PERSONAJE REBRENIENE: Ana, Vasile Baciu, Ion, Apostol Bologa

PERSONAJE REBRENIENE

Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentand o ipostaza a misterului feminin, unele de o feminitate tulburatoare, Ana, fata instaritului Vasile Baciu, pare nascuta sub semnul nefericirii, fiind predestinata unei existente tragice. Autorul o surprinde in trei ipostaze succesive care ii contureaza treptat profilul moral prin analiza sufletului ei chinuit: cea de tanara femeie, indragostita profund de Ion, caruia ii incredinteaza cu generozitate viata, aceea de sotie, indurand cu umilinta vorbele grele si loviturile barbatului, si aceea de mama, ipostaza care in circumstante normale ar fi putut deveni o supapa salvatoare pentru femeia nefericita. Intreaga existenta a Anei este guvernata de iubire si blandete, virtuti care intregesc un portret moral superior. Ea este harnica, supusa, rusinoasa, prototipul femeii de la tara. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifianta; pentru Ion ea este o fata "slabuta" si "uratica", mai ales in comparatie cu Florica, ai carei "obraji fragezi ca piersica" si "ochii albastri ca cerul de primavara" ii tulburase sufletul flacaului. Lui George Bulbuc, flacaul bogat pe care Baciu il voia ginere, "Ana ii placea", lui nu i se parea urata, insa nu ii zicea ca-i "cine stie ce frumoasa". Firava si fara personalitate, asa cum pare la inceput, covarsita de vointa lui Ion, imbatata de cuvintele si gesturile lui dragastoase, Ana va deveni o victima usoara a flacaului interesat numai de zestrea sa. In ciuda acestei firi slabe care se anunta din primul capitol, Ana va dovedi pe parcursul actiunii o vointa si o putere de a rabda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, incalcand normele colectivitatii; Ana insasi traieste aceeasi conditie, intrucat nesocoteste obiceiul tipic lumii rurale de a accepta casatoria planuita de parinti, in care latura sentimentala nu are importanta. Autorul comenteaza "Ana lui Vasile Baciu ii era fagaduita lui George Bulbuc de nevasta. Ea, fata cu stare, el fecior de botocon, se potriveau." Din dragoste pentru Ion, Ana accepta relatia cu acesta, insarcinata fiind, ajunge de rasul satului si e crunt batuta de tatal ei, si chiar si atunci nu-i reproseaza nimic lui Ion. Pentru ca a "crescut singura, lipsita de o dragoste parinteasca mangaietoaresufletul ei trist cauta o dragoste sfioasa si adanca ". Din dragoste, isi infrunta tatal, acceptand orice umilinta din partea lui si a colectivitatii. Ceea ce o distruge insa este totala lipsa de afectiune a lui Ion, pentru care sacrificase totul si fara de care viata ei nu-si aflase rostul : "isi zicea mereu, ca fara el ar trebui sa moara " . Framantarile fetei, nesigura de dragostea lui Ion, complexata de frumusetea Floricai, sunt surprinse cu fina intuitie psihologica, autorul insistand mai ales pe deznadejdea ei care ii da adesea "ganduri de moarte". Nunta Floricai cu George e un moment de cumpana in existenta Anei, care intrevede acum moartea ca pe unica scapare din acest univers cuprins parca de niste "ape tulburi". Femeia simte acum "o sila grea pentru tot ceea ce o inconjoara", iar copilul i se pare o povara. Obsesiv ii apare imaginea lui Avrum care se spanzurase. Sinuciderea ei este descrisa minutios intr-un capitol de mare forta analitica. Moartea ei, devine, fara intentie, prin urmarile ei, o cumplita pedeapsa aplicata aceluia care i-a distrus viata. Destinul ei este tipic lumii rurale, unde "femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii".

Prezenta multimii in roman a fost semnalata de cercetatorul german Manfred Lentzen, care a sesizat existenta a trei tipuri distincte: comunitatea rurala in totalitatea ei, ca in secventa horei; multimi "partiale": societatea feminina participanta la sindrofiile "inteligentei" rurale, intelectualii sositi la serbarile Astrei si "patura de jos" a oamenilor satului.

Insa multimea indeplineste in roman rolul corului antic, ea este martora si comentatoare a evenimentelor, in timpul horei, a certurilor dintre Ion si Vasile Baciu, dintre doamna Herdelea si preotul Belciug. Fiecare intamplare are un martor in multime. Cand Ion o loveste pe Ana "de peste drum venea intr-un suflet nevasta lui Macedon, pe cand in pridvor la Herdelea parca iesise cineva"; cand Ana este alungata concomitent de tata si sot, "vecinii iesira in ulita si priveau, care mirati, care razand, toti dornici sa urmareasca desfasurarea poznei." Alteori, personajele insesi tin sa intoarca privirile colectivitatii spre ele. Dupa incaierarea cu Ion, Vasile Baciu, "departandu-se, tipa mai tare parca sa-l auda tot satul." Multimea sanctioneaza abaterile de la etica strabuna prin oprobriul public sau prin exprimarea dezacordului; rumoarea subterana a satului este sintetizata periodic de un personaj episodic sau de prim-plan.

Cu Padurea Spanzuratilor, Liviu Rebreanu s-a dovedit un analist dintre cei mai patrunzatori al unui caz de constiinta - virtute anuntata de altfel inca in nuvela Itic Strul dezertor, unde starile sufletesti ale celor doi militari: caporalul Ghioaga si soldatul Itic, pe care cel dintai a primit ordin sa-l impuste in taina, in adancul padurii, dar pe care il face scapat, sunt detectate cu o finete in care identificam prezenta marelui talent. Ceea ce in Itic Strul dezertor fusese mai mult o notatie devine in Padurea Spanzuratilor motiv fundamental. Criza declansata in constiinta lui Apostol Bologa la primirea ordinului de a lupta, ca ofiter in armata austro-ungara, impotriva celor de o limba cu el, prilejuieste romancierului atat dezvaluirea unei psihologii sociale, a unei mentalitati, care este a categoriei pe care personajul o intruchipeaza, cat si scrutarea cutelor sufletesti individuale celor mai adanci.

Obsesiile lui Apostol Bologa, starile prin care trece in diversele imprejurari parcurse: de la supravegherea executiei unui camarad ceh pana in ceasul propriei executii, sunt detectate cu un simt fara gres al adevarului psihologic. Imaginea spanzuratorii, cu care romanul incepe si se incheie, devine un simbol al terorii sufletesti si al mortii. Si in romanul de razboi, Rebreanu a ramas pana astazi neegalat.

Preocuparea de a sonda profunzimi sufletesti n-a fost un incident, ci constituie o constanta a scrisului lui Rebreanu. Subsidiara in marile romane ale pamantului, Ion si Rascoala, esentiala in Padurea Spanzuratilor, aceasta preocupare regenereaza in Craisorul un episod de neuitat: acele premergator executiei, in care Horea traieste un moment comparabil celui parcurs inaintea mortii lui Apostol Bologa. Impresionant este infatisata in Ciuleandra eclipsa spirituala a lui Puiu Faranga, cu subtila urmarire a alternarii clipelor de luciditate si de intunecime a mintii si cu fixarea uluitoarelor scene in care tanarul, cedand impulsurilor pornite din zone obscure, danseaza dement cu o gravitate de oficiant al unui ritual pagan, impus de o zeitate malefica. Sondaje psihologice sunt operate si in scurtul roman Jar.

In insemnarile pregatitoare pentru Padurea Spanzuratilor, aflam urmatoarea notatie desprinsa din studiul lui Hegel, proba a insusirii conceptului alienarii, cel putin in ceea ce priveste distinctia efectuata de filosoful german intre stat si societatea civila: "Apostol e cetatean: o particica din Eul cel mare al statului, o rotita intr-o masinarie mare; omul nu e nimic decat in functie de stat. //Apostol devine roman: pe cand statul e ceva fictiv si intamplator, putand intruni oameni straini la suflet si aspiratii, neamul este o izolare bazata pe iubire, chiar instinctiva. /Statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina omului, pe cand neamul presupune o dragoste fratesca. // Apostol devine om: in sanul neamului, individul isi regaseste eul sau cel bun in care salasluieste mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient poate trai iubirea cea mare, universala - religia viitorului." S-ar putea spune ca in aceste cateva randuri sta cheia intelegerii intregii creatii a scriitorului. Daca Padurea Spanzuratilor ar fi fost doar un roman al aspiratiei romanilor de pretutindeni pentru unitate si independenta nationala. Insemnatatea lui s-ar fi marginit exclusiv la cadrele natiunii noastre. Dar el atinge valente universale tocmai pentru ca ridica idealul national la proportii transcendente, facand sa traiasca in eroul principal, Apostol Bologa, acea "constiinta nenorocita" - cum o numise Hegel - nascuta din neputinta individului de a solutiona interior contradictia dintre existenta si esenta. Rebreanu pune problema nationala in termenii distinctiei dintre "societate" si "comunitate": intrucat societatea in care traieste eroul nu se identifica cu propria sa comunitate, el piere tragic, neputand solutiona conflictul dintre obligatiile impuse fata de cea dintai si atasamentul firesc (afectiv) fata de cea de-a doua. Daca "societatea este cadrul natural si necesar in care se desfasoara Existenta umana, numai o <<comunitate>> reala sau virtuala poate fi conceputa ca o ambianta sociala adecvata pentru ca omul sa-si regaseasca adevarata sa esenta"[4]. Nimic nu ne impiedica sa presupunem ca Rebreanu datoreaza forta si intensitatea conturarii conflictelor tocmai imprejurarii ca raporteaza existenta sociala a prezentului descris la un model ideal, cel al unei umanitati libere de orice constrangere. Fireste, aceasta "dialectica" a "realului si idealului" - revelatorie pentru mecanismul intim al operei rebreniene - s-a fixat mult mai precis in constiinta scriitorului abia tarziu, in urma unor amare experiente de viata. Sosirea la Bucuresti, in "tara libera", este legata in biografia prozatorului de cumplite dezamagiri, in parte dezvaluite in destinul tragic al lui Remus Lunceanu, eroul din Calvarul. In structurile social-politice dinainte de primul razboi mondial, Rebreanu nu descopera acea "fratie" care, crezuse el, trebuie sa stea la temelia neamului, ci o "societate" corupta in mare masura, incapabila sa ofere omului un cadru propice pentru afirmarea esentei sale, o "societate" nu mai putin alienata decat aceea a imperiului austro-ungar.

Problema nationala este prezenta de asemenea si in romanul Ion. Scriitorul a evocat si aspectele generale determinate de lupta de eliberare nationala a romanilor din Transilvania, in primele doua capitole din partea a II-a a romanului, dar ele apar difuz, in intreaga actiune. Probleme nationale sunt aduse in primul plan, cu prilejul disputei electorale dintre avocatul Victor Grofsoru si bancherul Bela Beck, svab maghiarizat din Budapesta. Amandoi urmaresc ocuparea postului ramas vacant in Parlament, prin moartea lui Ion Ciocan, deputat de Armandia.

Cu aceeasi rece obiectivitate, naratorul consemneaza trecerea unor romani de partea autoritatilor maghiare, identificarea lor cu interesele natiunii asupritoare. Unul dintre acestia fusese chiar Ion Ciocan, directorul liceului romanesc din Armandia: "cochetase cu ungurii, le facuse concesii introducand, mai ales pe usa din dos, limba ungureasca in program, iar in schimb carmuirea il rasplatise cu un mandat de deputat."

Solgabiraul Vasile Chitu, in calitate de reprezentant al autoritatii statale, participa la toate actiunile organizate de romani, spre a se incredinta ca sub pretextul balului sau al unui chef inofensiv, "nu se pune la cale vreo atatare impotriva Ungariei sau vreo manifestatie antipatriotica." La Sibiu, in timpul serbarilor Astrei, Titu are surpriza sa descopere printre rudele familiei sale un alt "renegat", in persoana capitanului Liviu Pintea, "ofiter si servitor al majestatii-sale imparatului." El notifica tanarului, "cu o convingere rece, hotarata" ca dezaproba nazuinta celor ce viseaza unirea Transilvaniei cu Romania: "In mintea mea asa ceva nu se cheama politica nationala, ci tradare de tara"

Atitudinea antitetica este intruchipata de profesorul Spataru, adeptul, in disputele teoretice, al unei impotriviri darze, impinse pana la iredentism. Prin contrast, avocatul Grofsoru se declara partizanul luptei desfasurate numai in cadrul constitutional oferit de legislatia in vigoare: "Mijloacele noastre trebuie sa fie legale. Numai prin legalitate se obtin lucruri trainice! Politica serioasa nu se poate intemeia pe aventuri, ci pe realitate." Intre intelectualii romani si unguri, relatiile sunt cordiale. Cand in salonul lui Neumann, cei dintai intoneaza Desteapta-te romane, silvicultorul Madarasy potoleste zelul lui Chitu, reprosandu-i cu un zambet: "Parca statul are sa se prabuseasca din pricina unui cantec. Imi pare rau ca nu-l stiu, ca l-as canta si eu"

Terenul pe care se infrunta mai puternic lupta nationala este expresia lingvistica. Referirile la modul de utilizare a limbii materne si a celei oficiale sunt cele mai elocvente exemple ale politicii de deznationalizare duse de guvernul ungar inainte de primul mare razboi. La numirea intr-o functie de stat, chiar marunta, solicitantul este obligat sa foloseasca limba ocupantului. In trenul spre Sibiu, conductorul ii marturiseste lui Titu, dupa ce se incredinteaza ca nu-l asculta nimeni, "ca se chema Stefan Popa dar ca si-a schimbat numele in Pap Istvan, fiindca asa i-au cerut cand l-au pus la serviciu, ca e insurat cu o unguroaica si are opt copii, ca joaca si el cum canta ai mari, altfel am ramane pe drumuri"

Toti intelectualii romani cunosc limba maghiara, dar nu o folosesc decat daca sunt nevoiti in raporturile oficiale cu autoritatile. Doamna Herdelea refuza sa vorbeasca ungureste cu inspectorul Horvat in propria-i casa, dar isi sfatuieste sotul sa o predea elevilor: "te incanti din linguselile romanilor , parca din vorbe frumoase ai putea manca! Adica ce-o fi dac-o

sa-i inveti ungureste?" alaturi si un argument de bun simt: nu-i rau "sa stii o limba straina, ca vezi bine ca fara ungureasca nici nu te mai poti misca din loc"

Incercarea autoritatilor de a-si impune limba in scoala primara este resimtita de Zaharia Herdelea, de Titu, de preotul Belciug, de copiii insisi ca un abuz, desi noua generatie, reprezentata de invatatorul Zegreanu, se supune dispozitiilor. Preotul nu accepta sa-i invete pe elevi rugaciuni in ungureste: "Daca respectul credintei mele stramosesti si implinirea cinstita a datoriei mele de preot inseamna agitatie, domnule inspector, primesc bucuros orice urmari! Dar de la aceea ce cred ca este datoria mea, nu ma voi abate in nici un caz "

In schimb taranii refuza a vorbi ungureste. Explicatia acestei atitudini a oferit-o Rebreanu insusi in discursul de receptie de la Academie: "Taranul s-a incapatanat a vorbi numai romaneste si a refuzat sa invete o limba straina chiar cand imprejurarile sau nevoile l-ar fi obligat. In Ardeal, in regiunile mixte, ungurii sui sasii au fost intotdeauna cei care au vorbit romaneste, nu romanii ungureste sau nemteste. Aceasta nu inseamna ca

taranul este incapabil de a invata o limba straina, "ci numai ca tine mai presus de orice la graiul stramosesc."

Padurea Spanzuratilor (1922), unul dintre cele mai bune romane psihologice romane, in sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, - e un studiu metodic alimentat de fapte precise si de incidente si impins dincolo de tesatura logica in adancurile inconstientului. Multe dintre obiectiile si chiar unele dintre elogiile cu care a fost primita cartea in presa dovedesc acelasi refuz de a intelege ideile centrale ale operei, incercarea de a o potrivi pe calapoadele personale ale respectivilor critici. Romanul lui Rebreanu era prima constructie epica mai ampla cu privire la razboiul mondial, a carui valvataie se stinsese doar cu cativa ani mai inainte. Totusi, intr-o cronica metafizica, devenind o pura esenta, in afara de spatiu si timp: "Liviu Rebreanu cauta sa intrupeze, prin urmare, fatalitatea omenirii de a nu putea fi ceea ce ar vrea sa fie, sau ceea ce arata ca este"

Alta cronica, desi entuziasta, aprecia cartea drept nationalista. Pe de alta parte, in Societatea de maine , G. Bogdan-Duica, continuand in critica estetismul maiorescian, cantarea constructia romanului lui Rebreanu. Descoperea in actiune "trei evolutii nejustificate", de asemeni "sporuri de actiune care dau iluzia unei bogatii".

Asemenea atitudini critice, - elogioase sau reticente, - se echivalau prin acelasi refuz de a discuta de fapt continutul romanului si de a-i aprecia soliditatea realista. In cursul unui sfert de veac de creatie matura, - de la Ion pana la sfarsitul vietii, - lui Rebreanu nu i-au lipsit elogiile criticii. Dar asupra semnificatiei si ierarhizarii operelor, neintelegerile au persistat. In evolutia cotita si inegala a scriitorului, perioadele de eclipsa si cele de regres s-au bucurat adesea de comentarii mai elogioase decat cele doua momente de varf.

Inaintea Padurii spanzuratilor, Mihail Sadoveanu scrisese Strada Lapusneanu, in care retraia necrutatoare fidelitate Iasul refugiului, atmosfera de nepasare si cinism din spatele frontului. Despre front, despre viata celor trimisi cu marsuri si fraze sa macelareasca si sa fie macelariti; aparusera in reviste versurile lui Camil Petrescu din Ciclul mortii. In proza, adevarul despre razboi il spusesera unele pagini razlete.

Drumul deschis de Padurea Spanzuratilor avea sa fie urmat de Balaurul, in care frontul era indirect si tragic prezent prin trenurile cu raniti, prin mirosul de pansamente si sange. Inainte de a publica romanul, Rebreanu abordase teme inrudite in cateva nuvele. In Calvarul, un intelectual ardelean, traind, ca si scriitorul, in capitala, era suspect ca spion si impins spre sinucidere. Itic Strul dezertor nara unul din cazurile, frecvente in timpul razboiului, de asasinat sovin. Soldatul evreu Itic Strul e trimis de un ofiter in recunoastere, impreuna cu caporalul Ion Ghioaca. Caporalul are ordin sa-l impuste pe la spate. Dar pentru ca-l cunoaste de mult timp pe Itic, Ghioaca incalca ordinul, ii lasa viata si-l sfatuieste sa dezerteze. Inspaimantat de gandul dezertarii, Itic se spanzura.

Mai apropiata de tema romanului este cea din Catastrofa, nuvela publicata de Rebreanu in 1921. Mai marginit, mai putin complex decat Apostol Bologa, David Pop din Catastrofa are o evolutie asemanatoare cu cea a eroului din Padurea Spanzuratilor. Accepta razboiul la care participa, ca ofiter, cu constiiciozitate de bun functionar. Sotul tabietos al Elvirei, burghezul asezat, care inainte de plecare a avut grija sa-si scrie testamentul, participa la luptele din Serbia ori din Polonia cu sentimentul ca-si face datoria. Nu-l zdruncina nici ororile traite, nici dorul de casa. Doar cand trece pe frontul roman, acest sentiment al datoriei, - de fapt supunerea conformista fata de ordinea stabilita, - intra in conflict cu teama de a fi renegat. Zbuciumul nu-l impinge insa la actiune. In timp ce David Pop isi pune probleme, mitralierele plutonului pe care-l comanda secera trupele romanesti. Sfarsitul aspru al nuvelei cuprinde o condamnare ironica a atitudinii lui Pop. Acesta, ranit, este ucis de plutonierul roman caruia i se adresase, in sfarsit, cu "Frate roman".

Problematica aceasta din nuvele, cuprinzand si atitudinea fata de razboi, si pozitia speciala in care erau supuse diferitele nationalitati din armata imperiala austro-ungara, nevoite sa lupte impotriva conationalilor lor sta in centrul Padurii spanzuratilor.

Cartea se axeaza in jurul lui Apostol Bologa. Pe alocuri, axarea pe acest personaj ajunge sa acopere orizontul. Dar, in general, drama personala a lui Apostol Bologa lasa sa se vada drama mai larga a razboiului.

Punctul de pornire al romanului este, cum o arata si dedicatia, o intamplare tragica din familia scriitorului. Un frate al sau, ofiter in armata austro-ungara, fusese spanzurat in 1917 ca dezertor. E caracteristic pentru conceptia despre arta a lui Rebreanu ca, inainte de a-si scrie cartea, el a colindat indelung locurile unde traise si fusese executat Emil. Dupa cum ne spune, a vizitat pe rand casele unde locuise fratele lui, a stat de vorba cu oamenii pe care-l cunoscusera si cu fata pe care o indragise. La primarul satului a gasit sapca de ofiter a condamnatului. Se observa in acest pelerinaj, in afara de pietate frateasca, si nevoia scriitorului realist de a reconstitui faptele din care avea sa se intregeasca romanul.

Inceputul cartii ni-l prezinta pe Apostol Bologa asistand la executia unui camarad ceh, care a dezertat. Ca membru al Curtii Martiale, Bologa a luat parte la condamnarea sublocotenentului Svoboda. Ros de o neliniste pe care refuza ti-o marturiseasca, Bologa se agita, cauta sa se convinga. Pe el si pe altii, ca pedeapsa fusese cuvenita. Dar nu-si poate domina emotia in clipa executiei, in timp ce aude soldatii in jurul lui gemand de mila. Il auzim rostind ca o justificare: "Pedeapsa .. crimalegea"

In nici un moment Apostol Bologa nu devine un "nationalist" militant, nu vorbeste de "patriotism" sau de Romania mare; cazul lui de constiinta se zbate mai mult in cadrul unei incompatibilitati morale si omenesti. Episodul Ilonei, cel mai patetic, de altfel, din tot romanul, complica negresit, mersul liniar al dramei sufletesti, dar tocmai din aceasta complicatie vedem fuga scriitorului de procedeul mecanic de a se implanta in realitatea totdeauna complicata si nu fara contradictie. Misticismul eroului poate fi, de asemeni, discutat, si mai mult decat un efect convenit al razboiului, poate fi privit ca o influenta a literaturii rusesti. Prin calitatile ei, Padurea Spanzuratilor a fost socotita, nu fara dreptate, una din marturiile cele mai zguduitoare aduse din experienta primului razboi mondial. Alaturi de Strada Lapusneanu a lui M. Sadoveanu, de Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a lui Camil Petrescu, de Intunecare, romanul lui Cezar Petrescu si Balaurul, cartea Hortensiei Papadat-Bengescu, romanul lui Rebreanu inregistra sentimentul de oroare intiparit in constiinta unei generatii de scriitori care traisera groaza razboiului imperialist. Modernitatea lui Rebreanu consta in analiza unor viziuni profunde si complicate ale adancurilor opace si greu sondabile ale sufletului. Subiectivitatea domina intreaga structura epica organizata metodic si intr-o modalitate sferoida (sustinand filozofia stranie - mecanico-tragica a rotirii destinelor). Realismul personajelor este impus in planul obiectiv al evenimentelor, dar mai ales in planul subiectiv al obsesiei devastatoare, pana la purificare, deprindere de contingent si spiritualizare.

Pe baza fanteziei ca barbatul si femeia se cauta in valmasagul vietii si ca trebuiesc sapte vieti pentru a realiza unitatea initiala e construit romanul cu sapte caturi suprapuse Adam si Eva (1924). Autorul ne descrie, astfel, cele sapte incarnari succesive ale lui Toma Novac, goana lui prin timp si spatiu din adancul milenar al civilizatiei indiene si pana in epoca noastra, dupa principiul feminine, cu care tinde sa se integreze in viata spirituala. Cu aceasta se incheie partea ocult a romanului, pe care o urmarim cu temere; desi nu sparge vasele corintice cu care umbla, scriitorul nu are insa nici bogatia metafizica, nici poezia fantastica a lui Eminescu din Sarmanul Dionis, necesare unui astfel de subiect. Dupa ce scapam de aceasta spaima, intram in defileul oglinzilor paralele, in care o idee unica se rasfrange de sapte ori in sapte civilizatii. Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Mia, Yvonne si Ileana ne transporta, astfel, in civilizatia indiana, egipteana, asiriana, romana, in evul mediu in timpul revolutiei franceze si in zilele noastre. Desi talentul scriitorului nu se simte bine in cadre inguste, aici, fie prin evolutia talentului, fie prin prezenta unui suflu epic unitar ce leaga cele sapte episoade intr-un sistem planetar in stransa dependenta, realizarea e apropiata. Procedeul ramane, de altfel, cel obisnuit scriitorului: realismul impins pana la brutalitate si chiar pana la cruzime sadica (Hamma). Cum ideea este unica, variatiile ei de expresie nu puteau fi decat neinsemnate; ceea ce se schimba este numai decorul, civilizatiile si epocile in care se realizeaza ideea cautarii infructuoase a eternei perechi omenesti. "din tot ce am scris pana acum, Adam si Eva mi-e cartea cea mai draga. Poate pentru ca intransa viata omului este deasupra inceputului si sfarsitului pamantesc, in sfarsit pentru ca Adam si Eva este cartea iluziilor eterne"[7]

Cu Adam si Eva Rebreanu ataca o coarda a personalitatii lui de romancier; noutate in subiect, noutate in executie.

Eroul romanului, profesorul de filosofie Toma Novac e in agonie in camera unui sanatoriu, pe urma gloantelor primite de la barbatul amantei lui, Ileana. Drama s-a petrecut in strada Alba si Novac, asistat de Ileana si de prietenul sau, Alemen, retraieste in ultimele clipe nu numai viata pamanteana, ci si celelalte 6 vieti, anterioare, pe care sufletul sau le va fi trait, de la inceputul existentei sale spirituale. Aceasta ca o verificare a sistemului ezoteric al prietenului sau, Alemen, sistem pe care l-a combatut si fata de care s-a aratat totdeauna sceptic: "Barbatul si femeia se cauta in valmasagul imens al vietii omenesti. Un barbat din milioanele de barbati, doreste pe o singura femeie, din milioanele de femei. Unul singur si una singura! Adam si Eva. Cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila e insusi rostul vietii omenesti O viata omeneasca nu ajunge insa pentru a prilejui intalnirea barbatului cu femeiaA saptea viata aduce de abia fericirea unirii cu celalalt suflet. De-aceea a saptea moarte cuprinde revelatia."

Aceasta este esenta sistemului Aleman. Pe premisa aceasta se intemeiaza intreaga poveste. Evenimentul se desfasoara ca o exemplificare a postulatului acesta. Suntem, prin urmare, smulsi de realitatea habituala si purtati prin cele 7 cercuri ale unui Purgatoriu al Iubirii, cu vesnicile chemari si alungari ale acelorasi doua suflete care se reincarneaza si se nimicesc pana la a saptea reintrupare, ultima si unica, liman si implinire a marei nazuinte: contopirea spirituala.

Urmeaza a saptea moarte cu revelatia suprema, filmul retrospectiv si metapsihic al celor sapte vieti. Firesc ar fi al celor 6, insa Rebreanu construieste de asa natura incat si cea de-a saptea viata se insereaza in ordinea cronologica a aceluiasi lant de visuri - ilustrate a premisei date.

Precum se vede o calatorie fantastica, o calatorie in sapte lumi, in sapte epoci. Obiectiile pe care ai fi inclinat sa le aduci acestor arbitrare existente, sunt zadarnice. Premisa e anuntata cu claritate, mai mult, e ridicata la rangul unei axiome; demonstratia prin urmare, concluzia nu poate fi decat aceasta. Scriitorul a avut grija sa taie scurt tuturor acestor obiectii principale, cu scepticul epigraf kantian asezat in pragul volumului: "nu trebuie sa dam crezare la tot ce spun oamenii dar nici sa credem ca ei vorbesc absolut fara de vreun temei". "Realitatea artistica se poate petrece la orice meridian oricat de imaginar. Ea trebuie numai sa se conduca de aceleasi legi de verosimilitate, astfel ca in fiecare clipa sa simtim in sufletul nostru, consunand ecoul acestor inventiuni arbitrare."

Unul dintre meritele acestei carti este intercalarea celor 6 vieti pe care Rebreanu a facut-o in cea de-a saptea viata a eroului. Astfel, constructia aceasta imaginara capata un inceput de temelie, o piatra fundamentala, pe care s-ar putea cladi orice, un palat, o scoala, un roman, dupa cum, iarasi foarte bine, ar putea sa ramana, ca in cazul atator constructii scolare, simpla piatra fundamentala. Ne e chiar cazul cu Adam si Eva. Insa un roman, dupa datele cunoscute, in toata variata lor infatisare, nu avem. Pentru ca doar capitolul Ileana, cercul celei de-a saptea existente, in a carei noapte suprema eroul traieste cele sase visuri, nu trece de conditiile materiale ale unei nuvele. Iar cele sase visuri, repetand, sub costume diferite si la latitudini deosebite, aceeasi evolutie a aceluiasi cuplu de forte, adauga povestirii ceva din arbitrarul si din mecanicul pe care Rebreanu a cautat de la inceput sa-l atenueze. Avem in schimb sapte povestiri pentru calatoria sufletului, ca sapte oboluri spre vamile nefiintei. Ele se desfasoara intr-un tempo vertiginos si intr-un stil adecvat basmului. Departe, deci, dezvoltarile pe care le-ar cere un roman, evocarea atator lumi, caracterizarea atator eroi. Simplificarea expeditiva e mijlocul cel mai potrivit al basmului; si ai senzatia acelei tichii din basme cu care suprimi timpul si spatiul. De aici si o usoara oboseala intre capitole. Caci, daca basmul cu Mahavira si Nawamalika se desfasoara intr-un tinut grandios si in linii impresionante, atmosfera aceasta de epica maretie nu vom mai afla-o in celelalte basme. Nazuinta aceasta dupa contopirea sufleteasca, convergenta sentimentala a permanentului Adam si Eva si amaraciunea, pustiul ce ramane pe urma acestui ciclon de dragoste, care se consuma distrugandu-se, nu se mai intalneste cu aceeasi intensitate nici in basmul lui Unamuno si al lui Isit, nici al lui Gungunum si Hamma, nici mai ales in a lui Adeodatus si Maria. Convulsia sufleteasca a calugarului inamorat de Fecioara e lipsita de caracterul de umanitate ce caracterizeaza aventura lui Pafnutie. In buna parte aceasta vine si din greutatea pe care Rebreanu o pune pe pitorescul lexical. Culoarea locala nu poate fi obtinuta numai cu vocabular. Daca epocii indiene nu i se poate reprosa mai nimic, nu e acelasi cazul epocii babiloniene sau romane. Sunt elemente ce nu s-au topit definitiv. Cu toate aceste rezerve si a unui cuvant care, orice s-ar zice, e lipsit de orice rezonante artistice si de care Rebreanu abuzeaza - e vorba de - Adam si Eva ramane o interesanta colectie de basme povestite la priveghiul sufletului. Talcul e impresionant, si-n el se inchide si taina regenerarilor artistice pe care scriitorul o stapaneste definitiv.

Craisorul si Ciuleandra definesc, impreuna, sentimentele contradictorii ce-l animau pe Rebreanu in epoca respectiva; pe de-o parte, mandria nationala si simtul acut de raspundere pentru soarta poporului - exprimate prin evocarea marii rascoale a lui Horea, in care scriitorul vede deopotriva un fenomen social si o manifestare a vointei de afirmare in lume a neamului romanesc; pe de alta parte, dezamagirea si dezgustul in fata spectacolului oferit de clasele dominante din vechea Romanie. De aici si studiul degenerescentei biologice in Ciuleandra, care pune in lumina o psihopatologie sociala si incearca un sondaj al lumii abisale. Si asa cum Ion fusese germenele din care aveau sa se desprinda, bifurcandu-se, cele doua mari preocupari tematice de la baza unei insemnate parti a operei, sentimentele contradictorii ce genereaza Craisorul si Ciuleandra se vor contopi intr-o stare de spirit unica, de o rara incandescenta, care va da nastere Rascoalei, moment culminant al intregii creatii rebreniene. Acest roman constituie apoteoza marii constructii simfonice de care aminteam la inceput. In cuprinsul lui se concentreaza din nou toate marile motive ale intregii opere de pana atunci. Ion apare multiplicat in zeci de existente contopite intr-o singura mare fiinta colectiva: masa taraneasca frustrata, actionand dupa legi aparent lipsite de rationalitate, comportandu-se totusi cu coerenta unui organism inchegat. Impulsurile dictate de imboldul mereu prezent al foamei nu o transforma insa intr-o expresie a animalitatii; exista tarani rasculati, adusi la exasperare, acea umbra de umanitate ce s-a putut sustrage alienarii totale.

Dar Rascoala ridica la un grad superior si ceea ce constituie in Ciuleandra examenul clinic al patologiei claselor stapanitoare. Cruzimea represiunii capata forme sadice, in scene teribile, acuzatoare, ale violentei sangvinare. Si in acest sens, romanul rupe definitiv cu "traditia" infatisarii aureolate a boierimii de neam; purtand in general nume fanariote, reprezentantii acesteia apar la Rebreanu ca straini de neam chiar obarsie. Sentimentul de dezgust fata de bizantinismul vietii politice din perioada interbelica este exprimat in Gorila, roman polemic, ale carui intentii nu au fost intotdeauna talmacite corect. In viziunea scriitorului "gorila" simbolizeaza "politica" epocii, prin doua manifestari tipice: "nationalismul batut cu pumnii in piept" si "falsa democratie". In pofida unor rezerve, cartea isi mentine interesul suscitat de majoritatea operelor rebreniene. Detasarea scriitorului fata de lumea personajelor, proprie artei sale, poate, pe alocuri, deruta, cartea obligand insa la o judecata de ansamblu. La o reconsiderare a opiniilor critice ne invita si romanul politist Amandoi, impecabil construit in tehnica genului. Scris in 1940, el trebuie interpretat si ca o izolare a scriitorului de contextul relatiilor social-politice ale Romaniei din ajunul celui de-al doilea razboi mondial. Quis, quid, ubi, quibus, auxiliis, cour, quomodo, quando? - acestea sunt cuvintele, din Quantilianus, luate de autor si puse ca motto ultimului sau roman. Si ele se potrivesc mai in cu totul cu faptele povestite, deoarece este vorba, nici mai mult, nici mai putin, decat sa se dezlege misterul unui dublu asasinat, petrecut in orasul Pitesti. E limpede de pe acum cam ce fel de roman ar trebui sa spunem ca este Amandoi. Dealtfel, la aparitia cartii, insusi Rebreanu a dat presei un interviu, prin care am si fost informati ca vom avea de-a face cu o povestire detectiva. Aveam prin urmare toate motivele sa credem ca noua scriere este un roman politist. Si de ce ne-ar surprinde ca un asemenea roman vine de la Rebreanu? Nu este el cel mai epic dintre marii nostri prozatori? Si nu e literatura detectiva ultima devenire a epicismului pur? Ar fi intr-adevar de mirare daca un Proust, un Joyce sau Hortensia Papadag-Bengescu ori Camil Petrescu, autori care viziteaza initesimalul psihologic, ar fi scris un astfel de roman; pe cata vreme Rebreanu, fara a crede ca e firesc, lucrul ne apare ca posibil si chiar explicabil. Totul prin urmare se combina intr-o complicitate de aparente care duc la romanul politist.

Printr-o libertate insa, pe care nu stim prea bine cum am pastram-o, fiindca, daca se mai admite in general ca un poet liric nu-si cunoaste intocmai caracterul operelor, e de presupus ca prozatorii se afla mai bine orientati ori de cate ori se pronunta asupra genului in care lucreaza, noi nu putem totusi crede ca Rebreanu a scris un roman politist. Se intelege oare ca se desconsidera intr-atat acest gen de scrieri, incat nu ne vine sa injosim cumva exceptionalul talent al lui Liviu Rebreanu? Nicidecum. Cand si cand, noi insine am facut lectura unui roman tenebros de Aghata Christie sau Sax Rohmer, si trebuie sa marturisim ca am facut-o cu placere. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, Amandoi nu este un roman politist, pentru noi. Ii lipseste cu totul fantasticitatea, conditie literara nedezlipita de misterul care umple astfel de lucrari; si nu numai ca ii lipseste, dar iluzia de fantastic se gaseste inlocuita de chiar antinomia ei, de verismul cel mai scrupulos, atat in infatisarea cadrului anecdotic, cat si in infatisarea personajelor. Rebreanu isi arunca plasmuirea sa "politista" nu in cine stie ce metropola, asa cum se poate vedea in mult citita Aghata Christie, ci la noi, si nici in Bucuresti cel putin, ci in Pitesti, unde, ca in toate orasele de provincie, oamenii se cunosc aproape ca membrii aceleiasi familii, adica acolo unde nu e loc pentru mister si unde mediul si oamenii trebuiesc tratati realist: "Spiru Daniloiu avea un mare magazin de coloniale in gura pietei din vale, intr-o pozitie minunata, langa podul drumului-de-fier, incat concentra si clientela din piata de legume, si din piata de cereale, si din chiristigie, pana la oborul de vite. Magazinul de fierarie de alaturi, cel mai mare din Pitesti si imprejurimi, a fost a lui Ilarie, frate-sau, care l-a tinut peste treizeci de ani si, cand s-a retras din afaceri, l-a vandut unor ardeleni, actualii proprietari." Aceasta e culoarea obisnuita a tuturor descrierilor de provincie, unde se intampla dubla crima; unele amanunte de topografie sau de urbanistica ale Pitestiului pentru cine le poate recunoaste, imping verismul cenusiu al cadrului pana la document fotografic. O lumina de zi cruda izgoneste orice umbra din acest colt de provincie, unde nu pot incolti marile mistere politiste.

In al doilea rand, ceea ce contrazice formula detectiva in aceeasi masura, sunt oamenii creati dupa cea mai stricta metoda realista. Un Spiru Daniloiu, Mihail Ciufu si Solomia lui Ilie Motroc, prin adevarul existentei lor, reprezinta tot ceea ce poate fi mai departe de acele actiuni, simple scheme omenesti, acre in povestirile politiste sunt chemate numai ca prilejuri de a se sustine un sir de situatii extraordinare, o intriga neverosimila.

In legatura cu mediul social, Solomia, taranca din Valea Ursului, prin felul simplu si crestinesc cum povesteste faptuirea indoitului omor, prin irationalismul teribilului act, prin solemnitatea naiva cu care isi indeplineste datoriile, fie ca isi slujeste credincios stapanii, fie ca se devoteaza barbatului bolnav pana ce moare, ea se incadreaza in lumea din Ion si Rascoala; dar in acelasi timp, prin feminitatea rara pe care o intrupeaza desavarsit, aceasta Solomie, un fel de Florica, din Ion, ajunsa servitoare la oras, o alta Ilona din Padurea Spanzuratilor, cheama din societatea burgheza a Jarului pe Liana, pe Madeleine, cum si-o mai aminteste Puiu Faranga, din Ciuleandra, pe Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne Collignog si Ileana Stefan Alexandrovici Poplinski, nume diferite sub care traieste in existente si civilizatii diferite aceeasi femeie in Adam si Eva, in sfarsit pe Cristina Belcineanu din Gorila. Intr-o masura mai mica sau mai mare, toate femeile remarcabile din romanele lui Rebreanu, indiferent de pozitia lor sociala, se aseamana intre ele ca farmec, putandu-se spune ca marele nostru scriitor realist si-a incordat puteri ca si necunoscute sa celebreze mai in fiecare roman al sau un ideal statornic de feminitate.

Intocmai ca Ion, Rascoala este o carte in care cititorul e zguduit de vigoarea exploziva ce musteste in fiecare episod, torturat de plasticitatea scenelor, cucerit de ansamblu.

"Catre Rascoala il duceau pe romancier si constiinta sa estetica si instinctul creator. Constiinta ii spunea ca se cuvenea sa urmareasca iubirea de pamant si in Vechiul Regat, ca sa dea un tablou intreg al romanimii agrare"[9]. Ion Ardeleanu trebuia pus alaturi de Ionii regatenesti. Constiinta aceasta estetica e rea si se observa in titluri de manifest: Rasaritul, Pamanturile, Flamanzii. Desfasurarea naratiunii e aparent obiectiva, insa scriitorul tine cu taranii, pe care ii idealizeaza. Liviu Rebreanu are, ca si Slavici, ca si Cosbuc, repulsie pentru societatea boiereasca a Romaniei vechi, pentru pretinsa ei putreziciune bizantina, ca unul ce vine dintr-o provincie unde clasa oraseneasca romana lipsea cu desavarsire. Instinctul de creator corecteaza deviatiile estetice. In taranimea rasculata de la 1907 romancierul putea gasi nazuinta intunecata spre proprietatea agrara, brutalitatea ingenua, procesele sufletesti obscure, greoaie, gesturile epice, violente, criminale. Acum cele doua straturi, notiunea artistica si spontaneitatea, se despart ca doua lichide impenetrabile si putem sa ne dam seama de marginile talentului scriitorului. Intai de toate, observarea individului de la oras, cu suflet mai complicat, e nula. Herdelea, Belciug erau in fond niste tarani ardeleni si ei, iar romancierul ii canta ca pe niste indivizi eterni ai solului. Aici e pus in situatiunea de a prezenta persoane, de a portretiza; dar ochiul nu prinde. Pe de o parte scriitorul nu poate urmari (si niciodata de aci incolo nu va putea face aceasta) personaje intuite de la inceput in notiunea lor caracteristica. Procedeul obisnuit este "conversatia" la care participa foarte multi insi fara ca vreunul sa iasa conturat. Scriitorul nu vede individualul ci numai colectivul. Nadina, mosiereasa fina, frivola, care se priveste mereu goala in oglinda, care inseala cu preaviz pe sot, tanarul boier Iuga, umanitarist, sot orb, de o nepasare conjugala absurda, ce vrea sa fie delicateta, o serie intreaga de mosieri, arendasi, volubili, usurateci, sunt numai niste fantome si adesea niste caricaturi. Nici o figura nu se poate memora. Titus Herdelea e adus ca un simplu spectator, in numele autorului, fara sa-si poata indreptati prezenta. Activitatea lui erotica este triviala, nesemnificativa. Mediul orasenesc in genere e infatisat fara simtul geografic si sociologic, in plina platitudine si vulgaritate. Cand insa este vorba de tarani, vazuti in masa, lucrurile se schimba. Scriitorul redevine genial. Cam tot volumul intai est, luat in sine, fara interes. Prin el se pregateste insa incet miscarea grozava ce se apropie. Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare tinuta in palma, cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde si urletul marii. Teroarea surda, colbul de razmerita, intunecarea apocaliptica sunt pregatite in timpuri lungi si masurate, ca un efect epic considerabil. Epopeea debuteaza incet, ca un cer innorat, devine bubuietoare spre mijloc, apoi se rezolva. Misterul existentei epice nu consta in observatie, ci in durata. De altfel, scriitorul nu observa nici pe individul rural si nici un erou n-ar putea fi tinut minte. Avem de-a face aici cu un taran colectiv, cu o psihologie de gloata. La fund mocnesc instinctul de pamant, nemultumirea ancestrala. Izbucnirea se produce repede, in termeni ilogici, mitologici. Calareti misteriosi invesmantati in alb duc in tara vestea - asa cred taranii - ca Voda va imparti pamantul boierilor la oameni. Ca metoda uzurparii atinge notiunea insasi de proprietate, nu vede nimeni, fiindca gloata nu gandeste. Automobilul boierului a strivit un cocos. Soferul a tras de urechi un copil obraznic care se punea de-a curmezisul soselei. Fiul arendasului grec a necinstit o fata. Unui satean sarac perceptorul i-a luat porcul zalog. Toate acestea sunt fapte neinsemnate, indiferente in sine si alta data meschine. Aruncate acum cu metoda in aceasta subconstiinta infierbantata de suferinta, ele devin enorme motivari ale furtunii. Romancierul dovedeste si aici patrunderea sufletelor obscure, cu procese de inteligenta si vointa incete, in care desteptaciunea e inlocuita cu viclenia si cu umorul sinistru. Vorbirea acestor fiinte e apasata si interjectionala.

Indeciziunea sufletului colectiv, ciocnirea instinctului de servilitate cu cel de ura, conflictul intre umanitatea individuala si irationalitatea gloatei, sunt in chip magistral exemplificate in navala asupra conacului boierului Iuga. Taranii vin sa prade si totusi se tem sa calce pe iarba parcului:

In partea in care se povesteste represiunea, constiinta artistica a autorului invinge in detrimentul operei. Aceasta parte e sarcastica, tendentioasa. Oamenii politici sunt infatisati ca niste caricaturi ale lasitatii si neseriozitatii, armata ca o ceata de bestii crude. Nici istoriceste lucrul nu e adevarat si nici economia artistica n-ar ingadui asemenea incheiere patetica. Represiunea trebuia sa se faca grabnic si cu hotarare, altfel granitele tarii erau amenintate. Iar din punct de vedere al adevarului uman, daca un taran indobitocit de rascoala e in stare sa fereasca iarba, nu e cu putinta sa ne inchipuim un maior si soldati integral furibunzi, impuscand cu sete, cu absurditate. "Autorul a voit sa ne infatiseze oameni politici, perceptori, prefecti, jandarmi, soldati criminali si o taranime inocenta, impinsa la razmerita din exasperare.E caracteristic ca taranul Petre Petre, care siluieste in chip groaznic pe Nadina, se indragosteste apoi de ea si incearca sa o fereasca de alte silnicii. Lucrul e romantios, deci in afara adevarului"[10]

Firav, numai romanul Jar, simpla erotica de tip bulevardier, ramane un tribut platit literaturii de consum. Compararea romanelor ne da posibilitatea astazi sa sintetizam mai clar si unele particularitati de ordin artistic. Daca obiectivitatea este in mod necesar corolarul realismului programatic al lui Rebreanu, nu-i mai putin adevarat ca ea constituie, in acelasi timp o consecinta absolut fireasca a naturii, am putea spune clasice, a geniului sau. Exista in arta sa o evidenta aspiratie spre echilibru si armonie, sub posibila inraurire a modelului tragicilor greci. Izbitoare in acest sens este constructia simetrica a multor romane, incheiate in punctul in care incepusera: Ion, Padurea Spanzuratilor, Adam si Eva, Rascoala si, in proiectele ramase in sertar, Gorila. O atare constructie tradeaza o anumita optica asupra vietii: viziune ciclica asupra existentei, in deplina consonanta cu aspiratia spre armonie caracteristica vechilor greci, proprie insa totodata si filozofiei naturale a taranului roman, pentru care viata este oranduita dupa legile prestabilite ale nasterii, cresterii, mortii si renasterii, asa cum i se dezvaluie perceptiei acestuia din succesiunea anotimpurilor. Afinitatea cu spiritul vechilor greci il determina pe Rebreanu nu numai sa incheie actiunea exact in punctul in care o declansase, dar, mai mult, s-o sfarseasca in chip tragic, adica in functie de aceeasi conceptie a destinului implacabil care impune prin moarte inchiderea cercului infernal al vietii.

Garabet Ibraileanu remarca intr-un studiu devenit clasic (Creatie si analiza, in Studii literare") ca dupa modul de prezentare a personajelor exista doua tipuri de roman: de creatie si de analiza. Creatia, pe care, in absolut, Ibraileanu o considera superioara, intrucat da nastere unor tipuri simtite ca vii, consta din caracterizarea eroilor prin faptele si cuvintele lor, prin reactiile exterioare. Analiza, mai putin pretuita de publicul dornic de actiune, prezinta personajele din interior, prin gandurile si starile lor sufletesti. Criticul "Vietii romanesti" observa cu finete tendinta de liricizare a romanului de analiza, o cadere in "poezism" pe care o vedea ca un pericol pentru gen. "Arta literara fara analiza, scria Ibraileanu, poate sa existe. Fara creatie, nu."[11] Totusi, acesti termeni "nu se pot opune radical unul altuia". In opera marilor scriitori, creatia si analiza sunt intotdeauna "impreunate in diverse proportii". "Romanul e, asadar, un gen hibrid, ori compozit, care presupune, la creator, conceptia multilaterala a realitatii, fireste in primul rand conceptia epica." Aceasta idee a romanului poliform este deseori accentuata, in ciuda oricarei concurente intre creatie si analiza. Ibraileanu consacra conceptul de armonie romaneasca unde "psihologism" trece drept dominanta, inaintea "sociologiei": "Un psihologism si o sociologie moderate, o detasare sceptica de propriile-ti idealuri () si un simt artistic extrem, pot darui minunea unei opere de arta perfecta, pornita din ambele conceptii despre realitate. Aceste opere de arta in care opereaza armonic ambele conceptii sunt cele mai incantatoare." Polivalenta, complexitatea si armonia sunt cele trei principii esentiale ale conceptiei lui Ibraileanu despre roman, si nu acele accente de prioritate pe care de obicei critica le supraliciteaza, ignorand metoda criticului de a pune in acord concepte care la prima vedere se resping. El a construit o veritabila dialectica a formelor refractare, gandind incompatibilitatea dintre creatie si analiza ca fenomen de solidaritate romaneasca.

Referindu-ne la Rebreanu trebuie sa spunem ca Ibraileanu nu a acordat personalitatii acestuia o atentie deosebita. Doar in cadrul aceluiasi studiu, "Creatie si analiza", criticul remarca "deficitul de arta" al acestuia: "Dl. Rebreanu a fost atacat pentru lipsa de arta a operei sale. Atacurile au fost indreptatite. Dar dl. Rebreanu este un romancier remarcabil. Ion - cel atacat - marcheaza o data in istoria noastra literara. Padurea Spanzuratilor este aproape la nivelul lui. Adam si Eva e lipsit de valoare.

"Dl. Rebreanu concepe lumea si in raporturile ei. Psiholog e putin, dar e sociolog. Cele doua romane veritabile ale dumisale zugravesc societatea ardeleana, curentele sociale si de idei de acolo, conflicte de rasa, de clasa si cele morale. Deci trebuia sa aiba un deficit de arta."[14]

Notand ca Rebreanu este mult mai moralist decat estetician, Ibraileanu e de parere ca "chiar pe oameni, individual, ii considera mai mult pe partea lor morala (caci nu se putea altfel, cand ii concepe in raporturile lor sociale) decat pe partea lor estetica, desi are lucruri remarcabile si din acest punct de vedere", aceasta fiind o caracteristica a scriitorilor ardeleni care selecteaza in literatura "firi speciale, morale si sociologice".

Facand comparatie intre Rebreanu si alti doi scriitori, Bratescu-Voinesti si Sadoveanu, autorul Creatiei si analizei se intreaba "Pentru ce dl. Rebreanu, cu un cuvant, nu este atat de fascinant ca domnii Bratescu-Voinesti si Sadoveanu? Pentru ca dl. Rebreanu, inzestrat cu o remarcabila forta de observatie si creatie, nu are nici conceptia generala asupra realitatii atat de personala ca ceilalti doi si nici stilul atat de personal ca dansii. Dl. Rebreanu reda bine lumea reala, transfigurand-o desigur, ca orice om, conform cu sufletul sau, dar n-o transfigureaza indeajuns de personal, nu creeaza o alta lume alaturea de cea reala; o pastiseaza prea mult pe aceasta ca sa-l simtim zeu, creator de lumi. Si apoi, lumea lui, asa cat este transfigurata, e eterna, e cam otova, fara reliefuri, fara accidente surprinzatoare si incantatoare pentru ochi ori pentru suflet, e prea realist, ca sa intrebuintam un cuvant care exprima si acest deficit si, intr-un sens, despagubirea de acest deficit."[15]

Nimeni nu-i poate contesta lui Rebreanu meritul de a fi fost un "ctitor" al romanului romanesc modern, vocatia de constructor al romanului, de creator de viata, de analist.

Deviza realistilor, "etre de son temps", a fost si deviza lui.

Intre un prozator de tip lirico - epic precum Sadoveanu, intre Camil Petrescu si H.Papadat-Bengescu exploratori ai profunzimilor, analisti moderni, Rebreanu ocupa un loc aparte. Pe fundalul experimentelor avangardiste din epoca interbelica, demersul romanicerului, in esenta traditional, respira un aer de solidaritate, de forta si rigoare. Inainte se tatonau, paseau nesiguri. Rebreanu porneste sistematic de la lucruri, de la fapte observate direct sau de la reluari credibile; ca urmare fraza sa, in realizarile optime, sugereaza impresia de verosimil, romancierul fiind unul din marii creatori de viata din literatura romana. Retina lui retine constant tablouri de grup, fizionomii, framantari, vorbe, gesturi, care depozitate in subconstient lucreaza nedeslusit, pentru ca dupa o lunga gestatie ele sa reapara amplificate, decantate, articulate in asociatii multiple, cu ramificatii surpinzatoare. Dintr-o scena cu un taran care parea ca saruta pamantul, motiv aproape mitic, s-a nascut dupa lente metamorfoze Ion. Din niste fotografii reprezentand soldati spanzurati, documente denuntand orori ale primului razboi mondial, s-a ivit ca idee Padurea Spanzuratilor. Din progresia frenetica a unor momente de dans argesean, avea sa ia fiinta Ciuleandra. Vazului i se alatura voci inconjuratoare, inflexiuni traducand in nuante diferite, dar mai palid ca la Sadoveanu, sufletul naturii; mai mult ca la Sadoveanu - dilemele, confruntarile, patimile, dramele. Toate operele rebreniene, capodoperele lui sunt facute sa ilustreze un impact dur, o criza, de unde frecventa individualitatilor dilematice.

Forta de reprezentare veridica, substantiala, uneori inclinand spre realismul dur al lui Zola, face impresie imediat, Rebreanu fiind un exceptional observator al concretului, un mare creator atunci cand, pornind de la palpabil, privind cu un ochi pipaitor, el surprinde esentele, devenite psihologii si destine. Contactele sadoviene cu pamantul, profunde, balanseaza intre repere arhaice, legendare, mitice si eternitatea viitorului. Pamantul lui Rebreanu, cu urme de sange, bantuit de adversitati si impresurat de moarte, in Ion si in Rascoala, sacralizat prin jertfa in Padurea Spanzuratilor, e un pamant aspru, perpetuu generator de probleme individuale, sociale, nationale, etice. Nu numai taranul asculta vocea gliei, ci si Rebreanu insusi care - dezvaluie franc intr-un interviu - se simte "muncitor al pamantului". Intelegem, dupa un roman rebrenian, cat de sensibil fusese el personal, privind moartea! Desi romancier de tip obiectiv, el participa discret la dramele narate, miscandu-se in penumbra, zguduit. El e in practica un sentimental disimulat, explorator miscat al sufletelor torturate. Interesul pentru acestea (constata Sadoveanu) vine "dintr-o inima dreapta si blanda; de aceea, oricat de impersonal ar parea artistul, simtind vibrand, in ceea ce trece de la el la noi, acel suflu de mila si de dorinta de mai bine care constituie insusirea scriitorilor de rasa"

Romanicer prin vocatie, creatorul lui Ion evolueaza spectaculos, cum s-a observat, de la o suta cincizeci de pagini in sus. Textele ample nu anuleaza cateva din nuvele (Catastrofa, Itic Strul dezertor, Datoria), dar ca structura tipica, fundamentala, el e romancier, asa cum Slavici, cu toate ca e si autor de romane, ramane nuvelistul consacrat. In operele lui capitale, Rebreanu e inainte de toate un logician, un arhitect, un constructor de edificii monumentale, atent la problemele de cadraj, de echilibru si de perspectiva, la cele de context. Nici un alt prozator roman n-a fost atat de preocupat de ideea de plan, despre care marturisiri repetate ofera date revelatoare. Bunaoara in Ion prezideaza o geometrie clasica, avand ca efect, potrivit precizarii autorului: "impartirea fiecarui capitol in mici diviziuni care surprind cate o scena, cate un moment, in sfarsit cate un fir liber din tesatura generala"[17]. Romanul, "un corp sferoid, se termina cum a inceput", adica dupa ce-l introduce pe cititor in satul Pripas, se intoarce la sfarsit pe acelasi drum, pana ce iese din lumea fictiunii si reintra in lumea lui reala. In aria senina a idilelor lui Cosbuc, Rebreanu localizeaza o actiune intens dramatica, dupa consumarea careia tabloul general reintra treptat in cotidian.

In sfarsit, trecerea in revista a operei lui Rebreanu nu poate evita constatarea marii efervescente creatoare ce i-a stat la temelie. Arta scriitorului este in continua si permanenta innoire. De la Ion, roman obiectiv de stricta observatie realista, Rebreanu trece la Padurea Spanzuratilor, opera de fina analiza psihologica a unui spirit in contradictie cu sine insusi, apoi se ridica, in Adam si Eva, spre transcendenta, pentru ca in Craisorul sa caute in istorie raspunsuri la intrebarile nesolutionate ale prezentului, iar in Ciuleandra sa coboare in abisurile inconstientului, toata aceasta aventura culminand cu Rascoala, vast tablou al unei miscari sociale. La randul lor, Gorila si Amandoi atesta aceeasi polivalenta. Cand multe din operele amintite nu erau inca scrise, E. Lovinescu declara impotriva detractorilor lui Rebreanu: "In epoca trecutul nu ne ofera echivalentul lui Ion, nici chiar al Padurii Spanzuratilor pe altarul lui Rebreanu jertfim toata epica romana de la Filimon la Sadoveanu"[18]