Poetica explicita si poetica implicita

Poetica explicita si poetica implicita

Poetica inseamna ansamblul de opinii si de reprezentari ale unui artist in legatura cu arta in general si cu arta pe care o practica artistul respectiv.

Aceste opinii pot fi comunicate , transmise in texte cu caracter teoretic ( manifeste literate etc.) corespondenta, articole in presa si de multe ori volume de memorii si jurnale personale.

Totalitatea acestor idei alcatuiesc ceea ce se numeste poetica explicita a artistului respective.

Poetica implicita contine conceptia despre arta in general si conceptia despre propria arta prin care un artist o contureaza prin chiar operele lui in diverse medii de exprimare: limbaj mat, expresie clasica, compozitii muzicale.

Esteticienii afirma si aceasta reprezinta unul din putinele puncte in care ei cad de accord ca un artist exprima prin propria lui opera un volum mult mai mare de semnificatii decat cel pe care el il cominica in mod constient, deliberat, voluntar. Este limpede ca poetica explicita reprezinta una ce artistul intentioneaza sa exprime, in timp ce poetica explicita contine sensuri pe care artistul le exprima in mod constient si deliberat dar si semnificativ uneori ft. importante pe care el le exprima in mod involuntar.

Aceste explicatii exprimate in mod involuntar sunt aduse la lumina de cercetatorii operei artistului respective, de acei exigenti care constata cateva aspecte paradoxale in general.

artistul exprima prin opera create, adica prin poetica lui implicita in opera, mult mai mult decat o formulatie in poetica sa explicita.

Unele sensuri pe care numai exagereaza le pune in lumina analizand opera artistului intra in contradictie cu principii formulate in mod explicit de acel artist in poetica sa explicita (texte teoretice, corespondenta)

Cand un artist decide sa isi formuleze conceptia despre arta folosind formule specifice artei lui. Acea opera se numeste "arta poetica".

Este evident ca o arta poetica este mai saraca in semnificatii decat alte lucrari ale artistului respectiv tocmai ca in procesul de creatie artistul nu doar utilizeaza psihismul lui constient ci integral psihism (cons. + inconstient) motiv pt care poate transmite semnificatii de care el insusi nu este constient in momentul elaborarii. El transmite semnificatii de care el nu este constient in acel moment si poate niciodata in momentul vietii si poate doar cercetarea ulterioara a operei lui le va pune in evidenta.

Este cazul lui M. Eminescu, dupa ce a scris poemul Luceafarul, el a fost intrebat care este semnificatia, acelei stranii iubiri intre un luceafar, un personaj astral, si o pamanteana . Eminescu a raspuns intr-un mod conditionat de estetica dominanta la sf sec 19: filozofia romantica a geniului. Fiinta umana care se naste cu o inzestrare exceptionala care il condamna la statutul de geniu nu se poate adapta cu usurinta sau este incapabila in mod structural sa se adaptaze la constragerile meschine ale existentei cotidiene. Acest raspuns dat de Eminescu intrebarii care i-a fost adresata, pastrat in corespondenta si in paginile lui de jurnal, contine evident o reprezentare a poetului despre semnificatia principalei sale op. literare. Ca atare ac. semnificatie apartine poeticii explicite ale lui Eminescu . Stim bine ca opera eminesciana a produs o enorma lit. crtitica si cativa dintre marii intrepreti ai gandirii si operei lui Eminescu, G.Calinescu, Edgar Tapu, Constantin Noica au descoperit semnificatii profunde de natura filozofica si estetica nu numai in Luceafarul ci in ansamblul enorm al op. lui Eminescu. Semnificatii pe care acesta nu a intentionat sa le comunice in mod constient si delibetat dar le-a transmis totusi intrucat creatia unei op de arta este conditionata de cooperarea stricta intre psihismul cosntient al artistului si ceea ce psihianalistii ( Freud, Jung) numesc subconstientul.

Termenul poetica provine din verbul grec "poiein" => a face, a produce, a crea, a institui, a intemeia. Din paradigma vb. " poiein" face parte si termenul "poiema" care inseamna lucrare,realizare, opera in sens general, creatie in sens restrans artistic. (Poem in sensul actual dar si orice op de arta create prin alte medii de expresii decat cuv. : sculptura, cosntructie arhitecturala, fresca murala.)

Problema genurilor literare: epic si liric

Atat poetica implicita intr-o activitate de creatie cat si poetica theoretic explicita dovedesc faptul ca modalitatiile asupra functiilor si limitelor limbajului    a detinut intotdeauna un rol essential.

Epoca moderna al carei inceput poate fi situate in epoca romantismului cunoaste o remarcabila accentuare a acestei constiinte lingvistice.

Statutul limbajului nu mai reprezinta un simplu mijloc de imitatie a naturii; in procesul propriei sale produceri si manifestari curentul poetic creaza o noua natura. Poezia nu mai foloseste limbajul ca pe un instrument ci intra in dinamica lui interioara cautand sa-l faca sa se semnifice in primul rand pe sine.

Functia limbajului nu mai este doar cea heteroreferentiala (sa imite natura obiectiva exterioara lui) ci devine una antroreferentiala (limbajul se refera la sine insusi, la posibilitatile si limitele lui in raport cu intentiile de expresie ale scriitorului).

Recurgand la o analogie spatiala care are de altfel justificarile ei istorice, teoreticianul clasic considera limbajul poetic ca fiind mai inalt decta limbajul comun.

Esteticienii antici si cei care au continuat in Evul Mediu si in Renastere gandirea lor au resimtit diferenta dintre limbajul obisnuit, al vietii cotidiene si al prozei si limbajul poetic nu ca pe o diferenta de structura si calitate ci doar ca o diferenta de grad: in acest sens teoria clasica despre nivelurile stilistice ale limbii face deosebirea stricta intre vorbirea joasa (sermo humilis, pedester, sermo pederster, sermoprolitarius) si felurile de vorbire mai elevate pana la stilul ilustru ( sermo gravis, sermo sublimis) folosit in genurile superioare ale poeziei. De ex: tragedia. Aceasta era conceptia lui Aristotel exprimata in capitolul despre tragedie din opera sa "Poetica".

In aceasta viziune traditia clasica a produs sub forma numeroaselor tratate de poetica si retorica o codificare riguroasa a variatelor posibilitati si registre ale limbajului. O astfel de conceptie este in mod evident normative, in sensul ca impunea legile ei practice scrisului si conditiona succesul operei de stricta respectare a acestor norme.

Din perspective poetului classic, limbajul poetic in esenta lui apare ca limbaj figurat, acest fapt explica preocuparea cosntanta a retoricienilor de a defini si exemplifica diferitele figure de vorbire (tropi) sau (figure stilistice). Aceasta caracteristica a limbajului poetic in doctrina clasica este mai importanta chiar decat faptul ca poezia presupune o organizare metrica a dioscursului, caci dupa cum afirma "Poetica" lui Aristotel, in conceptia anticilor chiar si un discurs care nu mai este de natura poetica (textul istoric, medical sau gramatical) poate adopta forma si structura versului.

Tot Aristotel identifica in trasferurile de sens realizare cu ajutorul figurii stilistice numite metafora, o insusire proprie in exclusivitate in poezie. De aceea folosirea versurilor si posibilitatiilor limbajului figurat confera poeziei o directie ascendenta: drumul propriu al limbajului poetic duce de la particular la general, de la litera textului la spiritual lui; de la nivelul de jos al limbajului comun si al prozei catre nivelul inalt (sublimis), al tragediei si al textului filozofic (de pilda al prozei filozofice in care sunt scrise dialogurile lui Platon). O astfel de reprezentare prin analogie spatiala este in deplin consens cu o alta teorie celebra expusa in poetica lui Aristotel: aceea a verosimilului care inseamna acea calitate a limbajului poetic in virtutea careia aceasta nu este dator sa se limiteze la exprimarea adevarului (verum) ci este liber sa exprime o fictiune care este numai asemanatoare (similis) cu adevarul.

Aristotel exemplifica aceasta caracteristica a limbajului poetic prin comparatia dintre istorie ( care relateaza adevarul a ceea ce s-a intamplat, totalitatea faptelor care au avut loc) si poezie, care infatiseaza ceea ce s-ar fi putut intampla in limitele verosimilului, adica al conditiei de a fi asemanator cu adevarul unui fapt produs in mod efectiv. Cu alte cuvinte obiectul istoriei este adevarul realului, iar cel al poeziei este adevarul posibilului.

Intrucat sfera posibilului este mult mai ampla decat cea a realului in conceptia lui Aristorel poezia detine o valoare teoretica si filozofica superioara istoriei al carui domeniu este restrans la consumarea factietatii.

Din perspective realului clasis inaltimea discursului poetic intra numai rareori si atunci intamplator in contradictie cu demersul logic al gandirii. Este adevarat ca in planul strict al expresiei verbale datorita constrangerilor metrice si prozoice la care este supus i se acorda poetului anumite licente cu conditia sa nu abuzeze de ele. Asadar poezia conform obiectului ei (acela de a imita - mimesis - dupa cum spune Aristotel in poetica, de a imita dif. actiuni omenesti ) foloseste un limbaj care in formele lui cele mai inalte, forme ce se intalnesc in genurile literare considerate superioare (epopeea, tragedia) se deosebeste de limbajul comun din aproape toate punctele de vedere cu o sg exceptie importanta: ambele sunt guvernate de legile aceleiasi logici, in sensul ca nu putem distinge o logic a prozei de una a poeziei. Libertatile de care se bucura poetul in aceasta privinta sunt irelevante. De aceea dupa cum ne arata oricare dintre tratatele de retorica tributare conceptiei clasice este oricand posibila traducerea limbajului poetic (cu "figurile" si "tropii" lui) in limbajul obisnuit al prozei. Aceleasi ganduri si aceleasi sentimente pot fi comunicate prin expresii diferite. In aceasta posibilitate de traducere isi are originea conceptia clasica a distinctiei dintre continut si forma. Insa acelasi continut poate "imbraca" dupa necesitati, imprejurari, conveniente etc., diferite forme. Ideea ca functionarea limbajului poetic presupune o alta logica decat aceea pe care se bazeaza vorbirea in proza marcheaza una din cotiturile esentiale in istoria conceptului modern de poezie. A sustine existenta unei logici a poeziei distincta de logica prozei inseamna intre altele a afirma specificitatea absoluta a limbajului poetic, imposibilitatea de a reduce simbolurile poeziei la simbolurile limbajului comun, inseamna a afirma existenta unei diferente nu doar de grad ci chiar de esenta intre limba poeziei sic ea a prozei si a vietii cotidiene.

La capatul unui lung process istoric inceput inca din sec 18, poezia moderna (cel putin in una din directiile ei) va impinge refuzul vechii prejudecati clasice a posibilitatii de a traduce limbajul poeziei in limbajul obisnuit pana la negarea oricarui sens al expresiei poetice care sa se bazeze pe altceva decat pe litera ei, adica pe sensul ei literal, de dictionar. In aceasta conceptie poetul spune numai ce spune si nimic altceva, intr-un mod adesea polemic si cu consecinte importante in intelegerea naturii poeziei si ajunge astfel la afirmarea literalitatii absolute a limbajului in poezie. Literalitatea apare in felul acesta ca esenta insasi a poeziei si nimic nu este mai opus acestei conceptii decat ideea unei traduceri posibile care ar presupune existenta unui interval oarecare intre litera poemului si sensul ei. Cand la extremitatea acestei tendinte poetul suprarealist francez Andre Breton, autorul celor 3 Manifeste Asupra Realismului, scrie in unul din poemelui lui propozitia: "Roua cu cap de pisica se legana" trebuie sa intelegem bine acest enunt ca roua intr-adevar are cap de pisica si ca se leagana.

Din punctul de vedere al limbajului poetic drumul poeticii moderne cu numeroasele lui meander se indeperteaza constant de conceptia clasica a poeziei ca limbaj figurat pana la atingerea punctului contrariu al primei literalitati inteleasa ca esenta a limbajului poetic (extrema acestei tendinte este ilustrata de exemplul citatului Andre Breton). Pana sa ajunga aici acest drum a avut de strabatut o distanta enorma, trebuind periodic sa se confrunte cu dificultati si rezistente atat teoretice cat si practice dintre cele mai complexe. Cei care au pornit acest drum, poeti, flozofi, esteticieni, au reusit in cele din urma sa impuna o noua intelegere a "poeticului" (sustinerea poeticului insemnand esenta insasi a poeziei in conceptia lor).

Toti cercetatorii contemporani ai teoriei literare sunt de accord ca termenul de poezie in cea mai mare parte a contextelor in care poate fi fol. astazi denoteaza poezia lirica, ca atare nimeni nu va cauta refernte la epica sau la teatru fie el in versuri intr-un studio contemporan al carui titlu ar indica fara alta precizare ca se ocupa de poezia dintr-o anumita tara sau anumita epoca. Daca insa termenul de poezie este aplicat la o perioada mai indepartata, el incepe sa-si achimne semnificatia sub ochii nostrii, sfera lui in sens logic extinzandu-se in astfel de circumstante, cuv. Poezie pare sa-si reaminteasca de propria lui istorie.

Etimologia termenului poezie e adduce la verbul grec "poieim" (a face), "poiesis" (cretie, facere, producere). Atat sensurile verbului cat si ale substantivului conoteaza notiuni precum: indemanare tehnica, eficacitate. Dictionarul etimologic a lb. grecesti ne arata ca verbul "poieim" inseamna: a face, a fabrica, a executa, a confectiona, a crea, a produce, a actiona, a fi eficace. Termenul "poiema" insemna la Herodot "lucrul manual" iar la Platon inseamna "poem". Termenul "poiesis" inseamna la Herodot confectionare a unui obiect utilitar iar in greaca antica vorbita la Atena si care reprezinta modelul limbii literare grecesti, "poiesis" inseamna lucrare poetica, opera poetica. Termenul poietes inseamna : autor, creator, legislator (la Platon); inseamna artisan, mestesugar (in dict. Lui Platon si la Xenofon) si in sfarsit "poet".

In Antichitate si mult timp dupa aceea pana la aparitia tarzie a termenului literature cu sensul lui actual in a 2-a jum a sec 18, in majoritatea limbilor europene moderne, poezia denumea intregul domeniu al creatiei literare.

Sa nu uitam insa ca notiunea de poezie a fost strans legata din cele mai vechi timpuri de notiunea vers; poezia aparea ca vorbire sau scriere in versuri spre deosebire de vorbirea sau scrierea in proza. O asemenea dictinctie pur formala intre poezie si proza a parut la un moment dat insuficienta. Atitudinea lui Aristotel in aceasta privinta a fost intru totul semnificativa: simpla folosire a versului nu este un semn concludent a poeziei; esenta acesteia, spune el in "Poetica" trebuie cautata in imitarea prin limbaj a realitatii obiective exterioara si formale de felul versului: "Atata doar ca oamenii, ;egand numele metrului de cuvantul care exprima ideea de creatie (poiesis) ii numesc pe unii creatori de versuri elegiace, pe altii creatori de versuri etice numindu-I "creatori: (poeti) nu pt imitatia pe care o savarsesc cu totii ci pt comuna folosire a veruslui, incat, de ar rata cineva in versuri un subiect medical sau de stiinta notiuni tot creator (poet) i s-ar zice, cu toate ca Homer (adevaratul poet) si Empedocle (folozof al naturii) au comun doar faptul ca au scris in versuri, desi celui dintai I se da pe bune dreptate numele de poet, cat nume celui de-al 2lea I s-ar potrivi mai bine cel de naturalist "( Poetica, pasajul 1447, B)

Daca exista versuri fara poezie (tratate medicale, istorice sau pedagogice scrise in versuri) este firesc ca poezia sa poata exista si in afara versurilor. O astfel de parere are un aer foarte modern si indraznet, cu toate acestea tot Aristotel o sugereaza atunci cand vorveste despre: " arta care imita folosindu-se numai de cuvinte simple si versificate" : " cuvintele simple nu sunt altceva decat proza". Ca exemplu Aristotel citeaza numele unor scriitori despre care se stie ca nu foloseau " vorbirea metrica" ci doar pe acea in proza. In ciuda a numeroase opinii contrarii a caror serie incepe cu Aristotel, versuril a fost si este resimtit inca drept o conditie necesara a poeziei chiar daca nu si o conditie suficienta a ei. De aceea distinctia dintre poezie si proza a fost in permanenta reluata, dezvoltata, nuantata si reformulate de-a lungul intregii evolutii a gandirii criticii din perspectivele si cu concluziile cele mai diferite. Mai mult decat atat aceasta paralitate a servit si serveste in continuare la afirmarea prin contrast sau prin nepotie a insusi specificului poeziei.

Se poate sustine asadar ca distinctia dintre poezie si proza poate capat in functie dpdv din care este considerate, 2 sensuri opuse si independente unul de celalalt.

un sens "formal"

un sens "substantial" (de continut)

Dpvd al primului sens poezia apare ca o arta a limbajului care isi atinge plenitudinea in forme versificate.

Din al 2-a pdv adoptat de teoreticienii literaturii si ai filozofiei, poezia se prezinta ca imitaitie opusa vorbirii neimitative.

Poezia este expresie a unei viziuni specifice asupra lumii, a unui anumit tip de sensibilitate, a unei anumite convingeri morale si filozofice. Toate aceste aspecte sunt opuse viziunii sau constiintei prozaice.

Ceea ce numim in mod obisnuit proza poate contine poezie si invers, versurile pot fi proza. Pe cai diferite dar care se intersecteaza adesea ambele moduri de elaborare a distinctiei dintr poezie si proza au contribuit in felul lor la purificarea notiunii de poezie in lit. moderna.

Pt aceasta este necesar ca ambele procese sa fie situate in contexul mai larg al istoriei ideilor.

Originile Metaforei

Printre diferitele figuri ale limbajului poetic pe care le analizeaza poetica clasica, metafora este aceea care prin complexitatea problemelor pe care le presupune stadiul originilor si functiilor ei a trezit in cea mai mare masura interesul teopreticienilor literaturii. Metafora este considerate a fi poezia insasi incercand sa afle orifinile metaforei structura ei si functiile pe care le indeplineste, teoria lit a dobandit cunostiintele esentiale cu privire la originea poeziei la rolul ei in ansamblul vietii spiritului si la forma ei caracteristica. Metafora este rezultatul exprimat al unei compozitii subintelese cand cineva numeste in mod metaforic pe leu "regele desertului" el exprima rezultatul comparatiei dintre fiinta regelui sic ea a leului. Dupa cum regale este cel mai important om printer semenii lui intr-o anumita societate, tot astfel este leul intre celelalte animale ale desertului.

In ce moment al dezvoltarii spirituale a omului este oare executat ascet transfer de la o notiune la alta care ne permite sa exprimam pe una in cealalta.

Teoria lit. incearca sa raspunda acestei intrebari esentiale si sa stabileasca ce nevoi au putut determina pe oemani sa adopte acest mod impropriu, nefiresc de exprimare. Termenul metaforic care il inlocuieste pe cel propriu este in parte identic cu acesta din urma si in parte deosebit de el. Daca intre cei 2 termeni ar exista identitate absoluta nu ar exista nici un motic apparent care san e faca sa preferam pe unul dintre ei celuilalt. Daca cei 2 termeni ar fi complet diferiti nu ar fi posibila apropierea lor, daca exista totusi posibilitatea imbinarii (asocierii) acestor 2 termeni deosebiti acesta este un semn ca alti termini ramasi neexprimati mijlocesc si impun apropierea; asadar metafora are o structura de adancire care trebuie explorata atat din perspectiva unei cercetari istorice a teoriei despre originea structurii limbajului poetic cat si din cea a teoriilor moderne despre specifice -?- poeziei in raport cu proza si cu limbajul cotidian nefigurat.

Poetica lui Aristotel a descries metafora si speciile ei dar nu s-a intrebat in ce moment si dn ce necesitati a aparut prima data. Una dintre primele opinii cu privire la acest aspect apare la filozoful stoic si retorul latin Cicero in sec I i.Hr. Acesta sustine ca metafora a aparut ca necessitate din cauza unei anumite saracii, carente a limbii. Intrucat lipseau spune el, expresiile proprii pt a denumii notiunile pe care le facea necesare dezvoltarea experientei umane, vorbitorii au trebuit sa denumeasca noile notiuni prin expresii vechi. Dar adauga Cicero, dupa cum vesmintele au aparut la inceput din nevoia de a acoperi trupul mpotriva frigului transformandu-se mai tarziu in podoabe si ornamente fastuase tot astfel metafora impusa la inceput de lipsurile limbii a devenit mai tarziu un scop in sine si un obiect al desfatarii retorice, al luxului exprsiei elegante. Explicatia lui Cicero a fost adoptata de toti autorii tratatelor de poetica si retorica clasica. Abia in sec 18 filoziful Italian Gian Battista Vico rectifica in mod energic intelegerea metaforei ca ornament al limbajului in marea lui opera de filozofie a limbii (stiinta noua) " La scenza nuova" din 1725, filozoful napolitan afirma ca istoria spiritului uman cuprinde 2 perioade - poetica si filozofica - acesteia din urma i-ar apartine culturii moderne. In faza poetica a dezv spiritului oamenii cred ca universal este insufletit si ca fiecare element al lui are o viata trupeasca si sufleteasca asemanatoare celei omenesti. Singurul mijloc al oamenilor vechi de a intelege lumea si de a extinde aria experientei lor era de a asimila obiectele noi ale acestei experiente cu cele deja dobandite de o experienta de pana atunci a corpului si sufletului omenesc. Gian Battista Vico este primul theoretician al omenismului adica al conceptiei conf careia fiecare element al realitatii este inzestrat cu suflet (anima) si ca atare este insufletit.

Conform acestei conceptii primitive oamenii au tendinta sa denumeasca aspectele universului perceput prin cuv folosite la origine pt a numi elementele corpului omenesc. Parti, functii, insuiri. In felul acesta spune Vico "oamenii care au trait in faza poetica a istoriei au putut vb de crestetul sau piciorul unui munte; despre gura unui rau, despre o limba de mare sau de sanul unui golf, despre bratul unui fluviu, despre o vana de ape etc. Asadar orice metafora este in esenta o personificare. Pe toate treptele dezvoltarii oamenii au cunoscut cu adevarat numai ceea ce au putut produce ei insisi (verum est factum = este adevarat numai ceea ce este produc de activitatea omului). A cunoaste un lucru inseamna a-l putea produce, a-l putea crea prin propria sa spontanietate; aceasta teorie il determina pe Vico sa sustina ca sngurele stiinte adevarate sunt istoria si matematica, adica acelea in care spiritual uman cunoaste obiectele pe care le-a creat el insusi intrucat atat formele matematice cat si evenimentele istorice reprezinta producte ale spiritului. Aceasta conceptie sta la originea stiintelor primitive in care lucrurilor straine le sunt atribuite o viata proprie si sentimente asemanatoare cu cele ale omului. Asa au aparut miturile si odata cu ele sub mici mituri care sunt metaforele. Cine compara vechea exlicatie a lui Cicero cu privire la originea metaforei cu aceea a lui Vico nu poate san u observe importanta imbogatire si complexitate a ideilor realizate de catre filozoful Italian. Pt Cicero metafora reprez rezultatul unei operatii logice, un simplu transfer de notiuni in timp ce pt Vico ea este creatia unei mentalitati prelogice anterioare gandirii noastre si foarte deosebita de ea. La originea metaforei spune Vico se afla un fel deosebit de intelegere a lumii, o filozofie proprie primei faze a civilizatiei omenesti care explica inrudirea poeziei primitive cu toate celelalte creatii ale spiritului uman din aceiasi perioada a dezvoltarii lui. Daca asa.. Metafora este rezultatul unui transfer logic de notiuni spiritual omenesc ar trebui sa continue sa produca noi metafore. In schimb pt Vico functionarea metaforica si procesul de producere al metaforei se atenueaza odata cu depasirea fazei prelogice a spiritului omenesc.

Metaforele poeziei ma noi create in per filozofica a ist omenesti nu mai repr decat niste exercitii retorice mai mult sau mai putin ingenioase carora le lipseste viata profunda, lirismul si frumusetea metaforelor create in perioada animista, prelogica a acestei istorii. Asadar spunea Vico pt a cunoaste poezia cea mai autentica trebuie sa exploram tezaurele poeziei populare din cele mai diverse culture. Ex: cel mai ilustu oferit de filozoful Italian in epopeile Homerice ( Iliada si Odisea) pe care el le atribuie geniului creator al poporului grec de la inceputul ultimului mileniu in.Hr. In capitolul numit "Descoperirea adevaratului Homer " din Stiinta Noua, Homer insemna pt Viuco numele simbolic conferit acestui geniu creator popular anonym si impersonal in celebra polemica cu privire la superioritatea anticilor sau a modernilor in domeniul culturii, polemica desfasurata in Franta in a doua jum a sec 17 de "Cearta dintre Antici si Moderni" si propogata in marile culture europene, Gian B Vico se situa de buan seama in tabara celor care sustineau superioritatea creatorilor antici, dar motivele lui erau altele decat cele ale teoreticienilor calsicismului francez si European care si ei sustineau intaietatea culturii antice asupra celei moderne. Teoreticienii clasici afirmau ca poezia este o creatie a ratiunii si ca autorii antici au elaborat modele ale gustului intemeiate pe ratiune pe care autorii moderni trebuie doar sa le imite cu cat mai multa fidelitate pt a crea opera de mare valoare estetica. Din potriva pt Vico poezia nu poate fi o creatie a ratiunii din moment ce ea reprez produsul gandirii prelogice si prerationale din prima faza a civilizatiei omenesti. Rasturnarea pozitiei teoreticienilor clasici in conceptia.. Incat el anticipa si anunta cu aproape un secol teoriile romantice despre poezie si gustul romantic t poezia populara ptr expresiile nave si cu atat mai autentice ale mitologiilor nordici sau a poetilor medievali , Dante, Petrarca recititi acm cu deosebit entuzism.

Functiile Metaforei

Asadar aceasta analiza dovedeste ca metafora nu este un procedeu original al spiritului (oricat de numeroase ar fi cuv. limbii care nu fac astazi unor met.), ci un procedeu mai tardic, contemporan cu aparitia puterilor si formelor mai inalte de intelegere. Cercetarea etnologica (studiul formelor civilizatiilor arhaice) a dovedit ca met. Desi apare in stadii destul de timpurii ale societatii omenesti nu poate fi totusi semnalata in primele faze ale acestuia.

Intre problema originilor sic ea a functiilor metaforei exista o stransa legatura. Cine se intreaba in ce moment au aparut primele met. Doreste sa afle si necesitatile spiritului pe care acestea le-au satisfacut, adica functiile specifice indelinite e met in momentul aparitiei lor. Pe de alta parte cine se intreaba care sunt functiile met poate spera sa obt un rasp in legatura cu momentul aparitiei lor. Caci prin functiile pe care le exercita met astazi se pot gasi si acelea pe care le-a indeplinit la origini.

Cat de strans sunt legate problemele originii si cele ale functiilor met ne-o dovedeste Vico insusi , creatorul filozofiei moderne a met. Stabilind momentul aparitiei acestora in prima faza de dezvoltare a priritului omenesc pe care el o numea faza poetica, Vico rasp si la intr privitoare la functiile met. In teoria lui aceasta aparea in momentul in care ca instrument adecvat al unei mentalitati animiste putea sa compenseze saracia relative a primelor limbi omenesti. Dupa ce acest moment a fost depasit , met isi prindea pt Vico vechea ei functie incat tot ce intampinam ce met in operele poetilor mai noi este departe de a avea substanta sufleteasca a celor dintai met. Unii dintre continuatorii lui Vico nu sunt insa de accord cu ideea acestuia ca functia met s-a epuizat in epoca moderna. Dupa opinia lor met repr o categorie universala a culturii omenesti , un instrument care a colaborat la formarea limbilor si a reprezentarilor noastre mitice si religioase, ea este si forma generala a expresiei in toate artele nu numai in poezie pt ca artele plastice precum si cele muzicale, exprimand in formele lor specifice un continut de sentimente omenesti obtin acea personificare care constituie esenta insasi a metaforei.

Mai mult decat atat pt urmasii moderni ai lui Vico, metafora este si un instrument al cunoasterii filozofice. Sub acest aspect ei depasesc in mod evident vechiile opinii ale lui Vico. Caci daca pt filozoful Italian vechea functie si insemnatate a metaforei incetase odata cu trecerea spiritului omenesc din faza lui poetica in cea filozofica pt continuatorii lui moderni importanta metaforei se mentine si in interiorul fazei filozofice.

Printre multiplele functii ale met cea mai evidenta datorita farmecului pe care aceasta o exercita asupra noastra este functia estetica manifestata la inceput prin puterea ei de sensibilizare , adica pt a face sensibil, perceptibil prin simturi, distractie.

Aristotel incearca in tratatele sale: Poetica si Retorica faptul ca met adduce aspectul concret in fata ochilor si face ca abstractiile sa devina vizibile ochiului nostru. Preluand ideile lui Aristotel, Cicero sustine ca metafora este un instrument al sensibilizarii, ca prin metafora ochiul nostru interior ajunge sa vada mai bine lucrurile si ca toate simturile noastre percep aceste lucruri in realitatea lor materiala si imediata. Metafora, spune Cicero, trebuie folosita pt a da mai multa stralucire (splendor) unei decrieri in care multi termini sunt folositi nu in sensul lor propriu ci in cel figurat. Al 2-lea effect care poate fi obtinut cu ajutorul metaforei, afirma Cicero, este relieful. Scriitorul sau vorbitorul care ar voii sa descrie un om prefacut, ipocrit sau un stimulant ar putea spune despre el ca se "invaluie in vorbirea lui" sau ca "se ascunde cu grija in viclenia lui" dand astfel relief evocarii sale. Cicero nu aprofundeaza distinctia dintre stralucire si relief dar din exemplele pe care le da putem deduce ca cele 2 procedee influenteaza la fel de efficient imaginatia cititorului sau a ascultatorului. In sfarsit cu ajutorul met se poate obtine o exprimare mai concise a ideei ca in exemplul dat de Cicero. "Sageata i-a fugit di mana" pt a spune ca cineva a tras cu arcul din neatentie ceea ce in exprimarea proprie a acestui fapt este in mod evident mai putin concis dar si mai putin sensibil, emotionant sau incitant pt imaginatia noastra. Intrebandu-se care sunt cauzele placerii pe care metaforele ne-o produc, Cicero are din nou prilejul sa revina asupra functiei ei sensibilizatoare.

Metaforele, afirma Cicero, plac ascultatorulu sau cititorului in primul rand pt ca ne fac sa admiram puterea de inventie a autorilor care exprima unele lucruri prin numele altora mai mult sau mai putin indepartate de cele dintai, in al 2-lea rand met este un fel de joc (ludus) intrucat substituie termenul pripriu prin termenul figurat fara san e insele in actul de recunoastere a termenului propriu. In sfarsit met se adreseata tuturor simturilor noastre ca atunci cand vb despre "parfumul elegantei", despre "delicatetea purtarilor", despre "dulceata vorbirii". Metafora vorbeste insa mai cu seama ochilor facandu-ne sa vedem lucruri care prin natura lor sunt invizibile. Cicero nu ignora catusi de putin aceasta intensa solicitare a simturilor noastre care reprezinta una din placerile functionale proprii ei.Filozoful latin insista atat de mult asupra functiei sensibilizatoare a metaforei pt ca pt el ca si pt toti teoreticienii Antichitatii, poezia rprezinta o picture muta: ut picture poesis (poezia este asemenea picturii) cum a afirmat Horatiu in "Arta Poetica".

Cativa teoreticieni moderni ai literaturii au pus la indoiala tocmai aceasta conceptie traditionala. Indoiala cu privire la functia sensibilizatoare a met a pornit de la distinctia stabilita de Lessing, dramaturg si teoretician literar german din sec 18. in opera lui intitulata "Laokoon" sau "despre granitele dintre poezie si artele plastice". In acest sens Lessing stabileste o deosebire radicala intre arte ale simultaneitatii si arte ale succesiunii. Poezia spune el nu poate evoca aspecte simultane prin mijloacele ei successive, cuv limbii, sustin Lessingo si succesorii lui, au proprietate a de a degaja aceleasi sentimente ca si obiectele pe care le reprezinta, ni se pare deci ca vedem lucrurile evocate de poet pt ca traim cu intensitate sentimentele pe care acestea le declanseaza in sensibilitatea si imaginatia noastra. Scopul exprimarii poestice este acela de a induce si de a stimula sentimente, dar aceste sentimente sunt mai puternice atunci cand in loc sa se asocieze cu ganduri abstracte, se asociaza unor reprezentari concrete.

Metafora este producul asimilarii dintre o imagine si un lucru intre care se mentine totusi sentimental unei tensiuni si a unei inadecvatii. Imaginea metaforia are din acest motiv intotdeauna caracterul unui echivoc. Cand citim sintagma "camila este corabia desertului" ne putem reprezenta o corabie ramanand totusi constienti ca in acest context nu este vorba despre o corabie adevarata. Intre imagine si obiectul devenit sensibil cu ajutorul ei exista grade diferite de asimilare. Imaginea atrage in mod treptat obiectul in sfera ei de semnificatie, niciodata insa imaginea nu se poate realize complet fara ca prin aceasta, procesul asimilarii sa nu fie perturbat iar metafora san u fie impiedicata sa se produca. Metaforele trezesc asadar unele imagini si reprezentari dar aceastea trebuie sa ramana sufficient de neclare si de echivoce pt ca expresia lor sa poata fi transferata asupra unui alt lucru. Daca met trebuie sa apara, spiritul nu trebuie sa ramana captiv in sfera exclusiva a imaginii, aceasta trebuie sa elimine mai multe din trasaturile ei componente pt a deveni posibila asimilarea ei cu un alt lucru decat cel numit de sensul propriu al cuvintelor care alcatuiesc imaginea.