (incepand cu pedeapsa!) pana la recomandarile etice directe. Din lipsa de talent gazetaresc sau de simt al realitatii (in primul rand, al realitatii unei concurente acerbe in domeniul publicistic), texte de acest tip au fost produse in continuare:
"Patru luni de zile va sta in inchisoare, dupa cum a hotarat instanta judecatoreasca, Gicu Visan, administrator la S.C. Olimpia din Drobeta-Turnu Severin. Motivul? Provocase scandal intr-un local public (). Sa speram ca la cei 23 de ani, cati are, va trage concluziile necesare cu privire la respectarea linistii si ordinii publice " . (PR 2, 1992, 9)
In pasajul omis din citatul anterior nu se gaseau, cum ar fi cineva tentat sa creada, detalii despre scandalul provocat, ci doar comentarii asupra faptului ca personajul in cauza avea asupra sa un cutit, cu care "ar fi putut sa faca cine stie ce gest necugetat " . In mod surprinzator, un asemenea text, predestinat prin subiect narativitatii, isi reduce nucleul epic la minimum, la o propozitie generala, nedeterminata, exilata intr-un timp al planului verbal indepartat (mai mult ca perfectul): "provocase scandal intr-un local public " . In textul care apartine, prin modul expunerii, genului didactic si moralizator, viitorul si conditionalul ocupa mai mult loc decat trecutul. Stangacia tonului e confirmata, de altfel, de incercarea scolareasca de dinamizare "dramatica " , prin intrebare si raspuns: "Motivul ? Provocase scandal " .
Adevaratele stiri de senzatie sunt, in schimb, intens narativizate; chiar cand faptul brut e banal, discursul il transforma, prin procedee care se plaseaza la limita dintre real si fictiune.
Modul de referire la personajele implicate in actiune nu e
intamplator: identificarea lor se face, in stirile mai noi, in special prin
nume (eventual initiale) si varsta: datele unei minime "umanizari " a faptelor.
Lucrul pare atat de firesc, incat e nevoie sa ne intoarcem la stirile in limbaj
de lemn pentru a observa o alta posibilitate: identificarea prin
profesie si prin "locul de munca " . Nespectaculoase cel mai adesea, profesiile
nu sunt selectate de textele centrate pe senzational; vechile "fapte diverse "
le indicau sub presiunea modelului moralizator si propagandistic: infractiunea
descrisa nu era relevanta in raport cu un model uman general, ci doar cu rolul
social: iata ce face un administrator (un inginer, un maistru, un om al
muncii)! Oricum, informatiile de acest gen pastreaza ideea de preeminenta a
ipostazei "oficiale " a individului: nu persoana, ci "incadrat " . Aparitia lor
in texte care incearca adaptarea la o formula noua, mai dezinvolta, e un semnal
al continuitatii stangaci moralizatoare: "M. Vasile, in varsta de 25 de ani,
zugrav-vopsitor la Cooperativa Constructorul din
In fine, o continuitate intre stirile senzationale mai vechi si mai noi o ilustreaza, si revenirea la tiparul de desemnare epica a evenimentului si a autorului unei fapte: Asasinatul din Bulevardul Carol " ; Violatorul din Herastrau " , "Sugrumatorul din Labirint " (v. supra, p. 14-15).
Detaliul medical: senzatie si excoriatie
Textele contemporane supraliciteaza uneori si detaliul tehnic (preluat din discursul medical sau administrativ-politienesc), prin care creeaza, cu riscul aglomerarii involuntar comice, o distanta suplimentara fata de lumea violentei reprezentate. In contrast cu senzationalul literaturizat, emotional si emfatic, o formula mai noua si mai reusita de stire mizeaza pe relatarea cat mai neutra si pe stilul stiintific. Marca acestei tendinte este termenul de specialitate neologic: in primul rand termenul juridic sau medical.
Textul isi creeaza, prin lexic, o minima rezistenta la lectura, neabandonandu-se facilitatii absolute: aflam ca "dupa o altercatie " cineva "a ingurgitat mai multe pastile de diazepam " , actul definindu-se ca "ingestie voluntara de barbiturice " (EZ 135, 1992, 2). Altcineva "prezenta multiple echimoze si tumefactii pe partea dorsala " (ib.). Cauza unei morti poate fi submersia ("decesul s-a datorat asfixiei mecanice prin submersie " , EZ 139, 1992, 1) sau "obturarea cailor respiratorii " (EZ 132, 1992, 3). Varietatea lexicala deplina e de gasit in descrierea supraabundenta, redactata in stilul telegrafic al fisei medicale, a leziunilor si a traumatismelor: "sectionarea tendonului " , "plaga nepenetranta hemitorace stanga " (EZ 142, 1992, 2), "traumatism vertebral cervical " , "contuzie toraco-abdominala " , "fractura incompleta margino-maleolara " , "hematurie " (EZ 142, 1992, 2) etc. Dincolo de localizarile anatomice ale diverselor traumatisme, vocabularul de baza al descrierii e compus din seria: contuzie, echimoza, tumefactie, leziune, plaga, "escoriatie " , hematom; cominutiv, distal s.a.m.d.: termeni cu siguranta obscuri pentru multa lume si al caror rol principal nu mi se pare a fi cel informativ. Ca raritatea lor nu e o impresie personala o dovedeste optiunea dictionarelor curente - DEX 1975, 1996, DEX-S, MDE - , care nu inregistreaza din principiu termenii de stricta specialitate si deci de circulatie restransa: distal "indepartat " nu apare in nici unul, cominutiv "(impartit) in fragmente mici " doar in DEX-S si DEX 1996; vertex "crestetul capului " , e totusi prezent in DEX-S, DEX 1996 si MDE. Excoriatie "julitura, jupuitura " (existent in DEX 1975 si 1996) e suficient de rar ca sa fie reprodus intr-o forma gresita, devenind in pagina de ziar escoriatie sau chiar escoliatie.
Intrand intr-un contrast strict stilistic cu termenii familiari, chiar vulgari, care apar in replicile participantilor la diversele batai, violuri sau crime relatate si implicit intr-unul, mai general, cu mediul evocat, caracterizat de obicei prin mizerie, alcoolism, promiscuitate, termenii stiintifici creeaza o distanta necesara din punct de vedere psihic. I-am putea ironiza pentru neadecvare si pretiozitate: de sub invelisul vorbelor savante apare o biata realitate cu scandaluri, batai, injuraturi, in urma carora raman vanatai, cucuie, umflaturi, julituri, rani. Preferinta pentru seria populara sau curenta de termeni ar atribui insa textului un aer de vulgaritate si indiscretie pe care mimarea interesului stiintific si conventia limbajului "inalt " incearca probabil sa-l evite.
Desigur ca efectul de limbaj depinde si de modul in care neologismul stiintific e introdus in text. Calea cea mai sincera si mai veridica este de a atribui seria tehnica unei surse autorizate: medicul legist, foaia de diagnostic. Nu e vorba doar de o corecta indicare a originii informatiei, ci si de un mod de a evita confuzia, de a pastra pentru fiecare "voce " a textului limbajul potrivit. Formule de tipul "medicii ne-au declarat " , "medicul legist a stabilit ca " , "diagnosticul stabilit la Spitalul de Urgenta este " sunt cat se poate de firesti. Sursa e la fel de eficient indicata prin context: "X se afla in acest moment internat la Spitalul de Urgenta. Are multiple leziuni corporale si traumatism cranian, dar, dupa cum declara medicii, viata lui este in afara oricarui pericol " (EZ 131, 1992, 1). Mai putin fireasca e prezenta seriei lexicale stiintifice in discursul ziaristului; desigur, el devine un specialist in domeniu; ar trebui totusi sa ramana in primul rand un mediator, care sa simplifice si sa traduca, oferind cititorului mediu (principalul destinatar al genului) informatie prelucrata. Rolul ziaristului e destul de artificial cand isi aroga o competenta de imprumut. Cazul cu adevarat suparator este insa cel in care termenii savanti apar in replicile victimei, ale inculpatului, ale martorilor. In realitate, nu e deloc imposibil ca acestia sa-si imbogateasca vocabularul, adesea destul de redus, cu termenii juridici, medicali sau cu formulele politienesti cu care vin in contact in timpul cercetarii sau al procesului. Limbajul pretentios care li se atribuie uneori - "am aplicat victimei lovituri in zona " , "am strigat Va voi omori! " - poate deci fi real, dar pare artificial, inverosimil.
De fapt, chiar cand sunt corect introduse, informatiile medicale pot depasi limitele firesti prin cantitate, prin excesiva minutie a inventarului. Aflam, astfel (intr-un text care recurge si la explicatii, traducand o serie de termeni si sintagme medicale), ca un ins
"a cazut si a facut o fractura deschisa tip I cominutiva (osul sfaramat in mai multe bucati), cu deplasare epifizica distala dreapta si fractura cominutiva (din nou), cu deplasare paleta humerala stanga ". (EZ 144, 1992, 2)
E limpede ca efectul unei asemenea enumerari nu poate fi decat unul incantatoriu: conteaza acumularea in sine, multimea de semne misterioase si infricosatoare pe care le-a atras dupa sine o banala cadere. Altcineva a nimerit sub tramvai: "Rezultatul: fractura deschisa tip III cominutiva brat drept, intreruperea axului neuro-vascular, traumatism cranio-cerebral cu hematom epicranial in vertex; contuzie sold drept cu plagi escoriate s.a.m.d. " . Stirea de senzatie seamana tot mai mult cu un poem: nu e nici didactica, nici informativa; creeaza o aura de mister printr-o stranie exactitate conotativa.
Omiterea cauzei
Senzationalul recurge intens la tacticile de selectie si de ierarhizare a informatiei. Insolitul e produs de disproportia aparenta dintre cauza si efect ("Din cauza unei tigari/ Un barbat de 39 de ani a ars ca o torta " , Ora, 281, 93,8 ) sau de omiterea ori amanarea cauzei; mecanismul e uneori atat de evident incat poate fi banuit de autoparodie: In timp ce la televizor se transmitea meciul de fotbal dintre Dinamo si Cagliari/ Lui Ilie Neacsa i-au picat dintii din fata./ Pumnul vecinului, Adrian, a fost hotarator " (EZ, editia de prinz, 377, 1993, 2).
O modalitate foarte frecventa si eficienta de a face ca actiunile sa apara drept neobisnuite si misterioase e asadar omiterea cauzei. Evident, uneori cauza nu e mentionata pur si simplu pentru ca nu este cunoscuta; ignoranta n-ar impiedica insa, in principiu, lansarea de ipoteze; o asemenea solutie nu e totusi tocmai fericita, pentru ca banalizeaza prin rationalizare si, in acelasi timp, patrunde in zona irealului si chiar a interventiei subiective a naratorului. In stirile de senzatie atent construite este vizibila, in schimb, intentia de a scoate cu totul din discutie cauza. Operatie artificiala, desigur - lectura narativa fireasca fiind una cauzala - dar care are avantajul de a izola actiunea, rupand-o din sirul determinismelor, punand-o in rama "estetica " . Efectul de straniu astfel obtinut poate evolua spre absurd si spre comic, mai ales spre un umor negru, bazat pe caracterul inexplicabil al gesturilor definitive [1] .
In stirile de senzatie, cauza generala e adesea previzibila, pentru ca multe din faptele relatate tin de experienta umana comuna: diferitele scandaluri, crime, sinucideri se raporteaza la un lung sir de precedente, cititorul dispunand de cate un set de motivatii tipice pentru fiecare dintre ele. Solutia preferata este, in asemenea cazuri, omiterea cauzei imediate, de fapt a detaliului care declanseaza actiunea. Intr-un text, cauza generala e enuntata cat se poate de explicit: "Pentru ca n-a trecut-o in testament / O bocitoare a sarit sa bata moarta " (EZ 156, 1992, 1). Absurdul gestului profanator si inutil capata o relativa intemeiere in reactia psihologica a personajului. Efectul de straniu e insa obtinut neindicandu-se nici un motiv imediat pentru declansarea actiunii. Pe fundalul unei conventionale descrieri de atmosfera ("Intr-o atmosfera de dezolare generala " ), actiunea propriu-zisa irupe prin adverbul "deodata " : "deodata, din grupul de bocitoare s-a desprins Elisabeta Iftimie (50), furioasa peste poate ca defuncta nu a trecut-o in testament " . Absurdul dus pana la comic se bazeaza pe vizualizarea unei scene in care o bocitoare, urmand cuminte un convoi, se smulge brusc din ordinea situatiei, aducandu-si aminte ca a fost nedreptatita.
Comicul burlesc al reactiei (in sine, sordide, dar nu acest lucru apare in prim plan) deriva din schimbarea, nemotivata exterior, de rol si de atitudine. Cineva plange un mort si e brusc cuprins de furie (poate purtat de propriul discurs de lamentare): scena ilustreaza mecanismul unui comic rudimentar, dar de efect. E suficient sa se schimbe un detaliu - de pilda, ca agresoarea sa vina din afara cadrului -, pentru ca toata actiunea sa se reduca la un gest brutal si stupid-ofensator.
Tehnica de insolitare se confirma in structura altor stiri, mai banale: un betiv "a vrut sa urce in tramvaiul cu numarul 6235, care circula pe linia 44. S-a suparat pe tramvai, i-a dat un picior acestuia, dupa care s-a dezechilibrat si a cazut pe sina (EZ 144, 1992, 2). Se observa usor ca toata scena poate primi o explicatie, prin recurs la imaginea tipica a betivului nervos, cu reactii imprevizibile; nebunia, furia, intunecarea mintii sunt cauze generale, intrand in tipologia burlesca. Si aici este omis, cu intentie, detaliul care declanseaza reactia individului: suparat - de ce?
Sunt si situatii in care textul invoca o pseudo-cauza, dand impresia
ca respecta protocolul nararii naturale a unui fapt. Precizarea finala din
enuntul "Gavrila Mihai Zih (41 ani) s-a aruncat de pe viaductul de la Gradiste,
langa
Un caz-limita e cel in care nemotivarea se asociaza cu repetitia, cu multiplicarea. Intamplarea, oricat de dramatica in sine, e prezentata ca simpla repetitie mecanica: garantie a efectului de umor. Un articol anunta un "nemaiintalnit val de sinucideri " (EZ 190, 1993, 2) [3] ; o parte din temeiul hiperbolei e plasat, strategic, in presupozitii: "inca 3 barbati si-au pus capat zilelor " ; nu se precizeaza, insa, care era numarul precedent al sinucigasilor. Cele trei sinucideri sunt povestite, pe scurt, in detaliile lor tehnice; cauza e cel mult sugerata, ramanand pura probabilitate sau chiar simpla circumstanta ("Ultimii doi sinucigasi erau someri " ). Mai mult decat prin absenta motivatiilor, efectul de straniu e obtinut prin repetitie - asociata cu detasarea, cu neimplicarea afectiva. Ochiul privitorului inregistreaza mecanica pura a miscarii: inexplicabil, rand pe rand, diversi insi se duc sa se sinucida. Modelul parodic al unui asemenea mecanism textual apare intr-o forma remarcabila intr-unul din micro-textele lui Daniil Harms. Naratiunea absurda, cu efecte de umor negru, utilizeaza tehnica unei cauzalitati aparente sau partiale si a repetitiei; in plus, finalul ei evoca un substitut al stirii de senzatie in presa supusa cenzurii totalitare si obligata sa emane optimism: faptul divers pozitiv.
"O babuta prea curioasa din fire s-a aplecat pe fereastra, a cazut
si s-a zdrobit
de pamant.
O alta babuta s-a aplecat pe fereastra ca sa se uite dupa cea care tocmai cadea si, fiind prea curioasa, a alunecat si ea, a cazut si s-a zdrobit de pamant.
Apoi a cazut pe fereastra o a treia babuta, apoi o a patra, apoi o a cincea.
Dupa ce a cazut si a sasea babuta m-am saturat sa le tot vad cum cad si am plecat la piata Maltev, unde, cica, un orb a primit in dar un fular tricotat. " (Harms 1982: 2)
Alte strategii de insolitare
Strategice sunt si schimbarile de rol, mai ales in titluri: contrar normei, autorul actiunii e non-uman - Un vanator a fost impuscat de propriul caine " ; "Doi tauri incalca o hotarare a guvernului " - sau chiar non-animat: "Celebrul medic farmacist Oita a fost ucis de propriile inventii " [4] . Victima, la randul ei, poate fi un animal pus in situatii specific umane: "Gica Pastuc a incercat sa electrocuteze o gaina " ; "Un controlor de autobuz din Buzau a obligat o gaina sa-si cumpere bilet " . Instrumentul unei agresiuni e atipic atunci cand consta intr-o persoana tratata ca obiect - "S-a aruncat cu SRI-isti din autobuz " - sau (mai des) cand presupune o schimbare de functie: obiectul de utilitate casnica transformat in arma - "H.C.a smuls chiuveta din baie si i-a spart capul sotiei cu ea " ; "O femeie si-a ucis barbatul cu o paleta de muste " . Efectul contrastelor - intre rol si obiectul sau persoana care il indeplineste, intre actiunea-tip si participantii neobisnuiti - e la limita dintre senzational si comic.
Daca stilul relativ sobru si informativ si cel literarizant (v. infra) sunt evidente continuari ale traditiei, exista o directie actuala evident inovatoare: in tratarea burlesca a accidentelor si a catastrofelor: "Micutul Zaharia a fiert in oala cu cartofi " ; "Cadavrul a fost infulecat abia dupa ce s-a fragezit o zi pe fundul gropii " ; "Un copil de 8 ani a fost facut garaj de o masina " etc.
Daca in unele cazuri indiferenta ironica a acestor relatari mai mult sau mai putin "istete" poate fi chiar preferata unei alte optiuni stilistice actuale - dramatismul de prost gust al invectivelor, cu subliniata participare afectiva -, nonsalanta mi se pare cu adevarat de neiertat in situatiile grave, in care umorul cinic al limbajului familiar si jocurile de cuvinte sunt folosite chiar in redactarea stirilor despre moarte: "Un sofer columbian a vrut sa evite accidentarea unui porc si a omorat cu succes 16 oameni " (EZ 1350, 1996, 1); "O parte din soldati au ajuns la Otopeni gata impuscati " (EZ 1637, 1997, 1); "O moarte stupida: fraierul a taiat bomba cu bomfaierul " (EZ 1951, 1998, 1).
Un exemplu: violul
Vocabularul rubricilor de "fapt divers " e - in mod fatal - destul de limitat. Cuvinte stilistic neutre alterneaza cu cateva elemente de terminologie juridica si adesea chiar cu termeni de medicina legala. Imaginatia jurnalismului autohton nu se multumeste insa cu atat: formati intr-o cultura a hibridului si intr-un cult al pitorescului, ziaristii recurg adesea la inventare literaturizante de arhaisme si expresii populare. Un caz in care variatia stilistica produce rezultate destul de stranii mi se pare a fi relatarea violurilor. Desemnarea actelor de violenta ramane desigur predominant neutra, dar de mai multe ori se produce prin surprinzatoare arhaisme, care evoca mai curand pasaje din cronicari decat relatari sordide de la periferiile oraselor contemporane: a necinsti, a batjocori. Nu am gasit inca, e drept, sinonimele si mai arhaice a silui, a pangari sau a rusina; ultimul, bine cunoscut din Letopisetului lui Costin, din fragmentul in care doamna lui Ieremia voda "lacramandu au dzis: Boieri, m-au rusinat paganul " [5] .
Contrastul dintre conotatiile termenilor folositi de ziaristi in
contextul paginilor "Cotidian " , "Infractiuni " , "Eveniment " etc. e destul
de socant. Terminologia traditionala implica aproape intotdeauna un cod de
norme ale onorabilitatii si foloseste din plin mecanismul eufemismului;
vocabularul modern, in schimb, e de natura neutru juridica si ia in considerare
in primul rand agresarea persoanei. Relatarile jurnalistice tind astfel sa
suprapuna doua scenarii si mai ales doua ierarhii de valori - cu un rezultat
destul de incert si cu un umor in ultima instanta discutabil (tocmai pentru ca
e voit, fortat). Verbul a dezonora, de exemplu, e un neologism, dar cu
un uz deja destul de desuet, pe care contrastul cu mediul evocat il
accentueaza: "Un individ dubios baga spaima in fochistele din cartierul
Colentina () Cetateanul se furiseaza noaptea si da buzna peste fochiste,
incercand sa le dezonoreze " (Libertatea 2199, 1997, 1). Un caz
de pedofilie e tratat in termeni similari, verbul folosit fiind popular si
arhaic: "Chuck Bronson a venit din
Evident, lexicul tematic ar putea fi urmarit mai in detaliu; un procedeu al jurnalismului de senzatie cu tenta ironica pe care l-am remarcat deja (v. supra, p. 14-15) consta in producerea de derivate care tind sa transforme fapte izolate si accidentale in tipuri generale. Procedeul e foarte pregnant intr-un titlu precum "Cocosila, violatorul de prasitoare singuratice, a fost capturat " (EZ 1873, 1998, 1): termenul pentru a-l desemna pe autorul violurilor devine un fel de nume de profesie, cu atenta specificare a specializarii.
3. Literaturizare si distantare
Procedeele de fictionalizare inflientate de paradigmele mitului, basmului, fabulei sau desenelor animate sunt la urma urmei mai amuzante decat cele produse de tiparul literaturii sentimentale si moralizatoare. Aceasta din urma, cu forme extreme naiv-vulgare in dialoguri si monologuri interioare - "in seara aceea blestemata, Tatiana si-a propus sa taie gatul pisicii. Nu mai putea continua cu viata de iad" (Infractorul 28, 1992, 5)- e vizibil si in textele mai vechi; semne discrete de literatura sunt, de altfel, perfectul simplu - "trase doua focuri", "primi o telegrama din Slobozia" - ori naratiunea din perspectiva personajului - "era gata sa plece in oras, cand observa ca se opreste in apropierea garei o caruta taraneasca, cu doi tineri " ("Fuga unui vizitiu cu fiica stapanului sau", in Universul, 1904).
Literatura de consum
Prelucrarea nuvelistica a faptului divers produce o categorie de texte in care e usor de recunoscut, in idei si in limbaj, principiul ornarii. Micile povestiri pe teme de accidente rutiere sau crime pasionale tind sa impuna un stil publicistic submediocru, de o perfecta platitudine, in care nici macar efectul de senzational nu reuseste sa se produca. O prima regula, nescrisa, a acestor texte este cea a "innobilarii" faptului sordid: relatarea unor batai, betii si crime e reelaborata in plan psihologic, publicistul reconstituind, in stil indirect liber sau prin dialog, o motivatie a faptelor nu neaparat credibila, dar obligatoriu pozitiva. Naratorul unui asemenea text se preface ca pleaca de la presupozitia ca toti oamenii sunt buni, validand-o prin implicarea persoanei I singular in lumea reprezentata: "Il cunoscusem pe Pepi.", incepe un articol intitulat "Sa mori lovit cu dragoste" (GD 10, 1990, 3). Ingredientul cultural pare obligatoriu: "Imi vorbise de istoria religiilor, de scriitori englezi, de vichingi"[1].
In stilul relatarii faptului cvasi-senzational observam corespondenta dintre pretentia innobilarii tematice (pe care o infirma intr-o anume masura chiar democratizarea transcrierii fonetice a imprumuturilor lexicale) si metafora ornanta si extravaganta. Intr-un context care ar trebui sa fie in primul rand informativ, aflandu-se intr-o relatie bine definita cu realul, metafora e simtita ca un adaos si tinde, mai mult ca oricand, sa fie judecata dupa criterii logice. Ornament la ornament, metafora e atribuita aproape in exclusivitate pasajelor descriptive, si ele destul de putin legate de restul textului: erou e "barbatul cu fruntea larga, pieptul muschiulos, ochii pierduti intr-o ceata purtata la gaica cunoasterii" (ib.). Care e explicatia lipsei de valoare a unei asemenea metafore? De ce o consideram un kitsch perfect si nu, de pilda, o reusita imagine suprarealista? Probabil pentru ca structura ei de profunzime e foarte aproape de suprafata. Conotatia "cetii" si sensul prim al "cunoasterii" sunt transparente si univoce, trimitand automat la inventarul de valori al romantei: sentiment vag, stare de visare si iluzie a profunzimii. Asocierea lor cu "gaica" genereaza automat umorul involuntar. Tiparul e vizibil mai ales cand este reluat, peste numai cateva randuri, in aceeasi simplista asociere dintre concret si abstract, prin formula "alte acareturi de aur din simbria culturii lui". Accidental, metafora va fi si procedeul unei "notatii psihologice" - "isi musca sufletul de necaz" - pentru a disparea apoi cu totul din atentia naratorului, fiind inlocuita de alte procedee, la fel de tipice in forma lor rudimentara: repetitia ("incepu sa-l urasca, sa-l urasca groaznic"; "nu, nu se poate, nu-mi pasa de nimeni") si epitetul "romantic" ("placere diabolica", "ochii ei satanici"). Vizibil e si efortul de a instaura fictiunea narativa, prin cateva trucuri: variatia timpurilor, paranteze si alternari (cu obligatoriile puncte de suspensie), coincidenta simbolica a evenimentelor mari si mici. Iata de pilda scena in care eroina (instigatoare la crima): "deodata se opri. Ramase o clipa stana de piatra, dupa care scoase un tipat atat de puternic, incat o fotografie de-a lui Perl, care era pusa pe noptiera in pozitie verticala, aluneca usor si cazu ". Asa cum cititorul isi poate da seama, victima, desigur, tocmai murise.
Poate ca toate aceste tehnici si strategii n-ar fi meritat o prezentare atat de amanuntita, chiar daca textul e tipic (si intalnirea cu cate un exemplar tipic e o satisfactie intelectuala), chiar daca stilul sau, rezistent la trecerea anilor, tinde sa prolifereze, nefiind strain de gustul public mediu; ar fi fost insa pacat sa nu ajungem la gestul delicat al autorului, care respecta nobletea fictiunii literare pana intr-atat incat izoleaza, intr-o umila paranteza finala, epilogul vulgar jurnalistic:
" (Constantin Veronica a fost condamnata la l5 ani inchisoare, iar cei trei minori la cate 5 ani de reeducare) ".
Naratorul omniscient
Doar potrivit conventiilor literare autorului sau naratorului zis omniscient ii e permis accesul la interioritatea psihica a personajelor sale. Afirmatiile despre ce simte, gandeste sau intentioneaza altcineva decat vorbitorul sunt semne ale fictiunii, ipostaze ale interferentei si chiar ale suprapunerii de perspective. In comunicarea cotidiana, asertiunea "abuziva" despre lumi (interioare) paralele e acceptata doar ca prescurtare: se presupune ca exista o sursa fireasca a informatiei - nenumita, dar verificabila -, alta decat spiritul creator de fictiuni ori de fenomene paranormale. Afirmatiile despre ce gandeste o alta persoana apar deci ca rezultat fie al unei comunicari anterioare - "(mi-a spus ca) se gandeste sa plece" - fie al unei deductii bazate pe observatii asupra comportamentului, starii exterioare a persoanei in cauza - "(din felul cum se agita si se uita la ceas inteleg ca) se gandeste sa plece". Cand informatia trecuta in fraza anterioara intre paranteze nu e explicita sau cand lipseste contextul lamuritor, enunturile raman ambigue. Exista asadar trepte de ambiguitate: mai intai intre real si fictiv, apoi, in limitele realului, intre fapt comunicat si fapt dedus. Textul jurnalistic uzeaza uneori, cum se stie si din Caragiale - "Ia sa vedem acum: ce gandeste suveranul? "[2] - de cumulul de ambiguitati.
Dispunem astfel de un mijloc foarte simplu (desigur, nu si suficient) pentru a deosebi cel putin textele oneste - in care opinia personala, impresia, parerea autorului sunt marcate ca atare - de cele inselatoare - si, in fond, proaste: in functie de cantitatea de afirmatii despre lumi interioare inaccesibile. In numar mare, asemenea afirmatii apar in tipuri diferite de texte: de la comentarii politice la relatari de fapt divers. Ultimul caz, macar, e inofensiv. In cel dintai, se vorbeste despre "manifestari care au un caracter premeditat", despre ce "e in stare" sa faca adversarul: intentii si posibilitati considerate suficiente pentru a stabili o vinovatie. Aparent, discursul accepta unele limite ale cunoasterii: vorbeste si despre ceea ce nu se stie. De fapt, recunoasterea ignorantei e un mijloc rudimentar de insinuare: in prim plan e adusa tema "misterului", tocmai ca in fundal sa se produca afirmatiile calomnioase. Cineva afirma, de pilda, ca disidenta a fost considerata "nu se stie de ce si de cine, ca argument suficient pentru a indreptati o evolutie moralizatoare". Un personaj ar fi fost "trimis la locul de bastina dupa o instruire cine stie unde si cum facuta". Important e ca faptul sa se prezinte drept sigur si drept produs al unui complot; mai departe, identificarea fortelor oculte (opozitie, straini) poate fi lasata in seama cititorului. Ignoranta mimata e un instrument persuasiv: forta adversarului apare cu atat mai de temut cu cat e mai misterioasa, mai nedefinita. Cand nedefinirea e asociata cu proiectia in viitor, procedeul isi atinge punctul maxim: "Azi X, maine cine stie cine, chiar ne-a luat Dumnezeu mintile?". Stilul penduland intre falsa certitudine a afirmarii si falsa incertitudine a ignorantei e folosit intens de reviste gen Romania Mare sau Vremea: din cele doua (din articole aparute in cursul anului 1993) am cules, de altfel, exemplele de mai sus si cele care vor urma. El se asociaza cu procedeul mai general de introducere in presupozitiile textului, intre datele prezentate ca notorii, ca recunoscute de toata lumea, a afirmatiilor neverificabile; in forma cea mai simpla, acestea apar ca determinari, precizari, intre paranteze: "O.N.U. are 181 de membri (in urma despartirii de catre Fracmasonerie a Cehiei de Slovacia)".
Un comentariu serios nu se poate rezuma, evident, la a relata in mod absolut neutru gesturi si la a reproduce afirmatii ale indivizilor vazuti din exterior. Actiunile si gesturile pot fi date ca deja interpretate, prin verbe precum abuzeaza, greseste etc.; acestea nu produc insa nici un echivoc, pentru ca nu pot apartine decat autorului, care se raporteaza la un anume cod, etic sau practic, impartasit de mai multa lume. In plus, exista oricand o rezerva de modalizari oneste, de genul "mi s-a parut", "a lasat impresia", "dupa parerea mea".
In constructia faptului divers, strategiile "atotstiintei" sunt mai evidente si mai ridicole. Mai cu seama victimelor li se atribuie sentimente ferme si profund pozitive, enunturi moralizatoare - desigur in vederea unei identificari cu stereotipurile cititorului. Modul in care e narat un fapt divers in Vremea nu difera, in fond, de modul explicit partizan si moralizator in care e construit, in aceeasi publicatie, comentariul politic. Tanara vine in vacanta "convinsa ca nicaieri nu-i mai bine ca la bunici". Accepta "cu vadita satisfactie" invitatia la o petrecere. Are loc o tentativa de viol: "zadarnice au fost lacrimile copilei, zbuciumul ei". Totusi, "cand totul credea ca e pierdut", apare bunica. "Scapata din ghearele bestiei, copila se arunca de gatul bunicii soptindu-i printre sughituri: "Multumesc, bunico. Mi-ai salvat onoarea". Relatarea devine literatura ieftina, cu sentimente si replici standard care orneaza in mod previzibil actiunea.
Ar fi interesant de testat in ce masura cititorii textelor in care victima e o copila "in ghearele bestiei" sau ai celor in care poporul roman e in ghearele opozitiei si ale complotului international se intreaba care e sursa detaliilor furnizate din abundenta.
Timpul fictiunii
Contaminarea dintre jurnalism si literatura nu produce totusi doar literatura de consum sau gazetarie de pura inventie si cliseu sentimental. In discursul publicistic actual, destul de saracit de obsesiile politicii imediate sau de pitorescul facil al injuriei si al senzationalului, distantarea teoretica sau fictionala poate fi foarte pozitiva. Articolele publicate de Mircea Dinescu in revista umoristica Academia Catavencu ilustreaza mai multe strategii lingvistice ale distantarii de faptul imediat si adesea irelevant. Pornind de la cele pe care autorul le-a adunat in volum in 1996 - Pamflete vesele si triste -[3], ma voi opri doar asupra unui detaliu, asupra unei marci gramaticale a acestui proces. Folosirea unui timp al verbului, perfectul simplu, poate avea un efect imediat de "fictionalizare".
Gramaticile romanesti actuale arata, cu dreptate, ca
perfectul simplu a disparut din varianta orala a limbii literare.
Lectura ziarelor confirma acest lucru, formele respectivului timp verbal
fiind absente din relatarile jurnalistice obisnuite. Perfectul simplu a
ramas un timp al fictiunii impersonale, mai ales cand e folosit in verbe
la persoana a III-a (veni, spuse, disparu etc.); la persoanele I
si a II-a (facui, vazusi), el apare in genere in
oralitatea dialectala (mai cu seama in graiurile sudice) sau in
mimarea ei literara (de exemplu de catre Marin Sorescu, in La
lilieci). Chiar aceasta ambiguitate - a unui timp care poate fi
interpretat ca marca a naratiunii fictionale clasice, dar si ca atribut
al dialogului popular - se dovedeste a fi productiva intr-un
text-mozaic, in care vocile, perspectivele si registrele stilistice se
amesteca si se suprapun. E interesant ca la Dinescu perfectul
simplu apare la toate persoanele gramaticale ("ramasei
fara partid"; "te privatizasi"; "se risipi ca
fumul"; "furam treziti"; "devenirati prazulii";
"canonizati in timpul vietii fura nea Nicu si Lenuta"), de obicei
in cate un punct izolat al textului, mai rar intr-o secventa
unitara. Formele verbale coexista cu semne ale oralitatii
popular-argotice, dar si cu structuri solemn-arhaice: interogatii retorice,
inversiuni, formule ceremonioase - "Nu aflarati oare ()? - Citirati
oare ()? - Auzirati oare ()?
- Contemplarati voi oare ()? - Aflara domniile
voastre (.)?" etc. Echivocul perfectului simplu pare sa confere
articolelor lui Mircea Dinescu acea marca literara de care
poezia, prin chiar statutul ei afisat, nu mai are nevoie; in volumul de versuri
aparut simultan[4], in care se pot intalni texte inrudite cu
"pamfletele", perfectul simplu lipseste cu desavarsire.
Artificiul discret al perfectului simplu se transforma intr-o marca a ironiei intertextuale: "Veni insa sfanta revolutiune ". Fara a putea vorbi de "reinvierea"unui timp verbal considerat mort pentru publicistica, vom remarca in utilizarea sa, nu numai in textele din care am citat pana acum, regasirea unei resurse pozitive pentru variatia lingvistica. In Academia Catavencu perfectul simplu reapare si sub alte semnaturi (de exemplu: "daca tot ne referiram la reactiile publice ale politicienilor "- Mircea Toma, in AC 40, 1996, 3).
Dincolo de prezenta sa intre strategiile individuale ale unui autor profund original cum este Dinescu, perfectul simplu poate deveni un indiciu mai general al momentelor in care textul publicistic evadeaza in fictiune, asumandu-si o distanta - uneori absolut necesara - fata de simpla relatare a faptelor cotidiene.
Pseudonime
Functia celor mai multe pseudonime din presa actuala[5] pare sa fie mai ales umoristica si abia apoi de disimulare; disimularea, la randul ei, e legata de obicei de atacuri si polemici (mai ales prin rubricile de revista a presei) si nu de timiditatea debuturilor literare (un corpus intrucatva diferit de cel de fata oferindu-l pseudonimele de la diversele Poste ale redactiei). Cantitatea de pseudonime din publicatiile momentului e repartizata, de altfel, inegal: de la absenta totala pana la exces. Nu ne intereseaza aici pseudonimele detectabile doar prin informatie extralingvistica, numele voit banale care isi ascund de fapt calitatea de pseudonim - ci acelea care si-o exhiba si trimit, adesea cu perfecta transparenta, nu la numele real al unui autor, ci la un rol, la o semnificatie globala si la un tip de discurs - de pilda acid, critic, sentimental sau parodic: Aspida, O viespe de bine, Acciduzzu; doctor Heart; Rica Venturiano. Multe dintre pseudonimele contemporane sunt in relatie mai mult cu o rubrica decat cu autorul ei; sunt semne tematice suplimentare, chiar redundante; e evidenta, de exemplu, echivalenta functionala dintre Savarin al doilea, Flamanzila si Gastronomicus (din trei saptamanale diferite) - asa cum e evidenta si specializarea unor semnaturi precum Casanova sau Venus Priapescu (rubrici erotice), Spectator sau Cetateanul Kane (cronici teatrale si cinematografice), Il Giulestino (sport) etc. Majoritatea pseudonimelor recognoscibile ca atare sunt motivate, evitandu-se deci simple anagrame sau combinatii stranii de sunete. Se prefera nume cu existenta omologata cultural, adesea mitologice, de personalitati istorice sau de personaje literare (in ultimele doua categorii s-ar incadra pseudonime ca Magellan sau Quasimodo); malitiozitatea discursului e marcata si prin preferinta pentru sfera demonicului, din care apar: Azazel, Mefisto, Mefistofel, Michiduta. Alte nume conoteaza, totusi, neutralitatea: Cronicar, Anonimus. In orice caz sunt preferate numele cu rezonante straine (Pataphyl, Pigafetta, Private Eye); antichitatea greaca pare sa fie o sursa predilecta de autoritate (atribuita epocii, nu personajelor) - de la Xantipa (nume care apare scris chiar in alfabetul grecesc) la Alcibiade.
Destul de rare sunt prenumele (preferate in momentul de fata,
in schimb, de firmele cornerciale!); apar, totusi, Benone, Kiki&Maria,
Alt Nelutu. O sintagma poetic-pretioasa precum Diac
tomnatic si alumn e si ea izolata. Formulele dezvoltate apartin in
genere registrului umoristic, mai adesea pseudonimelor puternic
contextualizate, accidentale sau variabile. Pseudonimul autorului unei rubrici
fixe se transforma intr-un exercitiu de variatie pe tema data,
prin adaugiri alternante: "Gigi de la Spionaj" (semnatarul unei rubrici
de stiri externe) devine, de la un numar la altul, "Gigi de la Spionai
Dominanta umoristica a pseudonimelor inventariate pana acum e evidenta; un procedeu inadmisibil, folosit la un moment dat de o gazeta - semnarea articolelor cu nume reale ale unor personalitati in viata, colaboratoare insa la publicatii de alta orientare - a fost intre timp, din fericire, abandonat. La limita de jos a pseudonimelor trebuie inregistrate si formulele tipice anonimelor (folosite de exemplu, de Caragiale in Antologie: "Un binevoitor matur", "Un chelner de la Laptarie", "Un crestin enorias", "Un om de bine"[6]). Tiparul in cauza caracterizeaza cel putin unul din saptamanalele actuale (RM), in care "semneaza" in mod curent cate "Un roman", "Un profesor universitar timisorean", "Un roman indurerat din Baia Mare" (care scrie, desigur, o "Scrisoare indurerata din Maramures"), "Un grup de ofiteri din garnizoana Bucuresti", "Un grup din zecile de mii de participanti la sarbatoarea Unirii", "Un coleg si muzeograf din Bucuresti" etc. Evident, efectul comic al acestor formule e involuntar.
E interesanta si o comparatie a modelelor actuale cu impresionantul inventar cuprins in dictionarul de pseudonime literare Straje 1973. Daca in unele directii se poate inregistra continuitatea - prin nume mitologice, exotice, latinizante (Pollux, Ulysse, Ahasverus, Emir; Justus, Seraficus, Publiu), ori nume de eroi literari - Mos Roata, Nichifor Cotcariu, Domnu Goe -, sunt si modele evitate azi. (Comparatia e, desigur, simplificatoare, pentru ca materialul din dictionar acopera o perioada destul de indelungata si ea insasi diversificata). Nu par sa se regaseasca in prezent, cel putin nu frecvent, anagramele - Anrod, Oneb, Namreba -, compusele din abrevieri, cu aspect exotic - Neial, Tibal, Alarghir, Samarion, Carm, Carse, Alaur -, formatiile transparente de la numele unei calitati sociale sau morale - George Pandurul, George Streinul, Gh. Omenie, Petre Inlesnitoru; nici pseudonimele cu rezonante autohton-rurale - Ion al Popii, Stan Parjol, Arghir Calus, Ion Brambura, M. Ograda - sau cele cuprinzand numele unei localitati: Gheorghe de la Plevna, Alecu de la Tutova, A. din Dorna. O caracteristica abandonata intre timp pare sa fi fost si predilectia pentru sfera semantica a vegetalului: Adrian Silvianu, C. Nalba, Mugur, Radu Paltinis, Codru Haiducu, Ciulinet, Maghiran, Rozmarin etc.
O extindere a creativitatii ludice in tiparul pseudonimelor s-a produs prin imitarea modelelor jurnalistice de catre cititori (in AC semnaturile la posta redactiei sau cele de la rubrica de anunturi matrimoniale le pastiseaza adesea pe cele ale articolelor din revista) sau cel putin prin inmultirea ocaziilor de adoptare a unor pseudonime - prin comunicarea electronica. Folosirea computerului, schimbul de mesaje prin posta electronica si navigarea in Internet ofera de multe ori prilejul de alegere a unei parole sau a unui pseudonim; listele de discutii, cartile de oaspeti si alte spatii deschise dialogului semi-anonim stimuleaza inventivitatea; aici apar pseudonime ca Ambidextru D. Speratu, Patratel, IQ instabil, Paranoid Android etc.
4. Subiectivitate si afectivitate in limbaj
Aproape toata lumea considera astazi ca un defect general al discursului public romanesc - si mai cu seama al celui din mass-media - e gradul crescut de subiectivitate; se observa ca autorii isi stapanesc cu greu propriile porniri, simpatii si antipatii si nu reusesc decat rareori sa gaseasca echilibrul adevaratului profesionalism, tonul neutru al informatiei; personalitatea fiecaruia e hipertrofiata, vorbitorul e tentat sa dea verdicte, lectii, sa creada ca opiniile sale sunt de cel mai mare interes pentru potentialii interlocutori. Comparatia intre diverse tipuri de texte publicistice romanesti si corespondentele lor din presa straina e un prilej de a sesiza diferente si de a intari opiniile de mai sus. O cat de sumara parcurgere a presei de tip Romania mare, caracterizate prin dezlantuiri de vulgaritate greu suportabile, poate sa conduca chiar la nostalgia pseudo-jurnalisticii din anii cenzurii totalitare. Probabil ca pentru multi cititori atacurile violente si limbajul bazat pe insulta si batjocura grosolana pot innobila amintirea unor impersonale comunicate din "Scanteia"de ieri si pot conduce catre a prefera confortul unor texte banale din gazetele de azi. La urma urmei, o voce care nu spune nimic e preferabila celei care injura.
O distinctie terminologica
E pusa, de fapt, in discutie subiectivitatea limbajului publicistic. Problema este mai generala si se bazeaza pe o ambiguitate fundamentala. Nu subiectivitatea e de reprosat discursului publicistic contemporan, ci - in forme variind de la extremismele rudimentare pana la obsesiile, sperantele si deziluziile discret formulate prin strategii auctoriale dintre cele mai subtile - afectivitatea. Diferenta dintre cele doua notiuni - pe care uzul le echivaleaza cu usurinta - e foarte mare; confuzia are insa si ea o traditie teoretica. O intreaga directie a stilisticii s-a ocupat de limbajul afectiv vazut ca expresie perfecta a subiectivitatii; sfera acesteia din urma e totusi cu mult mai larga. Stilistica lui Charles Bally trata programatic faptele de limbaj din punctul de vedere al continutului lor afectiv; in linia lui, Iorgu Iordan a inregistrat si a comentat un foarte bogat material de cuvinte si constructii care "exprima () starile noastre sufletesti de natura afectiva"(Iordan 1975: 13). Se facea in mod constant o distinctie intre sensul intelectual - conceptual, obiectiv - si cel afectiv - "care arata oarecum pozitia subiectiva, reactia sentimentala a individului vorbitor fata de notiunea respectiva"(id. ib.). Nu alta era pozitia lui T. Vianu, in celebrul sau studiu asupra "dublei intentii a limbajului"(Vianu 1941): opozitia dintre functia "tranzitiva"si cea "reflexiva"a limbii presupune o echivalare a intelectualului cu universalul pe de o parte, a afectivului cu individualul pe de alta. Subiectivitatea s-ar manifesta, asadar, in primul rand prin afectivitate.
Semnificatia data subiectivitatii de lingvistica moderna e insa alta; intr-un articol fundamental din 1958[1], E. Benveniste o considera un dat inerent si un produs al limbajului, care ofera vorbitorului posibilitatea de a spune eu - deci de a se constitui ca subiect. Limbajului ii e proprie subiectivitatea, manifestata prin vorbire si prevazuta de mecanisme diverse: pronumele personale, adverbele care organizeaza spatiul si timpul in jurul subiectului si in functie de el (axa aici - acum), sistemul timpurilor verbale, modalizatorii etc. Se observa imediat ca toata aceasta retea de forme si valori se situeaza la un nivel de mare generalitate, care nu depinde de aspectul emotiv al limbajului; prezenta subiectului vorbitor se poate face simtita si in absenta marcilor afective.
Revenim astfel la dualitatea de la care am pornit. A respinge, astazi, din discursul public romanesc surplusul de afectivitate (manifestata lexical ori sintactic, in cuvinte valorizante sau constructii exclamative, in interjectie, injurie, batjocura, elogiu etc.) nu trebuie sa insemne un refuz al subiectivitatii. Teoretic, acest lucru nici n-ar fi posibil; in fapt, exista precedentul limbajului de lemn, a carui diminuare pana la disparitie a subiectivitatii a determinat caracterizarea sa ca nonlimbaj, ca antilimbaj, impropriu comunicarii (Thom 1993). In acest caz, subiectivitatea (anulata de constructiile impersonale, de absenta raportarii la prezent etc.) s-a dovedit independenta de componenta afectiva (pastrata intr-o anumita masura in lexicul festivist, superlativ). Reactia fata de vidul creat de acest limbaj a constituit-o regasirea individualului, reaparitia unui eu care vorbeste in conditii de comunicare bine determinate, intr-un context dat si cu un destinatar real. O astfel de subiectivitate nu trebuie in nici un caz pierduta; nimeni n-o obliga sa fie sufocata de afecte. In vreme ce afectivitatea poate fi gregara si incremenita in clisee, sensul si demersul intelectual pot fi foarte personale, individualizatoare. Ramane deschisa problema interlocutorului: contactul cu acesta pe latura afectiva ar parea mai usor de realizat, dar e foarte fragil. Grupul de interlocutori castigati prin "contract" afectiv poate sa creasca doar din motive extralingvistice si extraculturale (ca urmare a unui nou conflict social, de pilda); interlocutorii unei comunicari subiective (in sensul aratat mai sus) dar nonafective sunt tot un grup restrans, dar care are sansa de a spori prin educatie.
Calificarea inutila
Exista in limbajul jurnalistic o tendinta, destul de veche, de folosire in exces a adjectivelor calificative: previzibile, cliseizate, aproape tautologice. Rolul lor principal este de a exprima o afectivitate conventionala; in plus, li se atribuie si o indoielnica valoare de reliefare, de amplificare. Categoria cea mai izbitoare este alcatuita - in stirile de senzatie ale presei "populare" - din termenii standard de calificare a actelor criminale. Registrul afectiv simplificat cuprinde doua sentimente fundamentale: indignarea si compatimirea; exprimarea lor capata inevitabil un aer naiv si, prin abuz, involuntar comic. Asocierea intre anumite cuvinte de baza (crima, viol, asasinat, masacru etc.) si o lista data de adjective devine aproape obligatorie, mecanica. O crima este neaparat "odioasa", "abominabila", "oribila"; ea va fi caracterizata, pentru variatie, si ca fapta "nelegiuita" sau "josnica". (Tot astfel, un accident este "tragic" sau "groaznic"; un razboi nedorit - "marsav"). Victima e desemnata de preferinta printr-un substantiv precedat de adjectivul biet ("aducand pe biata femeie in pragul disperarii", RL 31.08.1993, 9; "bietul animal injunghiat", RL 928, 1993, 6; "bietul soldat a fost eliberat o ora mai tarziu, in stare de soc", RL 1304, 1994, 1) ori insotit de adjectivul nevinovat, eventual marcat si prin diminutivare: "trupusoarele bebelusilor nevinovati" (EZ 1160, 1996, 3). Tot ce tine de intentiile criminalului primeste epitete obligatorii: planul sau este "diabolic", "diavolesc"; gandul - "salbatic" sau "ticalos". Uneori, tabloul e completat de aparitia celei de-a treia note sentimentale: satisfactia morala in fata pedepsei - care este "bine meritata". In multe cazuri, valoarea afectiva a epitetelor e subliniata de plasarea lor inaintea substantivului determinat: "reusita diavolescului plan" (RL 1846, 1996, 11); "filmul odiosului asasinat" (RL 716, 1992, 2); "oribilul masacru" (EZ 1160, 1996, 3). Adjectivele in discutie apar ca inutile in masura in care simpla descriere a faptelor sau chiar termenul de desemnare (macel, masacru) sunt suficiente pentru a caracteriza o situatie; a vorbi despre un "masacru oribil" implica riscul de a presupune ca exista si masacre mai putin sau deloc oribile. Excesul de subiectivitate este resimtit ca artificial si mecanic mai ales cand restul frazei e cat se poate de neutru-administrativ, rezultand astfel un stil hibrid: "faptasul avea discernamant critic in momentul comiterii nelegiuitei fapte" (Dracula 11, 1993, 2). Cele mai multe clisee sunt rezervate agresorului; pozitia acestuia e de altfel marcata si prin specializarea unor substantive dominate de implicarea afectiva, de expresia indignarii. Pe langa determinarea prin adjective ("odiosul criminal"), apar asadar desemnari nominale ca bruta, bestia, monstrul, ori sintagme cliseizate precum fiara turbata, fiara cu chip de om etc.
La forma extrema a stilului bombastic si naiv se ajunge prin acumulare: "Depistate la timp, brutele au fost arestate. Acum urmeaza ca instanta de judecata sa le imparta la fiecare pedeapsa bine meritata pentru josnica fapta comisa" (RL 949, 1993, 6); calificativele devin un tic stilistic, tinzand sa apara pe langa fiecare substantiv: "nu banuie ce ganduri ticaloase ii umbla prin capul hidos de fiara turbata" (EZ 1115, 1996, 4).
Limbaj hiperbolic si confuzii semantice
Tendinta gazetareasca de a aluneca in exagerare, manifestata mai ales in stirile de senzatie, conduce adesea la utilizarea nemotivata a unor termeni spectaculosi, hiperbolici; rezultatul e involuntar comic in masura in care cititorul recupereaza din text informatia contradictorie si descopera un final ceva mai fericit al tragediilor anuntate. Confuziile semantice sunt atat de raspandite si tin, in fond, de functionarea normala a limbajului, in care contextul elimina multe ambiguitati, incat in general nu merita o discutie prea amanuntita. Cat timp nu devin sistematice, nu sunt preluate de multi vorbitori si nu duc la schimbarea sensului unui cuvant, ele raman simple accidente. Exista totusi cazuri in care neglijentele de moment - folosirile improprii ale unor cuvinte - sunt decisive in raport cu realitatea-limita pe care enunturile in care ele apar o descriu.
Cuvantul executie este, de exemplu, folosit intr-un text jurnalistic pentru o bataie mai dura, soldata cu ranirea unui satean de catre o ruda: titlul anunta ca "In fata Primariei din Cioate-Vaslui, sase copii au asistat la executia tatalui lor" (EZ 971, 1995, 3). Substantivul executie are, pe langa o serie de sensuri care nu intra in discutie aici, pe cel, foarte clar, de "supunere a unui condamnat la pedeapsa cu moartea" (DEX). Autorul articolului l-a folosit, probabil, influentat de unele sensuri figurate, extinse, hiperbolice sau ironice ale verbului a executa.
Intr-o alta stire, contradictia se desfasoara in limitele unei singure fraze; nenorocirea anuntata de un cuvant folosit impropriu - fatal - este anulata de relatarea faptelor: unei femei care "a confundat un spray paralizant cu fixativul pentru par", "spray-ul i-a fost fatal, deoarece cu mare greutate si-a revenit din lesin" (RL 1099, 1993, 9). Intre sensurile adjectivului fatal, singurul actualizat in sintagme ca greseala fatala, lovitura fatala, accident fatal, a-i fi fatal etc. este "care pricinuieste moartea" (DEX).
Mai grava mi se pare (prin proportiile faptului relatat si prin referirea la institutii) confuzia din titlul "Sectia 3 de politie a intreprins o razie de proportii pentru starpirea aurolacilor-infractori" (EZ 776, 1995, 4). Verbul a starpi este explicat in DEX ca "1. a face sa dispara cu desavarsire o specie de animale sau de plante (daunatoare); a extermina"; 2. A face sa dispara (pentru totdeauna) un rau, un flagel". Dictionarul ramane eufemistic, neindicand decat prin sinonimul "a extermina" posibilitatea de a fi starpiti, in afara de animale sau plante, si oamenii. DLR este mai putin echivoc, ilustrand cu multe citate sensul "a omori in masa (si cu salbaticie); (complementul indica semintii, neamuri, popoare sau colectivitati de fiinte) a face sa dispara complet; a distruge, a extermina, a masacra, a macelari" etc.
Folosirea improprie poate fi explicata in exemplul citat fie printr-o aproximare a sensului (a starpi fiind inteles, poate, de autor, ca "a alunga", "a indeparta"), fie, mai curand, prin confuzia intre aplicarea la un fenomen si aplicarea la persoane (deci intre primul si cel de al doilea sens de dictionar), intentia evocata in text fiind cea de "a starpi" fenomenul. Desi asemanatoare cu celelalte doua cazuri - si aici continuarea textului contrazice implicatiile dramatice ale titlului - improprietatea nu numai ca ilustreaza cliseele senzationalului, dar implica si riscurile de a propaga, involuntar, un discurs extremist.
5. Oralitate: dialogul cu cititorii
Faptul ca presa romaneasca de dupa decembrie 1989 a marcat o ruptura stilistica fata de "limba de lemn" printr-o deschidere spectaculoasa fata de oralitatea familiara si chiar argotica e una dintre trasaturile sale fundamentale. Fenomenul nu e insa doar unul conjunctural si de reactie, ci reflecta statutul publicisticii contemporane de pretutindeni; relaxarea limbajului este de fapt un fenomen de sincronizare. Preferinta pentru limbajul popular si familiar deriva, in fond, din trasaturi specifice presei: in primul rand din nevoia de accesibilitate, de cordialitate, de apropiere de cititor - dar si din sentimentul actualitatii, al noutatii. Utilizarea elementelor familiar-argotice e un fapt de inovatie fata de un stil mai rigid, supus normelor limbii literare; noutatea exista insa chiar in interiorul comunicarii familiare, fata de formele in uz, prin permanenta reimprospatare a expresiilor: semn de vivacitate, dinamism, inventivitate[1].
Adresarea directa
Stilul gazetariei autohtone pare sa ilustreze persistenta culturii orale, recurgand la formele discursului adresat: verbe si pronume la persoana a II-a, imperative, vocative, interogatii. Mungiu 1995: 210 remarca in treacat procedeul adresarii directe in presa romaneasca, punandu-l in legatura - in forma "chemarii la ordine" - cu tipare ale propagandei totalitare; filiatia e posibila intr-o faza initiala, dar modelul mi se pare a fi rezistat mai mult ca strategie populista, legata si de preferinta jurnalistica pentru oralitate.
Destul de raspandita e in primul rand adresarea catre cititor:
nu doar in rubricile specializate, cu destinatar bine stabilit si cu o relatie
speciala intre emitator si destinatar (posta redactiei, sfaturi medicale sau
sentimentale, horoscop etc.), in care e normala, ci in comentariile de actualitate.
Strategiile - care presupun o atitudine familiar-didactica - vizeaza implicarea
cititorului, dar
intr-un mod destul de naiv. Exemple pot fi identificate, in ultimii ani, in
presa populara de diverse orientari, poate cu o treptata atenuare a impulsului
dialogic, prin trecerea de la o tendinta generala la specializarea in acest
stil a anumitor reviste si autori. Formulele de adresare catre cititori sunt de
obicei plurale si familiare, insistand asupra valorilor comunitare, inclusiv -
evident - a celor etnice (acestea din urma marcate uneori ironic): "oameni
buni", "romani", "frati romani", "fratilor": "Avem nevoie de liniste, oameni
buni!" (Adevarul 20.05.1990); "Oameni buni, ce s-a intamplat
pe 17 martie?" (Cotidianul 60, 1992, 2); "cruciti-va, romani!" (RL
1467, 1995, 16); "vom plati, frati romani si romancute" (EM 12,
1994, 1). Mai rar, tonul adoptat e retorismul solemn, cu efect comic involuntar
in alegerea sintagmei emfatice popor roman: "Popor roman,
cand ti se spune ca trebuie sa-ti sporesti vigilenta nu ti se spune degeaba!" (Vremea
1-2,10.1992, 2). In fine, gasim si formula mai decenta, politicoasa, motivata
prin situatia de comunicare, stimati cititori: "Va mai amintiti, stimati
cititori, de o ancheta despre frauda comisa?" (RL 949, 1993, 16);
"Dumneavoastra, stimati cititori, ati tot auzit de celebrele jocuri de
intrajutorare" (RL 916, 1993, 8). E trezita din cand in cand si
constiinta parodica, prin reluarea unei sintagme clasice: "Despre ea este
vorba, iubite cetitoriu" (AC 5, 1992, 7)[2].
A doua forma de adresare directa o constituie interpelarea,
ironica sau indignata, a "personajelor" discursului: adversari politici,
autoritati ale statului, personaje publice. In acest caz, preferate par a fi
politetea si emfaza oratorica: "domnule X", "domnilor" - "Domnilor
primari, gasiti solutia de rezolvare a dezvoltarii comertului particular
prin inchirierea Complexelor alimentare care detin mii de metri patrati numai
pentru depozitarea eternelor conserve, sau stau inchise de ani de zile
asteptand, ce, pe cine? " (RL 31.08.1993, 10); "Chiar asa
d-le Iliescu, d-le Vacaroiu, nu va puneti intrebarea ()?" (RL
949,1993, 13; cu greseala elementara, destul de raspandita, de a omite virgula
inainte de vocativ); "Se aude, domnule consilier Manea? " (RL
1014, 1993, 1). Vocativul tinde catre valoarea exclamativa, interjectionala:
"Dati, fratilor, si o lege impotriva cainilor" (RL 1472, 1995,
1); "vine iarna, domnilor!" (RL 681, 1992, 3). Procedeul
confera stilului jurnalistic o nota de familiaritate destul de primitiva.
Vocativele
In romana contemporana formele de vocativ marcate, cu desinente
specifice, caracterizeaza oralitatea populara si familiara. Caracteristicile
stilistice si conotatiile socio-lingvistice ale acestor forme le fac apte sa
creeze anumite contraste intentionate, devenind chiar o sursa de umor. In
saptamanalul umoristic Academia Catavencu, de pilda, textele
caricaturilor si ale fotografiilor (adesea trucate), contin un numar mare de
vocative, a caror functie imediata este de a permite identificarea personajelor
caricaturizate, dar prin care se realizeaza si functii secundare, conotative.
Aceasta utilizare, chiar daca nu neaparat foarte subtila, mi se pare
interesanta: pentru o investigatie asupra pozitiei vocativului in limba, ca si
pentru o trecere in revista a strategiilor lingvistice din publicistica
actuala. S-ar putea urmari, in intrebuintarea marcata a vocativului, mai multe
trepte de deviere fata de uz. Apar, mai intai, vocative de la prenume curente,
absolut firesti in limbajul colocvial, pentru care selectarea desinentei -e
sau -ule depinde de terminatia numelui, in consoana sau in -u: Emile,
Tudore, Razvane, Victore - dar Radule. In contextul publicisticii
umoristice, singura deviere pe care o aduc aceste vocative este de natura
extra-lingvistica sau cel mult socio-lingvistica: ilustrand adresarea amicala
catre personalitati politice, prezentate de obicei publicului, in discursul
oficial, prin numele de familie. Variatii ale acestei strategii presupun
folosirea unor hipocoristice - fixate de uz pentru persoana in cauza sau nu -
sau a unor prenume care sunt modificate in masura mai mare, datorita
alternantelor fonetice: "Mai Miroane", "nea Miroane" (AC
2, 1999, 9). Si mai marcata e folosirea cu desinente specifice a unor nume
moderne, imprumuturi relativ recente, pentru care uzul actual prefera forma de
vocativ identica cu nominativul: "Eu am invatat carte, Oliviule" (AC 23,
1999, 2); "Bai, Ovidiule" (AC 52, 1998, 15). Ultima treapta a
inovatiei este folosirea vocativului pentru prenumele straine ale unor
personaje publice din alte tari: "Slobodane,
fa-te-ncoa" (AC 12, 1999, 8).
Vocativul marcat prin desinenta al numelor de familie are conotatii
socio-lingvistice speciale: o familiaritate mai putin cordiala, bazata pe
raporturi predominant oficiale (intre colegi, camarazi), adesea clar ierarhice,
in adresarea unui superior catre un inferior. Selectia desinentelor se face si
in acest caz in functie de terminatia numelui, legatura dintre -escu si
-(u)le fiind practic obligatorie: "Nea Voiculescule" (AC 1,
1999, 3), Basescule. Aceeasi terminatie e selectata de numele in -oiu
si de obicei si de cele in -asu: "Spiroiule, sunt foarte
dezamagit" (AC 22, 1999, 3); "Sa traiesti, Erbasule" (AC 21,
1999, 9); numele in -eanu prefera insa desinenta -e: "Bercene, nu
stiu daca rezistam" (AC 2, 1999, 8). Numele in -a sau -ea
raman invariabile, ca marca de vocativ putand functiona interjectia de
adresare: "Bai Boda" (AC 2, 1999, 11), "
In cateva cazuri mai speciale, contrastul cu uzul e maxim: de pilda, in atasarea desinentei la un supranume rar, de forma atipica: "Nea Quintuse, e nasol " (AC 23, 1999, 4). Ar putea fi amintite aici si combinatiile hibride, precum aceea dintre o interjectie de adresare de origine turca si un nume maghiar: "bre Laszlo" (AC 2, 1999, 5). O atestare interesanta (din alt context publicistic) ilustreaza inca o modificare, despre care vorbeste si Tomescu 1998: 183, ca despre o tendinta a limbii populare: extinderea analogica a vocativului in -e la nume masculine care au nominativul in -a: "M-ai invins Maradoane!" (TLSLA 27, 1990, 11).
Chiar daca procedeele de acest tip produc un umor destul de rudimentar, ele exploateaza totusi resurse specifice ale limbii si merita, de aceea, sa fie luate in seama.
Finalul
Cliseele oralitatii sunt mai vizibile decat oriunde in didacticismul naiv si sentimental al finalurilor de text, semnalate de abuzul semnelor de intrebare si de exclamatie. Trecerea in revista a catorva tipuri mai raspandite se transforma de la sine intr-o mica sceneta cu voci foarte asemanatoare.
Sfarsitul unui text e un loc retoric privilegiat - dar care, tocmai pentru ca importanta lui e evidenta, constituie o incercare grea pentru orice autor. De dificultatile alegerii unui final potrivit nu dispenseaza decat tipurile de texte cu grad mare de formalizare, care ofera solutia comoda a tiparului preexistent. Pentru a-si incheia compunerile, elevii recurg mai intai la formule asemanatoare celor de basm sau de scrisoare, ajungand abia mai tarziu sa descopere avantajele unor strategii culte la fel de convenabile in a-i scuti de efort; bine cunoscuta este tehnica citatului prestigios, de preferinta cu un continut suficient de general pentru a se aplica celor mai diferite teme. Mai putin importanta ar parea sa fie strategia de inchidere in cazul textului jurnalistic; acesta presupune o lectura grabita si superficiala si tinde sa plaseze (dupa sistemul "piramidei inverse") informatia esentiala la inceput, desfasurand apoi detaliile mai mult sau mai putin facultative. Finalul unei asemenea alcatuiri ar trebui sa fie asadar un punct neutru, relativ indiferent. Schema de constructie informativa nu-si gaseste insa confirmarea in mare parte a stilului jurnalistic romanesc, pentru care finalul pare sa constituie un punct culminant, a carui forta retorica e subminata doar de saracia extrema a mijloacelor, repetate pana la banalizarea completa.
Finalul este in primul rand locul unor deschideri catre viitor (temeri, previziuni, anticipari, promisiuni), adesea formulate la persoana I plural, incluzandu-i pe autori si pe cititorii lor: "maine-poimaine ne vom trezi cu totii ca vom fi dati afara din case de noii barbari" (RL 31.08.1993, 9); "Sa vedem cum se va sfarsi toata aceasta urata poveste" (RL 958, 1993, 3); "Cu ce consecinte, vom vedea!" (RL 2057, 1996, 9); "Ramane sa vedem cu ce se va solda recursul" (RL 2056, 1996, 24); "Ramane de vazut cat va tine vremea cu presedintele SNCFR, si daca optimismul lui se va confirma" (Libertatea 2012, 1996, 9). Exemplele ilustreaza mai ales tonul sceptic, modalizat, dominat de formulele extrem de frecvente sa vedem si ramane de vazut. O proiectie in viitor se realizeaza si prin tema a sperantei: "Speram ca noul ministru al invatamantului sa dea raspunsurile cuvenite" (RL 2056, 1996, 10); "O astfel de speranta, legitima, este chiar iremediabil utopica? " (Cotidianul 5, 1997, 2); "Sa speram ca prin aceasta investitie cei 1800 de km de strazi ale Bucurestiului vor fi degajati de zapada" (ib., 3); "Sa speram ca aceste proiecte vor fi sustinute si de fonduri din bugetul pe acest an" (ib., 3); "In momentul de fata, sperantele () se indreapta, desigur" (ib., 6). Se foloseste destul de mult artificiul retoric al invocarii tacerii: "Sa mai aducem in discutie si acea calitate care se cheama omenie? Nu e cazul" (RL 2057, 6); "Fara comentarii, nu?" (RL 807, 1992, 4); "Fara comentarii! " (RL 2056, 10). Exclamatia evaluativa, uneori mai neutra - "Asta e!" (JN 197, 1994, 3) -, devine adesea explicit ironica, sarcastica: "Frumos bilant!" (RL 2056, 1996, 18); "Mare-i gradina lui Dumnezeu!" (ib., 20). Stilul caracteristic e insa sintetizat in special de intrebarea-repros, insinuanta, fals dubitativa: "Dar primaria n-are chiar nimic de spus?" (RL 481, 1991, 3); "Cum ramane insa cu STAR-ul care tinde sa devina o afacere? " (RL 2057, 16); "Oare de ce? " (RL 1304, 1994, 9); "De ce oare?! " (RL 2056, 1996, 10); "Pana cand? " (RL 958, 1993, 1).
Vocea insistenta a legendei
Legendele fotografiilor constituie un fapt de comunicare interesant, mai ales pentru cei care studiaza, dintr-o perspectiva semiotica, legatura dintre limbaj si imagine, interferentele dintre codul lingvistic cu cel vizual. De fapt, de cele mai multe ori intra in relatie trei elemente: un text de baza, imaginea (fotografia) care il ilustreaza si legenda imaginii. Retorica "legendelor" ofera exemple de o mare diversitate, dar care se supun unor conventii variabile in timp si in diferite spatii culturale. Se pot face cateva observatii asupra unor manifestari ale acestei retorici in discursul jurnalistic - si chiar asupra unor trasaturi specifice presei romanesti actuale.
In cazurile fericite, textul de baza, imaginea si legenda acesteia se completeaza, isi repeta unele elemente, se pun in valoare reciproc; in situatiile mai putin inspirate, ele se contrazic, sau accentueaza impresia de selectie subiectiva si de interpretare tendentioasa a informatiilor. Fotografia care ilustreaza textul jurnalistic reprezinta elementele lui de referinta: loc, obiecte, personaje sau chiar o secventa narativa. Imaginea poate avea o functie metonimica sau (ceva mai rar) metaforica; legenda ei particularizeaza sau chiar generalizeaza tema textului. In anumite cazuri, imaginea e de tip conotativ si stabileste o relatie indirecta cu textul, in scop pur argumentativ. Un reportaj critic despre o localitate se incheie cu afirmatia "duhul lui Ceausescu bantuie prin oras"; legatura dintre enuntul figurat si fotografia lui Ceausescu - care insoteste, intr-o maniera destul de socanta, textul - e reafirmata de legenda: "Ceausescu ramane in continuare mentorul spiritual al conducatorilor braileni" (EZ 1610, 1997, 10).
Inadecvarea partiala a imaginii (o fotografie mai veche) la textul care relateaza un eveniment recent e marcata, printr-o tipica incercare de corectie, de explicatia "pe vremea cand": "Portarul Stefanescu, pe vremea cand ii functiona ficatul" (ib., p. 15).
In presa romaneasca se creeaza o anumita impresie de infantilism
prin excesiva explicitare a relatiei dintre imagine si legenda. Deloc
impersonal, discursul jurnalistic aduce in scena o voce insistenta care indica,
subliniaza, demonstreaza: "Acest Platini electronic in patru
Unele din legende amintesc izbitor de obiceiul, destul de raspandit in viata privata, de a scrie pe spatele fotografiilor de familie texte glumete sau sentimentale, eventual atribuind celui fotografiat o replica potrivita. Personajul din fotografie "vorbeste" in legenda, ceea ce in folosirea naiva a procedeului (fundamental diferita de parodia din revistele umoristice) creeaza o impresie de artificialitate greu de suportat. Fotografia unei batrane e insotita de replica: "Nu m-a intrebat nimeni niciodata daca vreau sa ma asigur pentru pensie, cu cat si unde. Acum primesc o pensie prea mica pentru costurile mari de viata"; cea a unui caine inconjurat de un grup de personaje, de mesajul colectiv: "Noul Executiv ne-a promis pensii decente. Nu de alta dar nu mai putem duce aceasta viata de caine" (Cotidianul 303, 1996, 5).
Porecle
Un caz particular al orientarii catre oralitatea familiara e recursul frecvent la pitorescul onomastic, mai ales prin exploatarea poreclelor.
Chiar din titlurile stirilor, eroii unor aventuri din lumea interlopa sunt evocati cu poreclele lor. Acestea se reduc la un element identificator: Piticu, Ombilic, Diligenta - sau alcatuiesc o formula completa, care include un prenume hipocoristic (forma afectiva, scurtata sau diminutivala) si un nume: Fane Spoitoru, Gigi Kent, Gica Parlament. Citarea poreclelor urmareste sa sugereze atmosfera dintr-un anumit mediu interlop si mai ales sa creeze un efect umoristic, prin contrastul cu tonul general al comentariului; porecla poate soca prin sonoritate - "Recidivistul Cocomarla" / "Marius Lacatus (30 ani), zis Cocomarla, recidivist" (EZ 1271, 1996, 10) - sau atrage atentia prin felul in care ilustreaza tendintele si procedeele limbajului argotic: deplasari semantice, metafore, metonimii, modificari glumete ale formei. Sunt frecvente metaforele animaliere - "Mie mi s-a spus Curcanu pentru ca eram tare mandru si nu inteleg de ce n-as fi fost" (RL 1996, 9); "Vulpita Camelia Tapoi" (EZ 1165, 1996, 2) ; "a fost omorat de tiganul Marin Tugui, zis Liliac"(EZ 1088, 1996, 8); "Mihai Gigi zis Buhai declara ca a fost obligat sa sprijine varianta politiei"(EZ 1254, 1996, 10); "cinci infractori din banda lui Musca"; "Malacu si Iepure"(EZ 1111, 1996, 12).
Metonimia e uneori explicata in text: insul poreclit Bucata s-ar fi ocupat, de pilda, de procurarea de arme bucata cu bucata (RL 1811, 1996, 16); alteori, se deschide spatiu catre supozitiile cititorilor, care pot sa reconstituie un scenariu narativ pentru Gigi Kent sau pentru "revolutionarul Nicolae Gheorghe, zis Gica Parlament"(EZ 932, 1995, 6).
Regasim pe rand sursele obisnuite ale poreclelor: particularitatile fizice - Piticu, "anturajul lui Dumitru Oprea, zis si Titi Cracanatu" (Libertatea 1784, 1996, 24); locul de origine - Basarabeanu' -; identificarea cu tipuri si personaje celebre - Malagambistu'; "Marian Duduveica, zis Pardalian, din Barbulesti" (EZ 1046, 1995, 8). Interesante sunt poreclele evaluative, realizate prin termeni evocand ierarhii sociale - Printesa, Boieru' - "Gica Constantinescu, zis Boieru, un cap al mafiei tiganesti, rupe legea tacerii" (EZ 931, 1995, 1) - sau prin cuvinte cu valoare de superlativ: "Lui Vasile Ungureanu, zis Torpila, complicele criminalului, i s-a prelungit mandatul de arestare" (EZ 830, 1995, 4); "Ionut Apostolu, zis Crima, si-a ucis patroana" (EZ 1160, 1996, 12).
Citarea poreclei apare cateodata ca un instrument al umorului negru,
amestecand relatarea unor fapte tragice cu deriziunea lingvistica: "Pavel
Costel zis Ombilic a accidentat grav sapte copii" (EZ 1222,
1996, 10). Mai ales atunci cand porecla e folosita direct, fara
"traducerea"numelui real, eventual in combinatie cu ocupatia sau functia
personajului - "Patronul Strugurel a ajuns in arestul Politiei"(RL
4.08.1994, 9); "Mafiotul brailean Cracanatu a fost atacat cu gloante" (Libertatea
1784, 1996, 24) -, sau cand contextul nu pregateste o evocare prin supranume -
"Gheorghe Vasile, zis Gigi Kent, () face parte din consiliul de
administratie al Credit Bank" (EZ 1047, 1995, 8)
-, functia ei pare sa devina aceea de a sugera extinderea deprecierii si a
derizoriului asupra vietii sociale contemporane.
Efecte de contrast stilistic
Riscul principal ale tendintei de preluare a oralitatii e, desigur, excesul: prea multe forme familiare intr-un text deplaseaza accentul de la informatie spre pitorescul de limbaj; fie ca amuza sau are interes documentar, fie ca irita, textul creeaza adesea impresia de inconsistenta. La fel, forme prea marcat familiare sau argotice, din categoria celor inca nepatrunse in scris, pot soca, daca tind sa alunece in vulgaritate, ori sa imprime textului un caracter subiectiv (chiar afectiv) prea marcat.
Tot atat de mult socheaza contrastul stilistic: aparitia locutiunilor din registrul oralitatii in contexte dominate de limbajul oficial, savant, - sau in relatie cu un subiect "serios". Formele popular-colocviale atrag de pilda atentia in stiri externe - autohtonizate prin conotatiile limbajului: "Proaspatul presedinte al Rusiei este asteptat la potecuta de conservatori" (Expres 16, 1992, 13); "Femeia premier Kim Campbell a fost facuta pilaf de opozitia liberala" (EZ, editia de pranz, 410, 1993, 4); "sarbii bosniaci o cauta cu lumanarea" (id. 273, 1993,4). (Amintesc ca toate sublinierile din citatele de mai sus imi apartin: textele nu marcheaza in vreun fel contrastul stilistic.) Conotatiile expresiilor populare contrasteaza puternic si cu tonul standard al informatiilor din strainatate: "Un ziarist de la Folha de Sao Paolo a anuntat intentia sa de a telegari prin SUA" (TL 81, 1994, 3).
Un contrast mai putin frapant - intre stilul tehnic, oficial si cel familiar - se stabileste si in spatiul informatiilor autohtone, in tratarea anumitor teme "serioase" (din justitie, politica, economie): "Recursul Parchetului - adus la vopsea" (titlu, in RL 1471, 1995, 16).
6. Figurile semantice si transformarea lor in clisee
Discursul jurnalistic utilizeaza destul de mult figurile semantice - in primul rand metafora si metonimia - cu rol ornant sau explicativ. Nu e insa vorba, de obicei, de inovatii extreme, de asocieri surprinzatoare, cu functie estetica; figurile publicistice corespund mai curand cadrelor conceptuale generale, analogiilor si asociatiilor din viata cotidiana si din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate - sau devin astfel in interiorul stilului gazetaresc. Cliseele provenite din metafore si metonimii sunt adesea iritante prin recurenta, dar au avantajul accesibilitatii, al maximei comoditati, manifestate deopotriva in producerea si in receptarea textului. Exista insa si o tendinta de pretiozitate si de ostentare a efectului stilistic, care acumuleaza figuri semantice, ajungand sa produca efecte de comic involuntar.
Metafore publicistice
Abuzul metaforic
a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar, in ciuda
aparentei incompatibilitati intre rigiditatea formulelor fixe, a cliseelor de
limba si de gandire si indrazneala transferurilor de nume, a asocierilor
semantice inovatoare. Metafora functiona, in discursul oficial si public, fie
ca stereotip cu rol pur ornant, fie ca forma compensatorie, de aparenta
regasire a libertatii si a valorilor individuale. Spatiul in care era permis
jocul cu cuvintele si cu sensurile in stilul publicistic (reportaje, tablete, eseuri)
a fost limitat, controlat si ferit de orice contact cu realul. S-a consolidat
astfel un model al performantei discursive bazat, in cel mai bun caz, pe
ingeniozitate stilistica: mult slabit, el a persistat totusi si dupa 1989.
Cateva dintre manifestarile sale indica mai ales incapacitatea autorilor de
a-si domina discursul, de a-l construi ca pe un intreg coerent: partile scapa
de sub control, constituindu-se cel mai adesea intr-o
Cand cineva afirma, in paginile unui ziar, ca "esichierul si asa destul de contorsionat al Europei centrale si de rasarit risca sa se complice si mai mult" (Dimineata, 162, 1991, 1), metafora esichier e incompatibila chiar cu verbul a se complica, cu atat mai mult cu adjectivul contorsionat, pentru ca dincolo de sensul derivat, de "domeniu al unei competitii care cere manevre abile; dispunere de forte; situatie (politica, diplomatica etc.)", sensul primar, denotativ al cuvantului - de "tabla de sah" - e inca viu in memoria vorbitorilor. O tabla de sah contorsionata e o imagine suprarealista; enuntul e de altfel minat si de inabilitatea gradarii: cand ceva este deja contorsionat, "complicarea" nu mai e foarte amenintatoare.
Intr-un inventar al obiectelor imposibile, esichierului contorsionat i se poate adauga santul percutant din citatul "Santul experientelor aspre si amare, mult prea adanc, ne-a percutat zilnic somnolenta" (Dreptatea 192, 1990, 1). Imaginile se contrazic reciproc, la destul de mica distanta: un tipar asemanator produce, evident in mod involuntar, animale fantastice dintr-un bestiar inedit: "Cinic, vechii rechini ai dezastrului romanesc intind din nou bratele tentaculare, paralizand tot ce ating" (Dreptatea 192, 1990, 1). Sensul figurat depreciativ, injurios, al denumirilor de specii animale se combina, intr-o retorica rudimentara, fara a tine seama de imaginea simbolurilor concrete; rapacitatea si extinderea retelei de actiune malefica sunt notiuni perfect compatibile; rechinul cu brate de caracatita e insa in mod fundamental comic. Ca si mecanismul cu atribute umane dar si pasnic animale nascut de emfaza exprimarii pretentioase, voit pitoresti: "simtindu-ne decuplati de un sadic tablou de comanda, care ne rumega constiinta " (GD 9, 1990, 4).
Enunturile din exemplele de mai sus, oricat de ridicole, pastreaza macar sansa descifrarii; la altele, metaforele divergente sunt si mai incontrolabile, astfel incat decodarea devine aproape imposibila in absenta unui context mai larg: "Un Guvern, prada iluzoriului, nu face decat sa-si pardoseasca cu praf topoganul[1] pe care, la urma urmelor, va intra in Europa" (Timisoara 128, 1990, 1). In incercarea de a intelege global textul de mai sus se pot invoca o aluzie la expresia "a arunca praf in ochi" si ideea alunecarii (rapide?) intr-o directie obligatorie, determinata; sunt mai greu de explicat rolul prafului (ingreuneaza ori usureaza "deplasarea"?) si, mai ales, logica utilizarii sistemului de orientare spatiala, fatalmente valorizat simbolic: suntem asadar undeva sus si coboram, pe tobogan, jos in Europa? din iluzoriu se aluneca direct in Europa? s.a.m.d.[2] Plictisitoarea despicare a firului in patru nu duce la nimic; confirma, doar, o intuitie initiala asupra inadecvarii metaforice a enuntului. In afara de vagi urme de sens, de un puternic fior patriotic si de recunoasterea amestecului de nonconformism si de clisee, cu greu s-ar mai obtine ceva de la un enunt ca "inaltarea pe varfurile picioarelor a fost de fapt strigatul universal al geniului romanesc" (Strada 10, 1990, 5). S-ar parea ca ideea de a folosi metaforele cu rigoare si coerenta contrazice convingerile estetice ale multor conternporani.
Fata de aceste inovatii, multe din contradictiile interioare ale metaforelor din limba de lemn par de-a dreptul banale. Acelora le era, de altfel, specifica mai putin incompatibilitatea strict textuala, cat cea dintre text si referent. Si aceasta directie are totusi continuatori; nu numai insistenta alegorica e ridicola in textul "COMSUIN Ulmeni inainteaza () cu toate panzele sus. Umflate de vantul binefacator al initiativelor si masurilor intelepte" (Dimineata 162, 1991, 3), ci si contrastul cu referentul: corabia care inainteaza cu atat avant e o ferma de crestere a porcilor.
Alegorii
O metafora jurnalistica nu ramane aproape niciodata singura; in cautare de performante stilistice, autorii construiesc metafore si comparatii in lant; cum acestea sunt, prin natura scrisului publicistic, cliseizate, rezultatul - scenariul alegoric - este de obicei unul involuntar comic. In alegoria jurnalistica e caracteristica grija autorului de a decoda cat mai explicit echivalarile metaforice: textul se intrerupe, de multe ori, pentru a face loc explicatiilor, "traducerii": "Copilul (puterea actuala) si-a facut gestatia in pantecele mamei sale (Televiziunea). TVR-ul este doar cea care a nascut imaginea Sfantului Gheorghe (Ion Iliescu), salvator care l-a ucis pe dragon (Ceausescu) si a scapat poporul roman" (Cotidianul 104, 1992, 1); "CNA-ul a crescut precum Fat-Frumos Buzduganul sau, care in limbaj democratic se numeste vot secret, s-a napustit asupra unui balaur din teritoriu - radioteleviziunea locala" (id., 258, 1992, 2).
Dezavantajat oricum de complicarea excesiva, stilul alegoric e pandit, din pacate, si de riscul inutilitatii: el ramane de multe ori un simplu exercitiu retoric, un ornament pitoresc, care nu aduce un progres veritabil in analiza fenomenelor descrise; poate chiar sa alunece in erori de logica (grave pentru o figura de stil prin excelenta rationalista), prin nepotrivirea metaforelor cu fenomenul reprezentat, prin incoerente sau jocuri de cuvinte: "aceste mari unitati ale agriculturii romane abia plutesc in deriva ca sa treaca mai repede prin pacla perioadei de tranzitie. Dar nu se vede malul in aceasta economie de ceata" (RL 666, 1992, 2).
Cele mai hibride imagini le produce devierea alegorica a unor expresii populare; de pilda, incercarea de a analiza si de a dezvolta narativ expresia a fi cu musca pe caciula: "musca de pe caciula primarului este un barzaun urias, sub aripa caruia se ascund nereguli condamnabile" (RL 1220, 1994, 4).
Metaforele calatoriei: corabie, automobil, tren
Metafora drumului fiind una din cele mai bine reprezentate in toate registrele limbii, nu e de mirare ca din ea s-au dezvoltat alte cateva campuri de echivalente: in primul rand, asimiland obiectul supus unei evolutii (individ, grup, domeniu de activitate sau cunoastere umana) cu un vehicul in deplasare. Societatea-corabie, istoria-tren, omul-automobil sunt concepte metaforice puternic cliseizate, pe care le utilizeaza limbajul curent, cel publicistic, ba chiar si cel poetic. Foarte actuala e, fireste, identificarea individului cu automobilul (explicabila prin conditiile vietii moderne): ea explica un numar considerabil de expresii si locutiuni din limbajul argotic si familiar: a fi in pana "a nu mai avea bani", a lua ceva la bord "a consuma bauturi alcoolice" (vezi si benzina, carburant cu sensul de "bautura alcoolica"), a-si face plinul "a ajunge la un castig considerat suficient", a trage pe dreapta "a se culca"; "a se retrage" etc.
Limbajul publicistic transforma asemenea echivalari mai vechi sau mai noi in constructii elaborate, alegorice, uneori artificiale si marcat retorice. Oricum, trecerea de la presa romaneasca in limbaj de lemn la cea actuala a insemnat si o modernizare a metaforei mijlocului de transport: corabia (cu carmaciul ei) era caracteristica stilului solemn si arhaizant al discursului totalitar; inovatiile actuale prefera trenul sau automobilul. Metaforele navigatiei nu dispar, desigur, cu totul: in 1990, sub titlul "Corabia se scufunda" se desfasura o intreaga alegorie, in care apareau marinarii, mecanicii, puntea, bastimentul etc.: "Capitanul da ordine, timonierul incearca disperat sa redreseze carma "; "Suntem un neam in cumpana, ca si o corabie pe cale de a esua" (RL 278, 1990, 1). In cazul dat, detaliilor acumulate pana la explicitarea finala nu le corespundea neaparat un inventar precis de personaje si de situatii; echivalarea era cautata nu intr-o corespondenta alegorica de detaliu, ci global, prin insistenta asupra ideii de agitatie si deruta. Am citat mai sus si exemplul rizibil al combinatului de crestere a porcilor despre care se scria, cu nepotrivit elan epic, ca inainteaza "cu toate panzele sus" (p. 54).
Seria metaforelor automobilistice mizeaza pe accesibilitate si actualitate, apeland la o experienta comuna mai multor cititori (pentru care corabia e, totusi, doar un cliseu cultural!). Inovatia se manifesta prin alegerea unui element concret-cotidian ca suport inedit al alegoriei: societatea romaneasca devine, de pilda, un autobuz: "Pentru multa lume alegerile din septembrie reprezinta o intersectie a istoriei in care obositul, uzatul si slab alimentatul nostru autobuz tricolor o poate lua aiurea, virand la dreapta ori la stanga, pe o strada intunecata, plina de gropi si mizerii (). Majoritatea spera insa in varianta intrarii pe un bulevard perfect asfaltat" (TL 723, 1992, 1). Autobuzul folosit mai mult ca preludiu socant - pentru a dezvolta in continuare o alegorie a directiilor politice - se distinge de corabie prin sugerarea unei aglomerari umane, nestructurate; corabia presupune un echipaj, autobuzul - o multime indesata in graba si la intamplare. E greu de spus daca aceste conotatii vor fi fost constientizate de autorul articolului, dar ele exista pentru cititor. Si in acest exemplu, dominant era efectul global; in alte cazuri, alegoria se construieste prin descompunerea obiectului metaforizant. O asemenea descompunere opereaza, parodic, asupra unui cliseu din limbajul politic: afirmatia ca "AC () va fi in continuare motorul Conventiei" e continuata ironic: "PNTCD-ul a ramas cu aripile probabil, sau cu teava de esapament" (Contrapunct 35, 1992, 9).
Din acelasi camp lexical provin carosabilul (un politician "a iesit cu mult din carosabilul normalului", TL 742, 1992, 6) si sintagma lumina verde, (infra, p. 63-64). E posibil ca si frecventa verbului a demara, cu sensul general de "a incepe", sa fie sustinuta de conotatiile de dinamism si modernitate din campul metaforic automobilistic; cuvantul (legat de altfel, etimologic, de navigatie) are totusi si in franceza sensul generic.
Metafora "feroviara" nu este mai putin frecventa in discursul politic si publicistic: un partid politic s-a declarat la un moment dat "locomotiva" coalitiei din care facea parte. Tentatia alegorica se manifesta si aici din plin: "Trenul puterii. Circula oricum. Locomotiva - partidul majoritar - se mai infunda in zapada, vagoanele sunt jerpelite, partidele extremiste circula pe scari Pentru opozitie este important sa nu se agate de scari. Trebuie reparata garnitura Importanta este acum sinceritatea fata de starea trenului Nu cred ca va deraia trenul, dar se vor clarifica pozitiile pe esichierul traficului politic Guvernul nu a solicitat repararea trenului, a sinelor, a macazurilor sau hranirea acarilor"etc. (RL 896, 1993, 1; am omis mai multe fragmente din pasajul foarte lung, imposibil de citat integral).
Textele din presa romaneasca actuala ating uneori grade incredibile de elaborare alegorica; metafora banalizata a trenului e dezvoltata meticulos pentru a descrie situatia politica: "Industria inca se afla la macaze (). Fata de luna martie, macazul a impins trenul inapoi cu trei la suta" (RL 958, 1993, 4). Textul excesiv "ornat" cu terminologie de specialitate risca sa devina obscur si artificial. Alegoria - perceputa aproape intotdeauna de cititor ca o demonstratie de virtuozitate in sine - nu are de ce sa fie o strategie publicistica fericita. Incongruentele figurii pot compromite intregul text, ca in cazul de mai jos, de stranie asociere intre metafora trenului si cea a automobilului. Trecerea brusca de la un model la altul poate produce cel mult un efect comic involuntar:
"Agitatia parlamentara, facerea si desfacerea partidelor, virulenta exprimarilor prin presa nu sunt decat galagia dintr-un vagon blocat, o tropaiala pe loc la mijlocul tunelului, antiteza derutanta a unei prelungite si mereu innoite stari inertiale. La fiecare noua rasucire a cheii de contact, angrenajul geme, lanseaza un sunet descurajant, eventual rateuri si moare si mai rau; cu bateria si mai descarcata, motorul ramane rece si inert". (Adevarul 631, 1992, 1)
Metafore animaliere
Cliseele publicistice se dezvolta de obicei, spontan, in serii; una dintre seriile foarte evidente in retorica jurnalistica actuala este cea a metaforelor animaliere. In lista principalelor animale invocate in ultimii ani par sa intre mai ales rechinii, caracatita, dinozaurii, hienele - si, cu o frecventa ceva mai redusa, cameleonul, lupii, lipitorile, paianjenul, sarpele, sobolanii, cobaii. Nu intamplator am amestecat formele de singular cu cele de plural: unele din numele de mai sus si-au consolidat semnificatia metaforica intr-o anume forma gramaticala: e mai putin probabil sa intalnim in texte lupul (la singular) sau caracatitele (la plural). Desemnarile animaliere se deosebesc si dupa posibilitatea de a aparea fara determinari (mai rar) - "rechinii stau, deocamdata, ascunsi" (RL 1065, 1993, 9); "caracatita impune propria ei lege" (RL 922, 1993, 1) - sau cu determinari care le pun in relief caracterul metaforic: "batranele hiene nomenclaturiste stau la soare si-si ling ranile" (RL 848, 1993, 1); "hienele tranzitiei" (RL 940, 1993, 9); "batranele hiene securiste" (RL 1312, 1994, 1). Determinantul-tip poate fi adjectivul rosu: "Lipitorile rosii ne-au supt vreme de 45 de ani" (TL 744, 1992, 7); "Lupii rosii au inceput sa refaca haita" (RL 1054, 1993, 1); "simboluri ale luptei impotriva fiarei rosii" (RL 958, 1993, 3). Adesea, animalul e evocat metonimic, prin elemente la fel de cliseizate: tentacule - "conducerea provizorie si abuziva a Muzeului isi intinde tentaculele si asupra Galeriilor de Arta"(RL 1276, 1994, 2) sau plasa - "PDSR isi tese plasa in teritoriu" (RL 1726, 1995, 1).
Seria celor mai raspanditi termeni din bestiar tinde sa se abstractizeze, sa-si piarda incarcatura subiectiva si sa se departeze de zona insultei; ea cuprinde, de altfel, "metafore internationale", cum e caracatita. In ansamblu, aceste cuvinte raman totusi sa caracterizeze stilul retorico-patetic inevitabil pandit de umorul involuntar. Cliseele animaliere risca mai ales sa produca metafore mixate, asocieri contradictorii de imagini. Am citat mai sus (p. 53) imaginea hibrida si rizibila a rechinilor cu brate tentaculare. Tentaculelor de rechin li s-au alaturat ulterior cele de balaur: "tentaculele balaurului au fost lovite de moarte" (Ora 281, 1993, 1). Fara a fi atat de absurde, alte imagini - in care animalele preistorice sunt reduse la cateva trasaturi semantice (dinozaurii sunt depasiti de timp si sortiti disparitiei, mastodontii trebuie sa evoce dimensiuni uriase, invechire si inutilitate) - devin comice, conducand imaginatia in directia desenelor animate: "in 1944, pe tancurile sovietice au fost adusi dinozaurii" (RL 1205, 1994, 1); "cei care tin cu dintii de mastodontii agriculturii comuniste" (RL 783, 1992, 4). Excesul animalier transforma textul in fabula, ii accentueaza aspectul subiectiv, tonul simplificator si monoton.
O metafora cliseizata: "sarabanda"
Sarabanda e un cuvant cu siguranta mai cunoscut prin sensul sau figurat decat prin cel propriu; numele de provenienta araba al unui dans spaniol a stat la baza unei metafore pe care romana a imprumutat-o ca atare din franceza. Dictionarele francezei actuale inregistreaza sensurile curente ale cuvantului sarabande: "jocuri sau dansuri zgomotoase; vacarm"; "sir de oameni agitati" (Lexis); "tapaj, vacarm"; "multime de oameni care alearga, se agita" (Petit Robert). Cuvantul a avut succes in romana contemporana - ca metafora cliseizata; DEX il defineste atat ca dans (sensul propriu), cat si ca "miscare ametitoare, agitata, tumultuoasa; framantare; p. ext. multime dezlantuita, tumultuoasa", iar DLR, Tomul X, litera S (1986) ofera un numar impresionant de citate ilustrative pentru sensul sau metaforic. Prima atestare a acestui sens este gasita de autorii dictionarului la Sadoveanu; majoritatea celorlalte exemple sunt insa culese din ziare si reviste din anii '50-'70; nu mai putin de trei citate ii apartin lui Geo Bogza. Materialul din dictionar pare sa indice o anume moda publicistica a cuvantului; aceasta continua, de altfel, pana in prezent. In ultimul timp, cuvantul apare destul de des in titluri de ziar: "Inot: continua sarabanda recordurilor" (RL 708, 1992, 10); "Sarabanda preturilor si pensiile" (RL 716, 1992, 2); "Sarabanda recesiunii" (RL 675, 1992, 1). Sensurile contextuale sunt intr-o anumita masura diferite de definitiile din dictionar: tipice pentru sarabanda par a fi in prezent succesiunea rapida, accelerata, ritmul de crestere - si nu atat zgomotul sau, pur si simplu, agitatia. Uzul cuvantului conserva conotatii neinregistrate de dictionare, dar prezente in istoria sa culturala - pe care o schiteaza Stati 1967: 65: "in secolul al XVII-lea, sarabanda era o noutate care starnea senzatie (Cervantes exclama: sunetele indracite ale sarabandei!) si protestele clerului catolic (din pricina caracterului indecent, hidos, demoniac al dansului) ". In citatele din DLR, cuvantul apare insotit frecvent de atribute caracteristice: "nebuna sarabanda", "draceasca sarabanda", "sarabanda nebuneasca" (o singura data sarabanda e "inaripata"). Utilizarea actuala pastreaza tipul de determinare negativa: "Electoratul este naucit de aceasta salbatica sarabanda. Naucit si dezgustat" (FAs 42, 1992, 2). In stilul publicistic, sarabanda e mai ales o hiperbola cu conotatii negative, sugestiva probabil si prin sonoritate. Mai potrivita abstractiunilor, ea e destul de stranie in combinatie cu obiecte concrete, cand exista riscul ca acestea sa-i reactualizeze sensul propriu, producand imagini comice, de desen animat: "Urmeaza o sarabanda de inca 11 cecuri, pentru o suma totala de 184.491 dolari" (RL 31.07.1993, 10). Precizia informatiei contrasteaza aici, intr-un mod nu tocmai fericit, cu metafora hiperbolica[3].
Personificarea preturilor
Intr-un sondaj de opinie realizat in 1996, la intrebarea "de ce va temeti mai mult", cei chestionati indicau pe primul loc preturile, care o luau astfel inaintea unor surse traditionale de spaima, precum razboiul sau boala. Raspunsul merita analize sociologice si politice; invita insa, in acelasi timp, si la o reflectie lingvistica: pentru ca "mitologizarea" unei entitati depinde si de modul in care discursul contemporan o decupeaza din realitate si o caracterizeaza. Este deci interesant sa urmarim prezenta pretului in discursul public actual, mai ales in presa. Prima observatie care se poate face este ca subiectul in cauza e foarte prezent in textele publicistice[4]. Se constata, apoi, ca preturilor le este atribuita constant calitatea de agent: ele sunt personificate, sunt descrise in ipostaze cat se poate de autonome si dinamice. Ceea ce insa nu se confirma intru totul e asteptarea ca temerii nationale sa-i corespunda in presa actuala un discurs apocaliptic; metaforele cliseizate ale cresterii preturilor nu au o tonalitate excesiv de sumbra. Cele mai puternice imagini sunt ale fortelor naturale: "Vartejul preturilor nu iarta nimic!' (EZ 1026, 1995, 1), "tensiuni declansate de avalansa preturilor' (RL 28.10.1995, 16). Alte contexte sugereaza insa miscarea ametitoare prin metafore ale dansului (lambada, sarabanda) sau ale calariei (cavalcada): "Lambada preturilor" (Adevarul 166, 1990, 1); "Sarabanda preturilor si pensiile" (RL 716, 1992, 2); "Cavalcada preturilor sub biciul Stolojan" (RL 782, 1992, 1). In fine, apar si metaforele tehnice: "o remorca la locomotiva preturilor" (RL 1096, 1993, 16). In majoritatea cazurilor, preturile par mai curand nebune decat agresive: sunt "imprastiate" (EZ 724, 1994, 8) sau "buimace" (RL 1469, 1995, 1); sar - "Preturile incep sa sara din nou" (EZ 452, 1993, 10); "Nu cu mult timp in urma au sarit din nou preturile la tractoare" (RL 1424, 1994, 4) - , o iau razna - "Preturile la cafea au luat-o razna" (EZ 724, 1994, 8), "cresc de mama focului" (Cotidianul 180, 1994, 3). Titlul care mi se pare ca rezuma cel mai bine modul dominat de prezentare a inflatiei in presa actuala este "Au innebunit preturile" (RL 712, 1992, 2).
Dincolo de experienta reala, suficient de frustranta in sine, dar care si-ar fi putut alege ca obiect al resentimentului saracia, proasta guvernare sau chiar inflatia, preturile apar ca un agent construit in mare parte de discursul jurnalistic, care proiecteaza asupra lor - pe un ton uneori grav, dar mai adesea de comedie bufa - imaginea haosului.
Antonomaza
Retoricile mai vechi sau mai noi inregistreaza antonomaza ca o figura semantica, un trop, mai exact o specie de sinecdoca "prin care un nume comun este luat. ca nume propriu, sau un substantiv propriu ca substantiv comun" (Du Marsais). Cel de-al doilea tip al figurii, numit si antonomaza generalizanta, apare mai frecvent si e ilustrat de retoricieni prin exemple clasice: cineva e un Sardanapal, un Nero, un Mecena ori, in varianta feminina, o Lucretie, o Penelopa.
Stilul publicistic actual uzeaza si abuzeaza de antonomaza, pe care o produce, in modul cel mai spontan, pornind de la nume proprii de o celebritate adesea efemera (dar, e drept, foarte puternica la un moment dat). Esenta figurii nu suporta multe inovatii: e vorba, de obicei, de numele unei persoane care a devenit emblema pentru o trasatura morala pozitiva sau negativa. Majoritatea zdrobitoare a exemplelor contemporane ilustreaza varianta negativa, transformarea numelui propriu in nume comun functionand in genere ca o degradare, cu clare conotatii peiorative. (De altfel, orice deformare a numelor are tendinta de a intra in sfera depreciativa; se observa acest lucru si in cazul derivatelor de la numele proprii.)
Antonomaza contemporana cel mai des intalnita are si o caracteristica formala proprie: prefera, ca mijloc de formare, mai mult chiar decat articularea cu articol nehotarat (specifica exemplelor clasice si pastrata in uz: "un Eminescu al zilelor noastre"), trecerea la plural, cu ajutorul desinentelor specifice. Implicatia depreciativa e accentuata prin producerea pluralului: nu numai ca insul de la care se porneste incarneaza un defect, dar acesta nici macar nu-l individualizeaza. De fapt, multe dintre aceste antonomaze sunt interesate mai putin de "tinta" (persoanele carora li se aplica numele generalizat si care pot fi chiar neprecizate, ipotetice), cat de "sursa" (minimalizand cat mai mult pe purtatorul initial al numelui respectiv); e cazul numelor proprii ale unor personaje publice contemporane: "a doua generatie de Corneliu Vadim Tudori" (OS 17-18, 1990, 7), "careva din marinestii de serviciu", OS 39, 1990, 1), "noi Verdeti, Carciumari, Dumitrasci, spre jalea nationala" (Cotidianul 21, 1991, 2)[5].Cand sursele sunt consacrate, livresti ("catavenci si tipatesti"), desigur ca ironia nu mai vizeaza, inutil, sursa, ci doar "tinta".
Exemplele de mai sus impun si cateva observatii formale: figura isi pastreaza un mic spatiu de variatie a expresiei, avand de ales intre a pastra sau nu majuscula initiala ori prenumele personajului; in cazul unei forme compuse, desinenta de plural se poate adauga la nume, la prenume sau la ambele. La exemplul de mai sus, "Corneliu Vadim Tudori", putem adauga "pluralul Stelianilor Tanase" (Azi 143, 1990, 2) sau "vlazi tepesi fara de numar, cu tepusile pregatite" (Facla 1, 1990, 3) [6].
Intr-o ierarhie a gradului de uzura, procedeul transformarii numelui
propriu in nume comun prin adaugarea articolului nehotarat (ca in
exemplele din retorici) ar sta pe primul loc ("adevaratul chip al unui
Ceausescu local", Vlasia 4, 1990, 3); trecerea la plural ar fi ceva
mai putin conventionala ("scos din caciula FSN-ista in ultima secunda pe motiv
de lipsa de severini[7] necompromisi", AC 2, 1992, 8), iar tipul
cel mai indraznet l-ar constitui, pentru limba romana, articularea cu articol hotarat.
Substantivele obtinute in acest ultim mod - cu sau fara majuscula, cu sau fara
un al doilea nume, eventual cu o initiala contopita cu primul: "giumbuslucurile
mentale deja antologice ale Tudorbeului",
Desi simpla modificare gramaticala a numelor proprii produce aproape automat o figura destul de previzibila, cu efect facil, sansa unei valorificari mai ingenioase nu e anulata: inovatiile semantice sunt oricand posibile. In orice caz, vechile figuri retorice se dovedesc inca o data vii in limbajul publicistic.
Zeugma
Semnificatia principala atribuita de studiile de retorica zeugmei, ca figura de stil, e aceea de punere pe acelasi plan sintactic a unor elemente contrastante semantic; zeugma (sau atelajul) este, cel mai adesea, o coordonare hibrida. Elementele asociate formal pot fi diferentiate prin caracterul lor abstract, respectiv concret ("si-a pierdut optimismul si un portofel de piele"), prin apartenenta la o locutiune sau la o imbinare libera de cuvinte ("si-a luat ramas bun si palaria"), prin sensul propriu sau figurat, sau pur si simplu prin sferele semantice si prin perspectivele diferite pe care le presupun. Coordonarea e subliniata parodic intr-un apel la caritate inregistrat (sau inventat?) de Brunea-Fox 1979: 186: "Ajutati un invalid fara pensie, de doua ori ranit, o data la Marasesti si o data la picior". Ca si in alte cazuri (anacolut, pleonasm, elipsa etc.), traditia retorica aplica aceeasi denumire unor greseli de constructie si figurii propriu-zise, definite prin intentie si prin efect; intentia zeugmei e adesea ludica (apropiata de cea a calamburului), efectul e de multe ori de surpriza, dar nu lipsit de o anume artificialitate. Prezenta figurii in literatura romana (cu cateva reusite remarcabile in proza lui Arghezi) a mai fost semnalata. Merita insa atentie si aparitia ei in publicistica actuala. De multe ori, e greu sa li se atribuie intentie stilistica unor constructii care raman simple greseli (explicabile poate printr-o tendinta spre pretiozitate) precum "mustrari de constiinta si de opinie publica" (CN 30.12.1992, 1) in care al doilea determinant nu poate fi legat sintactic de regentul sau prin "de" ("mustrari de opinie publica"!) si nici nu poate fi coordonat cu primul determinant (asa cum "rochia verde a Mariei" nu poate deveni "rochia verde si a Mariei"). Mai ciudata din punct de vedere sintactic e coordonarea unui atribut cu un complement: "s-au pus multe si in repetate randuri pariuri pe agricultura romaneasca" (Dimineata 162, 1991, 1). Cel mai des determinarile asociate difera prin tipul lor semantic, de calificare sau de identificare: "o serie de analize minutioase si la fata locului" (Zig-zag 37, 1990, 12), "Revista de cultura, civilizatie, eveniment si performanta" (subtitlul revistei Totusi iubirea); in exemplul din urma, "revista de cultura" si "revista de performanta" presupun tipuri diferite de apreciere, iar "revista de eveniment" e o constructie total nefireasca. Contrastul intre informare si apreciere apare (parca mai putin socant) intr-o formulare de tipul "articol introductiv si ditirambic" (RL 1068, 1993, 16). In cazul micii publicitati, presiunea economica explica asocierile de tip zeugma: "S.C. Ozana SRL angajeaza vanzator-gestionar cu experienta si masina" (RL 959, 1993, 7).
Intentia de a folosi figura e in schimb clara in enumerarile ironice in care un element (de obicei ultimul) anuleaza valoarea pozitiva a celorlalti termeni cu care e coordonat: "Ne entuziasmase cu planul grandios al aprovizionarii cu tractoare, seminte si imprumuturi" (Cotidianul 258, 1992, 2), "s-a vorbit mult, nuantat si degeaba" (Expres 24, 1992, 13). Ca si in alte jocuri de cuvinte, se mizeaza pe placerea cititorului de a descoperi, dincolo de uniformitatea sintactica, rasturnarea semantica. Ceea ce nu presupune, neaparat, un exces de subtilitate; e doar o posibilitate retorica a limbajului cotidian, din care se poate obtine orice: de la formulari fortate si ridicole, la intorsaturi ingenioase si spectaculoase.
7. Cliseele si deconstructia lor
Proliferarea sintagmelor fixe atesta nevoia de clisee a limbajului jurnalistic, aflat permanent in cautare de formule prestabilite, care sa confere o anumita pregnanta imbinarilor celor mai banale. Ceea ce se poate spune in foarte multe feluri e redus sistematic la cate un astfel de tipar, care comunica informatia noua intr-un cadru deja familiar cititorului. Reactia cea mai eficienta la cliseizarea limbajului este cea produsa din interior: perceptia suprasaturatiei genereaza adesea parodii, determina reluarea in cheie ironica a cliseelor si includerea lor in jocuri de cuvinte.
"In deriva"
Intre cliseele care pot fi atribuite fara multa ezitare stilului publicistic - fiind greu de asociat cu alt registru al limbii, solemn ori familiar - mi se pare caracteristica formula in deriva. Cliseul apartine unei traditii autohtone a publicisticii in "limbaj de lemn", fara a fi insa clar marcat ideologic: ceea ce ii permite sa persiste, cu avantajele pe care le ofera comoditatii noastre orice formula prefabricata, cu sens destul de imprecis. Formula e preferata in titluri, de genul Minori in deriva; in alte doua exemple, e vorba de Documentarea in deriva si de Trei destine in deriva (RL 1009, 1993, 14 si 1016, 1993, 14). Fara a fi, desigur, intre fenomenele grave ale limbajului publicistic actual, conventionalismul titlurilor de mai sus ramane suparator. In primul rand, in deriva e o metafora cliseizata si abstractizata, pana la pierderea legaturii cu sensul si contextul de origine. Ca in atatea alte cazuri, acestea sunt latente, reactualizabile uneori, in combinatiile cu un determinant prea general (precum documentarea de mai sus) ori prea concret (sa zicem, "trenuri in deriva").
Termenul deriva apartine unei sfere lexico-semantice care a produs un numar considerabil de metafore conventionale: cea a navigatiei (cu valuri, uragane, carmaci, corabie, catarg etc.). De altfel, DEX-ul inregistreaza doar sensul tehnic din navigatie al derivei din expresia a merge (sau a fi) in deriva: "a pluti in voia vanturilor si a valurilor". Evolutia metaforica e previzibila, ca si diluarea, prin abuz, a sensului "la voia intamplarii". Formula in deriva descrie o stare, pastrand in vag si in implicit logica alegoriei: nu e indicata "directia buna", nu se spune care sunt "vanturile/valurile"care impun devieri traseului dorit. Din cauza continutului implicit, cliseul ramane marcat de o atitudine banal-moralizatoare, asociata cu sistemul de valori in care a fost folosit mai intens. E o posibila explicatie pentru proasta impresie pe care o produce: pentru ca e cliseu, dar si pentru ca presupune abaterea de la normele si "directia"unui sistem rigid. Formula e in acelasi timp specifica stilului nominal, care se dispenseaza de precizarea si de contextualizarea prin verb, si ilustreaza chiar un tipar destul de raspandit, pe care il urmeaza si alte constructii cu prepozitia in: in deruta ("Politia in deruta"), in impas ("Agricultura in impas") etc. In deriva ramane mai ales un exemplu pentru asocierea dintre metaforism si atitudinea oficial-moralizatoare.
"Foc verde"
Mai multe sintagme echivalente, constituind un cliseu al limbajului jurnalistic actual, folosesc culoarea verde ca simbol al permisiunii, al "liberei treceri". Se vorbeste astfel de "foc verde", "lumina verde", "semnal verde"- si, cu o semnificatie suplimentara, de "linie verde"sau de "unda verde". Expresiile provin din terminologia transporturilor (navale, feroviare si rutiere), fiind in general calchiate sau adaptate dupa constructii similare straine. "Foc verde"e cea mai absurda, cea mai putin motivata dintre variantele citate; ea traduce expresia franceza feu vert: in franceza, feu inseamna "semnal luminos", inclusiv, in circulatia rutiera, "lumina a semaforului". Sintagma a capatat in ultimul timp sensuri figurate; in dictionarele franceze actuale (Lexis, Petit Robert) este inregistrata si expresia "donner le feu vert", cu sensul "a autoriza (o actiune); a permite (cuiva) sa actioneze". In romana foc nu are o semnificatie similara celei din franceza; e drept ca DEX ii inregistreaza un sens tehnic (desigur, calchiat) - "lumina, far sau flacara care reprezinta un anumit semnal in navigatia pe apa"- dar e evident ca circulatia sa e limitata si nu poate motiva o folosire figurata. Formula "foc verde"este deci opaca, si doar frecventa de folosire, existenta variantelor mai clare si sensul conventional al adjectivului verde permit sa fie inteleasa. Faptul ca intr-un citat precum "Foc verde pentru negocierile de pace"(RL 1732, 1995, 8) autorul se dispenseaza de a marca in vreun fel ineditul expresiei (prin sublinieri, ghilimele etc.) e un semnal al impunerii ei. N-ar fi, in fond, prima data cand o sintagma neanalizabila se impune in uz. Putem fi multumiti ca nu a fost calchiata si expresia intreaga - a da foc verde - care ar fi sunat si mai comic.
Sintagma echivalenta "lumina verde"este in schimb tradusa din engleza, unde green light se refera tot la semnalul folosit in trafic pentru a permite accesul, calea libera. Sensul special al expresiei poate fi inteles in romana doar cu ajutorul contextului: "Domnul S. a primit lumina verde"(titlu; in RL 681, 1992, 3).
"Semnalul verde"ramane in romana, datorita sensului neechivoc al lui semnal, combinatia cea mai transparenta pentru a simboliza permisiunea de trecere: "La semnalul verde al Fondului Modetar International si-au deschis pungile Banca Mondiala, programul PHARE " (Libertatea 1331, 1994, 3). In unele cazuri, distanta dintre sensul figurat si cel propriu este minima: "50 de trenuri-naveta asteapta remorcarea si semnalul verde pentru a porni spre cele aproape 30 importante termocentrale"(RL 1026, 1993, 1).
"Unda verde" (inregistrata in 1982 in DCR, apoi si in DEX-S, in 1988) desemneaza in sensul propriu un sistem automatic de coordonare a traficului, de sincronizare a semafoarelor, datorita caruia vehiculele o data pornite intalnesc constant doar culoarea verde. In sensul figurat, expresia indica ceva mai mult decat semnalul verde: e o permisiune hiperbolizata, implicand un sir de facilitati, siguranta de a intalni in cale doar porti deschise. Alaturi de ea, circula cu sensul figurat si linie verde: "Desigur, este vorba de finantarea externa, a carei linie verde trebuie s-o dea expertii FMI"(Cotidianul 283, 1993, 1); "S-a dat linie verde Ministerului Transportului de a stopa existenta () firmei Expres Pilot"(RL 1076, 1993, 2).
"Fara frontiere"
Determinantul fara frontiere s-a raspandit la noi dupa 1989, probabil mai ales din traducerea titulaturii organizatiei "Mdecins sans frontières". Sensul metaforic al sintagmei evoca, in mod destul de transparent, circulatia libera, interesul uman transnational; ea este deci foarte potrivita pentru organizatii internationale pentru care structurile statale sunt nesemnificative. Formula a avut succes, extinzandu-se asupra denumirii mai multor asociatii de profesionisti (pe langa cele existente deja pe plan international, au aparut certe inovatii autohtone).
Un reflex al modei care a transformat formula in cliseu a fost, de exemplu, aparitia in saptamanalul Academia Catavencu a unei combinatii parodice ingenioase prin natura ei paradoxala: Granicerii fara frontiere (AC 12, 1992, 7). Nu foarte departe de absurdul intentionat al acestei asocieri se situeaza cel involuntar contradictoriu din textul "aceasta dorinta de promovare a romanismului, care a facut din domnul Gherman un adevarat ambasador fara frontiere"(JN 232, 1994, 16). Aplicat unui singur personaj si nu unui grup, asociat unei functii care presupune existenta diferentelor statale si unei "misiuni"determinate etnic, atributul fara frontiere capata un sens destul de vag, evocand mai ales disponibilitatea de miscare, de circulatie, nu "fara", ci "dincolo de"frontiere. Presiunea modei duce la aparitia cliseului in contexte in care inadecvarea semantica e evidenta. In spatele unora dintre utilizari se ghiceste actiunea seriei sinonimice foarte bogate care asociaza frontierei cuvintele granita, hotar, limita etc.
In formularea "insolenta fara frontiere a lui Smirnov"(RL675, 1992, 8) e suparatoare ambiguitatea unei asocieri pe jumatate banale, pe jumatate inovatoare, care pare sa trimita, in primul moment, la sintagma din titulaturi, nepotrivita in text si se decodeaza, apoi, prin echivalenta frontiere - limite, margini: insolenta "fara limite"este, evident, una "mare, enorma, nemasurata". Frontiere ramane insa un termen prea concret pentru sensul vizat de autor; asocierile produse sunt contradictorii pentru ca sintagma e pusa in legatura cu numele un personaj politic care in acel moment se definea tocmai prin ambitia de a trasa frontiere. E posibila si o alta interpretare a formulei, pentru a-i motiva utilizarea in contextul dat: insolenta ar fi fara frontiere daca devine "contagioasa"din punct de vedere politic, pentru ca se extinde dincolo de frontierele existente, netinand cont de ele. Fragmentul din care am citat nu contine insa indicii care sa favorizeze o asemenea remotivare semantica.
Fenomenul e mai general: cliseele (mai ales cele publicistice) au tendinta de a se impune in text in ciuda nepotrivirilor logice pe care le produc. Autorii lor le utilizeaza fie inconstient, ca automatisme ale memoriei, fie sperand intr-o recuperare de sens prin asocieri vag metaforice. Jocul de cuvinte gratuit e preferat, ca in atatea alte cazuri, exactitatii logice.
". care ne doare"
Verbul a durea se construieste cu un subiect care desemneaza
sursa interioara a durerii fizice, sau mai curand locul ei de aparitie: "ma
doare capul / piciorul stang / o masea etc."Sensul moral al unui subiect de
tipul inima, suflet produce si o modificare semantica a verbului.
Alunecarile dinspre interior spre exterior, de la loc spre cauza, de la
domeniul fizic spre cel moral sunt de altfel cai firesti ale evolutiei
semantice. A durea are sensul "a indurera, a intrista"in combinatia cu
un subiect-sursa exterioara, cauza a suferintei morale: "ma dor vorbele tale",
"m-a durut plecarea lor", "ce te doare?"etc. O constructie similara cu sens
moral avea si doleo latinesc, dar refacerea ulterioara pe teren romanesc
pare mai probabila decat pastrarea ei neintrerupta in evolutia din
A dureaexista insa si in ipostaza de cliseu publicistic: marcat de patetism, adesea de hiperbola (cand sursa suferintei e relativ neinsemnata sau conventionala) si atribuit aproape obligatoriu unui "pacient"colectiv: "ne doare indiferenta / murdaria strazilor"etc. Cliseul produce abuzuri mai mult sau mai putin previzibile, mai ales in contexte saturate de figuri retorice. Artificialitatea e puternica in momentul in care valoarea figurata a verbului a durea e asociata cu o valoare modificata (de exemplu, prin metonimie) a subiectului-cauza a suferintei: "Harta care ne doare"(Romanul 2, 1994, 3). De o pretiozitate ridicola e si asocierea, intr-o banala descriere a unui parc neingrijit, a cauzelor diferite pentru sensul concret si pentru cel figurat al lui a durea. Langa un tobogan e o piatra, de care copiii se pot lovi: "Doare lovitura, cum doare si scartaitul urat al leaganelor, care n-au mai fost unse din vremuri apuse"(RL 981, 1993, 10). Fortat e si textul in care subiectul verbului a durea e o metafora obscura, sugerand instrumentul de provocare a durerii: "In concluzie, stimati cititori, nimic nou sub soare: aceeasi camasa de forta - care ne doare"(RL 1006, 1993, 14). Alaturarea incoerenta a doua metafore actualizeaza aproape inevitabil sensurile lor proprii. Un enunt cu sens propriu despre "camasa de forta care doare"e insa la fel de imposibil ca unul de tipul: "ma dor pantofii (care ma strang)"sau "ma doare cutitul (pentru ca ma taie)". O restrictie de combinare respectata de limba romana in acest caz (chiar daca poate fi incalcata de licente poetice, in cu totul alte contexte) impune ca subiectul-cauza exterioara sa nu fie unul concret si mai ales sa nu fie un "instrument". Lectura figurata a frazei jurnalistice citate mai sus nu e cu nimic mai fericita decat cea proprie, "camasa de forta"aparand, in titlul articolului, intr-un context metaforic derutant: "Transpiram in aceeasi camasa de forta a nepasarii". Din fericire, stilul "ornat"nu mai e, totusi, dominant in publicistica romaneasca.
Nume proprii si clisee jurnalistice
In stilul jurnalistic, numele unor personalitati politice ale momentului au o pondere insemnata, functionand ca veritabile repere ale actualitatii. Unele modalitati de folosire a numelor proprii sunt chiar caracteristice acestui tip de limbaj. Intr-un regim totalitar, citarea numelor poate fi supusa unor reglementari rigide: la noi, de pilda, in textele oficiale din anii '70-'80 actiona interdictia de a abrevia prin initiala prenumele lui Nicolae Ceausescu. Dezinvoltura unei prese libere permite, dimpotriva, intr-un stil umoristic si ironic (care oscileaza intre depreciere si simpatie), chiar trunchierea numelor (Stolo, Magu) sau folosirea exclusiva a prenumelui si a hipocoristicelor sale (Emil, Nelu). Sunt destul de frecvente si derivatele ad-hoc de la numele de persoana: iliescian, vacaroist, funariot, jirinovskizare etc. Excesul il reprezinta deformarea numelor prin grafii exotice sau jocuri de cuvinte facile, obicei de un gust foarte indoielnic al presei de scandal.
Un uz tipic, normal, in care se reflecta si tendinta lingvistica mai generala de reducere a flexiunii, consta in folosirea numelui de persoana ca un simplu determinant, cu functie de identificare. O formula impusa mai de mult si caracteristica limbajului politic (nu numai romanesc) permite identificarea unui guvern prin numele primului ministru - "aceasta perspectiva de pura cosmetizare a cabinetului Vacaroiu"(Libertatea 1331, 1994, 3); "Cabinetul Ciorbea"(EZ 1587, 1997, 1) - sau a unei legi ori a unui amendament prin numele persoanei care le propune: "adoptarea amendamentelor Salagean si Popovici"(EM 40, 1994, 2); "exceptii de la plata Taxei Basescu"(RL 2239, 1997, 19). Pe langa aceste cazuri, se observa insa si o extindere, predominant jurnalistica, a procedeului: numele ajunge sa caracterizeze o idee, un proces sau un rezultat atribuit respectivei persoane: "concept Ion Iliescu: stabilizare macroeconomica"(RL 1453, 1995, 1); "accelerarea Vacaroiu"(RL 1628, 1995, 4); "Falimentul Vacaroiu"(RL 1031, 1993, 3) etc. Intr-un anumit punct, structura care stabileste prin nume un interval de timp - "au aruncat miliardele pe geam in anii Vacaroiu"(RL 2073, 1997, 9) - intalneste un alt model bine cunoscut. Propaganda deceniilor trecute vehicula intens formula hiperbolica Epoca Ceausescu; in vreme ce aceasta era insa utilizata cu o intentie laudativa, corespondentele recente sunt mai ales ironice si depreciative.
Stilul jurnalistic actual reproduce in acelasi timp, in exces, un tipar alternativ, in care numele propriu apare la genitiv; acesta a avut ca model traducerea in romana a unui celebru titlu de film din 1993 (Lista lui Schindler). Din paginile ziarelor se poate aduna o intreaga colectie de parafraze ale respectivului titlu: "Lista lui Cosea"(RL 19.08.1994, 9); "Lista lui Todut"(EZ 711, 1994, 3); "interviul se incheie cu Lista lui Taracila, palida sinteza a unui inexistent razboi cu marea coruptie"(Ziua 668, 1996, 12); "Lista lui Badiloiu"(RL 2026, 1996, 8); "Lista lui Stan"(RL 2223, 1997, 7); "Lista lui Ulici"(Cotidianul 235, 1997, 1); "trebuie sa se pronunte daca lista lui Severin are sau nu credibilitate"(RL 2299, 1997, 24). Transformarea in cliseu a titlului e atestata de micile modificari ulterioare, care ii atribuie un caracter oral si familiar - "Lista lu' Mircea Sandu"(Ziua 1997, 1008, 3) - si mai ales de constructia parodica in care numele de persoana e substituit de cel al unei organizatii: "cand se va anunta Lista lui NATO"(AC 7, 1997, 3).
Citat si parafraza
S-ar putea sa vorbim, in cea mai mare parte a timpului, in clisee: s-ar putea ca fomulele fixe, modelele dobandite treptat si inconstient, automatismele de tot felul sa ocupe, in enunturile pe care le producem curent, un loc mai mare decat am vrea s-o credem. Creativitatea infinita a vorbirii e teoretic perfect adevarata - dar foarte vizibile sunt si stereotipia, cliseele care regleaza, cu minimum de efort, comunicarea cotidiana. Cu atat mai mult, parafraza evidenta si citatul explicit apar ca o incercare de a domina, prin constientizare, un mecanism, oricum foarte puternic, de producere a discursului. I se atribuie in mod obisnuit doar textului folcloric proprietatea de a se construi combinand elemente "prefabricate"- sintagme, figuri, versuri intregi: ceea ce in literatura apare ca intertextualitate e insa un fenomen prezent la toate nivelurile comunicarii si in cele mai diverse tipuri textuale. Odata cu schemele gramaticale ale limbii incep sa se invete probabil. si modelele construirii de texte - pe care le perpetueaza infinite parafraze, sesizabile doar cand sursa lor e celebra. Functia citatului reprodus ca atare sau parafrazat este nu atat de argument al autoritatii, cat de neimplicare totala a vorbitorului in propriul sau act de discurs: el spune si nu spune in acelasi timp, manifestand adesea o deschidere catre ludic. Si nici nu e nevoie sa ne referim la literatura, unde lucrurile sunt desigur mult mai complicate. ci pur si simplu la limbajul cotidian, al conversatiei relativ culte, sau la domeniul publicistic, in care parafrazeze dupa citate de mare circulatie sunt folosite aproape in aceeasi maniera. Un articol al Marianei Net (Net 1987) urmarea tocmai functionarea cvasi-autonoma si emblematica a unor secvente de discurs literar preluate de limbajul cotidian si transformate in clisee: datele interne ale acestei prefaceri (se inregistrau secvente serios modificate si chiar forme inexistente, pseudo-citate) autoarea le gasea in contextul initial (opere cunoscute, formule repetate) si in caracteristicile formale ale enunturilor: scurtime, regularitati prozodice, deviere de la norma.
Categoria citatelor intrate in uzul curent al limbii e foarte prezenta in limbajul presei, in care variantele sunt produse (mai rar) de neglijarea corectitudinii initiale (fenomene de falsa memorie) si (mai des) de parafraze intentionate, de adaptare la contexte noi. Sursele sunt literatura (clasica) - evident Caragiale, Eminescu, dar si Cosbuc, Arghezi si - surprinzator? - Vlahuta, cu tiparul extrem de productiv "Unde ni sunt?"(completari moderne: teroristii, tortionarii, gunoierii. senatorii etc.) -, apoi speciile de granita - proverbe, lozinci, texte ale unor melodii de mare popularitate - si, in fine, autoreferential, discursul publicistic insusi, din care sunt reluate si parodiate formulele-tip.
|
Caragiale |
Frecventa citatelor si a micro-parafrazelor din Caragiale nu poate constitui o surpriza pentru nimeni: din pricini pe care nu e cazul sa le discutam aici, prezenta lor in limbaj era si inainte, e cu atat mai mult acum, prin recuperarea dimensiunii politice, inevitabila[3]. Fragmentele de text preluate sunt de obicei nu citate fidele ci adaptari destul de libere, in care cateva repere lexicale si structura de baza permit identificarea sursei. Cu sau fara introduceri explicite - "vorba lui nenea Iancu"- ele se apropie de modul de functionare prin legare de context al proverbelor, fiind insa mult mai suple decat acestea.
Din discursul lui Farfuridi sunt adesea preluate trei secvente aflate in succesiune imediata. (Caragiale 1959, I: 174). Iata cunoscutul text - cu cateva, numai, din ecourile sale. Farfuridi : "Din doua una dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica"Ecouri: "Sa se privatizeze, primesc, dar sa nu se schimbe nimic"(Cuvantul 32, 1990 1, in textul unei caricaturi); "in zona Azi, unde se revizuieste, dar nu se schimba nimic"(Expres 36, 1990, 8). Farfuridi: "ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale". Ecouri: "ceva ar mai trebui schimbat pe ici-colo, prin partile esentiale!"(Strada, 11, 1990, 1); ,,a salvat onoarea italienilor pe ici pe colo, adica prin partile esentiale !"(GBr 22-23 1990, 5); "Se pare ca ele [registrele agricole] au mai fost si masluite, pe ici pe colea, prin punctele esentiale"(RL 668, 1992, 11). Farfuridi: "Din aceasta dilema nu puteti iesi Am zis!". Ecou: "Din pacate, din aceasta dilema nu pot iesi"(RL 232, 1990, 1). Nu intamplator, la fel de frecventa in preluari e si celebra formula din discursul lui Catavencu: "industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire". Variante: "privatizarea, care este magnifica, dar lipseste in fapt cu desavarsire"(Viitorul 119, 1990, 1); "comisiile sociale, vorba lui nenea Iancu, exista dar lipsesc cu desavarsire"(Doina 2, 1990, 4). Ultimul exemplu e tipic pentru o adaptare defectuoasa: coordonandu-se direct existenta (si nu superlativul aprecierii) cu absenta, e produs un discurs imediat contradictoriu, rudimentar in raport cu modelul caragialian; infidelitatea fata de original nu e din pacate salvata prin trimiterea explicita la autor.
Dincolo de observatiile de forma pe care examinarea variantelor le poate provoca, intrebarea care se impune priveste criteriul selectiei: de ce tocmai aceste citate si nu altele devin cliseele cele mai frecvente? Secventele citate au ca mecanism comun proprietatea de a anula ceea ce au afirmat anterior si de a coordona in modul cel mai firesc contradictiile sau de a rezuma o situatie disjuncta, dilematica. Preferinta pentru aceste structuri (in randul carora se pot inscrie si "curat murdar", "famelie mare", "Bravos natiune"- Caragiale 1959, I: 102, 103, 83 etc.) e justificata formal (ele se caracterizeaza prin pregnanta a expresiei, simetrie duala, soc semantic) dar e simptomatica mai ales prin continut: pentru ca exprima judecati asupra unei realitati contradictorii si confuze, sau pur si simplu false[4]. Daca in textul de baza dominau efectele de confuzie si absurd, mai ales pentru ca formulele erau orientate catre caracterizarea prin limbaj a personajului, parafrazele contemporane recupereaza si actualizeaza referentul: acesta impune un criteriu de adevar, asa incat absurdul se reduce la mistificare, la minciuna. Accentul cade doar pe unul din termenii contradictiei. Nu e intamplator faptul ca temele in jurul carora se grupeaza aceste clisee sunt esentiale in discursul public al actualitatii: transformarea (in opozitie cu persistenta) si absenta mascata de vorbe.
Selectia secventelor e desigur favorizata de calitatile lor estetice, dar se face in primul rand dupa un criteriu practic: citatele ajung sa indeplineasca roluri "utilitare", reducandu-si complexitatea si ambiguitatea pentru a intra direct in comunicare. Oricum, ele functioneaza fara gres ca indicatori ai locurilor comune din discursul politic actual.
|
Eminescu |
In ceea ce-l priveste pe Caragiale, lucrurile sunt relativ clare: citatele din opera sa circula de mult si in diverse stiluri ale limbii, pastrandu-si valoarea rezumativa si evocatoare pe care au avut-o initial, ca puncte-cheie ale textului. Mai curand ne pot oferi surprize citatele-cliseu din Eminescu: in primul rand pentru ca in acest caz discursul poetic al posteritatii a operat deja o selectie (ilustrata de Petrescu 1989 si Bot 1990) peste care decupajul comunicarii cotidiene nu se suprapune perfect; apoi, pentru ca uzul cotidian nu selecteaza decat partial dupa criterii estetice, privilegiind in schimb interese practice de comunicare, carora le subordoneaza formulele preluate. Din Eminescu publicistica actuala foloseste destul de des fragmente de enunt cliseizate, supuse parafrazarii si incadrarii in contexte neasteptat de diferite de cele initiale. Fragmentele disparate, de multe ori marginale in textul din care provin, schiteaza, prin insistenta cu care reapar in contexte cotidiene, o lectura-tip, utilitara, a textului poetic. Citatele devenite material lingvistic uzual nu mai constituie argumente de autoritate, transformandu-se in automatisme (auto)ironice. In conversatia si in publicistica zilei influenta eminesciana nu e marcata de metafore fundamentale si de sintagme-sinteza, ci de acele enunturi sau fragmente de enunturi care se adapteaza mai bine unor variate contexte situationale. Apartinand, evident, unora dintre textele cele mai cunoscute, astfel incat sa poata fi identificate, respectivele fragmente par uneori simple automatisme, rod al asocierilor fixate tiranic in memorie.
O preluare interesanta, cu toata saracirea pe care o aduce aplicarea unei idei filosofice la domeniul pragmatic-politic, o reprezinta parafraza primului vers din "Ce te legeni": "Ce te legeni, frontule."(RL 228, 1990, 1)[5]. Aici functia citatului e aluziva, sensul sau depinzand de reconstruirea semnificatiei globale a poemului (in care leganarea elegiaca devine prevestire a intrarii sub semnul negativ, al sfarsitului) si chiar de actualizarea versurilor-raspuns din textul sursa: "De ce nu m-as legana, / Daca trece vremea mea !". O metafora generata de un text poetic anume devine astfel, prin simplificare, instrument al articolului politic.
Exista si cazuri in care enuntul parafrazat este ales pentru ca surprinde esenta unui act de limbaj si cuprinde un topos esential, precum secventa "Iara noi? noi, epigonii?"[6]. Interogatia (retorica?) parafrazata - "Iara noi, noi, figurantii ?!"(Contrapunct 25, 1990, 7) - corespunde perfect temei autodefinirii, avand si ingeniozitatea de a prevedea, de la inceput, un raspuns, inscris in chiar termenul folosit, aparent, pentru identificare (epigoni / figuranti), dar avand rol de valorizare.
O categorie total diferita de parafraze dupa versuri si sintagme eminesciene isi bazeaza efectul pe surpriza unei modificari considerabile nu numai de context (ca in exemplele anterioare), ci si de sens global. Acesta se converteste uneori in opusul sau, ca in cazul ideii de persistenta, de permanenta, valorizata pozitiv in contextul initial - "Cum am fost asa ramanem"[7]- si negativ in cel derivat: "Cum a fost, asa ramane?!"(titlu, in Dreptatea, 29.08.1990, 1, urmat de supratitlul: "Economia de piata"!). Exemplul e util si pentru ca ilustreaza elementele de continuitate si de diferentiere ale parafrazei insesi, cele din urma fiind situate de data aceasta la nivelul persoanei gramaticale (I/III) si al actului de limbaj: asertiune pe de o parte, interogatie exclamativa in celalalt caz. O alta parafraza destul de libera, cu modificari de persoana, omisiuni sau substituiri de cuvinte si pierderi de ritm, dar si cam greoaie, ilustreaza alt gen de modificare semantica, incorporand un joc de cuvinte bazat pe ambiguitatea dintre sensul propriu si cel figurat: "Din haos ne-am nascut si ne-am intoarce in haos dar, de la o vreme, parca prea il invocam."(Phoenix 37, 1990, 16)[8].
Textul eminescian cel mai productiv in formule cliseizate este, cu
siguranta, Scrisoarea III: datorita cunoasterii care ii e asigurata de
repetata reproducere in manuale, dar si pentru ca se supune mai usor
simplificarii in tipare politice, patriotice, istorice. In materialul care imi
sta la dispozitie - dintr-o nesistematica lectura a publicisticii ultimilor ani
- se intampla ca versul cel mai des citat, prin doua fragmente complementare
("tot ce misca-n tara asta"si "raul, ramul")[9], sa fie un substitut
(hiperbolic, emfatic) pentru formulele obisnuite de desemnare a "globalitatii
nationale": "Aveam senzatia ca tot ce misca in tara asta se afla sub
controlul ochiului necrutator al Parlamentului"(Nu 32, 1990, 2); [domnul
X] "va fi interlocutorul nostru, in fiecare marti, pentru a dezbate impreuna tot
ce misca in tara asta - in arene si prin jurul lor"(Adevarul
586, 1992, 7). Surpriza schimbarilor de context culmineaza cu aparitia
fragmentului intr-un slogan publicitar (reclama pentru un ziar): "Tot ce
misca-n
Scrisoarea III furnizeaza si o formula ironica de desemnare a elitei: "toata floarea cea vestita a tenisului romanesc"(TL 454, 1991, 6), "toata floarea cea vestita a mass-mediei"(AC 19, 1993, 6),[10] ca si un cliseu al saraciei mandre, adaptabil la situatii diverse: "N-avem bani, dara iubirea de cultura"(RL 1064, 1993, 16)[11] si unul al orgoliului agresiv - "Directorul televiziunii sfideaza falnic, fara pas, hotararile unui coscogea sindicat"(Expres 36, 1990, 1).[12] Daca in ultimul exemplu se pastreaza valoarea de caracterizare a citatului (si, implicit, echivalarea personajului contemporan cu Baiazid), in alte situatii dimensiunea ludica primeaza, efectul generat de contrastul dintre sintagma evocatoare a textului clasic si evenimentul minor fiind pur parodic. Fragmentul preluat si adaptat de citatul "cu o roza-n varf de bat"(Contrapunct 40, 1990, 2)[13] are o pozitie marginala, prea putin semnificativa, in textul initial pe care il evoca intr-un context considerabil diferit. Recunoasterea se produce totusi usor, printre altele si pentru ca modificarea sintagmei, substituirea "naframa"- "roza", este contrabalansata de pastrarea numarului de silabe si a ritmului initial. Mai extinsa si mai explicita e reluarea aceleiasi secvente in citatul parodic "Iata, vine un sol de pace cu-n program in virf de bat - dl. Vacaroiu"(EM 15, 1993, 21).
Din acelasi text eminescian provin, de asemenea, un joc de cuvinte care opereaza un transfer parodic al sensului initial, de evocare a unui motiv de mandrie patriotica - "Noi suntem urmasii, romii!"(Cuvantul 39, 1990, 5)[14], o invocatie - cliseu al indignarii si al exasperarii - "Unde esti tu, Balzac, doamne"(22 13, 1991, 4)[15], o formula dinamica a "navalei": "papagalii de presa vin, vin, vin, calca totul in picioare, rastalmacesc totul"(TL 455, 1991, 1)[16].
Exemplele sunt cu siguranta mult mai multe; se poate insa observa, oricum, ca toate citatele mai mult sau mai putin modificate de mai sus apartin partilor retorice, discursive ale poemului eminescian (cu exceptia, discutabila, a celui din urma - descriptiv-retorizant). E un retorism de care publicistica pare irezistibil atrasa, scuzandu-si sau ironizandu-si slabiciunea prin apelul la formule prefabricate clasice.
Asa cum aratam mai sus, una dintre formulele de mare succes in momentul actual e si celebrul titlu al lui Vlahuta: "Unde ni sunt visatorii?."(Vlahuta 1963, 121). Enuntul are, ca principal atu, asemenea celui deja discutat din Epigonii lui Eminescu, capacitatea de a reprezenta perfect un act de limbaj si o unitate tematica: interogatia pe ton impetuos. E, in fond, varianta energica, implicata in actualitate, a nostalgicului si filosoficului topos "Ubi sunt ?". Formula preluata de la Vlahuta concorda cu atmosfera de stare de urgenta si participare pe care degaja o discursul jurnalistic. Variantele ei - in care e substituit mai ales nominalul - se definesc in functie de relatia cu esentialul pronume in dativ, ni: acesta exprima o valoare complexa si ambigua, osciland intre apartenenta, posesie, interes, destinatie, implicand valori ale dativului posesiv si ale celui etic. Pronumele ni (normalizat uneori prin substituire cu forma standard din limba literara, ne) apare intr-un context normal, motivat de apelul la interesul public, national - "Unde ni sunt dizidentii ?"(RLit 45, 1990, 2), "Cine ni sunt senatorii ?"(Expres 39, 1990, 8; cu o modificare suplimentara) - sau intr-unul generator de umor prin contrast: "Unde ni sunt gunoierii"(RLit 28, 1990, 2). Implicarea afectiva indicata de dativ e clar antifrastica in alte situatii, ingenioase tocmai prin crearea de tensiuni - "Unde ne sunt tortionarii?"(OS 29, 1990, 7) - sau de acumulari de parafraze si efecte fonice: "Terori au fost, terori sunt inca (dar unde ni sunt teroristii ?)"(CLit 12-13, 1990, 14)[17]. Trecute prin filtrul citatului si al parafrazei, intrebarile nu-si pierd din acuitate, dardobandesc o anume detasare ironica: sansa interioara a autorului dedublat.
"Nema putirinta"
Succesul presupune, cateodata, anumite transformari. Lucrul e valabil pentru citatele care intra in circulatie si ajung clisee, expresii la moda, uneori in forme destul de diferite de cea originala. Desigur, cand e vorba despre proverbe nu se pune problema unui autor si a fidelitatii fata de original. Totusi, unele formule mai putin banale sunt asociate cu o sursa, asa cum o dovedeste si urmatorul citat jurnalistic: "Cel mult, poate fi invocat Anton Pann, care ar fi exclamat, probabil: Unde nema putirinta, geaba chichirez galceava!"(RL 2173, 1997, 3). E drept, textul gazetaresc nu presupune o citare exacta, ci mai curand o parafraza sau o formulare "in spiritul"lui Pann. Precautie foarte justificata, pentru ca ceea ce apare in Povestea vorbei, in capitolul Despre betie iarasi, e usor diferit: "Cum a zis tiganul: Daca nenai puterinta, la ce chichirezi galceava?"(Pann 1963, II: 104). Zicala are aproape aceeasi forma si la Ion Heliade Radulescu, in satira Solcan. Fragment epic: "Nu stii ca tiganul zice:/ Daca nenai puterinta,/ La ce chichirezi galceava?"(Heliade Radulescu 1967: 248). Circulatia actuala a zicalei intr-o forma usor schimbata poate fi confirmata de aparitia in dialog si ca titlu de capitol "Daca nema putirinta, ce mai chichirez galceava?"intr-o carte-interviu - (Mugur 1982), sau de parafrazarea din Levantul lui Cartarescu - "si eu, batran prost, vorbesc in bobote si fac galceava cand nema putirinta"(Cartarescu 1990: 148).
In general, in transformarile unor enunturi cliseizate se manifesta
o tendinta de motivare si de regularizare. Un exemplu tipic e versul lui
Cosbuc, din Nunta Zamfirei, des citat ca exemplu de aliteratie: "Prin vulturi
vantul viu vuia"[18];versul circula (chiar si in scris), intr-o varianta
adaptata, produsa de falsa memorie: "Prin varfuri vantul viu vuia"; in
absenta contextului, e desigur mai usor de imaginat vantul prin varfuri de
copaci, decat prin vulturii coifurilor. In cazul de la care am pornit, transpunerea
tinde catre o "instrainare"a proverbului, catre o accentuare a caracterului sau
hibrid si eliptic. In textul lui Pann si in cel al lui Heliade, nenai
("nu-i") este un element tiganesc (v. Pann, nota de la p. 92);
l-au comentat si Al. Graur, intr-un cunoscut studiu din 1934 si Drimba 1992. In
forma in care circula azi, destul de rarul nenai e inlocuit de nema.
Foarte raspandit in limbajul familiar si argotic ("nema bani, nema
distractie"), desi inca neinregistrat de dictionarele romanesti generale, nema
este probabil un imprumut din sarba, unde reprezinta o forma a verbului nemati
"a nu avea", folosita cu sensul impersonal "nu e". Intre nema si nenai
e posibil sa se fi produs contaminari si substitutii reciproce. Tot ca un
cuvant tiganesc este explicata, in editia Pann, forma verbala chichirezi
"provoci", care ar putea fi totusi si o formatie glumeata. De altfel, si
arhaismul putirinta (puterinta), ba chiar si popularul galceava
au o anumita pregnanta onomatopeica, care explica in parte efectul umoristic al
intregii expresii. Forma verbala chichirezi s-a transformat, in
circulatia actuala a proverbului, in substantivul chichirez, ceea ce
simplifica identificarea lexicala (substantivul chichirez e bine
cunoscut si inregistrat de dictionare), dar complica analiza sintactica.
Succesul zicalei pare determinat de simpatica ei impestritare balcanica (nu intamplator, in exemplul de la care am plecat, i se adaugase si turcismul geaba), de sonoritatea comica (cacofonica), de modul in care creeaza o impresie de simpla juxtapunere nesupusa regulilor sintactice - si mai ales de surpriza ca, in ciuda tuturor acestor iregularitati, sensul ramane limpede si expresia incisiva.
8. Polifonia textului
Un vorbitor poate sa indice sursa informatiei pe care s-a bazat pentru o asertiune: limbajul ii ofera mijloace - lexicale sau chiar gramaticalizate - pentru a o face. Inscriind in enunt provenienta informatiei (perceptie directa, preluare de la altcineva, proces mental propriu de influenta), vorbitorul are si libertatea de a sugera o atitudine intelectuala fata de faptul numit: increderea sau neincrederea in adevarul sau. Atitudinea fata de afirmatiile altora poate oscila intre confirmare, rezerva prudenta si neutra ("el afirma ca a aflat prea tarziu de intalnire") si dezacord: marcat de prezenta unor adverbe si expresii - chipurile, pasamite, vezi Doamne -, de folosirea conditionalului ("el ar fi aflat, chipurile, prea tarziu de intalnire") sau a prezumtivului (,,poate fi uitat").
Discursul jurnalistic foloseste intens asemenea mijloace, ori de cate ori trebuie sa relateze nu fapte, ci enunturi ale altora; incearca astfel sa puna o oarecare ordine in multiplicarea vocilor textului.
Expresiile neincrederii
In registrul familiar si popular al limbii romane, vorbitorul dispune de mai multe mijloace pentru a-si indica rezerva sau distantarea fata de un mesaj reprodus in stil direct sau indirect, fata de o informatie care i-a parvenit de la cineva. Mijloacele lingvistice respective fac parte din categoria "evidentialelor" (termen nu tocmai transparent in romana, copiind de fapt engl. evidentials); acestea indica in general tipul de sursa al unei informatii. "Evidentialele" sunt studiate mai sistematic de destul de putina vreme, dar rezultatele obtinute pana acum permit deja comparatii intre limbi. De exemplu, la nivelul standard, romana foloseste, ca si alte limbi, conditionalul, pentru a marca dubiul, nesiguranta, neasumarea unei informatii primite: "In fapt, ar fi vorba de o remaniere mica"(RL 2781, 1999, 28).
In registrul popular se folosesc, in schimb, adverbe si locutiuni, expresii si propozitii cliseizate, a caror functie e si mai clara: cica, chipurile, pasamite, vezi Doamne etc. Faptul ca acestea apar destul de frecvent in presa nu are de ce sa ne surprinda: am observat deja tendinta spre colocvialitate a limbajului jurnalistic actual. In plus, marcile distantei sunt absolut necesare intr-un tip de text care preia constant informatii din diverse surse pentru a le retransmite. Modul special in care se introduc in discurs "evidentialele" tine insa si de gradul ridicat de subiectivitate al presei autohtone, care prefera informatiei comentariul si care selecteaza si prelucreaza stirile in functie de simpatii si antipatii evidente. Abuzul de marci ale distantei tradeaza astfel chiar un mod destul de rudimentar de a-l trata pe cititor, caruia i se impune, o data cu faptul brut, interpretarea lui, in conformitate cu atitudinea sau opinia gazetarului. Lucrul mi se pare a se vedea cel mai clar in folosirea exclamatiei populare de neincredere: "Mai sa fie! "; aceasta nu lasa spatiu nuantelor, fiind un substitut de gest si mimica total neechivoc: un fel de a face cu ochiul spre cititor, sau chiar de a-l trage de maneca. Cele cateva exemple de mai jos sunt adunate pe tot parcursul anilor 90 si au aparut in publicatii de tipuri si orientari diferite: "alta marfa, alte preturi! Mai sa fie! " (Strada 10, 1990, 6); "Mai sa fie! Sediul central F.S.N. din nou jefuit" (Adevarul 195, 1992, 1); "toate concurentele au raspuns: donatii si constructii de case pentru saraci, orfani si handicapati. Mai sa fie! " (VIP 33, 1996, 5); "Mai sa fie! " (AC 23, 2000, 3). Celelalte mijloace sunt mai flexibile (se pot intercala in diferite puncte din fraza, precizand locul sensibil al dezacordului) si mai insinuante, presupunand o intonatie ceva mai putin indignata. Dar, toate aceste forme si constructii lingvistice mimeaza ipocrit dubiul, in vreme ce dezacordul de esenta e foarte limpede: "executandu-l pe senatorul (sau deputat?) G.F. care, chipurile, a tradat interesul national"(Luceafarul 15, 2000, 3). Se observa adesea cumulul de marci, de pilda asocierea dintre un adverb si conditionalul verbului: "pentru ca ar avea, chipurile, o cauza mai nobila si mai urgenta"(RL 840, 1993, 4).
Cica (provenit din formula introductiva cu verb de declaratie: "zice ca") e una dintre marcile de distantare cele mai des intalnite in vorbire si in scris: "o societate non-profit, cica" (AC 27, 1999, 3); cam strident populara e forma cicatelea, probabil rezultatul unei contaminari cu adicatelea: "Si pentru ca noi nu putem subscrie la o asemenea logica, suntem trasi de urechi si facuti, cicatelea, de rasul lumii, cum ca mintim" (Ora 191, 1993, 1). Si in acest caz e vorba de un cumul de marci, pentru ca elementul introductiv compus cum ca tinde sa se specializeze pentru functia de a exprima rezerva; o observa, de altfel, Avram 1997: 464. In orice caz, tocmai in masura in care e o marca ceva mai discreta a atitudinii subiective, cum ca mi se pare preferabil altor mijloace curente.
Zvonuri
In reproducerea zvonului[1] - informatie cu sursa difuza si colectiva - e putin probabil ca marcile de dezacord cu continutul sau sa fie sincere. Dezacordul real se manifesta in asemenea situatii sau prin citare urmata de o infirmare clara, indicand varianta "adevarata", sau prin ignorare. Reproducerea unui zvon fara contrazicere e deja semnul unei atitudini favorabile: de aceea marcile distantei, ale neincrederii sunt de interpretat ca forme ale ironiei si ale insinuarii: "un zvon ingrozitor umbla prin targ Cica (). Sanchi, noi nu credem asa ceva" (AC 29, 1992, 3).
Campul semantic al zvonului e bine reprezentat in limba romana actuala. Chiar familia lexicala a cuvantului de baza o indica: in afara de verbul a se zvoni, ea cuprinde desemnari ale agentului - inovatia ironica zvoner[2] a fost precedata de zvonist si zvonar, inregistrate de DEX - si un abstract denumind multimea zvonurilor sau fenomenul in sine - zvonistica ("inscenarile, diversiunea, razboiul electronic, zvonistica", Adevarul 655, 1992, 1). Zvonul e introdus prin verbe de declaratie la forma impersonala - se zice, se spune, se vorbeste (combinate uneori cu particule adverbiale ale repetitiei si persistentei: se tot vorbeste de "); echivalentul lor familiar (si rezultatul unei abrevieri) e cica. Cu aceeasi functie apar verbe ale perceptiei - se aude ca - si chiar verbe care inregistreaza rezultatul, patrunderea zvonului in universul de opinii si cunostinte al oamenilor: s-a aflat ca, se crede, se stie. Sursa e reprezentata prin pronume nehotarate - "zic unii" -, prin substantivul lumea ("Pe tema aceasta lumea vorbeste vrute si nevrute. Ba ca vilele () ar fi opera noilor nomenclaturisti. Ba ca (); Doamne, cate mai vorbeste lumea! " (SC 22, 1992, 3) - ori, popular si familiar, prin gura lumii ori targ (Farfuridi: "Urla targul, domnule! "[3]). Cand zvonul e obiectivizat, autonomizat, el devine subiect al verbelor a umbla sau a circula ("domnul P.N., in legatura cu care circula vorbe, desigur, fara nici o acoperire, ca ar fi incasat comision ", SC 22, 1992, 3). Varietatea de formule introductive ale zvonului e foarte bine ilustrata in presa: "se spune in targ" (EM 16, 1992, 3), "am auzit din zvon public ca " (ib. 19, 1992, 4), "se tot aud vorbe ca " (Expres 16, 1992, 4), "gura lumii vorbea despre " (ib. 34, 1992, 9); specifica publicisticii e si mascarea naturii de zvon prin invocarea "surselor": "dupa unele surse " (Adevarul 195, 1992, 3), "din surse demne de incredere, care stau in afara oricarui dubiu" (RL 681, 1992, 1), "din surse ce se pretind a fi demne de incredere" (SC 22, 1992, 3) etc. Rezultatul poate fi o amuzanta combinatie de imprecizie si precizie, prin grijulia circumscriere a zvonului intr-un sistem de informatii; abundenta de detalii contrasteaza cu caracterul fundamental vag al zvonului: "zvonul ca domnul V.M. () va fi numit ambasador () a fost transmis redactiei noastre prin intermediul unui ofiter S.R.I. care a dorit sa ramana anonim" (EZ 136, 1992, 1).
9. Discursul publicistic in actiune
Analiza discursului publicistic poate fi continuata prin studierea unor cazuri concrete - tipuri de texte, modalitati de reactie la un eveniment, de abordare a unei teme etc. Cele cateva exemple care urmeaza - intr-un fel de sectiune aplicativa, sau "varia" - acopera o zona foarte redusa dintr-o asemenea abordare. Ele vor fi completate, intr-o anumita masura, de observatiile facute, in partea a doua si a treia ale acestui volum, asupra unor texte publicistice.
Un gen: cronica mondena
Genul publicistic al "cronicii mondene", intrerupt timp de mai multe decenii de seriozitatea obligatorie a reportajelor din fabrici si de pe ogoare, a supravietuit in memoria cititorilor mai ales prin intermediul parodiilor lui Caragiale. Carnetul monden - "Cum se pitrece la noi" - al tanarului Edgar Bostandaki din High-life, pasajul in franceza ("Un journal chic") din Tema si variatiuni, aluziile la cronicarul real cu pseudonimul Claymoor (din L'Indpendance roumaine) din alte fragmente si articole risipite prin periodicele vremii[1] ofera imaginea unui stil al mondenitatii de acum un secol: pretios, elegant, artificial, eufemistic, magulitor. In conditiile in care cel putin obiectul ("lumea buna") si publicul (cititor al magazinelor) s-au cam schimbat, ceea ce apare acum in reviste, in rubrici sau pagini care se intituleaza uneori chiar "Monden" are un profil stilistic destul de diferit de cel traditional, apropiindu-se mai mult de tiparele actuale ale jurnalismului de scandal. Nu e greu sa deduci, dincolo de diferentele individuale, trasaturile programatice ale acestor texte de barfa scrisa, care trec in revista, pe un ton lejer si glumet, cat mai multe detalii din viata privata a vedetelor si a personalitatilor politice la moda: ele isi propun sa fie spumoase, inteligente, amuzante, surprinzatoare. Reflexul lingvistic al acestei proiectii ideale (foarte rar materializate in productii de moderat bun gust) e un hibrid stilistic, un mixaj de elemente culte si familiare, intr-un limbaj destul de artificial, in care englezismele de ultima ora si expresiile populare se invecineaza, in care elemente familiare si argotice se intretes cu structuri arhaice, evocate in citate ironice.
Intr-o pagina de "Jurnal monden" (in JN 1910, 1999, 12), artificiul stilului inalt utilizat cu detasare ironica e obtinut prin doua trasaturi sintactice principale: folosirea formei neaccentuate a pronumelui in dativ ("dativul posesiv") ca determinant al unui substantiv si inversiunile de topica. Primul fenomen - "vorbea la telefonu-i mobil"; "si-a purtat picioarele-i incaltate cu o stranie pereche de sosete" - a devenit un adevarat tic stilistic. Al doilea e mai frapant cand consta in antepunerea, solemna si arhaica, a unui atribut pronominal: "subterfugiile prin care ai ei colegi au reusit s-o aduca la Flamingo". Aceluiasi registru ii apartin si unele elemente lexicale arhaice, de pilda "s-a purces la dans". In text apar numeroase elemente populare si familiare - "o ditamai surpriza"; "era, dupa cum ne-a marturisit, nitel picata din luna", "au urmat pupaturi furtunoase" -, unele deja consacrate in uz pentru conotatiile lor ironice: "a avut grija sa-si adoarma odrasla". Tonul parodic al relatarii ("prima vedeta care a sosit la locul faptei"; "incercand sa rezolve acolo problema cu pirostriile", JN 1669, 1998, 23) aluneca usor in inovatii excesive, in combinatii inedite care risca sa devina inadevcate (faptul e uneori implicit recunoscut prin folosirea ghilimelelor): "minuscula lui prietena", "pe vremea cand salasluia, nu tocmai comod, in fotoliul de ministru" (JN 1910, 1999, 12). Nu lipsesc conotatiile peiorative si ironice ale cuvintelor sau chiar numai ale unui sufix de origine turca, asociat cuvintelor sau radacinilor latino-romanice: "se deplaseaza din urbe in urbe cu tot calabalacul" (JN 1910, 1999, 12); "a trait intr-un amantlac fierbinte" (JN 1670, 1998, 24). N-au disparut cu totul nici frantuzismele (firava legatura cu traditia vechii cronici mondene) - "cei mai buni prieteni ai minionei" -, desi dominante sunt desigur englezismele: "si-a schimbat look-ul". Diminutivele provin tot din registrul oralitatii familiare, afectuoase dar mai ales ironice: "iubitelul mult prea absorbit, din pacate, de conversatia celor doua colege"; "se vor produce singurei", "regizorasul"(JN 1670, 1998, 24).
In ciuda diferentelor lingvistice, intre cronicile mondene mai vechi si cele contemporane exista asemanari apreciabile: dorinta de a demonstra abilitatea stilistica prin ornamente artificiale e legata de scopul simplu si banal al acestui tip de mesaj, care trebuie sa ofere in primul rand liste ale participantilor la petreceri. Versiunea moderna - in care ni se comunica, de pilda, ca pe toata durata unei petreceri, "G. s-a consolat prin a-si scoate sau a-si pune puloverul pe ea" (JN 1910, 1999, 12) - produce descrieri destul de anoste, lipsite de gratie si de sens.
Un eveniment: eclipsa
Discursul publicistic actual se dezvolta adesea in jurul unor teme la moda, pe care le repeta insistent, epuizandu-le prin exces de artificii retorice si lingvistice. La schimbarea temei, din tot ceea ce s-a scris sau spus ramane un mic depozit de clisee, de cuvinte-cheie, de subiecte de parodie. In august 1999, tema eclipsei a focalizat energiile retorice ale jurnalistilor romani si - intr-o masura mai redusa - ale autorilor de mesaje publicitare. Cel putin in faza premergatoare evenimentului, tonul a fost totusi relativ sobru, tendintele ludice si ironice ale jurnalismului autohton manifestandu-se cu moderatie. Discursul de tip stiintific (descrierea astronomica) si cel de tip politic (insatisfactia fata de rezultatele propagandei turistice) si-au limitat inventivitatea la variatia perifrazelor, a formulelor de desemnare - dintre care unele sunt extrem de lungi si de complicate: "extraordinar de mediatizata ultima eclipsa de soare a acestui mileniu" (National 659, 1999, 12). Cuvantul-cheie a intrat intr-o structura publicitara de desemnare abreviata si de circulatie internationala, in care risca o anume devalorizare - pentru ca astfel isi asimila continutul unui numar mare de obiecte ale culturii de masa: "Eclipsa 99". Nu a lipsit insa reactia parodic-nationalista: "in dulcea traditie a eclipsei romanesti" (EZ 2166, 1999, 3). Presiunea evenimentului a mai produs cateva compuse destul de previzibile - "InfoEclipsa" (rubrica, in Curentul 184, 1999, 11), "Eclipsa-magazin", emisiune radiofonica (RL 2849, 1999, 9), "Eclipsomania" ("Eclipsomania cuprinde Romania", EZ 2164, 1999, 1) si unele derivate nu atat noi, cat remotivate: "O vara de neeclipsat" (Curentul 184, 1999, 11), "asa-numita friptura ecliptica" (Cotidianul 2428, 1999, 9). De altfel, frecvente par sa fie jocurile de cuvinte cam facile, bazate pe ambiguitatea semantica a cuvantului si a derivatelor sale, pe ezitarea intre sensurile lor proprii si cele figurate: "Eclipsa de promovare" (Curentul 184, 1999, 11); "Vip-uri in eclipsa" (Cotidianul 2428, 1999, 20). Mai neobisnuita e modificarea fonetica a cuvantului, prin amplificarea glumeata a dificultatilor de pronuntare: "duo-ul Eclipxa" (EZ 2164, 1999, 2).
Inventivitatea combinatorie a produs si noi formule de salut, sub forma de urare - "Eclipsa usoara" (lansata la un post de radio) - sau a remotivat unele expresii si locutiuni populare si familiare. Cele mai sugestive si mai relevante din punct de vedere tematic par a fi fost a lasa si a ramane cu ochii in soare, cu diverse adaptari contextuale: "Radio 21 nu-si va lasa ascultatorii cu ochii in soare" (EZ 2163, 1999, 3); "ca sa nu ramaneti cu ochii-n Soare, accesul pe stadion se va face pe baza ochelarilor de eclipsa" (EZ 2166, 1999, 3); "de teama talhariilor ce pot avea loc cand tot poporul sta cu ochii in soare" (Cotidianul 2428, 1999, 9) etc.
Eclipsa si-a extins posibilitatile de aparitie in atributul destinatiei - "ochelari de eclipsa", "Coca-cola de eclipsa", "seminte de floarea-soarelui da eclipsa totala" (EZ 2163, 1999, 3), ca si in expresiile temporalitatii: "pe timpul eclipsei" (EZ 2163, 1999, 7); "pe perioada eclipsei" (Cotidianul 2428, 1999, 20); "saptamana eclipsei" (National 659, 1999, 6); "ziua eclipsei" (RL 2849, 1999, 1); "miercurea eclipsei" (Cotidianul 2428, 1999, 20); "seara eclipsei" (RL 2849, 1999, 9) etc. Fenomenul astronomic se lasa asimilat unui eveniment monden - "cu ocazia eclipsei" (Ziua 1583, 1999, 4) sau chiar unei festivitati - regim confirmat de tratamentul sau lingvistic: cuvantul eclipsa apare precedat de prepozitia de, intr-o constructie rezervata numelor de sarbatori ("de Pasti", "de Craciun", "de Anul Nou", "de Sfantul Nicolae" etc.): "De eclipsa se va organiza cel mai tare concurs" (EZ 2165, 1999, 7).
In fine, merita atentie si avertismentele medicale din presa,
individualizate prin tonul lor deloc eufemistic, ba chiar plin de certitudini
pesimiste: "Absenta durerii va incuraja nechibzuinta" (Libertatea 2740,
1999, 8). Discursul medical s-a adaptat publicistic, combinandu-se cu umorul
negru caracteristic jurnalismului autohton de senzatie, sarind de pilda de la
descrierea simptomelor la anuntarea consecintelor asupra unuia dintre cei care
anunta ca nu-si vor lua masuri de protectie: "Dupa cateva minute, pe retina
poate aparea o pata alba, apoi una neagra, care poate persista 8-10 zile. Daca
dupa aceasta perioada pata nu dispare,
Interviul si comentariul metatextual
In ceea ce ar trebui sa fie succesiunea rapida de replici (intrebari si raspunsuri) a unui dialog de tip interviu, persista in mass-media romaneasca modelul tihnit al contemplatiei si al zabavei. Reporterii par inca sa se mire de faptul ca sunt pusi in situatia neobisnuita de a pune intrebari si de a primi raspunsuri - si simt nevoia sa comenteze un asemenea lucru extraordinar. Chiar daca se recunoaste valabilitatea principiilor cooperarii conversationale, dialogul nu trebuie totusi redus la situatia armonioasa a efortului comun catre un scop unic - largirea universului de informatii al vorbitorilor - : pe baza unui "contract conversational" se dezvolta si modelul conflictual al dialogului, foarte puternic mai ales in varianta caracterizata de un minimum cognitiv si un maximum afectiv. In cazul interviului e normal ca scopul obtinerii de informatii si situatia polemica (nu insa de implicare afectiva!) sa coexiste, in masura in care informatiile cu adevarat noi, semnificative sunt cele pe care "adversarul" tinde sa le ascunda sau care ies din tiparul sau obisnuit de gandire si formulare. Efectul de surpriza, rapiditatea si abilitatea intrebarilor pot fi puse sub semnul unei cunoasteri pur intelectuale.
La inceputul anilor '90, un reporter al televiziunii romane avea mania de a-si introduce aproape fiecare intrebare printr-o formula baroca si perfect inutila in care mai intai explica tuturor ca pune o intrebare, apoi furnizeaza o apreciere (discutabila, in plus) asupra propriului act: "In cele ce urmeaza, va voi pune o intrebare incomoda "; "Intrebarea pe care am sa v-o pun acum e dificila " etc. (citatele nu sunt riguros exacte). Formula tautologica a autocomentarii e pura pierdere de timp, pentru ca limbajul are calitatea simpla de a-si "arata" singur forma, in mod neechivoc si prin marci care se manifesta simultan cu enuntul. Intonatia unei intrebari este, de pilda, mijlocul cel mai simplu si general de a face sa se recunoasca actul de interogatie. Discursul despre limbaj - actualizare a asa-numitei functii metalingvistice a limbii - indeplineste roluri multiple si variate: de la cel pur informativ, eficient, de explicare a unor cuvinte si deci de inlesnire a comunicarii ("X, adica Y") pana la cel estetic, de distantare ironica fata de lumea imaginara si de actul de creatie insusi. Ceea ce nu inseamna ca orice interventie metatextuala e utila sau subtila. Comentarea nu a unor cuvinte, ci a unor acte de limbaj sau a unor structuri textuale, constand pur si simplu in semnalarea utilizarii acestor structuri, pare sa fie forma rudimentara de construire a unui text pe un tipar inca neasimilat, deci la intersectia a cel putin doua modele culturale.
Se observa fenomene similare in trecerea de la textele autentic populare, al caror tipar e fixat prin traditie, la cele construite, de aceeasi categorie de vorbitori, dupa model cult. Basmele au, de exemplu, formule initiale destul de bine circumscrise, reprezentand insa, de cele mai multe ori, o intrare directa in lumea textuala, nu un comentariu metalingvistic: "A fost o data "; "Era "; doar unele formule finale califica intr-un fel actul de comunicare petrecut, obiectualizandu-l: "sfarsii povestea", "v-am spus-o toata", altele rezumandu-se la rolul de simple marci ale inchiderii: "Asta e", "Gata'; pentru poezie, "Foaie verde' e doar un semnal de incepere a comunicarii. Fata de structurile folclorice conventionalizate, scrisoarea e un tip de text cult, cu reguli de constructie inca neasimilate total de vorbitorul popular care il abordeaza prin formule metatextuale: "Pun creionul pe hartie si incep cu drag a scrie"; "doresc ca mica mea epistola sa va gaseasca sanatosi " etc. (vezi mai jos, p. 188-189). Formularile metatextuale devin un semn al lipsei de acces sau al accesului doar partial la regulile de structura a textului. E interesant ca acelasi gen de incercare tautologica de a construi textul prin explicitare il fac elevii din primele clase: "La inceputul compunerii mele vreau sa spun ca "; "Am uitat sa scriu ca ". Stangacia acestor formule dovedeste in fond neadaptarea la o conventie pe care cel care intra direct in lumea textuala o considera ferma si recunoscuta. Textele traditionale sunt asociate automat cu aceasta conventie, cele "de tranzitie" - nu.
Interviul se dovedeste cred, pentru multi din cei care il practica (cu o mentalitate "folclorica"), o forma textuala neasimilata, pe care o redescopera, comentand-o, cu aerul ca asista la o surprinzatoare intemeiere. Daca si-ar da seama ca tehnicile si strategiile lui esentiale sunt bine fixate, inventariabile si integrabile in propria competenta, s-ar elibera probabil de obsesia formei si s-ar grabi sa puna intrebari.
Ancheta
Formula anchetei de strada, cu o intrebare sau un set de intrebari puse unui numar cat mai mare de interlocutori, alesi de intamplare, a cucerit in anii 1991-1992 presa scrisa si mai ales audiovizualul romanesc. In special la televiziune aceasta forma de dialog a adus mai multa spontaneitate si autenticitate decat interviurile cu replici previzibile sau discutiile regizate (mesele rotunde cu invitatii de opinii adverse, cu discutii in contradictoriu, transmise in direct, fiind pe atunci in faza de incercari timide si stangace).
Din anchetele televizate ale inceputului, cateva au ramas chiar ca puncte de referinta in "antologiile" personale ale multor spectatori: cea (economica si lingvistica) in care trecatorii erau intrebati ce este privatizarea - si destul de multi raspundeau stabilind o legatura cu verbul a priva (de ceva), atribuind cuvantului, evident, o conotatie negativa, sau cea (exclusiv lingvistica) in care oamenii erau invitati sa judece corectitudinea formei oualele: o acceptau cu usurinta, dar profitau de prilej ca sa se planga de absenta marfurilor de pe piata.
In alte cazuri, reusita formulei a fost minata de o fundamentala inadecvare a intrebarii la situatia de comunicare, ca in cazul unei anchete din timpul mineriadei din iunie 1990, in care unor gospodine asezate la coada si diversilor trecatori li se cerea sa indice un vinovat pentru cele intamplate. Oamenii erau pusi (din stangacie sau cu intentie) in situatia de a raspunde la o intrebare care iesea cu totul din sfera competentei lor, de a substitui cercetarilor legale, zvonul si opiniile subiective; nici reporterii, nici indignatii lor interlocutori nu pareau atunci sa-si dea seama de acest lucru.
Oricum, reusita genului depinde de alegerea si formularea intrebarilor, de construirea prealabila a unui model al partenerului de dialog, de flexibilitatea strategiilor care trebuie de multe ori sa fie modificate la fiecare pas. Formula are, de altfel, o anumita gratuitate: se presupune ca raspunsurile nu pot fi statistic revelatoare; ele pot fi, insa, socante, spectaculoase - prin exprimarea unei opinii neasteptate (mai rar), prin modul direct, chiar brutal de exprimare a unei opinii comune - sau prin diverse si adesea comice grade de inadecvare. Raspunsurile pot fi deci pregnante sau prin inventivitate, sau prin umor involuntar.
In ceea ce-l priveste pe reporter, e regretabila adeseori patrarea unei intrebari chiar dupa ce s-a dovedit ca era prost gandita - fara o corecta previziune a interlocutorului. In decembrie 1991, o tanara reportera de televiziune isi pregatise o intrebare de actualitate: "anul acesta va ajung banii sa le cumparati copiilor dumneavoastra daruri de Craciun? ". Intrebarea (pe care am reprodus-o cu o oarecare aproximatie) a fost repetata, cu perseverenta, in fata unor oamenii politici avand in jur de 60-70 de ani, chiar dupa ce primii dintre ei explicasera, amuzati sau usor jenati, ca au copii destul de mari, carora nu obisnuiesc sa le mai cumpere jucarii si dulciuri de Craciun.
In asemenea situatii, tot greul e lasat pe interlocutor, care ar trebui sa gaseasca, cu ingeniozitate si spirit critic, o solutie pentru orice intrebare absurda. Daca sunt intr-adevar posibile si asemenea rezolvari fericite, nu e mai putin adevarat ca majoritatea oamenilor, pusi in situatia sa raspunda la intrebari rau formulate, par mai prosti decat sunt in realitate. Foarte departe de intrebarile socratice (a caror previzibilitate ar fi, de altfel, la fel de nepotrivita cu o ancheta!), multe din tiparele la moda in jurnalistica actuala par destinate doar sa puna in incurcatura sau sa provoace raspunsuri sclipitoare, ironice sau metaforice[2]. Ele par construite pe o strategie unica: daca intervievatul o evita, reporterul e derutat, dezamagit, insista ("nu ma ajutati deloc ").
O ancheta naucitoare din primele luni ale anului 1992 lansa
intrebarea-soc "A venit primavara? ". Cetatenii, usor derutati dar pregatiti sa
accepte orice, raspundeau scurt si afirmativ (o parodie de ancheta inscenata
la un moment dat de grupul Divertis folosea interlocutori reali, filmati, fara
stirea lor, si cand li se sugera, amical, raspunsul - "avem prea multe
raspunsuri cu da, avem nevoie si de un nu" - si cand, obedienti,
faceau ceea ce li se cerea). In chestiunea primaverii, reporterul (care conta
probabil pe tipul de raspuns digresiv si metaforic pe care
l-ar fi dat el insusi la o asemenea intrebare) continua: "De ce? ". Aici,
oamenii formulau, dupa posibilitati, ideea succesiunii anotimpurilor, faceau
referiri banale la calendar si la clima - sau ridicau din umeri. Dezamagit ca
subtilitatea intrebarilor sale n-a fost inca sesizata, reporterul insista: "Dar
ca stare de spirit? ". De la acest punct incolo, reactia interlocutorilor are
mai putina importanta; ar trebui spus ca ea era mai curand blanda si
concilianta: da, a venit si ca stare de spirit - sau nu, ca stare de spirit
inca n-a venit, Ezitarea ii permitea reporterului sa incheie in forta: "Dar ca
stare de necesitate? ".
Metafora (de sursa politica sau juridica?) a primaverii "ca stare de necesitate" e atat de derutanta, incat tacerea celor intervievati era singurul raspuns amabil.
Neglijente ortografice
Pare o naivitate a te intrista sau a te indigna de greselile de grafie aparute in citarea cuvintelor straine (nume proprii sau comune) in jurnalistica actuala. Daca din punct de vedere strict tehnic conditiile de inregistrare si de trimitere rapida a datelor au progresat, ideea de efemeritate a comunicarii gazetaresti a ramas totusi destul de puternica incat sa justifice diversele neglijente. Daca cineva cunoaste dinainte anumite nume de persoane sau de localitati straine, sau daca are ideea sa verifice pedant exactitatea reproducerii lor, risca sa descopere varii stalciri, ciudate si chiar comice. Experienta lecturii unor articole din presa straina despre evenimentele romanesti i-ar putea convinge pe multi ca exactitatea filologica nu e chiar o trasatura caracteristica a scriiturii jurnalistice contemporane. Evenimentele mineresti din 1999 au avut de pilda dezavantajul de a aduce in discutie toponime si antroponime pe care era putin probabil ca un cititor strain sa le cunoasca dinainte. In reportajele corespondentilor straini au aparut astfel forme stranii ca Marion Cozma, Raminicu Valcea sau Tragi Jiu[3] (nonsalanta in reproducerea numelor proprii e egalata de obicei doar de cea in indicarea cifrelor - inca mai usor de constatat, dar neavand, desigur, relevanta lingvistica).
Acestea fiind zise, e stabilit cred fundalul de scepticism pe care se proiecteaza cele cateva observatii de mai jos. A enumera grafii jurnalistice gresite e in mare masura redundant si inutil. Exista totusi o ierarhie a inacceptabilului si o gradatie a indignarii. Mi se pare evident ca erorile grafice sunt mai suparatoare cand apar in reproducerea nu a numelor proprii, ci a cuvintelor comune din limbi de circulatie. Cazul special asupra caruia as vrea sa ma opresc e scrierea unor cuvinte italienesti in presa romaneasca. Cuvintele italienesti prezinta unele dezavantaje specifice: seamana cu cele romanesti, sunt usor de pronuntat - dar au destul de des consoane duble, pe care transcrierile ziarelor noastre tind sa le simplifice. Apar astfel forme ca republica in loc de repubblica ("cotidianul italian La Republica" - in RL 1996, 15), ori frecia "sageata" in loc de freccia ("la bordul fregatei Frecia Rossa" - RL 2149, 1997, 4). S-ar parea ca sunt greu de acceptat doua cazuri de consoane duble in acelasi cuvant, asa ca se simplifica macar unul din grupuri; fenomenul apare des in doua cuvinte mult vehiculate in articolele sportive: gazetta in loc de gazzetta si azurro in loc de azzurro: "Gazetta dello sport" (RL 2657, 1998, 3), "squadra azzura" (RL 2501, 1998, 12), "Bombola Azzura" (RL 2083, 1997, 10). Asa cum se intampla adesea, constiinta difuza a unor nesigurante si erori se reflecta in reactia de hipercorectitudine: consoanele duble apar si acolo unde nu isi au locul, de pilda in serra in loc de sera: "Corriere della serra" (RL 2657, 1998, 3), sau in rifondazzione in loc de rifondazione ("partidul marxist Rifondazzione Comunista", RL 2154, 1997, 4).
Asa cum sugeram de la inceput, discutarea unor erori de acest gen nu prezinta de fapt relevanta teoretica si are, din pacate, putine sanse de a impune formele corecte: atunci cand pentru aceasta e suficienta deschiderea unui dictionar, a explica ca greselile exista e, desigur, o pierdere de vreme.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3576
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
