PERIOADA DE INCEPUT A CREATIEI EMINESCIENE

PERIOADA DE INCEPUT A CREATIEI EMINESCIENE

1. Structurarea universului poetic

Asa cum observa Garabet Ibraileanu, opera eminesciana concentreaza in evolutia ei cateva perioade anterioare ale poeziei romanesti. Pe parcursul a 17 ani de elaborare, se intampla fenomene caracteristice celor trei generatii poetice de la inceputul si mijlocul secolului al XIX-lea.

Eminescu evolueaza foarte rapid si, doar in patru ani de la debut, atinge una din cele mai inalte culmi ale creatiei sale. Dupa o activitate de un deceniu, Eminescu depaseste romantismul si deschide portile unei poetici postromantice, cum observa Ioana Em. Petrescu, propunand o viziune tragica asupra existentei.

Prima etapa a creatiei eminesciene (1866-1870) este marcata de retorica romantica pasoptista. Eminescu asimileaza un cod poetic specific deosebit de repede, dar (o demonstreaza postumele din aceasta perioada) pregateste "explozia" din anii

Intre 1870-1872, cum stabilea si G. Ibraileanu, se poate delimita o perioada de tranzitie.

A doua etapa se situeaza intre 1872 si 1881, cand apare Scrisoarea I.

Perioada a treia este a marilor antume, scrise si publicate intre 1881 si 1883. Eminescu realizeaza acum o sinteza intre gandirea lui Schopenhauer si a lui Hegel, propunand o viziune tragica asupra existentei. O alta caracteristica a perioadelor a doua si a treia ar fi coexistenta unor texte tipic romantice cu altele ce pot fi considerate postromantice.

Debutul lui Eminescu este semnificativ pentru contextul in care avea sa se plaseze propria creatie. Debuteaza cu oda funerara La mormantul lui Aron Pumnul (15-27 ianuarie 1866). Elogiaza figura unui mare revolutionar pasoptist din Ardeal si Bucovina. Aron Pumnul nu era un mare scriitor. El publicase doar Lepturariul romanesc, dar opera sa are importanta culturala. Personalitatea sa, cu o semnificatie deosebita, i-a trezit tanarului Eminescu dorinta de a cunoaste Ardealul si ardelenii. Eminescu recunoaste meritele profesorului sau si-l va apara chiar si impotriva lui Titu Maiorescu. Totul in poezia La mormantul lui Aron Pumnul este de sorginte pasoptista; limbajul inalt, ornant, elementele neoclasice, motivele poetice, motivele mitologice, aluziile culturale, epitetele ornante (de exemplu: gerunziul adjectival, care indica maniera lirica pasoptista). Eminescu apeleaza la repetitii, anafora; se foloseste relatia de coordonare intre elementele discursului; la nivelul frazei, exista o enumerare care incearca sa prefigureze un mit.

Debutul in revista ("Familia", la 25 februarie - 9 martie 1866) cu De-as avea. prezinta o poezie folclorizanta dupa modelul Alecsandri: trei strofe simetrice, construite pe principiul repetitiei anaforice. Este tot o constructie tipic pasoptista prin faptul ca fiecare strofa dezvolta, prin comparatii, numele din primul vers; la randul lor, aceste comparatii sunt constituite prin epitete.

O calarire in zori are ca model liric versurile lui Dimitrie Bolintineanu (din Mihnea si Baba), dar discursul evolueaza spre o atmosfera de idila. Este o idila cu elemente clasice infatisata in termenii unei conventii poetice de stil inalt. Elementele se imbina cu influente folclorice, in timp ce limbajul utilizeaza neologisme, procedeu specific stilului pasoptist. Sirul de epitete ornante creeaza epitetul homeric. Finalul, usor ironic, marcheaza detasarea de idila din prima parte.

Textul Din strainatate releva aceleasi preocupari tematice ca si in Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie. si Junii corupti. Poezia La Heliade reprezinta prima arta poetica eminesciana. Eminescu reia imaginea poetului-Mesia, lansata de poezia pasoptista.

Erotica din aceasta perioada aduce in atentie in antume, fie un ton byronian, o gestica ampla, fie imagini ale asa-numitei "poezii cu ingeri", cum este La o artista, specifica poeziei romantice, o imagine de sorginte platoniciana.

Postumele acestei perioade sunt mai interesante, mai variate, Eminescu creand impresia ca publica "ce se cere". Postuma din 1869, Ondina, a carei prima varianta dateaza din 1866, va fi prelucrata si o vom regasi in 1872 sub titlul Eco. Ondinele sunt spirite ale mediului acvatic, nimfe ale mitologiei germanice. Titlurile variantelor Serata, Ondina, Eco dau cheia de lectura a textelor.

Serata este un bal cosmic al astrilor in ritmul unei muzici divine. In aceasta "serata", apare o adevarata mitologie a elementelor: apa este reprezentata de ondine, focul de catre salamandre, pamantul de gnomi, aerul de silfe. Aceste personaje populeaza literatura secolului al XVIII-lea. Textul incepe cu o cavalcada si se construieste apoi din fragmente alternative - scene de dans si apoi un fel de arii. Finalul este o serenada cantata de un cavaler. Muzica sferelor este nascuta din adoratia inimii lumilor.

In viziunea lui Platon, cosmosul este un corp perfect, o sfera inchisa continand mai multe sfere, in numar de sapte sau zece. In mijlocul sferelor se afla Pamantul. Sferele sunt orbite planetare. Sfera exterioara este sfera stelelor fixe. Axa sferelor concentrice este intotdeauna coloana de lumina, "fusul necesitatii". Pe fiecare orbita planetara se afla cate o sirena, fiecare cu sunetul caracteristic. Combinarea sunetelor respective creeaza muzica sferelor. Universul este o fiinta, este creat de Demiurg dupa legile matematicii. Legea de baza consta in armonia matematica.

Intregul spatiu se concentreaza in jurul unui punct din care creste o axa. Este tipul de spatiu care caracterizeaza gandirea mitica, spatiul concentrat in jurul unei axe a lumii, ("axis mundi"). Locul unde axa lumii intersecteaza pamantul se numeste "omphalos".

In modelul kantian universul apare ca infinit, continand o pluralitate de lumi. Universul ca intreg este nemuritor, dar partile componente sunt muritoare. Daca in modelul platonician exista antropocentrism, in modelul kantian perspectiva antropocentrica dispare. In locul Demiurgului din viziunea lui Platon apare un mecanism impersonal care se confunda cu legea.

Este de observat ca romantismul reactiveaza modelul platonician, iar Eminescu il preia.

De la varianta Ondina la varianta Eco, se observa disparitia cliseului pasoptist si afirmarea unei imagini tipic eminesciene: nasterea stelelor din apa, cerul se confunda cu acvaticul, acvaticul primeste conotatiile femininului, spatiul elimina orice cliseu. Modificarea finala este esentiala pentru ca balul cosmic se transforma in visul unei naturi batrane, ruinate. Este ironizata fantezia naturii. Poezia expune motivele creatiilor din tinerete: muzica si poezia - expresii ale armoniei lirice, ale luminii care creeaza lumea.

Motivele sunt reiterate in Intunericul si poetul, unde poetul apare ca un ratacit pe pamant. Poetul stie ca este expresia luminii divine, raza natiunii, natiunea fiind un intermediar intre individ si divinitate.

Cel mai reprezentativ poem din acest moment eminescian este Muresanu (1869). Prima varianta (subintitulata Tablou dramatic) ramane un poem dramatic de tip romantic. Modelul este Faust. Varianta din 1869 este in intentia poetului reconstituirea poematizata a poeziei Rasunet. Personajele sunt: Anul 1848, Geniul luminii si silfii de lumina. Textul prezinta trei scene.

Prima scena indica o atitudine pasoptista: la miezul noptii toti dorm, eul liric, treaz, insoteste constiinta care nu doarme. Structura tipica a meditatiei pasoptiste. Timpul este vazut ca un animal captiv cu sange cosmic. Sunt subliniate dimensiunile de sacralitate ale timpului cosmic. Meditatia se refera la teme nationale dureroase. Muresanu contempla un destin si aceasta contemplare duce la o izbucnire de disperare. Anul 1848 este anul mortii si vesteste pieirea natiunii romane. Muresanu raspunde Anului 1848 in spirit pasoptist, si anume ca poporul va avea resurse de regenerare. Poetul isi apara poporul in fata eternitatii.

In a doua scena decorul se schimba. Ne aflam in "haosul instelat". Natura este revitalizata. Silfii de lumina canta poezia si lumina, Geniul luminii il incoroneaza pe Muresanu, aducandu-i mesajul luminii din centrul lumii.

In scena a treia se revine la cadrul initial: Muresanu se trezeste si declama cu mana pe lira poezia Rasunet. Lumina cosmosului este inteleasa ca lumina a istoriei neamului; Eminescu integreaza elementele viziunii platoniciene sentimentului patriotic. Poetul a scris acest poem intr-un "timp al credintei".

Varianta a doua a poemului modifica personajele. Apare personajul Mors (in locul Anului 1848) sau Indiferentialul sau Nirvana. Pentru gandirea poetica eminesciana in contact cu gandirea indiana, moartea este echivalenta cu Nirvana. Meditatia are un subiect mult mai larg. Eminescu trece la un subiect filozofic: ce rost are existenta noastra in univers? Raspunsul este unul schopenhaurian: motorul existentei este raul. Aceasta constatare determina revolta, Muresanu devenind un revoltat romantic. Revoltei ii urmeaza o intoarcere ezitanta la principiul creator.

Aceasta evolutie se observa si in alte texte din prima perioada, ca, de exemplu, in Genaia, manuscris care dateaza din 1868. Textul pare proiectul unei epopei cosmogonice pornind de la mitologia romaneasca. Este primul text eminescian care atesta preocuparea pentru cosmogonie.

In poezia Intr-o lume de neguri (1873) se surprinde momentul originar al separarii luminii de intuneric. Nasterea lumii consta in scoaterea la vedere a luminii de catre gandire.

2. Eros si cosmos

In erotica din prima perioada, iubirea este un factor de coeziune, de armonie cosmica. Se reprezinta acel cosmos platonician a carui lege fundamentala este armonia. In lirica eminesciana se observa un transfer al principiului armoniei cosmice in existenta umana. Frumusetea femeii reflecta armonia si frumusetea insesi.

In ordinea viziunii platoniciene, iubirea ramane si pentru Eminescu un factor gnoseologic. De exemplu, poezia Basmul ce i l-as spune ei (1871), un elogiu adus iubirii, echivaleaza imaginea femeii cu aceea a ingerului dintr-un paradis platonician. Iubirea este o forma de anamnesis, de aducere-aminte. Ea aminteste existenta prototipului, fata de care eul poetic se indeparteaza, in chip paradoxal, tocmai prin iubire. Pentru Eminescu, cuvantul "basm" are sensul de metafora care numeste limbajul unei epoci mitice, organice.

In acelasi context se incadreaza Sara pe deal (1885). In Eco (1872) se regaseste Sara pe deal. Primul lucru care atrage atentia: accentul pe acele imagini care reveleaza spatiul si timpul. Se incepe cu definirea spatialitatii si temporalitatii. Termenii cheie sunt cei de la inceput: "sara" si "deal". In jurul imaginii dealului se grupeaza un intreg univers: valea, oamenii, salcamul, luna.

Exista trei niveluri ale spatialitatii: adancul (imaginea vaii), dealul (cu salcamul vechi si inalt) si nivelul cosmic. Miscarea este ascensionala, spre cer. Dealul si salcamul creeaza imaginea centrului lumii, imaginea de "axis mundi".

Poezia construieste un spatiu mitic primordial unde se va desfasura povestea de dragoste. Cuplul reface cuplul originar, de aici insistenta asupra elementelor de vechime. Intregul spatiu se centreaza pe un cadru familiar, care respira aerul mitului primordial. Acest tip de constructie se repeta si in alte texte, precum Somnoroase pasarele, Si daca., Luceafarul. Un spatiu construit pe arhetipuri mitice. Demersul lui Eminescu va fi continuat de Lucian Blaga.

Toate elementele cadrului sunt vechi, spatiul pare hipnotizat, intrat intr-o atractie cosmica spre inalt. Timpul are caracteristici mitice. Seara nu este un timp al stingerii, ci al trezirii la o viata necunoscuta pana atunci. Apele "izvorasc", "stelele nasc". Eminescu foloseste aceste elemente care sugereaza ca momentul inserarii reprezinta o cosmogonie repetata.

Intreaga atmosfera este construita pentru a fi plasata aici imaginea iubirii insesi. Iubirea poate intra in contact cu nivelul terestru si cosmic, intermediaza intre cele doua niveluri. Erosul este un intermediar, un "daimon", in viziunea lui Platon, fiinta ce mediaza intre uman si lumea divina.

Poezia Sara pe deal este caracteristica pentru ceea ce reprezinta creatia eminesciana in 1872 si pentru ceea ce avea sa devina. Materialul se structureaza pe scheme platoniciene.

Sara pe deal marcheaza, in perioada de maturizare a poeziei eminesciene, momentul in care Eminescu paraseste "anecdota cosmica", ramanand la structurile arhetipale.

3. Timp si vesnicie

Un text semnificativ de tip romantic este Povestea magului calator in stele (1872), neterminat. Incepe prin crearea unui orizont temporal mitic, un inceput de basm. Prima miscare a naratiunii produce o rupere de temporalitatea istorica si o trecere la temporalitatea mitica. Un timp anterior contradictiei dintre lumea reala si cea gandita, cand gandirea este creatoare, coincidenta cu gandirea onirica. Palatul imperial apare ca rezultat al unei confuzii dintre arhitectura umana si cea cosmica. Este de observat elementul de simbolistica a culorilor. Cromatismul eminescian este puternic simbolic. Auriul eminescian sugereaza moartea, iar cand este puternic apropiat de alb, conotatiile tanatice dispar. Rosul reprezinta elementele masculine. In a doua perioada de creatie rosul este asociat cu Dumnezeu. Albastrul este feminin, culoarea impacarii.

In preajma imparatului, in sala tronului, timpul pare ca a stat in loc. Imparatul vorbeste din perspectiva vremii batrane. Mostenitorul tronului este trimis intr-o calatorie initiatica la magul atemporal, care se afla in varful unui munte. Magul are o infatisare cvasi-demiurgica: cunoaste cifrul universului si este legat pe veci de muntele sacru. Ordinea lumii este accesibila prin cunoastere. Tanarul mostenitor strabate un spatiu tipic celui plecat sa se descopere, sa se initieze. Urcarea muntelui reprezinta spatiul adevarului absolut. Calatoria incepe sub semnul serii, timp sacru pentru Eminescu. Inainte de a porni spre mag, printul ramane in sala de marmura, contempla cerul si se intreaba asupra drumului ce-l are de parcurs.

Tanarul print porneste spre un mag, spre palatul de marmura. Universul acestui palat este o copie a universului natural.

Palatele eminesciene nu sunt altceva decat oglinzi ce reflecta cosmosul, spatii in interiorul carora personajele traiesc experiente fundamentale, astfel incat trairea in acest spatiu are multe elemente din trairea in spatiul originar. Initierea printului incepe cu sederea in spatiul care provoaca o privire interioara, astfel incat initierea incepe cu o adanca privire spre sine, cu o cunoastere de sine. Printul, in meditatiile sale, rememoreaza mitul platonician al stelei si traieste sentimentul relativitatii timpului.

In acest poem atrage atentia coloristica. De la trandafiriul care domina momentele de inceput, se ajunge la un rosu intens, culoarea cunoasterii, semn sacru al cunoasterii, dar uneori si demonic (in Sarmanul Dionis, sunt rosii garoafa, panza, hieroglifa).

Momentul meditatiei printului e miezul noptii, moment de cumpana, un timp cand in lume invadeaza iubirea, cand ingerii sunt atrasi intr-un destin omenesc prin iubire. Ideea o regasim si in Luceafarul.

In acest univers, altfel bine conturat, pot sa apara si cazuri de eroare. Fiul de imparat e fiinta geniala, are un destin de exceptie ca urmare a unei erori in planul cosmic. Fiinta patronata direct de gandirea demiurgica, nu are intermediar angelic, pentru ca fiul de imparat nu are stea. Geniul descinde direct din spatiul paradisiac, el n-a pierdut cunoasterea inceputurilor, gandirea lui este consubstantiala gandirii lui Dumnezeu. Astfel, imperiul geniului este strict interior, el nu se subordoneaza cosmosului divin. Singurul risc pentru geniu este ingerul-moarte, care poate distruge universul gandirii creat de print. Pentru universul creat de geniu, moartea inseamna a nu mai crede in gandire.

Dupa miscarea de intoarcere spre interior, urmeaza o miscare exterioara: drumul printului spre mag. Printul trece, intocmai ca-n basme, printr-o zona care seamana cu teritoriul originilor, o lume a obstacolelor. Eminescu fructifica aici o ecuatie din nuvela romantica (germana, mai ales), preluata din basmul popular: pentru a fi initiata, fiinta e supusa unor probe.

Printul ajunge la mag, care se afla "deasupra de lume", in punctul de coincidenta a nivelurilor cosmice. Batranul mag este in muntele sau punctul de echilibru al lumii, pentru ca gandirea lui tine in echilibru lumea. Batranul il duce pe print intr-un spatiu semnificativ: pestera de marmura neagra, unde, dupa ce bea vin rosu, trece intr-un alt regim existential, somnul si visul. Calauza ii este ingerul-somn, fratele mortii.

Somnul este la Eminescu un eufemism pentru moarte. In spatiul oniric, orice succesiune cronologica dispare, astfel incat relativizarea spatiului si timpului permite personajelor calatorii pe mari spatii cosmice. Batranul mag se intoarce in lumea natala, unde stie ca-i asteptat de un suflet chinuit pentru a-i regandi destinul. Apare imaginea malului marii, unde un calugar-poet asteapta sa-i fie regandita soarta. Calugarul-poet trebuie scos din spatiul autarhic al poeziei si introdus in cosmosul odonat de divinitate.

De acum (1872), calugarul si printul sunt prezente obsedante la Eminescu. Poezia si gandirea demiurgica sunt ipostazieri ale cantecului lumilor, ele au sens, sunt motivate: fie in spatiul poeziei, fie in cel al gandirii demiurgice, nimic nu ramane fara sens. Singurul care-si da sens siesi este geniul, prin capacitatea de a crea universuri autonome.