STILISTICA SI RETORICA

STILISTICA SI RETORICA

Anul I /optional

I. Stilistica a). Definitii si istoric

Termenul de stilistica provine din fr. Stylistique (disciplina care studiaza stilul).

Conceptul de stilistica, pus in circulatie in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, era definit ca un domeniu care studiaza aspectele generale si particulare ale stilului, reunind doua domenii fundamentale: stilistica lingvistica care se ocupa a) de studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei colectivitati lingvistice privite din punctul de vedere al continutului lor afectiv, al expresivitatii lor. b) studiul stilurilor limbii ca varietati functionale ale limbii intregului popor si stilistica literara (numita si genetica sau stilistica individuala) care are in vedere studiul stilului individual al unui scriitor. Stilistica literara apeleaza la metoda inductiv-deductiva pentru abordarea operei literare in care apare unicitatea stilistica a scriitorului. In practica analizei stilistice, cele doua domenii devin complementare, pentru ca orice text, literar sau nonliterar, ,, isi defineste identitatea prin modul specific de convergenta a celor patru dimensiuni constitutive: dimensiunea fonematica, semantica, sintactica, stilistica'' - supune Dumitru Irimia in Introducere in stilistica. Dimensiunea fonematica - adica textul lingvistic actualizeaza limba sau prin semne vocal-articulate, ca text oral, sau prin semne grafice, ca text scris; Dimensiunea semantica - se refera la faptul ca orice text lingvistic are finalitate cognitiva si comunicativa, are un sens prin actualizarea unui referent); dimensiunea sintactica (orice text lingvistic este un ansamblu organizat de semne - unitati lexicale, unitati sintactice - in baza unor relatii sintactice); dimensiunea stilistica - orice text lingvistic are o identitate specifica, purtand amprenta emitatorului si a coordonatelor principale ale situatiei de comunicare (timp, spatiu, cultura).

Stilistica mai este definita ca parte a retoricii care se ocupa cu studiul stilurilor din punctul de vedere al calitatilor si normelor lor.

b) Preocupari de stilistica au aparut inca din antichitate (,,Poetica'' lui Aristotel, ,,Tratatul despre stil'' al lui Demetrios etc.).

Obiectul stilisticii clasice l-a reprezentat studiul tropilor sau al figurilor de stil. Termenul ,,trop'' provine din fr.trope, lat. tropus, gr. tropos ,,intorsatura'' si desemneaza diferite modificari semantice pe care le sufera cuvintele. Tropii sunt transferuri analogice de sens ale cuvintelor care le confera semnificatii ce nu le sunt proprii. "Sunt mutarea iscusita

a unui cuvant sau a unei expresii din intelesul sau propriu intr-un alt inteles" spunea Quintilian

In retorica veche apare urmatoarea clasificare a figurilor : 1. figuri ale cuvintelor (procedee de modificare a formei cuvintelor) ; 2. figuri de constructie (modificari ale ordinei cuvintelor) ; 3. figuri care modifica sensul cuvintelor sau tropi. O reconstituire a tropilor se inregistreaza odata cu dezvoltarea stilisticii si a studiilor de poetica. Cuvantul, inteles ca semn, devine un raport intre semnificant si semnificat. Retorica clasica vedea tropul ca pe o modificare a legaturilor dintre semnificant si semnificat ; cercetarile structuraliste contemporane considera tropul interactiunea dintre diferitele sensuri posibile ale semnificanutului, care trimit pe rand la un alt semificat (vezi Mitescu Adriana, in Dictionar de termeni literari, 1976). Figurile de stil ca modalitati de marcare stilistica se realizeaza contextual si pot fi clasificate in trei categorii, astfel :

- figuri fonologice (aliteratia, simbolismul fonetic etc),

- morfo-sintactice ( repetitia ,enumeratia etc) ;

- semantice (metafora, metonimia, antiteza etc.)

c) In epoca moderna, aceasta stiinta a luat un mare avant, ea fiind ilustrata prin lucrarile lui Ch. Bally (considerat intemeietorul stilisticii lingvistice), Leo Spitzer (considerat intemeietorul stiliticii literare) , Karl Vossler s.a. Stilistica moderna recurge la studierea stilurilor, pe langa retorica si prozodie, la fonetica, morfologie, lexicologie, semantica, sintaxa. In tara noastra, de stilistica s-au ocupat T. Vianu, Iorgu Iordan, D. Caracostea s.a.

1.1. Stilul

Cateva notiuni sunt definitorii pentru stilistica si anume : stilul si textul.

a) Etimologic, cuvantul vine din latinescu ,,stylus'' care inseamna ,,condei''(adica stiletul, betisorul cu care se scria in antichitate pe tablitele de ceara). Pana in epoca moderna insemna modul de exprimare verbala sau scrisa a gandirii. In perioada moderna, stilul se constituie ca un termen cu sens aproape opus celui clasic. Pornind de la definitia lui Buffon (pe numele sau Georges-Louis Leclre (1707-1788), stilul este omul insusi, critica moderna vede in stil expresia individualitatii. Teoriile contemporne despre stilul literar isi au originea si in descoperirile lingvistice mai noi (F.de Saussure, K. Vossler), care considerau limba ca pe un fenomen individual. Limbajul fiind individual, literatura ca fapt de limba trebuia sa poarte semnele individualitatii. Astfel, s-a ajuns la studiul operei literare pornind de la structura ei lingvistica.

Dupa unii cercetatori, stilul inseamna abaterilie de la intrebuintarea normala a limbii, care reflecta abaterile de la starea psihica normala. Reprezentantii acestei conceptii sunt Leo Spitzer, E.Auerbach s.a. T. Vianu, considerat intemeietorul stilisticii la noi, in lucrari ca Arta prozatorilor romani, Problemele metaforei si alte studii de stilistica impune o serie de directii de cercetare si creeaza o scoala. T.Vianu definea stilul ca fiind ,,expresia unei individualitati''.

Din alta perspectiva generalizanta, se vorbeste despre stilul unui gen sau al unei specii literare (stil dramatic, epic etc). De asemenea exista un stil national, al epocii, al unui curent. Stilul national defineste trasaturile particulare ale unei culturi in contextul celei universale. Stilul epocii se constituie din elementele inedite, culoarea, limbajul etc. pe care le reprezinta o epoca fata de epocile anterioare. Stilul unui curent defineste trasaturile generale ale unor scriitori incadrati in acelasi curent literar (ex.romantismul), fata de caracteristicile altui curent (clasicismul).

Alteori, situatia sociala a vorbitorilor si imprejurarile in care se afla impun un stil solemn, al politetii pronuntate, sau, dimpotriva, un stil familiar. Referindu-ne la scopul vorbitorului, distingem stilul propriu, care urmareste numai realizarea functiei de comunicare a limbajului, de informare exacta si obiectiva si stilul figurat, care urmareste realizarea functiei expresive, adica de transmitere a reactiei personale a vorbitorului fata de realitatea respectiva. Stilul propriu este intrebuintat indeosebi in stiinta, in viata politica si administrativa, iar stilul figurat (care recurge la figuri de stil) apartine operei literare. Stilul unei opere literare se cristalizeaza in functie de gradul de evolutie al limbii respective, de conceptia filozofica a scriitorului, de experienta lui de viata, de temperamentul sau artistic.

Stilul desemneaza maniera originala, felul propriu de exprimare a cuiva, verbal sau in scris, ori modul individulului de a fi, de a actiona sau comporta intr-o situatie data.

Din punct de vedere al discursului, stilul inseamna o alegere si randuire proprie a cuvintelor in fraza, care dau o fizionomie distincta modului de exprimare a unui orator si il diferentiaza fata de ceilalti.

Stilul, spune Antoine Albalat (Art d'ecrire, Paris, Armand Colin, 1992, p.15) ,,este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile si sentimentele noastre; este mijlocul de comunicare intre spirite. Nu este numai darul de a exprima gandurile, ci arta de a le aduce in prezent, de a le face sa se nasca, de a vedea legaturile dintre ele, de a le face vizibile''. A dobandi o asemenea capacitate presupune: un vocabular precis, adaptat situatiei de comunicare, deci fara repetitii; fraze corect construite, respectand regulile sintactice. Dar stilul nu se reduce la indepartarea greselilor de gramatica sau de limbaj, putem chiar spune ca el cere o anumit orginalitate, o maniera proprie.

In limba romana, stilul se defineste prin totalitatea particularitatilor lexicale, morfologice, sintactice, topice si fonetice, precum si a procedeelor caracteristice modului de exprimare al unui individ (stil individual), al unei categorii sau al unei colectivitati de vorbitori (stiluri de grup, colective sau supraindividuale).

I. Coteanu defineste stilul ca ,,actualizare constienta a unor mijloace lingvistice in vederea atingerii unor anumite teluri ale exprimarii''

Daca stilurile individuale (sau idiostilurile) reprezinta manierea specifica de utilizare a mijloacelor lingvistice de catre creatori literari individuali, stilurile supraindividuale (sau sociostilurile) pot avea diferite clasificari, in functie de categoria sau grupul de vorbitori la care se raporteaza sau, cu introducerea unor criterii mai complexe, in functie de mediul caruia ii este destinata comunicarea, de obiectul si scopul acesteia, de efectul obtinut la receptare.

b)Textul este unitatea fundamentala a comunicarii lingvistice, orale si scrise (in sensul sau cel mai complex, de transmitere/receptare a unor mesaje codate/decodate lingvistic). Este definit de Heinrichi F. Plett ca ,,o unitate functionala de ordin comunicational, avand caracter autonom inchis''. Lungimea unui text variaza de la cateva cuvinte la sute de pagini. Textul trebuie sa aiba coeziunea sintactica necesara (mecanisme lingvistice care asigura unitatea secvenelor textuale), o tema centrala adecvat aleasa, o coerenta semantica (enunturile au acelasi referent, iar sensul global al textului aduce un plus de semnificatie ), o coerenta stilistica (mentinerea aceluiasi stil functional, nivel sau chiar registru stilistic) si o structura organica (delimitata prin inceput si sfarsit si organizata intern prin tomuri, parti, capitole, paragrafe, alineate, eventual subcapitole etc, strans corelate intre ele, dar avad si o anumita relativa autonomie functionala. In general, orice text are doua componente: una informativa si una persuasiva. Exemplu : Un enunt de tipul Romania are in acest moment cateva solutii pentru a iesi din criza este un enunt informativ ; Singura solutie viabila pentru iesirea Romaniei din criza este cea oferita de partidul nostru este un enunt persuasiv.

Textul se prezinta intr-o varietate de tipuri si are o serie de trasaturi specifice :

Textul descriptiv - este textul care prezinta intr-o anumita ordine trasaturile si proprietatile unui obiect real sau imaginar. Scopul unor asemenea descrieri poate fi informarea (enciclopedii, tratate stiintifice, anunturile comerciale etc), persuasiunea (textele publicitare) sau expresivitatea (pastelurile si fragmentele literare care descriu portrete, peisaje, scene etc). Descrierea poate fi obiectiva (ca in textele tehnico-stiintifice, unde datele sunt prezentate la modul impersonal), subiectiva (ca in textele literare). Tehnicile descriptive sunt: observarea si reproducerea atenta a detaliilor semnificative, ordonarea trasaturilor, compararea cu un obiect cunoscut. Caracteristici lingvistice: frecventa prezentului si imperfectului, a adverbelor, substantivelor si adjectivelor cu sensuri spatiale; bogatie si precizie lexicala; adjective calificative; fraze scurte.

Textul expozitiv - informeaza in legatura cu un anumit subiect, dand si explicatiile necesare (il intalnim in dictionarele enciclopedice, in manuale, lucrari stiintifice). Poate avea caracter analitic ( explicarea functionarii unor aparate, institutii, firme, solutionarea unor probleme teoretice, ipotetice (matematica, fizica etc) sau reale (medicina, justitie, economie etc) sau sintetic (rezumate, sinteze, scheme etc). Tehnicile specifice sunt succesiune si corelarea logica a elementelor. Caracteristicile lingvistice: lexic specific domeniului in care se incadreaza tema, predominarea timpului prezent, structura sintactica simpla, folosirea mijloacelor auxiliare etc.

Textul narativ - relateaza o intamplare, un eveniment. Scopul poate sa fie practic, cultural sau artistic. Desi majoritatea sunt in proza, pot fi si in versuri (epopeea, poeme, fabule, legende). Tehnicile, extrem de diverse privesc selectarea faptelor, ierarhizarea lor prin reliefare sau estompare, folosirea registrului adecvat .Mijloacele lingvistico-stilistice sunt alese in functie de situatia narativa si de scopul propus : fraze ample, lexic bogat si variat, constructii exclamative, vocative, repetitii, figuri de stil diverse, constructii concise, lexic precis ; limbaj natural, viu, simplul.

Textul emotiv-expresiv - reda sentimentele emotiile, starile de suflet ale emitentului. Este caracteristic scrisorilor particulare si jurnalelor intime. Limba acestor texte intens subiective difera dupa raporturile cu destinatarul, dupa atitudinea autorului si dupa scopul cu care scrie. Registrul folosit este cel informal. Lexicul scrisorilor este simplu si expresiv.

Textul normativ - contine reglementari sub forma de ordine, dispozitii, obligatii, interdictii, permisiuni, instrctiuni. Asemenea texte sunt legile, ordonantele, deciziile, decretele, instructiunile de folosire etc. Trasaturi comune : linearitatea frazei, claritatea, simplitatea limbii. Textele juridice au o adresabilitate impersonala, structura strict organizata, nivel formal, forma univoca.

Textul evaluativ-interpretativ - explica semnificatia unui obiect, fenomen, produs etc. Exemple : recenzii, cronici, comentarii critice, studii asupra unui autor, a unei opere, a unei expozitii etc. Ii sunt caracteristice : descrierea, informarea, povestirea in legatura cu ,,obiectul'', interpretarea , evaluarea etc.

Textul argumentativ-persuasiv - prezinta opinia, teza, optiunea autorului, pe care acesta o demonstreaza cu probe si argumente. Scopul este convingerea destinatarului. Exemple : discursul politic, pledoariile avocatilor, predicile, textele publicitare etc.

Textul poetic - exprima sentimentele emotiile, gandurile, aspiratiile autorului prin intermediul mijloacelor lingvistice investite cu functie poetica. Este specific poeziei in diversele specii (epopeea, poem filosofic, elegia, sonet, oda, poezia dramatica sau didactica etc), dar mai ales poezie lirice.

Textul dramatic - este un text literar scris pentru a fi reprezentat pe scena, ca spectacol teatral. Speciile cele mai cunoscute sunt : tragedia, farsa, comedia, drama, poemul dramatic, melodrama. Organizarea textului dramatic contine un numar de acte, impartite in scene.

1.2. Stilurile functionale/limbajele functionale - sunt variante specializate ale limbii literare, supraindividuale, care asisgura comunicarea in sfere de activitate specifice.

Stilurile functionale non-artistice (exceptand stilul beletristic) mai sunt numite limbaje de specialitate sau sectoriale.

In mod traditional, in limba romana sunt recunoscute sapte stiluri functionale : tehnico-stiintific, juridico-administrativ, publicistic, beletristic, colocvial, oratoric, epistolar. Stilul oratoric este asimilat celui juridico-administrativ, iar cel epistolar integrat fie stilului corespondentei oficiale, fie celui colocvial.Caracteristicile fiecarui stil functional sunt determinate de specificitatea situatiei si elementelor de comunicare, de functiile si finalitatile mesajului scris sau oral.

Este important sa amintim care sunt functiile limbii, deoarece criteriul functiei dominante a limbii prezente intr-un text este folosit la intelgerea diverselor variante stilistice. Functiile limbii corespund situarii comunicarii lingvistice in perspectiva unuia dintre factorii comunicarii (emitent, referent, receptor, cod, mesaj si canalul de transmitere) Functiile comunicarii artistice sunt influentate de finalitatea estetica a literaturii si de procesele receptarii si cunoasterii artistice.

Functia informativa (denotativa sau referentiala) este orietntata spre referent si presupune o informare cat mai obiectiva asupra referentului ; functia expresiva (emotiva) reliefeaza atitudinea emitentului fata de cele relatate ; functia fatica - vizeaza canalul de comunicare ; functia metalingvistica, axata pe codul lingvistic ; functia poetica (numita si lirica, estetica, ludica sau retorica) vizeaza obtinerea, cu ajutorul mesajului, a unor efecte artistice ; functia persuasiva (sau conativa) are in vedere receptorul care trebuie influentat, convins ; Majoritatea textelor indeplinesc mai multe functii, dar pentru includerea intr-un stil sau altul, intr-un tip de text sau altul, hotaratoare este functia dominanta. De exemplu, functia referntiala este dominanta in comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, dari de seama, texte tehnico-stiintifice ; ce persuasiva in ordine, decizii, dispozitii, regulamente, discursuri politice, reclame etc ; cea expresiva in memorii, confesiuni, comentarii, interpretari critice etc ; cea fatica in saluturi si formule conventionale, teste de receptare a mesajului telefonic etc, cea metalingvistica, in analizele gramaticale, in dictionare, in texte cu caracter didactic ; cea poetica, in operele literare, dar si in unele mesaje publicitare.

Calitatile generale ale stilului sunt: claritatea, corectitudine, preciza, proprietatea si puritatea, iar cele particulare sunt: concizia, cursivitatea, oralitatea, armonia, ambiguitatea, sugestia etc

a) Stilul tehnico-stiintific -este propriu lucrarilor, comunicarilor, dezbaterilor stiintifice si tehnice. Are functie de cunoastere. Dezvolta un adevarat jargon de specialitate. Genurile de texte specifice: tratatul, sinteza, articolul, studiul, disertatia, eseul, referatul, comunicarea, conferinta, proiectul, prospectul tehnic. Textele sunt foarte rar spontane, sunt elaborate, premeditate si imbraca de obicei forma scrisa, monologata. Functiile dominante sunt cea referential-informativa si cea metalingvistica (metalimbajele specifice domeniilor stiintifice si tehnice). Comunicarea, discursul stiintific este obiectiv, neutru, rational, concis, clar si precis. Compozitia este compacta, riguroasa, austera.

Cateva caracteristici lingvistice :

folosirea substantivelor (termenii de specialitate sau nume proprii); a pronumelor nepersonale (in special cele reflexive- exprimarea impersonala) ;

preferinta pentru persoana a III- a (caracterul obiectiv) si pluralul autorului;

folosirea indicativului si infinitivului;

folosirea citatelor, trimiterilor la alte lucrari;

imbogatirea lexicala prin neologisme internationale, cuvinte ,,savante'' cu prefixoide si sufixoide;

lipsa figurilor de stil cu incarcatura expresiva.

Stilul stiintific serveste ca sursa de imprumut si are atatea variante cate ramuri stiintifice si tehnice exista.

b) Stilul publicistic (jurnalistic) - Se foloseste in mass-media. Are atat forma expozitiva (orala sau scrisa), cat si forma de dialog (oral si scris).

Textele publicistice au functie informativa si persuasiva (introducerea unui curent de opinie, influentarea lectorilor); functia educativa - textele care modeleaza comportamente sociale/individuale.

Genurile sale informative sunt : stirea, nota, reportajul, transmisia directa, cronica, afisul, interviul, comunicatul, iar cele analitice - articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, comentariul, discutia, dezbaterea publica, recenzia, comentariul, portretul, pamfletul etc. Unele dintre acestea, mai ales ultimele enumerate, sunt la granita cu literatura beletristica in intentie si in ceea ce priveste mijloacele stilistice folosite.

- lexicul folosit este bogat si variat, sinonimia este bine ilustrata, putandu-se vorbi chiar de vocabular eterogen si foarte mobil (creatii noi, cuvinte la ,,moda'', neologisme) .

apeleaza la procedee menite sa capteze atentia cititorului: titluri si subtitluri incitante ;

foloseste frecvent, ca mijloace auxiliare, imaginile (fotografii, filme, ilustratii grafice, caricaturi).

- o mare varietate a registrelor stilistice.

- se regasesc multe elemente ale stilului beletristic.

c) Stilul beletristic - il intalnim in operele literare. El ,,recurge la imagini ca procedeu de comunicare''(Ion Coteanu).

Comunicarile specifice sunt scrise sau orale: predomina functia poetica si expresiva, avand ca finalitati comunicarea literara, cunoasterea artistica si emotia estetica.

Este cel mai deschis influentelor altor stiluri si chiar a sferelor neliterare ale vocabularului (elemente populare, familiare, regionale etc.).

Discursul literar (textul artistic) este construit pe conventii estetice. Textul are forta de sugestie, expresivitate, se adreseaza imaginatiei si sensibilitatii.

Foloseste sugestia prin imagine artistica mai mult decat explicatia.

Valorifica toate categoriile lexicale (arhaisme, regionalisme, argou, neologisme), folosind termeni polisemantici care creeaza ambiguitate.

Utilizeaza resursele expresive ale foneticii, lexicului, morfologiei, sintaxei, generand mesaje polivalente..

d) Stilul colocvial (al conversatiei directe) - se intalneste in conversatia particulara, uzuala, in corespondenta particulara (scrisoarea, notita, jurnale intime, biletul). Este un stil spontan, neelaborat, in care domina dialogul oral. Functiile sunt cea informativ-denominativa, cea expresiva (emotiva) si cea persuasiva (corespunzatoare celor trei factori principali ai comunicarii : emitentul, referentul (obiectul comunicarii) si receptorul), cu interventia frecventa a functiei fatice pentru controlul contactului sau bunei circulatii a informatiei, prin vocative, cuvinte de adresare (colega, domnule), indemnuri (fii atent, asculta) formule de politete (permiteti, va rog..) intercalari de confirmarea receptarii mesajului (Chiar asa? Nu mai spune?)

Comunicarea verbala este insotita si de elemente ale comunicarii nonverbale (mimica, semne, gesturi). Ea este degajata, naturala, improvizata, relaxata.

Mijloacele lingvistice sunt sarace; se prefera diminutivele, familiarismele, termenii de argou, regionali; constructiile trunchiate, enunturile fragmentate dau concizie si vioiciune.

e) Stilul oficial-administrativ (juridico-administrativ) - se intrebuinteaza in textele, documentele sau activitatile cu caracter administrativ, juridic, diplomatic, politic, economic. Este stilul relatiilor si corespondentei oficiale, al negocierilor. Cunoaste doua variante: cea juridica (textele de legi si tratatele care le comenteaza) si cea administrativa (actele si documentele oficiale).

Constituit mai ales odata cu aparitia primelor texte juridice in sec. al XVII-lea (Pravila de la Govora, 1640, Pravila lui Vasile Lupu, 1646, Pravila lui Matei Basarab, 1652), stilul juridico-administrativ este cel mai conservator si inchis la influente in raport cu celelalte stiluri, servind ca sursa de imprumut stilului publicistic. Este realizat indeosebi in forma scrisa monologata, dar poate lua si forma dialogului (in corespondenta oficiala, in negocieri, in raporturile cetatenilor cu autoritatile sau in actiunile judiciare; se desfasoara intr-un cadru institutional, local si temporal, precis. Formele sale textuale pot fi: normative (legi, decrete, hotarari, ordonante, instructiuni, circulare etc), de documentare (procesul-verbal, memoriul, protocolul, rezolutia, contractul etc.), de informare (anuntul, declaratia, instiintarea, notificarea, formularul de inscriere, telegrama, curriculum vitae), de serviciu (tabel nominal, inventarul, factura, bonul), de corespondenta (scrisoarea, oferta etc).

Este mai putin diversificat decat alte stiluri, avand cateva variate interne: limbajul juridic legislativ (conservator, nediferentiat), limbajul juridic oratoric (caracter oral, deschis aparitiei stilurilor individuale), limbajul administrativ, limbajul corespondentei de afaceri, politic, diplomatic.

Functiile dominante sunt: cea denominativ-referentiala si cea persuasiva (destinatarul fiind avut permanent in vedere in formularea comunicarilor specifice). Functia metalingvistica intervine frecvent, prin definirea termenilor administrativi si juridici.

Comunicarea are ca dominanta functia informativa. Formele sale orale sunt: toastul, discursul, interventia, alocutiunea.

Este un stil obiectiv, neutru, impersonal, clar, precis. Textele redactate in stil oficial abunda in formule, clisee, tipare sintactice oficializate prin uz.

Vom observa in continuare cateva particularitati ale stilului corespondentei oficiale .

Stilul corespondentei oficiale

Particularitatile stilului

Stilul corespondentei oficiale are caracteristicile stilului oficial-administrativ si prezinta anumite particularitati lexicale, morfologice, sintactice si stilistice.

a) Particularitati lexicale

Stilul scrisorilor oficiale reprezinta forma specifica de exprimare a ideilor, modul in care lexicul este folosit in comunicarea gandurilor. Lexicul disponibil, mai ales ansamblul substantivelor, adjectivelor, verbelor sau adverbelor susceptibile de a fi utilizate este destul de intins, fara a mai vorbi de vocabularul specializat. Cautarea cuvantului ,,potrivit'' nu este un exercitiu de prisos. Rigoarea este o exigenta obligatorie.

Una dintre conditiile importante ca o scrisoare oficiala sa fie bine inteleasa este alegerea unui vocabular potrivit cu notiunile, ideile, faptele sau problemele tratate. Astfel, se aleg din volcabularul general numai cuvinte si expresii potrivite cu fondul de notiuni si idei al scrisorii respective, evitandu-se utilizarea cuvinelor si expresiilor arhaice, regionale, de argou si jargon. Cuvintele trebuie folosite corect, iar autorul scrisorii trebuie sa cunoasca foarte bine atat forma, cat si sensul lor.

Se va acorda atentie cuvintelor polisemantice - cuvinte cu forma identica, dar care prezinta diferente de sens. De exemplu, cuvantul adresa are - in limbajul administrativ - doua sensuri: indicatie (pe scrisori si colete), cuprinzand numele si domiciliul exact al destinatarului si comunicare in scris (scrisoare adresata unei organizatii sau unei persoane fizice). In franceza, ,,secretaire'' desemneaza totodata functionara care se ocupa de anumite probleme administrative, dar si mobila cu sertare avand pupitru pentru scris. Contextul este cel care face diferenta.

De asemenea, trebuie sa avem grija la folosirea corecta a cuvintelor paronime (cuvinte cu forma sonora asemanatoare, dar cu inteles complet diferit). De exemplu: original (act) si originar (loc de origine) sau alocatie (ajutor in bani pentru copii) si alocutie/alocutiune (discurs, cuvantare ocazionala); acceptare (acord, consimtamant) - acceptie ; coliziune :soc intre corpuri care se intalnesc - coluziune : intelegere secreta, cardasie ;

Cel ce scrie o scrisoare sau un act trebuie sa aleaga dintr-o serie sinonimica (cuvinte diferite ca forma, dar asemanatoare ca sens), acel cuvant care sa exprime cel mai bine sensul dorit. De exemplu, intre baza, fundament, temelie se alege cuvantul baza pentru sintagma baza materiala; dintre cuvintele operare, prelucrare, procesare se alege cuvantul procesare, in sensul procesare de text.

Eroarea de exprimare constand in alaturarea a doua sinonime se defineste prin pleonasm. In corespondenta trebuie evitate pleonasmul si tautologia. De exemplu, nu vom folosi: ,,va reamintim inca o data" (pleonasm) sau ,,ne scuzati pentru intarzierea si amanarea raspunsului" (tautologie). A colabora impreuna - a colabora ;  a prevedea dinainte ; a incepe din nou - a reincepe etc.

In ceea ce priveste folosirea neologismelor, desi limba romana permite o exprimare precisa si nuantata, atunci cand nu se pot gasi corespondente in limba pentru anumiti termeni, se impune intrebuintarea lor. De exemplu, pentru aparatura moderna de birou: computer, hard-disk, soft, sau termeni in relatiile de piata: marketing, sau pentru referinte la produse: design etc.

Folosirea terminologiei de specialitate, evitarea repetitiilor si a cuvintelor inutile din domeniul respectiv dau textelor concizie. Un termen de specialitate poate exprima cel mai exact si concis notiunea sau situatia tratata si poate exprima ideea unei propozitii intregi. De exemplu, pentru a numi modalitatea de plata pana la bordul unui vas se foloseste expresia - "franco-bordul vasului".

Amintim cativa termeni de specialitate folositi in practica lucrarilor de secretariat si corespondenta: antet, adresa, adeverinta, alineat, anexe, arhivare, borderou, clasare, curriculum vitae, dosar, deviz, indicativ, indosariere, mandat, parafa, procura, procesare, rezolutie, rezolvarea corespondentei, snuruire etc.

In corespondenta oficiala, se admit formule personalizate de adresare/incheiere.

Alegerea cuvintelor cu un grad corect de specificitate si precizie face scrierea mai convingatoare si mai clara. Folosirea cuvintelor exagerat de abstracte se datoreaza, in mare parte, unor factori ca: nesiguranta, comoditate, lipsa de informatie, precum si diferitilor factori de teama (de a nu omite ceva, de a nu divulga ceva, de a nu pierde din importanta etc.). Cei ce utilizeaza cuvinte pretentioase si savante cred, in mod gresit, ca aceasta insemna a scrie bine.

De asemenea, se cere din partea celor care redacteaza corespondenta o pregatire adecvata prin cursuri in domeniul stiintei organizarii si conducerii (management), consultarea dictionarelor de specialitate etc. Toate acestea au drept scop imbogatirea cunostintelor aplicabile in domeniul respectiv de activitate.

b) Particularitati morfologice

In redactarea corespondentei oficiale se respecta formele gramaticale cerute de gramatica limbii romane, dar sunt si anumite particularitati:

folosirea pluralului in loc de singular la pers. I , neconcordanta intre numarul real si cel gramatical (se numeste pluralul autoritatii): "Va rugam sa.", "Confirmam primirea ofertei dv.."; semnatarul reprezentand o autoritate. La persoana a II-a se utilizeaza formele de politete ale pronumelui personal "dumneavoastra" care se acorda cu predicatul la plural: "Dv. veti primi", iar in cazul predicatului nominal, cu verbul copulativ la plural, dar cu numele predicativ la singular: "dv. sunteti reprezentantul firmei".

folosirea neconcordantei intre timpul real si cel gramatical, in unele situatii, prin folosirea verbului reflexiv la prezent in loc de viitor, cu scopul de a da impresia de siguranta si nu de eventualitate. De ex.: "marfa se livreaza la data ." in loc de ,,. se va livra" sau pentru numirea in functie: ,,se numeste in functia de . " in loc de ,, se va numi in functia de .".

folosirea reflexivului pasiv in locul diatezei pasive: ,,expozitia s-a deschis" in loc de ,,expozitia a fost deschisa"; reflexivul impersonal inlocuieste diateza activa: ,,se certifica vechimea in functie " ,,se aplica regulamentul ". Aceste exprimari precizeaza ca fapta sau actul respectiv sunt produse de o autoritate, nefiind vorba de o implicare personala.

- folosirea gerunziului la inceput de fraza: acesta la prezent sau la trecut se raporteaza intotdeauna la subiectul propozitiei principale. Astfel, formularea :"Multumindu-va pentru scrisoare, primiti, Domnule, asigurarea inaltei mele consideratii"- este gresita. Participiul prezent il implica pe autorul scrisorii, in timp ce imperativul se adreseaza destinatarului. Aceasta lipsa de coerenta va fi evitata alegand formula: "Multumindu-va pentru scrisoarea dv., va rog sa primiti "

evitarea folosirii imperativului si a expresiilor imperative. In scrisorile de indrumare si control se foloseste infinitivul sau viitorul indicativ cu valoare de imperativ: ,,a se urmari indeplinirea formalitatilor" ,,Serviciul Personal va aduce la indeplinire ", ,,Vor fi sanctionati ." etc.

abundenta constructiilor cu genitivul si dativul (aplicarea prevederilor, in conditiile legii, conform deciziei, in scopul obtinerii);

frecventa mare a substantivelor, mai ales a celor provenite din infinitive lungi (rezolvare, solutionare, reglementare etc.), a pronumelor nepersonale (oricine, toti, fiecare etc), a prepozitiilor si conjunctiilor, neutralizarea opozitiei de gen la unele substantive ,,personale" (inculpat, invinuit, donator, contribuabil, petent etc) si predominarea singularului (Invinuitul, Proprietarul, Reprezentantul are dreptul.).

Pronumele pesonale trebuie sa corespunda in gen si numar cu cuvantul al carui substitut sunt. De exemplu : Auditoriul a apreciat interventia sa; la sfarsitul conferintei, ei au aplaudat puternic este gresit; corect vom spune : Auditoriul a apreciat interventia sa; la sfarsitul conferintei, el a aplaudat puternic.

c) Particularitati de ordin sintactic

In scrisorile si actele oficiale se respecta regulile stabilite de sintaxa limbii romane, dar si in acest domeniu exista anumite particularitati:

folosirea ordinii directe in propozitie si fraza (subiect si determinantii sai, predicatul si determinantii sai); ordinea inversa este preferata de stilul literar, istoric;

construirea de propozitii si fraze scurte. Frazele lungi, topica inversata dau nastere la confuzii, producand dificultati de intelegere;

inlocuirea subordonatelor cu parti de propoztie corespunzatoare, cand acest mod de constructie scurteaza textul, marind precizia exprimarii. In loc de ,,Marfa comandata de dv., pe care am livrat-o la data de ." vom spune ,,Marfa din comanda dv. nr. , livrata la data de .";

evitarea constructiilor infinitivale sau a constructiilor care exprima generalizare sau eventualitate;

introducerea unor formatiuni lexico-sintactice stereotipe care exprima cauza (,,din cauza ") sau consecinta (,,de unde rezulta ca "), a unor expresii precum ,,..am incheiat prezentul procesul-verbal in ..exemplare", ,,in mod nemijlocit..", ,,in mod obligatoriu " (in loc de ,,nemijlocit", ,,obligatoriu". Putem spune ca textele care abunda in formule, clisee, tipare sintactice oficializate prin uz sun caracteristice corespondentei oficiale, deci stilului oficial-administrativ.

d) Particularitati stilistice

Principalele caracteristici ale stilului corspondentei oficiale sunt: corectitudinea, claritatea, concizia, precizia, sobrietatea si oficialitatea, politetea si demnitatea, naturaletea si simplitatea.

Corectitudinea - impune respectarea intocmai a normelor, formelor si regulilor gramaticale, ortografice, de punctuatie, de fonetica. In corespondenta, corectitudinea stilului este urmarita si pentru exigente speciale. Scrierea corecta a unei scrisori exprima in mare masura respectul pe care il datoreaza si il manifesta expeditorul fata dedestinatar. Corectitudinea in corespondenta contribuie la evitarea confuziilor si interpretarilor gresite. Este suficien sa plasam incorect o unei virgula, pentru a schimba intregul sens al unei frazei. Folosirea permanenta a Indreptarului Ortografic, Ortoepic si de Punctuatie, a altor manuale, nu este o dovada de incultura, ci, dimpotriva, de cunoastere si dorinta de perfectionare. Lipsa corectitudinii duce la greseli de limba ca: anacolutul (discontinuitate sintactica generata de intreruperea unei constructii initiale si continuate cu o alta constructie), solecismul (nerespectarea acordului sintactic, a regimului prepozitiilor si conjunctiilor).

Cand ne referim la corectitudine, avem in vedere nu numai aspectele gramaticale, ci si pe cele legate de continutul propriu-zis al mesajului (cifre, date, cotatii etc.); scrisoarea poate fi folosita adesea ca document in relatiile dintre parteneri.

Claritatea - este o particularitate comuna oricarui stil, dar in corespondenta, in scrierea documentelor, este urmarita cu multa grija, intrucat este vorba de fapte, fenomene, situatii, drepturi, obligatii, raspunderi, care, daca nu sunt prezentate clar, produc prejudicii partilor. Claritatea se asigura prin evitarea tuturor cuvintelor, expresiilor si formelor gramaticale, care nu au circulatie generala sau care exprima aproximatii, nesiguranta, intelesuri alternative. Claritatea este data pe de o parte de claritatea ideilor si, pe de alta parte, de claritatea limbajului. Claritatea este calitatea fundamentala a stilului. Ea ne da posibilitatea sa intelegem fara prea mult efort gandirea exprimata in scris. Lipsa claritatii genereaza : obscuritatea, nonsensul, paradoxul.

Concizia - este o conditie specifica stilului corespondentei, intrucat scrierea, multiplicarea, lectura etc, necesita cheltuieli de timp si materiale. Aceasta trasatura stilistica se poate realiza prin fixarea ideilor in propozitii scurte, grupate logic in paragrafe si prin folosirea obligatorie a terminologiei de specialitate.

Se vor elimina anumite cuvinte care nu aduc un plus de inteles (lungirea inutila a frazei). De exemplu, vom spune ,,dispozitivul este productiv" in loc de "dispozitivul este bun in ceea ce priveste productivitatea" sau ,,Acest calculator este foarte performant" in loc de ,,acest calculator este de foarte buna calitate si de aceea prezinta performante foarte bune" sau ,,Un paragraf bine scris este unitar, coerent, analitic'' in loc de ,,Un paragraf bine scris este un paragraf care are urmatoarele trasaturi: este unitar, este coerent, este analitic''. In acelasi timp, o scrisoare trebuie sa fie completa. Nimic din ceea ce poate duce la elucidarea problemelor tratate in scrisori nu trebuie omis. Orice omisiune inseamna scrisori suplimentare.

Precizia - se asigura prin utilizarea terminologiei de specialitate, prin folosirea obligatorie a unitatilor de masura oficiale, prin exprimarea in litere, alaturi de exprimarea cifrica ori de cate ori este vorba de sume, cantitati etc. Textele imprecise pot fi prolixe, divagante, difuze etc.

Sobrietatea si oficialitatea - este impusa de faptul ca actele oficiale trebuie sa aiba un caracter obiectiv, impersonal. Sobrietatea este inrudita cu concizia, dar in plus, ea se apropie de aspectul oficial, pe care trebuie sa-l ofere certificarile si toate relatarile care se fac in corespondenta. Comunicarea in actele oficiale trebuie sa fie lipsita de incarcatura afectiva.

Politetea si demnitatea - stilul corespondentei trebuie sa fie prin definitie un stil al politetii si demnitatii. Politetea este ceva elementar, ceva ce sta in firea oricarui om civilizat. Nu costa, dar poate aduce beneficii. A spune ,,multumesc", ,,va rog", ,,apreciez", ,,sunt recunoscator" etc. sunt formulari care trebuie sa fie prezente in orice scriere. In corspondenta nu se admit, sub nici o forma, polemica si limbajul de indignare, chiar si atunci cand emitentul scrisorii a suferit din partea corespondentului anumite neplaceri. Folosirea plurarului autoritatii, al pronumelor de politete asigura aceste cerinte.

Naturaletea si simplitatea. In baza acestor conditii, stilul corespondentei este si trebuie sa fie direct si firesc, nefortat; se impune folosirea cuvintelor simple, nepretentioase. Trebuie sa scriem pentru a exprima si nu pentru a impresiona (prin cuvintele folosite).

Stilul, in scrierea mesajelor, este subordonat unui scop precis, controleaza un anumit impact, ton si este definit de acea alegere a cuvintelor, propozitiilor si formatului paragrafelor, care prin calitatea de a fi potrivita situatiei, contextului si destinatarului produce reactia si rezultatul dorit. Tonul unui mesaj este definit de perceptia destinatarului, de ceea ce citeste el ,,printre randuri" si in spatele cuvintelor. Tonul reprezinta modul in care se spune ceva, atitudinea autorului fata de subiect, reflectata in felul de a prezenta ideile. Cu alte cuvinte ,,tonul face muzica''.Tonul se defineste si prin capacitatea pe care o are stilul unei scrisori de a produce anumite reactii cititorului (destinatarului). Dificultatea controlarii tonului unei scrisori consta in faptul ca acesta este dependent si de perceptia cititorului, perceptie care este strict individuala.

1.4.Abrevieri folosite in corespondenta oficiala

Folosirea abrevierilor prezinta un triplu avantaj: economie de timp in ce priveste redactarea, citirea, dactilografierea documentelor; economie de spatiu in pagina si economie de materiale (hartie, carbon, cartus in cazul folosirii imprimantei).

Deosebit de importanta este insa folosirea corecta a abrevierilor atat din punct de vedere al scrierii lor, cat si al pozitionarii in fraza. Se recomanda utilizarea rationala a abrevierilor. Folosirea excesiva a abrevierilor poate duce atat la ingreunarea citirii si intelegerii cuvintelor si expresiilor pe care le reprezinta, cat si la considerarea scrisorii ca o lipsa de politete fata de destinatar.

In corespondenta oficiala se admit, in general, numai:

abrevieri prevazute de Indreptarul Ortografic al Academiei Romane, pentru cuvinte si expresii din vocabularul obisnuit;

abrevieri consacrate de stiintele teoretice si aplicate in fiecare domeniu de activitate specializat (bancar, financiar, contabil etc.);

abrevieri consacrate in uzanta lucrarilor de secretariat si corespondenta in tara noastra, pentru scrisori intocmite in limba romana;

abrevieri consacrate in corespondenta internationala - cazul scrisorilor adresate partenerilor externi.

Nu se vor folosi abrevieri in titulaturi (se scrie "Domnule Director" si nu "Dl. Director"; "Ordinul nr." si nu "Ord. nr.").

1.5. Punctuatia

Iata cateva aspecte legate de punctuatie, care nu trebuie neglijate. Un text fara o punctuatie corecta face ca mesajul sa fie ineficient, inoperant. Punctuatia poate usura intelegerea continutului unei scrisori prin inlantuirea logica intre diferite propozitii. De aceea, este necesar sa se respecte cu strictete regulile de ortografie si de punctuatie ale limbii romane.

Punctul - semn de punctuatie care se foloseste pentru a indica pauze intre propozitii sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvant. Titlurile izolate, numele proiectelor sau al societatilor nu necesita punct final. Virgula se foloseste dupa: enumerari, apozitie (Ionescu, noul nostru.., va sosi.); atributiva intercalata (Dl Ionescu, pe care l-ati chemat, va veni.); dupa numele locului de expeditie (Paris, la.); vocativul se desparte prin virgula de restul comunicarii: Va rog sa primiti, domnule/domnilor, omagiul celui mai profund respect. Punctul si virgula separa doua propozitii independente din punct de vedere al structurii lor, dar care au legatura de sens. Trebuie folosite cat mai putin, pentru a evita frazele prea lungi.

Doua puncte este semnul de punctuatie care anunta vorbirea directa sau o enumerare, o explicatie, o concluzie si marcheaza totodata o pauza, in general mai mica decat cea indicata prin punct. Ele se pun atat la sfarsitul unei fraze cat si in interiorul ei inaintea unei enumerari, a unei explicatii sau a unui citat. Ghilimele - semn de punctuatie in forma de doua mici unghiuri sau de doua mici virgule dispuse paralel, care inchid intre ele citate, o vorbire directa, titluri de opere ori nume de institutii, cuvinte carora li se da un sens (stilistic) special sau asupra carora vorbitorul vrea sa insiste, traducerea ori sensul unui cuvant. Semnul intrebarii este echivalent cu un punct si se utilizeaza: dupa o intrebare directa (Poti sa vii la scoala ?). NU se foloseste dupa o intrebare indirecta (El a intrebat unde este scrisoare), dupa o intrebare de complezenta (Te rog sa ma lasi sa aflu cat mai curand posibil). Parantezele izoleaza o informatie suplimentara in interiorul unei fraze, un grup de cuvinte, dar nu se incadreaza prin virgule. Punctele de suspensie sau puncte- puncte sugereaza o intrerepere in sirul gandirii, al actiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. Intr-o scrisoare de afaceri este bine sa le evitam. Daca se scrie ,,etc.'', nu se mai adauga punctele de suspensie.

De asemenea, in scrisorile de afaceri nu se foloseste semnul exclamarii. Trebuie sa amintim si faptul ca intotdeauna se lasa spatiu dupa semnele de punctuatie si nu inaintea lor.

II. Retorica

Definitii si scurt istoric

a) Conf. Dictionarului general de stiinte. Stiinte ale limbii, 1997, Retorica este ,,arta si stiinta a elaborarii discursului in general, avand functie primordiala persuasiva, dar si functie justificativa, demonstrativa ori deliberativa''.

Cele mai multe definitii ale retoricii au fost date in antichitate, in conditiile aparitiei si infloririi ei, cand i s-a acordat o maxima importanta pentru rolul sau in functionarea democratica a societarilor grecesti si romane. Cea mai veche definitie a fost data de Corax din Siracuza (aprox. 470 i.e.n): arta vorbirii care produce convingeri'', cea mai larga definitie ii apartine lui Quintilian: ,,ars sau scientia bene dicendi''(arta/stiinta de a vorbi bine).

In vorbirea curenta, termenul de retorica circula, avand, in principal, sensuri peiorative sau neconforme cu esenta sa.De exemplu, se foloseste sintagma "intrebare retorica", cu semnificatia unei intrebari careia i se cunoaste deja raspunsul ori pusa doar de dragul de a fi auzita. Se mai foloseste terminologia "retorica lui x" (sau lui y), desemnand stilul de exprimare, de vorbire al acelei persoane. Mai sunt intalnite expresiile "retorica disperarii" cu sensul de nemultumire acuta, mahnire profunda fata de greutatile vietii sau cea din "retorica dintre x si y", avand semnificatia unei dispute, neintelegeri, certuri intre x si y.

Din punct de vedere etimologic, cuvantul "retorica" provine din latinescul "rhetorica", gr. retorike, care insemna, in antichitate, "vorbitor", orator ori cel ce invata arta elocventei (elocintei). La romani, rhitorul era denumit rhetor, sau magister dicendi, adica maestru in elocinta.

b)Termenii "retorica" si "elocinta" se pot confunda pentru ca intr-un anumit sens ambii desemneaza arta de a vorbi bine si frumos. Dar, ei nu sunt sinonimi. Pe cand elocinta este talentul de a convinge, retorica este arta care dezvolta acest talent. Elocinta

s-a nascut inaintea regulilor retoricii, precum limba s-a format inaintea gramaticii. Retorica se deosebeste de elocventa, precum se deosebeste teoria de practica.

Elocventa - talentul de a convinge - este un dar al naturii, spune Dimitrie Gusti, iar retorica - arta de a conduce talentul -este un fruct al studiului.

Retorica este nu numai o stiinta, ci si o arta. In sensul cel mai general, retorica este arta discursului bene dicendi, adica arta de a vorbi bine, prin discurs intelegandu-se un ansamblu organizat de fraze asupra unui subiect dat. Retorica este arta, teoria si practica influentarii oamenilor prin discurs/vorbire.

Retorica a aparut in Grecia antica, fiind strans legata de activitatile publice si cunoscand o dezvoltare deosebita in sec. al V-lea i.e.n., datorita sofistilor. Termenul de sofist avea sensul de "invatat, savant". Deosebit de cultivati sofistii cutreierau orasele, dand lectii tinerilor, cu plata, initiindu-i in practica oratorica, esentiala pentru castigarea puterii in cetate).

Disciplina de sine statatoare, dispunand de un sistem traditional de reguli si principii referitoare la elaborarea discursurilor, retorica este considerata, nu fara temei, o creatie a grecilor (sec. V i.e.n. la Siracuza) Creatorii ei sunt Corax si Tisias. Ca in atatea alte domenii, acestui popor cultivat si sensibil i se recunoaste si aici prioritatea, iar notiunea de aticism - gustul fin si sigur, puritatea stilistica - definitorie pentru spiritul grec, s-a generalizat. Unii cercetatori apreciaza ca retorica era cunoscuta si in vechea cultura chineza si indica. In China, se pare, in perioada secolului V-III i.e.n. existau scoli de retorica considerate "unul dintre cele mai mari monumente ale istoriei chineze" O astfel de scoala era Mo Tseu, unde se studia teoria adeziunii, in care intrau preocupari de limba, stil si argumentatie.

Cert este insa ca Grecia a dat primii oratori vestiti, manuitori ai cuvantului, ai artei si stiintei persuasiunii: Pitagora, Corax, Tisias, Pericle, Gorgias, Antiphon, Protagoras, Socrate, Isocrate, Demostene.

Tot aici au fost infiintate si au functionat celebrele scoli unde s-a predat retorica: Academia lui Platon; gimnaziul Lykeion fondat de Aristotel; scoala din insula Rhodos, deschisa de Eschine etc. Superioritatea si primordialitatea grecilor constau, in primul rand, in aceea ca ei au inventat, fondat si dezvoltat invatamantul retoricii.

Platon si mai ales Aristotel (care i-a dedicat lucrarea ,,Retorica'') au fundamentat-o din punct de vedere filozofic, iar Demostene, cel mai de seama reprezentant al retoricii din sec. al IV-lea i.e.n, i-a dat o utilizare practica in activitatea politica. Incepand din perioada elenistica, retorica a intrat in procesul de invatamant. S-a bucurat de o deosebita pretuire in Roma antica. Cei mai cunoscuti oratori romani si teoreticieni ai genului au fost Marcus Fabiu Quintilianus (,,De institutione oratoria'') si Marcus Tullius Cicero (,,De oratore'', ,,Brutus'').

Retorica antica s-a dezvoltat in trei directii : curentul asiatic (scoala din Pergam, Asia Mica), caracterizat printr-un stil amplu si inflorat, curentul neoaticist (scoala din Atena), caracterizat prin sobrietate si echilibru, si curentul rodian (scoala din insula Rodos). In Evul Mediu, retorica a fost cultivata in cadrul celor ,,sapte arte libere'', ea devenind o stiinta rigida, ale carei reguli si percepte erau asimilate mecanic, dogmatic. Epoca moderna a subordonat retorica altor domenii (stiintele juridice etc.).

Prin urmare, in sensul cel mai general, retorica este arta discursului bene dicendi, adica arta de a vorbi bine, prin discurs intelegandu-se un ansamblu organizat de fraze asupra unui subiect dat.

Asa cum retorica se poate aplica discursului in sensul clasic, judiciar si politic, ea trebuie sa se aplice si unui curs universitar (prelegere universitara). Important este sa vrei sa convingi.

Invatamantul retoric in Romania. In ceea ce priveste retorica, tara noastra nu se poate compar cu Grecia sau Roma antica, dar asta nu inseamna ca elocinta a lipsit, ca printre stramosii nostri nu au existat oameni cu harul de a vorbi, de a captiva aquditoriul, de a indemna la actiune, de a da sfaturi si de a fi ascultati. Aceste calitati le aveau marii conducatori militari si politici, preotii si regii acelor vremuri : Burebista, Decebal etc si mai tarziu Gelu, Glad, Basarab I sau Stefan cel Mare. Domnitorii nostri aveau sfaturi, in care, asa cum ne spune Miron Costin ,,vorovind o treaba se framanta cu vorba lucrul : unul una, altul alta, raspunzand se lamureste lucrul care e spre indemana''

Una din cele mai vechi scoli in care s-a predat si retorica, se pare ca a fost Scoala latina de la Putna, datand din sec. XV.

Aici sunt mentionati "ritorul" Eustatie prin 1493 si ritorul Lucaci prin 1581; in aceasta scoala erau studiati Platon, Aristotel si Cicero. Pe langa retorica, mai erau predate logica, gramatica, dialectica etc. Scoala, se pare, va functiona pana prin 1780, cand va fi inchisa ca urmare a infiintarii "Scoalei duhovnicesti", de catre Vartolomeu Mazareanu si Iacob Putneanul.

In sec. al XVII-lea, tot o "Scoala latina" (collegium sau gymnasium) se pare ca a functionat la Cotnari, intre 1646-1650). De asesmenea, la Targoviste, intr-o scoala greco-latina, Paisie Ligaridis, va preda retorica in greceste si latineste.

Un rol insemnat pentru cultura romaneasca l-a jucat Scoala de la Sf. Sava din Bucuresti, infiintata prin anul 1695, dupa unii de Serban Cantacuzino, dupa altii de Constantin Brancoveanu, devenita apoi Academia domneasca.

Invatamantul aici avea un caracter enciclopedic, mai mult de cultura generala, dupa traditia medievala. La Sf. Sava se folosea pentru predarea retoricii tratatul francezului Coridaleu "Introducere in arta retorica", in realitate, un comentariu amanuntit al Retoricii lui Aristotel.

In Moldova, retorica se va studia si la Seminarul de la Socola; din 1853-1854, ea e predata de Filaret Scriban; din 1860, profesor de gramatica si retorica va fi numit Gheorghe Erbiceanu si din 1873 Gheorghe Costachescu. In Transilvania, la Blaj, in a doua jumatate a secolului XVIII, retorica apare in programul de studiu al gimnaziului romanesc.

In Transilvania, retorica se va preda impreuna cu istoriografia, pana catre anul 1920, cand la toate clasele ciclului superior se va introduce un singur manual: cel de limba romana, al lui M. Dragomirescu si Gh. Adamescu.

Manualele de retorica :

1. Retorica, adica invatatura si intocmirea frumoasei cuvantari este prima carte de retorica romaneasca; a aparut in 1798 si apartine lui Ioan Molnar Piuariu

2.. Curs de retorica a lui Simeon Marcovici. Cursul lui Marcovici este, deopotriva, o teorie a argumentarii si una a literaturii; a aparut in 1834.

3. Retorica pentru tinerimea studioasa''.(1852) a lui Dimitrie Gusti: "

Oratori romani

Primii oratori romani au fost dascalii, entuziasti pedagogi, care au contribuit prin ideile si activitatea lor la renasterea culturala si nationala a secolului XIX. Cei mai de seama sunt: Gheorghe Lazar, Petrache Poenaru, Ion Maiorescu. Gheorghe Lazar prin lectiile sale, transmitea elevilor nu numai cunostinte pozitive, ci se straduia sa le destepte si "simtamantul national", sa-i convinga ca stiintele pot fi invatate in limba "maicii noastre". "Vorbea ca un profet" - ne spune Christiam Tell.

Oratorii pasoptisti si ai Unirii de la 1859.

Revolutionarii de la 1848, in special Ion Heliade Radulescu si Simion Barnutiu, precum si cei care au pledat pentru unitatea nationala (Unirea din 1859) vor fi foarte aproape de ceea ce se numeste ,,arta oratorica'' : I.C.Bratianu, Vasile Boerescu, Barbu Catargiu, T.Maiorescu, M.Kogalniceanu (denumit Demostene al romanilor), C.A.Rosetti, Delavrancea s.a. Despre Delavrancea, contemporanii si posteritatea recunosc in el ,,simbolul artei oratorice romane'' (Cella Dima, De la vorbire la elocintei, Editura Albatros, 1982, p. 224), Iar Titu Maiorescu il considera ,,cel mai mare orator roman''.

2.2. Discursul; structura discursului

Termenul provine din fr. discours, lat. discursus ,,alergare incoace si incolo''. Este o specie a genului oratoric, constand intr-o expunere facuta in fata unui auditoriu, pe o tema politica, morala, literara etc. Originile discursului sunt foarte vechi, el fiind atestat in cartile sacre ale Indiei, Persiei, Egiptului si Chinei, in Biblie. Marturii indirecte asupra lui gasindu-se si in vechea pictura si sculptura a lumii. Discursurile se clasifica in :discursuri politice (rostite in adunari publice, in parlament etc.), academice (la deschidere si inchiderea unei sesiuni, cursuri, congrese etc., la primirea de noi membri - discurs de receptie), funebre, religioases, panegirice, juridice etc. Traditia aristotelica subdiviza discursul in demonstrativ (referitor la fapte prezente) deliberativ (avand ca obiect viitorul ) si judiciar (prin care se pledeaza in fata unei instante judecatoresti), insa clasificarea dupa circumstantele rostirii pare mai adecvata.

Cicero spunea ca, indiferent de imprejurarea in care se rosteste, el trebuie alcatuit astfel incat ,,sa convinga, sa placa si sa determine aderarea, induplecarea auditorului''.

Vechile canoane impuneau discursului o structura formata din sase parti : exordiul (o scurta introducere), propozitia (adica diviziunea partilor subiectului tratat), naratiunea, probarea (confirmare, agrumentarea celor sustinute), respingerea sau negarea (menita a preintampina posiblilele obiectii) si peroratia (reargumentare adevarurilor enuntate initial si mai ales convingerea si captarea bunavointei auditorului sau a cititorului).

Incepand cu perioada clasicismului, prin Discurs s-a inteles si orice expunere metodica.

Chiar daca nu suntem politicieni, actori, profesori sau o persoana publica, cu siguranta, macar o data in viata am fost sau vom fi in situatia de a tine un discurs.

Discursul reprezinta obiectul retoricii, partea cea mai importanta a acesteia. Chiar daca exista mai multe tipuri de discurs (judiciar, politic, didactic, parlamentar etc.) si stilul autorilor diferit, totusi exista anumite reguli care trebuie respectate cu ocazia pregatirii si expunerii unui discurs.

Pregatirea unui discurs este un proces tehnic, care necesita timp si o buna documentare (ca surse de documentare: bibliotecile, arhive, alte materiale scrise pe aceeasi tema, carti, reviste, Internetul etc., iar folosirea fiselor este una dintre cele mai recomandate metode de documentare).

Ca si alte moduri de comunicare discursul ascunde intrebarile: care este scopul ? (de a informa, a descrie, a instrui sau explica, a convinge, a influenta sau a inspira) ; Cui ma voi adresa ? (numarul, varsta, tipul persoanelor, barbati, femei, nivelul intelectual, cunostintele generale despre tema, motivele lor de a participa si atitudinea acestora); Cum voi comunica ? Care este durata expunerii ? (timpul este suficient pentru subiectul ales ?) Unde are loc evenimentul ? (intr-o ambianta familiara publicului sau familiara pentru noi ? daca nu, trebuie sa vizitam locul inainte de discurs, sa verificam tipul camerei, inaltimea, iluminatul, echiapmentul disponibil etc.). Practic aceste elemente vor dicta atat tema, tonalitatea discursului, cat si limbajul folosit. Nivelul de educatie, asteptarile, valorile proprii trebuie respectate si luate in calcul. De asemenea, oratorul trebuie :

- sa identifice ce are de spus (sau de scris) - inventiunea;

- sa puna intr-o anumita ordine ideile gasite - dispozitiunea;

- sa selecteze cei mai potriviti termeni pentru a exprima aceste idei - elocutiunea

Oricare ar fi tema discursului, structura continutului comunicarilor determina motivarea ascultatorilor de a urmari expunerea vorbitorului. De asemenea, structura discursului ofera vorbitorului posibilitatea sa-si urmareasca ideea centrala si modul cum urmeaza sa o sustina in vederea convingerii audientei. Trebuie stabilit foarte clar socpul discursului si care sunt principale puncte de discutat.

a) Partile componente ale discursului sunt: introducerea, cuprinsul, incheierea (concluzia).

Introducerea este partea de inceput a unui discurs, care va trasa linia de desfasurare a discursului, continand ca elemente principale: salutul, prezentarea personala (nume si prenume), enuntarea temei, prezentarea ideii principale a discursului (si a argumentelor) ; explicarea unor termeni care urmeaza a fi folositi (daca este cazul). Enuntarea temei, a ideii principale, inca de la inceputul discursului, este necesara pentru a putea oferi publicului o imagine despre intregul continut si de a-i capta atentia. Putem spune ca introducerea are 4 functii : de a directiona atentia ; de a stabili tonul; de a crea imaginea publica a oratorului (primul contact este foarte important, publicul judeca oratorul de la primele cuvinte, acordandu-i sau nu incredere); de a schita directia de dezvoltare a textului.

Ce ar mai putea contine introducerea (in functie de text) ?

o anecdota care il aduce pe ascultator intr-o stare afectiva favorabila receptarii ;

ceva socant, neasteptat, incitant, care produce suspans (ascultatorul va fi curios sa afle continuarea) ;

un exemplu, o scurta ,,povestire'' personala, care umanizeaza textul ;

un apel abil la empatie, pentru a crea sentimentul complicitatii dintre autor si ascultator ;

o legatura cu un alt text, cu putere de evocare pentru ascultator, inducandu-i astfel o stare de spirit pozitiva ;

o intrebare retorica, prin care auditoriul este implicat in text si motivat sa asculte pentru a gasi raspunsul propus de vorbitor ;

prezentarea contextului in care trebuie incadrate ideile ce vor fi dezvoltate ;

un citat - inceperea discursului cu citate este o metoda extrem de utila si cel mai adesea eficienta. Citatul trebuie sa fie ales cu grija, iar autorul lui sa fie cunoscut publicului. Nu trebuie sa fie prea lung, dar relevant pentru subiectul discursului.

Alegerea unei sau a alteia dintre aceste modalitati depinde de tipul de text, de locatie, de public, de personalitatea vorbitorului, de structura textului, de inspiratie. Introducerea nu trebuie sa fie foarte lunga, ci proportionala cu dimensiunile textului, dar si o introducere prea scurta ii poate ridica ascultatorului multe semne de intrebare. O introducere buna trebuie sa fie scurta, dinamica, sa mearga direct la tinta, sa il capteaze pe ascultator ca sa asculte discursul pana la sfarsit.

Ce nu ar trebui sa contina introducerea ?

formulari stereotipe de genul : ,, in cele ce urmeaza ne vom opri asupra''sau ,,obiectul discursului este'' sau ,,Am marea placere sa''

afirmatii vagi ;

scuze adresate de vorbitor ascultatorilor (vorbitorul nu trebuie sa se simta nesigur pe cunostintele si abilitatile sale in legatura cu tema discursului) ;

lamentari ;

comentarii asupra subiectului ( ,, este un subiect foarte interesant pentru mine'', dintotdeauna acesta a fost subiectul meu preferat'' etc.).

Iata un exemplu de formula de salut pentru inceputul unui discurs :

Domnule presedinte/oaspete de onoare/ambasador.stimati invitati, delegati, jurnalisti, doamnelor si domnilor ; Salutul general: bun venit la.(numele exact al evenimentului), organizat/gazduit/patronat de .(numele exact al organizatiei); Ocazie: cateva cuvinte despre importanta evenimentului ; Salut special: Salutam participarea (se respecta ordinea din deschidere: presedinte/oaspete de onoare/ambsador.) Incheiere introducerii: speram ca intalnirea va fi utila/memorabila/ folositoare.

Cuprinsul se prezinta ca o succesiune de parti. Fiecare parte contine o singura idee principala, pe care vorbitorul o prezinta, o detaliaza, o analizeaza, o argumenteaza, o exemplifica. Intre parti, autorul trebuie sa stabileasca o legatura incat textul sa capete continuitate, complexitate, ritm alert. Cuprinsul este partea discursului in care se prezinta agrumentele si se aduc dovezi in sprijinul acestora. Pe parcursul acestei sectiuni trebuie urmarite: dezvoltarea ideii principale, argumentatia, exemple care sa sustina argumentele. Exemplele trebuie sa fie scurte, familiare si concrete. Ele trebuie alese cu grija inaintea expunerii. In cazul unor expuneri mai lungi, pentru a mentine treaza atentia publicului, se folosesc anumite tehnici.

Orice vorbitor doreste sa-si convinga auditoriul de justetea punctului sau de vedere. El vrea sa se impuna in ochii ascultatorilor, sa-i convinga. Pentru a reusi acest lucru, trebuie sa-si organizeze foarte bine argumentatia. Argumentatia este o parte foarte importanta a discursului pentru ca telul principal al celui care vorbeste este de a dovedi auditoriului ca un lucru este adevarat, just, sau bun si de a determina adeziunea acestuia.Etapele argumentatiei eficiente sunt: prezentarea textului astfel incat auditoriul vizat sa poata lua contact cu el; captarea atentiei; implicarea publicului. O argumentatie eficienta presupune: palnificarea argumentelor; strangerea dovezilor; analiza publicului; prezentarea ideilor intr-o ordine adaptata intereselor publicului ;

Simpla afirmatie a unei idei, fara a aduce elemente suplimentare, exemplificari va duce la esec. Exista doua tehnici fundamentale de exemplificare : tehnica exemplelor multe si scurte, aducand, prin fiecare in parte, un nou argument in favoarea celor sustinute de orator si tehnica exemplului dezvoltat (presupune un singur expemplu pe care vorbitorul il analizeaza in detaliu). Ca sa-si atinga scopul, aceste exemple trebuie sa fie relevante, reprezentative pentru lucrul exemplificat etc.).

Incheierea (concluzia) trebuie sa ofere o privire de ansamblu asupra discursului. Daca timpul permite, se are in vedere: explicarea eventualelor neclaritati aparute de-a lungul discursului (atunci cand acestea au un rol cheie in intelegerea argumentelor), accentuarea punctelor puternice ale discursului (ofera garantie sporita ca acestea au fost retinute). Pe parcursul concluziei se urmareste atingerea unui tonus maxim, scopul fiind convingerea audientei asupra celor expuse, evitandu-se agresivitatea.

In functie de text si de context, incheierea mai poate contine:

un accent mai special in legatura cu subiectul, pentru a-l face demn de retinut prin noutate ;

un apel la emotie ;

o anecdota sau o povestioara ;

citate (folosite si in introducere pot demonstra diversitatea cunostintelor si pot conferi credibilitate performantelor vorbitorului);

o intoarcere la punctul de pornire (introducere), relevand modul in care cele relatate au modificat ideea de la care s-a pornit ;

o intrebare adresata auditoriului pentru a-l face sa se gandeasca la tema respectiva si dupa incheierea discursului.

Exemplu de formula de incheiere a unui discurs : concluzia: cat de important a fost evenimenul; multumiri speciale (invitatului special, celor care au contribuit, asistentilor, participantilor) ; speranta unei noi intalniri. De evitat expresii stereotipe ca : ,,In incheiere..'', In concluzie'', ,,Un alt lucru doresc sa spun, inainte de a incheia''

b) In functie de stilul oratorului acesta poate folosi mai multe tehnici  : material scris (avantaj : nu uitam nimic; dezavantaje: nu avem contact vizual cu auditoriu, este anulata gestica si mimica oratorului, se pierde interesul, monotonie), material memorat (avantaje: stabilim comunicare si interrelationare; dezavantaj: ne putem pierde ideile si succesiunea lor, daca nu avem memorie buna si nu strapanim bine subiectul), discursul spontan (avantaje: comunicare perfecta cu publicul, empatie, spontaneitate; dezavantaj: improvizare, trebuie sa gandim rapid si sa sa sintetizam rapid informatii), discursul cu notite (avantaje: flexibilitate, spontaneitate, transparenta, permite contactul vizual, prezentarea agreabila; dezavantaje: nu are).

S-a demonstrat impactul pozitiv pe care il are prezentarea verbal-vizuala (retroproiectorul, machete, tabele, grafice etc.) asupra auditoriului. Avantaje: capteaza atentia, mesajul vizual intareste pe cel verbal, elimina monotonia, plictiseala, sprijina memoria oratorului; dezavantaje: utilizarea excesiva duce la diminuarea contactului oratorului cu sala; unele concepte nu se pot vizualiza; suportul tehnic poate ceda in orice moment al prezentarii). Comunicarea vizuala este privita ca o latura complementara a comunicarii verbale.

Graficul este un desen in care reprezentarile se fac cu linii, curbe, puncte sau figuri geometrice. Ca regula generala, limbajul grafic trebuie folosit doar atunci cand are relevanta si utilitate in contextul general al mesajului.

Folosirea culorii in mesajul grafic - trebuie sa fie functionala, nu decorativa. Scopul folosirii culorii trebuie sa fie acela de a intari mesajul si a-l face mai usor de inteles. Ca instrument in comunicare, culoarea ajuta la concentrarea atentiei si la explicarea corelatiilor.

Cateva reguli de folosire a culorii : deoarece culoarea va atrage si va focaliza atentia, ea se foloseste pentru accentuarea in titluri, in redarea tendintelor, a informatiilor importante etc. Atentie la consecventa in folosirea aceleiasi culori pentru acelasi lucru;

- culoarea se poate folosi la identificarea unei teme recurente (ex. datele apartinand unor anumite firme apar in toate graficele prezentate in aceeasi culoare)

culoarea semnifica un anumit lucru, este interpretata in general de fiecare dintre noi, si de aceea are rol de simbol in limbajul grafic (ex. deoarece rosu se foloseste la semafoare ca stop, in afaceri adeseori semnifica ,,atentie'', ,,pericol'', galben - pentru a proceda cu atentie, verde, pentru a simboliza lipsa de pericole sau probleme.

Tabelele sunt cele mai simple forme de reprezentare vizuala si constau intr-o aranjare ordonata a elementelor in coloane si linii orizontale, permitandu-i receptorului sa perceapa semnificatia elementelor prezentate si, in acelasi timp sa nu ia in considerare acele elemente care sunt irelevante.

Pentru succesul discursului sau, vorbitorul trebuie sa aiba in vedere urmatoarele:

- folosirea unui limbaj pictural, ilustrativ, marind astfel probabilitatea memorarii celor spuse de catre ascultatori ;

evitarea cuvintelor straine inutile si folosirea cuvintelor romanesti ;

folosirea exemplelor si analogiilor (metafore), pentru a face tema mai interesanta ;

utilizarea frazelor scurte ;

vocabularul adecvat ;

intercalarea abila a pauzelor si accenturea intentionata ofera celor spuse puterea de convingere necesara. Pentru a rafina aceasta tehnica, trebuie sa citim regulat, cu voce tare, cateva pagini dintr-un volum de poezii, facand pauze in locurile potrivite si pronuntand cuvintele clar si inteligibil, inclusiv consoanele si terminatiile cuvintelor (repetand acest exercitiu, ne vom dezvoltat capacitatea de temporizare corecta si dozare adecvata a rostirii) ;

atitudinea mentala marcheaza situatia in mod subtil, iar ascultatorii simt daca ne face placere sa vorbim cu ei (cei convinsi, in sinea lor, de importanta temei tratate, emana aceasta convingere si spre auditoriu. Buna retorica vine din inima !). In acest sens, iata cateva sfaturi : faceti cunostinta cu propria voce si indragiti-o ; automotivati-va, inainte de a spune ceva important; invatati sa pretuiti aparitia tracului, ca sursa de putere; credeti in succesul propriilor alocutiuni; acceptati-va greselile si considerati-le noi sanse pentru a invata; vorbiti cu angajament si entuziasm; laudati-va launtric pentru bunele prestatii in discutii si prezentari;

folosirea notitelor: chiar si cei mai buni si recunoscuti oratori folosesc notite pentru ca: memoria poate juca feste; ajuta sa nu omitem ideile, sa dezvoltam argumentari extrem de complicate; asigura succesiunea corecta.

exersarea discursului.

Asa cum am mai spus, retorica este arta vorbirii, aptitudinile retoricii ajutand in argumentare si convingere. Nu conteaza atat ceea ce se spune, ci cum se spune. Retorcia are ca obiect discursul, dar oratorul este figura centrala ; el pregateste discursul, il sustine, doreste sa convinga si sa aiba succes.

Retorica abila este utila pentru prezentarea optima a propriei competente profesionale, pentru convingerea celorlalti de importanta propriilor idei si pentru stapanirea situatiilor dificile in discutii.

Cei inabili, din punct de vedere retoric, dispun de talentul de a-si plictisi si de a-si ,,adormi'' partenerii de discutie, cu toate ca sunt, adesea, persoane foarte inteligente si perspicace. Dar ei isi ingreuneaza inutil existenta pentru ca se concentreaza exclusiv pe continutul cuvintelor lor, neglijand faptul ca ambalajul incitant este la fel de important ca si transmiterea argumentelor competente.

Cei abili, din punct de vedere retoric, conving prin aparitia lor plina de umor, farmec si vioiciune. Ei sunt invitati indragiti la festivitati, comunicari, sedinte si toti asteapta cu nerabdare ca acestia sa ia cuvantul. Prin felul lor, ei deschid inimile oamenilor care ii asculta cu placere, pentru ca sunt capabili sa confere continutului forta de expresie necesara. Acesti artisti ai comunicarii se pricep sa-si entuziasmeze, fara efort, auditoriul.

Retorica are ca obiect discursul, dar oratorul este figura centrala; el pregateste discursul, il sustine, doreste sa convinga si sa aiba succes. Exista anumite reguli ce trebuie observate si respectate, legate de caracterul oratorului, de pregatirea lui speciala, de regulile ce trebuie sa le respecte avocatul cand ia un proces, cand il studiaza si cand pledeaza. Oratorul nu trebuie doar sa convinga, ci sa si miste, si sa delecteze auditoriul, ceea ce pretinde in plus, avant, putere si farmec.

c) Importanta au si fizicul oratorului, prestanta, gestica, mimica, privire, relatia cu auditoriul. Ele influenteaza contactele interumane, de cele mai multe ori, pe cai inconstiente.

Fizicul oratorului: Prestanta unei persoane, trasaturile fine, distinctia sunt in avantajul oratorului. Auditoriul este sensibil la aspectul exterior al celui care vorbeste. In ceea ce priveste tinuta sfatul meu este : imbracati-va pentru succes !

Dar un orator urat ? Aici cred ca lipsa de prestanta e mai dezavantajoasa decat uratenia. Sarmul personal, scanteia de geniu pe care o are un om, fac ca uratenia sa nu cantareasca prea mult in fata auditoriului. Din cele mai vehi timpuri, auditoriul a pus pret pe ceea ce spune oratorul, pe calitatile sale nu pe fizicul sau.

Studiile spun ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicarea verbala, 38% pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului. De aceea, pentru un vorbitor de succes este esential sa inteleaga importanta pe care o are comunicarea nonverbala in cadrul unui discurs si cum poate fi imbunatatita aceasta componenta a persuasiunii. Fiecare individ are capacitatea innascuta de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. De aceea, pentru a atinge nivelul de competenta necesar, el trebuie sa-si insuseasca anumite deprinderi, comportamente si tehnici specifice, care pot fi invatate, perfectionate. Formarea sau perfectionarea deprinderilor inseamna intelegerea sensului si sentimentelor continute in mesaje, a vorbi convingator, a utiliza feed-back-ul etc.

Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise, asa cum am mai spus, prin mimica, gestica, privire si prin elementele de paralimbaj.

Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile vorbitorului. In timpul unui discurs, pentru a castiga increderea publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse. Vorbitorii experimentati, de exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, vor zambi ironic, creand astfel o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.

Zambetul atrage bunavointa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima, dar si incordare si rigiditate. Nu este indicat ca vorbitorul sa stea incruntat, pentru ca va transmite o stare de tensiune catre auditoriu.

Schinomosirea fetei induce o stare de nesiguranta. Publicul va crede despre cel care tine discursul ca nu spune adevarul sau nu cunoaste tema.

Privirea este un factor foarte important al limbajului nonverbal; este o modalitate de a pastra legatura cu auditoriu. Daca privirea nu este indreptata spre public, poate induce sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului. Contactul vizual este foarte important pentru castigarea bunavointei si increderii publicului; este un gest elementar de politete sa-ti privesti publicul, atunci cand vorbesti.

Gestica si postura. Oamenii, in orice imprejurare, dar mai ales cand vorbesc si vor sa fie convingatori, fac anumite gesturi instinctive, uneori necontrolate. Prin aceste gesturi se transmit ori se recepteaza idei, sentimente, stari de spirit. Ele pot exprima tristetea, bucuria, mania, indiferenta. Se spune ca gesturile exprima calitatea si miscarile sufletului. De aceea ele trebuie supravegheate. Lipsa gesturilor face discursul sa devina plictisitor si chiar sa piarda din dinamism, dar utilizarea lor excesiva induce publicului o stare de agitatie, oboseala. Sunt gesturi care compromit un discurs sau un orator (scarpinatul in cap sau la nas, aranjarea cravatei, incheierea si descheiere nasturilor de la haina, mainile tinute in solduri, indreptarea degetului aratator spre auditoriu, pocnitul degetelor, jocul cu diferite obiecte etc.). De multe ori, aceste gesturi devin manii.

Auditoriul, partenerii de discutii ne observa adesea cu multa atentie. Alegerea abila a cuvintelor este importanta, iar vocea confera frazelor puterea de exprimare necesara. Numai limbajul corpului ofera temei expuse sprijinul vizual necesar, ajutand auditoriul sa ne urmareasca si sa memoreze mai usor informatiile prezentate. Sfatul nostru astazi: cat mai putine gesturi, respectand ceea ce ziceau latinii: ne quind nimis (sa nu fie nimic prea mult). Dar cum nu se poate renunta la gesturi, oratorul trebuie sa aiba grija ca ele sa fie armonioase, sa decurga din natura frazelor pe care le rosteste.

Gesturile trebuie stapanite si chiar gandite. Fiind mijloace auxiliare ale vorbirii, gestul si mimica joaca si astazi un rol important de completare a comunicarii sub aspect afectiv. Postura vorbitorului trebuie sa fie ferma, dar nu rigida. Orientarea spre public este un element important in captarea si pastrarea atentiei pe tot parcursul desfasurarii discursului. La vechii oratori, arta gestului era o parte inalienabila a educatiei retorice.

Privind actul retoric, Cicero spunea: "Mana oratorului va fi mai putin expresiva decat a comediantilor, degetele vor insoti cuvintele, bratul va fi intins in fata ca un fel de sageata aruncata de orator, piciorul va lovi pamantul in timpul partilor patetice, cand ele incep sau se sfarsesc Oratorul sa stea drept, sa nu abuzeze de plecari si veniri de la tribuna, sa nu se repeada catre auditoriul sau, sa evite orice moliciune in tinuta corpului sau, sa nu bata masura cu degetele, ci sa intinda sau sa retraga bratul potrivit miscarilor sentimentelor sale. Jean-Claude Schmitt, Ratiunea gesturilor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998, p.50)

La randul sau Quintilian recomanda: "capul trebuie sa ia miscarile mainilor si ale corpului Si pentru a exprima toate aceste sentimente, ochii sunt ajutati de serviciul pleoapelor si ale obrajilor. In ceea ce priveste miscarile fara de care vorbirea ar fi mutilata si fara putere, abia se poate spune cate miscari au, deoarece ele sunt aproape la fel de numeroase ca si cuvintele. Dar, mainile nu trebuie ridicate mai sus de nivelul ochilor si mai jos de nivelul pantecului''.

Toti marii oratori dispun de un bogat repertoriu comportamental, pentru a-si entuziasma auditoriul, de aceea iata cateva sfaturi:

straduiti-va sa ramaneti degajati si relaxati in timpul discutiilor si al prezentarilor, fiindca tensiunile mentale si corporale se transmit ascultatorilor;

miscati-va dinamic, dar nu va agitati ;

pastrati-va contactul vizual adecvat cu interlocutorii, dar fara a-i privi prea fix ;

zambiti, caci zambetul invinge multe obstacole ;

mimica sa semnalizeze amabilitate si deschidere fata de auditoriu;

folositi mainile si bratele pentru a conferi mai multa putere de convingere cuvintelor dv.;

evitati sa indreptati aratatorul spre unele persoane, intrucat poate fi considerat ca un semn al agresiunii ;

folositi gesturi ample, lente si deschise ;

stati drept si puternic, degajand siguranta si stabilitate ;

evitati tinerea mainilor in buzunare, in timp ce vorbiti;

imbracati-va ingrijit si adecvat evenimentului( nu in blugi sau fuste mini). De remarcat imposibilitatea in care sunt pusi sa vorbeasca unii oratori din cauza unui costum prea stramt, unui guler prea scrobit ori a unei cravate prea stranse in jurul gatului. Vocea si gesturile au de suferit);

vorbiti stand in picioare (aceasta inseamna respect fata de auditoriu).

Elementele de paralimbaj presupun utilizarea modalitatilor de exprimare vocala pentru a da anumite intelesuri cuvintelor. Vocea, tonul, ritmul si volumul vocii pot fi folosite de vorbitor pentru a convinge si a fi ascultat.

Vocea. Traim in epoca cuvantului, dar pentru ca acesta sa patrunda in mintea si sufletului ascultatorului este nevoie de o voce buna. Vocea poate fi prietenul nostru pe viata sau dusmanul nostru. Ea confera sau nu oratorului succesul. Vocea ii poate da un

farmec irezistibil sau il poate face de neascultat. Foarte des auditoriul judeca oratorul dupa voce si chiar dupa primele cuvinte

Foarte multi isi ingreuneaza inutil comunicarea, pentru ca in cel mai adevarat sens al cuvantului nu deschid gura cand vorbesc, ci mormaie, inghit cuvintele, formuleaza cuvinte interminabile sau vorbesc atat de repede incat ascultatorii isi pierd, dupa cateva minute, interesul fata de cele spuse. Multe cadre de conducere profesioniste sau cei care iau cuvantul foarte des in public isi formeaza vocile prin antrenamente dirijate continue, sporindu-si astfel capacitatea de exprimare. Antrenarea se face prin: miscarea constienta a buzelor si a limbii; pronuntarea vocalelor pe diferite tonalitati si cu diferite intensitati; activarea volumelor respiratorii; grimase. Propozitiile greu de rostit sunt foarte potrivite pentru mobilizarea limbii. Repetandu-le clar si repede, vom afla ce cuvinte sau litere rostim sau accentuam mai greu. Dupa un timp de exersare, vom constata o imbunatatire a abilitatii de articulare.

Foarte des auditoriul judeca oratorul dupa voce si chiar dupa primele cuvinte. Platon pretindea ca poate judeca un necunoscut dupa timbrul vocii sale: ,,vorbiti, spunea el, ca sa va cunosc !'' Vocea trebuie sa fie sanatoasa, sa nu fie dura, aspra, dar nici subtire, moale.

Cand vorbim despre voce trebuie sa ne referim la: intensitate, timbru, intonatie, naturalete. Intensitatea este conditionata de supletea si elasticitatea coardelor vocale, fumatul fiind un dusman al vocii.

Timbrul vocii are o mare influenta asupra auditoriului. Vocile complete, fara nici un cusur, avand si forta si seductie sunt foarte rare. Iata ce spune scriitorul Mihai Ralea despre timbrul vocii: "vocea fiecarui vorbitor, ca si diferitele instrumente muzicale au un anumit timbru. Intonatia. Un orator cu o voce buna isi stapaneste vocea si o poate mladia dupa voie. Nu trebuie sa fie in permanenta bubuitoare. Delavrancea; incepea discursurile cu un glas sfios ca si cum ar fi vrut sa pipaie atentia publicului, dupa care vocea sa urca sub presiunea inspiratiei. Toti marii oratori ne sfatuiesc cat de decisiva pentru auditoriu este intonatia primelor cuvinte dintr-un discurs. Vocea trebuie sa fie naturala.

Dictia. Cuvintele trebuie corect pronuntate. Viciile de pronuntare sunt balbaiala si gangaveala. Uneori, un orator vorbeste prea repede, ideile il bombardeaza cu repeziciune, vrea sa spuna tot si se transforma intr-o mitraliera. Alteori, nu-i vin cuvintele in minte si lungeste pe a, pe i, pe a, ceea ce este penibil. Sunt apoi repetitii de cuvinte, ce devin ticuri verbale, de multe ori ridicole. Auditoriul devine interesat sa numere de cate ori un orator spune: "vedeti dumneavoastra", "ca sa spun asa", "cum sa zic", repet inca odata", "nu e asa", "prin urmare", "si asa mai departe" sau "intelegeti?", "Da?" si sa nu mai fie interesat de

continutul cuvantarii.

De aceea un bun orator trebuie :

sa vorbeasca intr-un ritm adecvat (ritmul reprezinta felul in care alterneaza cuvintele accentuate cu cele neaccentuate si frecventa acestora). Este ales in functie de ceea ce se doreste sa se comunice ;

sa-si formeze un ritm flexibil si cursiv de vorbire ; 

sa vorbeasca clar si inteligibil ;

sa accentueze chiar si terminatiile cuvintelor;

sa adapteze volumul vocii la situatia de la locul discutiei; cel care tine un discurs trebuie sa vorbeasca suficient de tare pentru a fi auzit de catre toate persoanele care il asculta; nu este indicat sa foloseasca un volum ridicat, deoarece poate fi perceput ca o agresiune de cei care asculta ; 

sa accentueze cuvintele cheie, pentru a spori importanta celor spuse;

sa varieze tonalitatea vocii (de la inalta, la joasa; schimbarile sunt importante, intrucat ele rup monotonia, fac expunerea mai atractiva);

sa adapteze vocea si inflexiunile in functie de tema discursului;

sa intercaleze pauze, pentru a scoate in evidenta anumite cuvinte si propozitii;

sa aiba un ton prietenos, respectuos ;

sa-si antreneze vocea, pentru a deveni plina si puternica, dar fara a exagera ;

sa fie atent la exprimarile dialectale, pentru ca cei din alte regiuni ale tarii sa le inteleaga ;

sa evite umpluturile gen : aaaiiietc.;

sa fie atent la melodica vorbirii, care trebuie sa fie incitanta si vioaie ;

sa evite sunetele care exprima stanjeneala (dresul glasului etc.)

e) Relatia orator - auditor

Multi cred ca buna comunicare este doar o chestiune de flexibilitate verbala, dar acesta este doar jumatate de adevar. Bunii comunicatori sunt cei care stiu sa recunoasca reactiile exprimate de ascultatori prin limbajul trupului.

Oratorul trebuie sa tina cont de nivelul de cultura al auditorului caruia i se adreseaza. Un bagaj sofisticat, cuvinte prea pompoase, nu este deloc indicat. In cazul unui discurs politic, de exemplu, publicul este foarte divers. Vor fi zgomote, intreruperi, chiar huiduieli. Oratorul nu trebuie sa se piarda, el trebuie sa accepte rumoarea, intreruperile, rasul, aplauzele.

In general, auditoriul este tolerant. Trece peste inadvertente, lipsa acordului, repetitii. Ceea ce impresioneaza pozitiv este sinceritatea, aerului unui om bun.

2.3. Tracul - Este starea emotiva de care sunt cuprinse unele persoane inainte de a aparea in fata publicului Nu trebuie sa confundam tracul, fenomen de moment, cu timiditatea care tine de temperamentul si firea oratorului Nu trebuie sa fie ingrijorat ca va avea trac, deoarece un pic de tensiune face sa sporeasca efectul discursului. Unele reguli generale pentru infrangerea tracului au fost expuse in lucrarea "Puterea miraculoasa a tribunei" a americanului John Wolfe.

Iata cateva conditii ca un orator sa aiba succes in fata publicului si sa evite tracul:

politetea este pentru orator esentiala;

prima impresie (este dicisiva) ;

sa stapaneasca bine subiectul ;

repetitia generala (recitirea materialului cu voce tare, preferabil fara a fi cineva de fata; vizualizarea presupusului auditoriu si ,,receptionarea'' eventualelor reactii);

discursul nu trebuie citit (,,lectura ucide spontaneitate''; poate avea o lista cu principalele puncte ce urmeaza a fi dezbatute, pentru a-si improspata memoria; daca va citi mai putin, va reusi sa comunice mai bine cu auditoriul. Arta de a vorbi in public este in esenta o problema de comunicare intre orator si ascultatori;

expunerea naturala si fireasca; cuvinte simple, fraze scurte ;

fara scuze (daca oratorul are un mic lapsus, in timp ce vorbeste, nu trebuie sa se planga ca memoria ii joaca feste).

finalul (cel mai bun efect asupra auditorului se obtine atunci cand concluzia este exprimata cat mai concis. El trebuie sa se opreasca din vorbit, inainte ca auditoriul sa inceteze a-l mai asculta).

Nu uitati: comunicarea reprezinta, intotdeauna, un proces unitar de experimentare. Decisive pentru succesul comunicarii nu sunt intentia urmarita prin transmiterea unui mesaj interlocutorului si nici straduinta de a alege cuvintele potrivite. Nu conteaza ca aveti dreptate sau ca spuneti adevarul. Decisiv pentru succesul comunicarii este modul cum ajunge mesajul la ascultatori si cum reactioneaza acestia. De multe ori, amanuntele sunt cele care conduc procesele de comunicare pe traiectoria succesului. Tonul prietenos al vocii, un gest deosebit sau un zambet in momentul potrivit pot da noi impulsuri unei discutii blocate.

- ascultarea - La scoala am invatat sa scriem, sa citim si sa vorbim corect, dar mai putin sa ascultam. Ascultarea este extrem de importanta pentru o comunicarea eficienta, caci un mesaj care nu este receptionat corect nu este altceva decat un banal fundal de zgomot. Putem asculta mai mult sau mai putin activ. Cand cineva nu ne asculta, aceasta se vede. A asculta inseamna in primul rand a tacea atunci cand celalalt isi exprima punctul sau de vedere.

Ascultarea eficienta nu este o simpla ascultare pasiva, in maniera unui inregistrator, ci, dimpotriva, o ascultare activa, in timpul careia este analizat imediat tot ce a spus interlocutorul; se fac conexiunile necesare si se constata ce elemente importante lipsesc pentru a putea desprinde concluziile de rigoare. A asculta eficient nu inseamna numai a tacea, ci si dreptul de a pune intrebari intelocutorului atunci cand apar unele probleme de intelegere. Ascultarea activa presupune urmatoarele avantaje:

ii da vorbitorului sentimentul ca este urmarit, ascultat;

ii da curajul sa continue;

ne ajuta pe noi sa intelegem ceea ce auzim;

ne confera siguranta ca am inteles ceea ce a zis interlocutorul.

Se recunoaste faptul ca atunci cand ceilalti vorbesc, ascultarea noastra se poate situa pe unul din urmatoarele nivele: Primul nivel imbraca forma ignorarii, ceea ce inseamna ca pur si simplu nu ne intereseaza si nu ascultam ce se spune. Al doilea nivel - cand ne prefacem ca ascultam, cand simulam o atitudine pe care nu o avem cu adevarat; al treilea nivel presupune ascultarea selectiva, cand selectam ceea ce ni se pare mai interesant; ascultarea atenta prin care ne concentram intreaga energie asupra continutului de informatii ce ni se comunica. Un alt nivel, la care putini au acces, este ascultarea empatica - care presupune mult mai mult decat a inregistra, a reflecta sau chiar a intelege cuvintele rostite. Ascultarea empatica presupune ascultarea nu numai cu urechile, dar mai ales cu inima. Ascultam percepand sentimente, semnificatii. In concluzie putem spune ca ascultarea este un act constient de receptionare a informatiei , care presupune: auzirea (actul automat de receptionare a undelor sonore generate de emitator si transmiterea lor in creierul receptorului; intelegerea (identificarea si recunoasterea sunetelor conform unui cod); decodarea codului in sensuri (prin implicarea memoriei si a experientei receptorului); atribuirea de semnificatii informatiei procesate; evaluarea (efectuarea de judecati privind validitatea, obiectivitatea, utilitatea informatiei decodificate).

Bibliografie :

Got, Miorita, Stilistica limbii romane, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007;

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Editura Polirom, Iasi, 1999;

Candea, Rodica; Candea, Dan, Comunicarea manageriala, Editura Expert, Bucuresti, 1996

Coteanu, Ion, Stilistica functionala a limbii romane, vol.I-II, Editura Academiei, Bucuresti, 1973 si 1985;

Cotoara, Daniela; Tirziman, Elena, Aspecte lae comunicarii in domeniul socio-uman,Editura Universitatii din Bucuresti, 2004;

Ebeling, Peter, Manual de retorica, Editura Deutscher Sparkassenverlag, Stuttgart, 1994;

Negoescu, Cristi, Retorica si stilistica, Bucuresti,1896

Serbanescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Bucuresti, 2005 ;

Stanton, Nicki, Comunicarea, traducere, Editura Societatea Stiintifica si Tenica S.A., Bucuresti,1995 ;

Toma, Ion; Dinca, Ioana, Limba romana - stilistica - compozitie, Editura Niculescu, Bucuresti, 1998;

Zavalas, Stefan, Introducere in retorica, Editura Unex, Bucuresti, 1991;

Vargolici, Niculina, Redactare si corespondenta, Editura Universitatii din Bucuresti, 2003