POEZIA RELIGIOASA ARGHEZIANA IN VIZIUNEA CRITICILOR

POEZIA RELIGIOASA ARGHEZIANA IN VIZIUNEA CRITICILOR

Geneza afirma ca omul paradiziac avea puterea sa cunoasca lumea in mod absolut. Iar acest lucru rezulta din faptul ca omul este acela de care depinde nomenclatura obiectivelor. Ori, daca n-ar exista o cunoastere absoluta nici cuvintele n-ar fi posibile. Cu ajutorul acestor cuvinte infailibile, Arghezi incearca sa cunoasca lumea deoarece numai asa se explica incercarea lui de a transfigura natura:

"Din mucegaiuri, bube si noroi

Iscat-am frumuseti si preturi noi."

Iar incercarea aceasta de transfigurare a lumii nu inseamna altceva decat a spune din nou lucrului pe numele lui originar.Insa incertitudinea nu dureaza.

In viziunea lui Petru Manoliu, prabusirea lui Arghezi se datoreste unei repetari a pacatului adamic. Arghezi incearca sa-l simta pe Dumnezeu exterior, separat de vointa lui de cunoastere, obiectiv. Cu alte cuvinte, Arghezi, desi nu vrea sa fie biruitor, totusi crede ca poate fi si in acelasi timp sa poata avea cunoasterea lui Dumnezeu. Ori, Biblia spune: "Cine il vede pe Dumnezeu moare".

Iar moartea aceasta trebuie, bineinteles, luata in sensul ca este imposibil unui om sa reziste paroxismului spiritual din prezenta lui Dumnezeu. Iar Biblia adaoga: "Nimeni nu a vazut pe Dumnezeu", adica nimeni nu a ajuns la tensiunea spirituala din planul careia Dumnezeu devine obiect de cunoastere.

Vladimir Streinu afirma ca insasi poezia lui Arghezi, ca realizare succesiva, de la Cuvinte potrivite pana la Hore, poate fi privita ca o mare crestina, ca singura, in cuprinsul literaturii romane. Gesturile lepadarii de "necurat" si ale lepadarii de sine au impins pe vechiul recalcitrant al tagmei calugaresti la conformismul deplin calugaresc, crestin si ortodox cu vointa lui Dumnezeu.

Fie cand il afirma sau il neaga, fie ca i se roaga sau il ia de piept, Dumnezeul arghezian e in primul rand expresia nevoii de o ordine supraindividuala si imutabila. Cu totul deosebit de P.Claudel sau de R.M. Rilke, Tudor Arghezi mugeste din adancul creatiei imperfecte si temporale la rasaritul de soare al perfectiunii increate si eterne.

Laurentiu Ulici spunea despre Arghezi ca, pe urmele unor ganditori mistici medievali, incepe prin a se apropia de dogme; dintre cele doua forme consacrate de gandire teologica, una a lui Augustin si a scolasticilor urmarind interpretarea dogmelor prin mijloace notionale, alta, a teologiei negative propunand cunoasterea intuitiva a lui Dumnezeu pe calea extazului mistic, el o alege pe aceasta din urma, dar cu o nehotarare si, mai ales, cu o incrancenare afectiva mai cumplita ca a misticilor, intrucat nu urmarea vreo utilitate epistemologica si cultiva izolarea absoluta.

Ov. S. Crohmalniceanu afirma despre Arghezi ca urmeaza, constient sai inconstient, calea teologiei dialectice. Tentativele de a si-l prezenta, a oricat efort al imagintiei ar recurge, raman infructuase. Conform teologiei dialectice, tocmai esecul nostru repetat de a ni-l putea imagina pe Dumnezeu ne permite recunoasterea adevaratei sale naturi, ireductibile la insusirile omenesti.

In Citind "Cuvinte potrivite" Marian Papahagi este de parere ca in Arghezi s-a vazut, pe rand, o constiinta ardent religioasa, un spirit "ortodox", un blasfem, un eretic, un pagan: surprinzator este faptul ca toate aceste determinari au putut fi aplicate pe baza interpretarii aceluiasi - destul de circumscris - grup de poezii, in speta psalmii lui Tudor Arghezi latura orfica a poeziei sale. Deja la acest nivel se instaleaza o bipolaritate evidenta care contrapune conceptiei ludice o anume imagine a sacrului.

Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Crohmalniceanu si Nicolae Balota il asaza pe Arghezi intre credinta si tagada (sau intre tagada si abdicare), iar N. Manolescu il califica de-a dreptul ca "poet nereligios", ceea ce este o exagerare. Caci intre a te manifesta uneori blasfemiator si a fi total nereligios este o diferenta semnificativa. Laurentiu Ulici nu e de acord cu aceasta calificare de poet al tagadei, dar il considera pe Arghezi iconoclast, in timp ce Roxana Sorescu se apropie mai mult de adevar, considerand ca esentiala, in lirica argheziana, cautarea starii de gratie (de har): Arghezi este "departe de pendularea unanim atribuita poetului intre credinta si tagada. O religiozitate impiedicata sa se realizeze in transa [in extaz n.n.] mistica nu e mai putin religiozitate si a cauta gemand nu inseamna a nu crede. (.) Ceea ce implora poetul e starea de har din care s-au nascut psalmii cantaretului David, spiritualitatea in care dialogul cu Dumnezeu devine atitudine fireasca in restriste sau la bucurie". Dar si Roxana Sorescu se contrazice uneori, pentru ca in alta parte vorbeste de "vocatia luciferica a poetului", ceea ce intra in conflict cu afirmatiile anterioare.

Insa marea greseala este aceea ca Arghezi (ca si Eminescu, ca si Blaga, ca si toata literatura noastra, de altfel) nu este, cel mai adesea, privit in contextul orizontului ortodox in care a trait si al gandirii ascetice si mistice ortodoxe, ci este transplantat, intr-un mod cu totul eronat si impropriu, in mediul de gandire si de semnificatie al teologiei apusene, catolice si protestante. Asa ajunge Arghezi sa fie masurat fie in categoriile teologice ale lui Pascal si ale filosofilor de la Port Royal, a caror perspectiva era transcendentalista si predestinationista (Dumnezeu e ascuns in transcendenta si El predestineaza destinele umane), fie in termenii teologiei dialectice a lui Karl Barth si Emil Brunner, comparat fiind cu expresionistii germani al caror mediu religios era protestant.

Critica noastra literara sau o parte din ea s-a manifestat, in trecut, aberant, raportand totul la Occident si facand abstractie, intr-un mod care sfideaza grosolan cultura ortodoxa seculara a acestui popor, de faptul ca Arghezi fusese monah ortodox si continua, chiar si dupa ce a parasit manastirea, sa gandeasca in hotarele traditiei ortodoxe, cu toate deraierile lui de la adevarata evlavie si doxologie.

Desi recunoaste ca "poetul pandeste necontenit o epifanie divina", ca Dumnezeu este prezent peste tot in opera lui si ca, fara Dumnezeu, universul nu mai are sens pentru Arghezi, O. Crohmalniceanu il separa insa de teologia ortodoxa, in mod arbitrar, pornind de la premise false. In opinia sa, Arghezi se afla intre credinta si tagada, iar "intelegerea articulatiei intime a acestui tip de raportare contrarianta cu divinitatea reclama o perspectiva mai adecvata, pe care trebuie sa o dea teologia dialectica sau negativa, cum i s-a zis. Nu este vorba de a presupune ca Arghezi ar fi cunoscut ideile unor Karl Barth, Friedrich Gogarten, Paul Tillich sau Emil Brunner. Dar o mare parte a literaturii de sensibilitate religioasa le anticipeaza in chip spontan, la inceputul veacului, printr-o ruptura violenta cu pietismul traditional. [Autorul nu tine seama de faptul ca pietismul e o virtute in catolicism, dar el nu caracterizeaza duhul autentic ortodox si ca in Ortodoxie e privit ca un fel de erezie n.n.] De la Claudel la aproape toti expresionistii germani (Werfel, Trakl, Barlach, Paul Kornfeld, Sorge s.a.), relatia om-divinitate ia un aspect dramatic, apare ca o inclestare salbatica, supusa reversurilor celor mai neprevazute. La revelatie nu se ajunge prin cucernicie, ci mai curand prin constiinta pacatului (subl. n.). Un asemenea spirit il readuce acum si pe Dostoievski in cea mai vie actualitate literara".

Crohmalniceanu reuseste performanta sa pacifice Catolicismul cu Protestantismul si cu Ortodoxia, sub umbrela protestanta, unindu-i dialectic pe Claudel, Dostoievski si expresionistii germani, desi diferentele dintre ei sunt enorme, ca viziune religioasa. Mai mult decat atat, il transforma nu numai pe Arghezi, dar si pe Dostoievski, in pionier al teologiei dialectice protestante, ceea ce ne confirma faptul ca exegetul nostru nu cunoaste catusi de putin teologia si mistica ortodoxa si nici discrepantele radicale care le separa de teologia protestanta, fie ea mai veche sau mai recenta (de secol XX).

Pentru Crohmalniceanu, cucernicia si constiinta pacatului sunt ireconciliabile. Pentru ortodocsi insa, dintotdeauna, constiinta pacatului nu se poate naste in absenta cucerniciei, iar cucernicia nu poate exista fara constiinta pacatului. Constiinta pacatului, cu cat e mai autentica si mai profunda, provoaca o pocainta adanca, iar pocainta duce la schimbarea launtrica a sufletului, la schimbarea mintii (metanoia) si la transfigurare spirituala. Daca prin cucernicie autorul intelege pietismul la care se referea mai devreme, atunci nu mai e vorba, de fapt, de nicio cucernicie!

Arghezi nu este insa un poet dilematic, asa cum il portretizeaza interpretii operei si ai biografiei sale, el nu este un om care sa isi puna problema existentei lui Dumnezeu. Daca ar fi avut cunostinta de care anume sunt framantarile si ispitele unui crestin ortodox, cu atat mai mult ale unui monah, unii dintre exegetii nostri nu ar mai fi adus in discutie dialectici religioase inoperabile in cazul sau. Crestinul ortodox se inchinoviaza nu pentru ca sa afle daca exista sau nu exista Dumnezeu, iar daca se intampla sa paraseasca manastirea, extrem de rare sunt cazurile cand e vorba de apostazie. Vietuirea in linistea manastirii are drept scop intimizarea relatiei cu Dumnezeu pana intr-acolo incat El sa Se pogoare si sa Isi faca locas in inima celui care se roaga. Acest lucru se intampla prin implinirea poruncilor, prin asceza si renuntarea la sine a monahului, in urma careia Dumnezeu vine la el si Se arata - El Insusi sau Sfintii sau Ingerii Lui - in lumina dumnezeiasca necreata.

Problema lui Arghezi - ca si a lui Blaga - este tocmai aceasta: ca el nu a putut sa indure o asceza indelungata si aspra, nici lipsa femeii cu trupul moale si balan (Psalm: As putea vecia cu tovarasie), cu parul de tutun (Psalm: Sunt vinovat ca am ravnit) si cu sanii tari, cu coapsa fina (Mahniri) si nici nu a suportat durerea lepadarii de sine pe care o cere Ortodoxia in conformitate cu Evanghelia, pastrand mereu un reputat caracter polemic, ironic si chiar mizantrop.Prin urmare, nici legatura personala cu Dumnezeu si epifania Lui in viata sa nu s-au produs, insa ulterior, dupa iesirea din manastire, acest fapt a fost resimtit dureros de catre poetul Arghezi.

Toata problematica poeziei sale religioase se reduce astfel, in mod esential, la aceasta fundamentala carenta duhovniceasca, pentru ca vederea luminii dumnezeiesti necreate inseamna implinirea si indumnezeirea umanului, in Ortodoxie, iar nevederea ei inseamna ramanerea in moarte, in abisul intunericului si al nestiintei.

In catolicism si protestantism, aceasta neliniste nici nu exista, pentru ca acolo nu exista credinta in harul necreat al lui Dumnezeu care este slava Sa vesnica, ci intr-o gratie creata acordata omului, dar care nu il indumnezeieste si nu il modifica interior. Toata revolta lui Arghezi e una manifestata impotriva lui Dumnezeu pentru ca nu i-a daruit si lui aceasta revelatie. Regasim mereu in poezia sa versuri de genul acestora: Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des. /./ Cand magii au purces dupa o stea, / Tu le vorbeai - si se putea. / Cand fu sa plece si Iosif, / Scris l-ai gasit in catastif / Si i-ai trimis un inger de povata - Si ingerul statu cu el de fata / Ingerii tai grijeau pe vremea ceea / Si pruncul si barbatul si femeia. / Dar mie, Domnul, vesnicul si bunul, / Nu mi-a trimis, de cand m Acest ultim poem, Inscriptie pe Biblie, este si o marturie solida a faptului ca poetul nu asteapta revelarea scriptica a Cuvantului, ci revelarea Lui reala, asa cum Il vedeau oamenii alesi de odinioara (si Il vad si astazi - cererea lui Arghezi ar fi lipsita de sens in absenta acestei credinte): O mie de neamuri, plecate, domoale / Te cauta-n ceruri, in vis, pe pamant. / Ascuns Te-au gasit in Cuvant. / Sfarama Cuvantul: cuvintele-s goale. Poetul se roaga pentru revelarea Cuvantului din cuvintele Scripturii, pentru inaltarea lui la o intelegere si o cunoastere a lui Dumnezeu superioara lecturii si credintei din citire. Acest Cuvant scriptic nu este Hristos cel Viu daca raportarea la El se face exclusiv in virtutea cuvintelor scrise in Biblie si excluzand relatia directa cu El, revelatia personala a lui Dumnezeu in viata credinciosului.

Si tocmai de aceea E. Lovinescu isi batea joc de poet, referindu-se la efectul asupra lui al "unei educatii religioase in conflict cu realitatile vietii si cu datele stiintei"], precum si de faptul ca el avea "psihologia calugarului halucinat de viziunea Domnului". Nu ne e greu sa intelegem ca, prin halucinatie, Lovinescu denumeste de fapt teofaniile/epifaniile asteptate si dorite de Arghezi, numai ca este de neinteles cum sa se lase halucinat un spirit atat de realist si de sarcastic ca Arghezi, un polemist acerb si plin de ironie ca el - doar daca nu este vorba de nicio halucinatie, ci de vederi care au o cu totul alta natura!Lovinescu, pe de alta parte, era si el indeajuns de halucinat de viziunea Occidentului, incat sa nu mai vada nici cea mai mica urma de mistica sau de traditie ortodoxa in toata literatura romana. Literatura in care ingerii au supravietuit (inclusiv in poezia avangardista a lui Arghezi), si dupa ce Lovinescu i-a declarat disparuti din peisajul lumii moderne, in conformitate cu datele stiintei, de dragul carora criticul a facut sa dispara si vreo 16 secole de cultura romaneasca ortodoxa de pe harta istoriei.

Este evidenta absenta demonicului si a categoriilor negative pana si la un poet al tagadei ca Arghezi. Totul in aceste poezii se afla sub masura legii. Plenitudinea, seninatatea launtrica a celor mai multe il presupun pe Dumnezeu, iar drumul sugerat de procesul poetic (.) duce tot la El.