EPOCA LUI ALECSANDRI (1848-1870)

EPOCA LUI ALECSANDRI (1848-1870)

 
            Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam si al Elenei, nascuta Cozoni, tot de neam italian.
            Credem ca nu se poate pune temei pe afirmatia unora ca nu de origina italiana ii era familia, ci de origine evreiasca. Aceasta s-a produs in vremea luptelor pentru unire, cand se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea sa cunoasca chestia, poate gasi amanunte in studiul lui I. Chendi ('Vointa Natio nala', foileton 1904; apoi in volumul Foiletoane) si in brosura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data nasterii si originea sa Buc. 1905).
            Invatatura si-a inceput-o in casa cu calugarul Gherman si a urmat-o la scoala frantuzeasca a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogalniceanu si cu Millo. In 1834 s-a dus la Paris ca sa invete medicina. A plecat insotit de Al. Cuza si Nicolae Docan, con dusi toti de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregatit pentru examenul de bacalaureat in litere cu profesorul Cotte si a trecut bine acest examen. S-a inscris si a urmat catva la medicina, dar n-a putut continua. A incercat dreptul si apoi mate ma ticile, dar nu a putut starui nici in aceste directii; de aceea s-a intors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche si pe cea franceza si a scris cateva poezii in frantuzeste, primele lui incercari poetice.
            Amanunte despre prima parte a vietii sale, inainte de 1848, se gasesc in studiul d-lui G. Bengescu ('Convorbiri literare' an. XX, XXI, XXII).
            In 1839 s-a intors in tara si a publicat intai o nuvela Buchetiera din Florenta in revista lui Kogalniceanu 'Dacia literara' (1840).
            Fiind inchisa revista si pierzand pe mama sa, traieste catava vreme retras la munti, unde aduna poezii populare pe care avea sa le dea la lumina mai tarziu cu atat efect. Culegand aceste comori ale geniului popular, se inspira si dansul si scrie poezii ca Baba Cloanta, Strunga si altele.
            Numit in 1840, impreuna cu Negruzzi si Kogalniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotari sa creeze teatrul roman, mai ales ca intelegea cat de mare impor tanta are scena pentru miscarea politica. El facu din piesele sale o arma de lupta, lovind mai ales acea patura din societatea care se arata refractara la ideile de reforma si progres. Incepandu-si piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete cantonete, vode viluri, farse, comedii, drame.
            Intemeietor al revistei 'Propasirea' cu I. Ghica, Kogalniceanu s.a., el suferi de loviturile ce se indreptau impotriva acestei publicatii si se alipi din ce in ce mai mult de cei care faceau opozitie lui Mihai Sturdza.
            In 1846 si 1847 calatoreste prin Orient si prin Italia. In acest timp el scrie primele poezii de amor, inchinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piarda in mai 1847.
            In 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau sa introduca oarecare reforme democratice; dar guvernul, dupa ce dete voie sa se tina o intrunire publica, lua masuri severe contra conducatorilor, aresta pe unii din ei, pe altii ii sili sa plece la tara ori sa se exileze in strainatate.
            Atunci Alecsandri raspandi in foi volante poezia sa Desteptarea Romaniei.
           
            Voi ce stati in adormire, voi ce stati in nemiscare!
           
            si se retrase pentru catva timp la o familie in jud. Neamt. Apoi trecu in Bucovina, unde se adunara la mosia familiei Hurmuzachi o suma de tineri prieteni, cum era C. Negri s.a. De acolo, calatori prin Transilvania si apoi porni in Orient dupa ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.
            In 1849 se intoarce in tara si reia relatiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obisnuiti ai gazetei pe care o redactau fratii Hurmuzachi 'Bucovina'. Aci publica el din poeziile sale mai vechi si incepu a da la lumina culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul s.a.
            Anii 1850-52 ii inchina mai ales teatrului. Din aceasta epoca dateaza vreo opt piese mai mari sau mai mici, intre care faimoasele comedii Chirita la Iasi (1850) si Chirita in provincie (1852).
            In 1853, pleaca la Paris, unde tipareste poeziile sale, adunandu-le intr-un volum cu titlul expresiv de Doine si lacramioare; apoi, dupa ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, porneste la o calatorie mai lunga; in Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), strabate sudul Frantei si regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece in Maroc, merge calare de la Tanger la Tetuan, si apoi se intoarce spre a vizita cele mai vestite orase ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Sederea lui la Paris si calatoria aceasta sunt interesante si pentru istoria si pentru literatura noastra. In Paris a cautat, cu alti romani ce sedeau acolo, sa faca cunoscute tarile lor si sa atraga bunavointa oamenilor politici pentru cauza romana. In calatorie a scris poezii, a adunat notite, care se vor adauga la operele lui de pana acum.
            Intorcandu-se in tara in 1854, facu pregatiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti sa dobandeasca invoirea cenzurei decat tocmai pentru ianuarie anul urmator.
            Atunci aparu 'Romania Literara', sub directia lui V. Alecsandri. Din nefericire, ea nu trai decat pana la finele anului, caci fu suprimata.
            In vremea aceea, evenimentele se precipitau, ca sa zicem astfel, pentru romani. Razboiul Crimeei facu sa inceteze ocupatia ruseasca a principatelor si dete oarecare sperante poporului roman ca-si va schimba soarta. Dupa caderea Sevastopolului, Alecsandri calatori pe teatrul razboiului si scrise o poezie, pe care o termina cu expri mare acestor sperante:
           
            O Doamne fie! fie ca sangele varsat
            Pe sub aceste ziduri intr-un razboi turbat
            Sa dee-o roada buna, un drept de re'nviere
            Pentru a mea tara scumpa ce zace in durere!
           
            Pacea din 1856 hotari sa se trimita o comisie speciala in principate ca sa le consulte asupra dorintelor lor; e epoca divanurilor ad-hoc. Atunci tinerimea din Moldova, in fruntea careia sta Alecsandri, cu Mihail Kogalniceanu, Costache Negri s.a., se devota cu totul ideii celei mantuitoare; unirea. Atunci scrise Alecsandri, Hora unirii (1857) si se servi de piese, de cantonete, de vodeviluri pentru a sustine principiile partidului national. Asa este: Pacala si Tandala (1857), Vivandiera (1858), Ci nel-Cinel (1858).
            Membru al Divanului ad-hoc, ministru de externe al caimacaniei din 1858, el devine om politic si unul din factorii de capetenie in miscarea care aduce pe tronul tarilor pe colonelul Cuza.
            Legaturile de prietenie cu noul domn si rolul jucat in ultimii ani, desemnara pe Alecsandri sa fie trimis pe la cabinetele europene ca sa explice si sa sustina faptul implinirii de la 24 Ianuarie.
            Calatoria aceasta pe care a povestit-o el intr-o serie de articole (Istoria misiilor mele politice), i-a inspirat si cateva poezii ca Presimtire, Pilotul s.a.
            Luptele politice din timpul domniei lui Cuza nu l-au prins in vartejul lor. Erau prea violente, prea amestecate cu patimi personale pentru ca sa le poata sustine un temperament ca al lui Alecsandri. Totusi ele avura ecou in unele scrieri ale sale si in deosebi in piesele de teatru. Clevetici ultra demagogul si Sandu Napoila ultra-retro gradul (1861), doua monoloage care zugravesc cele doua extreme ale principiilor politice care se aflau pe atunci fata in fata, arata in acelasi timp ca autorul lor ar voi o stare de mijloc, o echilibrare. Chestiunea rurala se oglindeste in Lipitorile satelor (1863), in care zugraveste o parte din suferintele satenilor. Aceeasi chestiune o vedem amestecata, intr-un mod cam confuz, in Rusaliile (1863), unde introduce si o serie de satire impotriva diferitelor sisteme lingvistice.
            Dupa 1866 se retrage din politica militanta. Fu unul dintre primii colaboratori ai revistei 'Convorbiri literare', in care aparura Pastelurile si Legendele.
            Cand veni razboiul din 1877, Alecsandri regasi in sine toata vigoarea tineretei ca sa cante faptele soldatilor romani, dandu-ne pe Penes Curcanul, Balcanul si Carpatul s.a. Cand in 1878, societatea limbilor romanice din Montpellier publica un concurs pentru un catec al gintei latine, el izbuti cu lucrarea sa sa castige cupa si sa dobandeasca o mare victorie pentru neamul sau. Scrisese apoi piese: Despot-Voda (1879) si Fantana Blanduziei (1884). In 1884 se duse ca ministru plenipotentiar la Paris, unde, dupa cativa ani, se imbolnavi si venind in tara muri la Mircesti langa faimoasa lunca, pe care a cantat-o cu atata talent.
            Activitatea literara a lui Alecsandri e foarte intinsa si foarte variata.
            In traiul sau pe la tara, in calatoriile prin Ardeal si Bucovina, aduna poezii popu lare, pe care le publica mai intai separat (1852-1853), apoi intr-un volum mare (1866). Le-a publicat cu oarecare modificari ce ne spune ca le-a 'intocmit'. Aci sta defectul lui; dar are marele merit ca a fost cel dintai care a atras atentia atat in tara cat si in strainatate asupra muzei poporului.
            Mai inainte de a le publica, el s-a inspirat dintr-insele si a luat idei, simtiri si mai presus de toate limba lor minunata, intelegand ca poetii anteriori luase o cale gresita, de vreme ce cautau inspiratiunea in izvoare straine.
            Alecsandri a ingrijit apoi publicarea in colectii complete a scrierilor sale.
            Prima lui colectie se numeste Doine si lacramioare, la care putem adauga editia de mai tarziu Margaritarele.
            Doinele cuprind poezii cu subiecte si cu ton popular. Vom cita: Sora si hotul, Andrii Popa, Baba Cloanta.
            Lacramioarele sunt poezii lirice de caracter intim, in legatura cu primul sau amor. Le-a adunat pe toate, punandu-se in frunte poezia atat de cunoscuta Steluta.
            Margaritarele cuprind poezii de amor si poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt: Desteptarea Romaniei si Sentinela romana. Aceasta bucata, publicata intaia oara in 'Romania literara' (1855) este prima lui poezie mare; mare si ca dezvoltare si ca importanta a subiectului. Aci el infatiseaza intr-un simbol rolul neamului romanesc in istorie, aratand, in momentele in care se vorbea in toata diplomatia europeana despre situatia celor doua principate, ca neamul lor a fost paza occidentului:
           
            Sa traiesti ostas romane,
            Stalp al lumii apusene!
            Tu cu bratul tau armat
            Pasul soartei ai schimbat.
           
            Pastelurile sunt socotite de multi drept cele mai desavarsite creatiuni ale lui Alecsandri. Ne infatiseaza natura cu toate frumusetile ei, natura vesela si placuta, iarna ca si vara, pe furtuna ca si pe senin. In natura el cauta viata, nu voieste liniste, nemis care. Descriptiile nu sunt numai descriptii de peisage; omul are un insemnat loc in aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Asa era firea lui, asa a vazut si simtit. Taranii din Pasteluri vor canta, vor face glume, vor indemna boii de la plug sau de la car, fetele vor rade torcand sau venind de la apa cu cofita, sglobii si incantatoare; niciodata nu vom intalni gemete, nu vom avea pe taran plangand de as primea silei, de lipsa hranei si a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfarsit de toamna - Concertul in lunca - Plugarii - Iarna si altele.
            Legendele cuprind o serie de lucrari cu ton epic, unele dezvoltand subiecte istorice nationale, altele, subiecte inchipuite.
            Legenda Randunicai si Legenda Ciocarliei povestesc in frumoase versuri cum atat una cat si alta au fost niste incantatoare 'jumatate fete si jumatate flori', care s-au prefacut in pasari. Dan capitan de plai e poate cea mai reusita. Figurile lui Ursan si a batranului Dan ne apar ca niste trasaturi supraomenesti, luptele lor sunt din dome niul inchipuirii, dar ne plac, ne entuziasmeaza prin modul cum sunt aratate. Dumbrava rosie este infatisarea luptei lui Stefan contra lui Albert, regele Poloniei, invingerea polonilor si injugarea lor la pluguri, ca sa are un loc ce va deveni Dumbrava rosie, adica padurea sangelui. Cuprinde multe frumuseti, dar nu are destula proportiune. Partea introductiva, e prea lunga, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurta, si figura eroului principal, a lui Stefan ne apare mai mult in descriere decat in actiune. Grui Sanger e o povestire romantica, avand ca fond ideea ca pentru Dumnezeu cainta pretuieste tot atat cat si nevinovatia. Un talhar crud ucide fara sa vrea pe tatal sau. Cerul il pedep seste a trai ani indelungati si a cara in gura apa din vale ca sa ude o buturuga pana va inverzi. Tocmai cand ducea ultima picatura intalneste o pasare care aproape murea de sete i-o da. Atunci Dumnezeu il iarta. Aci aflam un blestem, care, pus alaturea cu al lui Bolintineanu din Mihnea si baba, e dintre cele mai frumoase din literatura noastra.
            In genere, putem zice de compunerile lui istorice ca ne arata persoane cu totul idealizate, dar infatisand trecutul maret, el nu pune in fata micimea prezentului ca Eminescu, ci gaseste numai un prilej de a-si canta tara.
            De aceea tot ce se produce mare in vremea sa il entuziasmeaza si gaseste accente energice la batranete ca sa cante luptele de la 1877 in poeziile din colectia Ostasii nostri. Cu acelasi mestesug artistic, el face un corp din diferitele bucati inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punand in frunte o frumoasa alegorie, in care infatiseaza lupta intre neamul nostru, reprezentantul crestinismului si al civilizatiunii, si intre turci, reprezentantii paganitatii si ai barbariei:
           
            Nevoie ai de o carje ruina sa-ti supoarte,
            Caci esti acum, sarmane, ajuns la prag de moarte.
           
            Alecsandri a scris foarte mult si pentru teatru. Activitatea lui pe acest teren se poate imparti in doua. In prima, intra lucrarile lui de la 1840 pana la Despot-voda; in a doua ultimele lui trei piese.
            Afara de Cetatea Neamtului, Lipitorile satelor, Sgarcitul risipitor, care sunt drame, Alecsandri ne-a dat numai lucrari din domeniul comediei.
            Cantecele comice infatiseaza diferite tipuri, care incepeau sa dispara in timpul sau si care astazi nu se mai gasesc. Asa avem: Mama Angheluta stiinta medicala din acele vremuri; Herscu Boccegiul evreul care face comert ambulant; Surugiul amin tind timpul carutelor de posta cu toata poezia si cu toate neplacerile lui; Barbu Lautaru, aratand rolul jucat de lautari in viata boierimei trecute; Vivandiera, amin tindu-ne o functiune militara desfiintata demult. Prin urmare in cele mai multe aflam importante documente pentru trecutul societatii noastre.
            Operetele, vodevilurile si comediile au de scop toate sa biciuiasca diferite obice iuri ridicole din societate, sa loveasca atat pe cei care voiau sa ramaie in deprinderile trecutului cat si pe cei ce umblau dupa reforme nepotrivite sau gresite, sa combata intr-un cuvant exageratia, in orice directie s-ar manifesta. Intre acestea sunt: Iorgu de la Sadagura, Coana Chirita, Piatra din casa, Milo director. In mai toate, caracterele sunt slab desemnate; actiunea e vie, dar consta mai mult din fapte ce impresioneaza in mod fizic; iar ca ultim resort pentru a produce rasul are stricarea limbii si de aceea mai in toate piesele avem un grec, un ovrei, un neamt, un tigan. Aceea pe care o pretuieste el mai mult este Boeri si ciocoi, dar se observa in ea multe lipsuri.
            A doua categorie a pieselor sale cuprinde: Despot Voda, Fantana Blandu ziei, Ovidiu.
            In toate a cautat sa idealizeze persoanele. Aventurierul Despot nu e infatisat ca un om superior; Horatiu poetul spiritual, dar senzual ne apare ca un visator si ca un iubitor al idealului; iar desfranatul autor al Artei amatorie, pudic ca o vestala si viteaz ca un cavaler din evul mediu, care porneste o lupta pentru Dieu et Madame. Culoarea locala e mai bine zugravita in Despot; dar in celelalte doua are multe neajunsuri si lucruri netemeinice in infatisarea societatii romane.
            In schimb versurile si cugetarile sunt adevarate margaritare pentru literatura noastra.
            Alecsandri, mai ales la inceputul caierei sale literare, a scris si lucrari in proza.
            Sunt mai ales nuvele si povestiri ale calatoriilor prin tara sau prin alte parti (Bu chetiera de la Florenta, O plimbare in munti, Calatorie in Africa); sunt insa si cateva satire sociale, cum e Istoria unui galben si a unei parale, in care forma adop tata este atragatoare, dar digresiunile sunt preal ungi si cu intersul adesea putin sustinut.

 *

            Alecsandri a avut un rol mare in dezvoltarea literaturii noastre: in timp de 40 de ani el a stat in primele randuri ale scriitorilor. In aceasta vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intima, a slavit trecutul patriei, a descris frumusetile naturale ale tarii sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului si in special al literaturii dramatice in Romania, in fine, opera sa este in legatura directa cu tot mersul inainte al poporului romanesc din momentul in care a inceput sa scrie.
            Eminescu l-a numit 'rege al poeziei'. Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de 'regalitatea literara' a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am facut dintr-insul principala figura a epocii dintre 1840-1870, care in adevar trebuie sa poarte numele sau, pentru ca - in poezie in special - nimeni altul nu se ridica la inaltimea lui Alecsandri si nici un nume de poet nu este in aceasta vreme asa de obsteste respectat si pretuit si nimeni nu are o opera asa de complexa ca a lui.

*

            In aceasta epoca a lui Alecsandri deosebim doua parti: una pana la 1859, alta de aci pana la sfarsitul ei.
           

a) 1848-1859

            Vremea aceasta, atat de insemnata pentru istoria noastra politica, pentru ca acum s-a pregatit Romania moderna, este putin insemnata pentru literatura.
            Nu este saracie de scrieri, caci acuma se tipareste mult, foarte mult chiar, in com paratie cu anii anteriori, dar se observa peste tot, nerabdarea, frigurile luptelor politice, zguduirile sociale, framantarile si ciocnirile de idei, dorinta si nevoia de a face din lite ratura mijloace de actiune in sprijinul curentelor noi ce aveau sa prefaca toata infatisarea societatii romanesti din principate.

           *

            Poezia originala, se rezuma aproape in opera lui Alecsandri, care tipareste in 1853, la Paris Doine si lacramioare. Aci sunt, pe langa produsele lui dinainte de 1848, si altele noi, ca Marioara Florioara s.a.
            Mai apar, e adevarat, patru volume ale lui Bolintineanu: in 1852 Cantece si plangeri (Iasi) in 1855, Poezii vechi si noi (Buc.), in 1858 Melodii romane (Buc.) si in 1859 Bataliile romanilor (Buc.), dar acestea reprezinta opera lui dinainte de 1848. Mai apar si editii complete ale poeziilor lui C. Bolliac (Paris 1857) si G. Sion (Buc. 1857), precum si o colectie a raposatului Conachi (Iasi 1856), dar acestea in majoritatea lor nu pot infrunta o critica severa.
            Mai prejos decat acestea se asaza, desigur, toata seria scrierilor ce se tiparesc in numar mare de autori ca A. Pelimon (Poezii, Faptele eroilor, 1857, Poezii noi, 1854), C.D. Aricescu (Harpa romana, 1852; Lira, 1858), A. Lazarescu (Ore de repaos, 1853), Radu Ionescu (Canturi intime, 1853), N.T. Orasanu (Flo ricele de primavara, 1854), D. Gusti (Buchetul poetic, 1855), G. Dascalescu (Zorile, 1855), P. Georgescu (Momente campenesti, 1855), Gr. Serur ie (Poezii din exil, 1858), I. Anghelescu (Poezii amoroase, Buc., 1859), Marache Atanasiu (Poezii, 1859, Craiova), I. Bancov (Poezii originale, Craiova, 1859) s.a.
            Doua nume se disting cu adevarat in aceasta vreme: G. Creteanu si Al. Sihleanu.
            George Creteanu (1829-1887) a fost in cea mai mare parte a vietii sale ma gistrat. Primele incercari le-a publicat in 'Curierul' lui Heliade; apoi a colaborat la alte reviste dintre care trebuie sa citam pe a lui Alecsandri 'Romania literara'. In 1855 si-a adunat intr-un volum scrierile sale intitulate Melodii intime (Bucuresti). A imitat pe Bolintineanu si in urma putin pe Alecsandri; a dat cateva bucati interesante, dar nu s-a ridicat niciodata la o reputatie literara deosebita. Cea mai cunoscuta poezie este acel cantec al strainatatii, cu refrenul pe care-l repetam adesea:
           
            Fie painea cat de rea,
            Tot mai bine-n tara mea.
           
            Alexandru Sihleanu (1834-1857) a murit tanar ca si Carlova. Poate ca o viata mai lunga l-ar fi facut un poet mare, fiindca avea multe insusiri: vers curgator si ima ginatie puternica. Nu reusise insa sa se libereze de influentele modelelor sale franceze si romanesti (mai ales Bolintineanu). Strigoiul este una din poeziile cu mai multa miscare, dar de un romantism exagerat. In acelasi ton este si poema Logodnicii mortii.
            Poeziile sale au fost publicate intr-un mic volum: Armonii intime (1857).
            Acum incepe a iesi la iveala talentul satiric, vulgar dar viguros al lui Nicolae Oraseanu, prin cateva brosuri de un gust dubios ca Misterele mahalalelor (Buc. 1859) si prin satire politice, Targul cu idei (1857) etc.
            O pozitie cu totul particulara ocupa in acest timp Andrei Mureseanu.
            Andrei Muresanu (1816-1863), nascut in orasul Bistrita, a facut studii in Tran silvania, a fost invatator si apoi profesor la Brasov. A colaborat la 'Gazeta Transil vaniei' cat timp varul sau Iacob Mureseanu este conducatorul acestei foi. A luat parte la miscarea din 1848; mai tarziu a fost functionar al guvernului in Sibiu. De la 1861 a trait retras, ca pensionar.
            De la el avem o traducere: Icoana cresterii rele (1848) si o colectie de poezii (1862).
            Valoarea acestui poet a fost foarte discutata. Inaltat de Aron Densusianu (Cercetari literare 1887) la rangul de cel mai mare poet liric al nostru, a fost declarat de Titu Maiorescu ('Convorbiri liter.' 86-87) lipsit cu totul de valoare.
            E adevarat ca cea mai mare parte a poeziilor lui, mai ales cele erotice, nu se pot citi. Strofe bune aflam in cele cu subiect patriotic; dar mai nici una din acestea nu se poate sustine in intregul ei. Compozitia nu are plan lamurit si limba e incarcata cu neologisme nepoetice si cu prozaisme.
            Nu putem insa sterge cu totul numele lui din istoria literaturii noastre, fiindca este autorul Rasunetului din 1848. In acele momente de fierbere si de agitare s-a sim tit cu adevarat inspirat; a aratat aici trecutul cu nenorocirile lui, neunirea care a stri cat asa de mult neamului nostru; apoi prezentul nesigur si tulburat. In aceasta poezie a predicat 'unirea in cuget si in simtiri' si a strigat:
           
            Murim mai bine-n lupta cu glorie deplina
            Decat sa fim sclavi iarasi in vechiu-ne pamant.

            El va ocupa la noi acelasi loc, pe care-l are la francezi Rouget de l'Isle, autorul Marseillesei.

*

            Literatura dramatica originala e infatisata prin drame istorice, comedii si vodeviluri, tragedii si cantonete. Valoarea lor este, pentru cea mai mare parte din ele, sub mediocru.
            Astfel se gasesc autori dramatici ca: V. Halepliu (Moartea lui Mihai, Buc. 1854), I. Dimitrescu (Badea comedie, Buc., 1848; Radu Calomfirescu, drama, Buzau, 1851; Logofatul satului, vodevil, Bucuresti, 1852), I.C. Lerescu (Fan tasma, comedie, 1851), T. Strambeanu (Casatoria, comedie, Craiova, 1851; Radu Leon Voda, tragedie, 1856), G. Mavrodolu, (Vlad Tepes, 1858), Coculescu (Necazul Catinchii, comedie, Craiova, 1959) care numai intamplator tiparesc cate ceva si sunt cu desavarsire necu noscuti. Un autor fecund, foarte fecund, dar lipsit de talent si de cultura literara si de mestesugul scrisului este Alexandru Pelimon, care scrise drame (Fiul Mazalului, Buc., 1851; Curtea lui Vasile Voda, 1852) sau drame cu cantece (Actrita de Moldova, 1852). Altii au sa devina cunoscuti prin alte indeletniciri in mijlocul societatii in mij locul careia au trait. Vasile Maniu (scrie: Amelia sau victima amorului, drama, 1849) va fi avocat si om politic; Nicolae Istrati (scrie: Matia Corvin, drama, 1850, Iasi) va fi, de asemenea, un om politic, care se va face cunoscut prin impotrivirea la cauza unirii prin cipatelor; I.M. Bujo reanu (scrie Fata sub epitropie, Buc., 1853) va publica pretioase colectiuni de legi ale tarilor romane; Eugeniu Carada (scrie: Munteanul si pandurul cersetor, cantoneta, 1857; Milcovul, tot cantoneta, 1858 si Fratii de munte, drama, in unire cu actorul C. Demetriade, 1856) va deveni mare financiar. Actorii sunt, de nevoie, lucratori activi pe terenul acesta; asa face C. Demetriade si mai ales Iorgu Cara giale (Jelbarul, cantoneta, 1857; Surdul, idem, 1857), dar ei nu tiparesc decat unele din operele lor, care sunt mai mult prelucrari si adaptari. Asa lucreaza si marele actor comic Matei Millo, de la care avem Baba Harca, comedie care s-a jucat cu mult succes, datorita mai mult talentului interpretului decat valorii ei.
            Acum intalnim si numele lui G. Baronzi cu o drama: Matei Basarab sau dorobantii si seimenii, uitata, ca si intreaga productie a sa, pe care voieste a o reinvia acum d-l N. Iorga.
            E interesant de notat printre scriitorii acestui timp si d-l Petre Gradisteanu, care tipareste in 1857: O noapte pe ruinele Targovistei, lucrare juvenila, de care va fi uitat si autorul ei.
            Ramam dar ca singure productii cu oarecare insemnatate piesele lui Alecsandri, la care putem adauga vodevilul Carlanii de C. Negruzzi (1857) si idila Tiganii de G.Asachi (1856).
            In adevar, acum da Alecsandri scenei romane cateva cantonete, ca Soldan Viteazul, Mama Anghelusa, cateva localizari, ca Chir Zuliardi (dupa o come die fran ceza Le tigre de Bengale) si Doi morti vii (dupa L'homme blas); acum, in fine da cele doua comedii care i-au asigurat un succes mare si indelungat; Chirita in Iasi si Chirita in provincie. Studiile publicate de d-l Ch. Drouhet (in 'Viata romaneasca' din Iasi 1912), arata ca originalitatea acestora nu e deplina. Ele insa sunt departe de-a da o singura piesa straina; ci arata mai multe reminiscente, pasagii de efect transpuse din diferite comedii frantuzesti. Pe langa elementele imprumutate, Alecsandri a pus si unele proprii; in orice caz, a stiut sa dea o culoare locala potrivita,. a reusit sa se foloseasca de ridicule ce sunt comune in multe tari, pentru a infatisa personagii, pe care privitorii le-au recunoscut ca traiesc in mijlocul lor.
            Provinciala, care voieste sa imite pe doamnele din societatea aleasa a Iasilor, e aratata de autor cu insusiri vrednice de ras, exagerate uneori peste masura; exageratia arata cateodata tendinta de a aluneca din comedie in farsa si de aci urmeaza, poate, putina staruinta ce pune in fixarea contururilor definite ale personajelor sale. Asa, pe cand in prima piesa Coconul Barzoiu arata spiritul serios, practic, al boiernasului de tara - un fel de Sancho Pana, fata de Chirita, care e un fel de Don Quijotte feminin - in a doua piesa, unde dansul ajunge ispravnic, il vedem cu defecte pe care nu i le banuiam si care nu se potrivesc cu imaginea ce ne-o facusem despre el cu prilejul primei comedii Chirita in Iasi.
            Cu toate aceste lipsuri, gratie poate, si talentului cu care a creat Millo tipul Chiritei, piesele s-au mentinut ani de-a randul si in 1886 Alecsandri a avut ocazie sa vada una din aceste piese jucata in Bucuresti tot cu Millo si a constatat ca inca se pot asculta cu placere scrierile sale din tinerete.

*

            Cititorii din principate se indestuleaza in acest timp, mai ales cu traduceri. De pe lista bibliografica ce se poate stabili, se vede ca traducerile se faceau la intamplare, fara vreo preocupare sistematica. Patrund si cateva lucruri ale marilor scriitori, dar marea majoritate sunt opere slabe, ale autorilor de scandal sau ale unor necunoscuti, ale caror scrieri puteau sa atraga numai prin titlurile bombastice.
            Majoritatea traducerilor reprezinta literatura franceza. E greu de stabilit statistica exacta, fiindca bibliografia lui Iarcu pune multe traduceri fara numele autorului.
            Din literatura clasica franceza nu se traduce mai nimic. In schimb romanticii au multi reprezentanti. Lamartine are cateva scrieri intre care Rafael (1856), Graziella (1858), Chateaubriand apare cu Geniul cristianismului (1850) cu Ren si Anthala (1852) si cu Martirii (1859). Alexandre Dumas (tatal) care a impartit favoarea pu bli cului cu d-na Georges Sand, caci cel dintai apare cu 7 scrieri (Moartea lui Neron, 1851; Trei muschetari, 1853; Isac Lachedem, 1853; Paul Bruno, 1856; Aventurile lui Lideric, 1857; Contele de Monte-Cristo, 1857), iar amica lui Musset cu 6 scrieri (Lelia, 1853; Metela, 1853; Mauprat, 1853; Mont revche, 1853; Lacul Dracului, 1855).
            Succesul Damei cu camelii a lui Al. Dumas fiul nu putea sa ramana fara ecou la noi, si in 1854 da M. Costiescu o traducere.
            Dintre capodoperele literaturii universale care trebuie sa figureze in toate colec tiile de traduceri avem acum: Ierusalimul liberat al lui Tasso (1852); Vicarul din Wackefield al lui Goldsmith (1852); Mizantropul lui Molire (1854); Zaira lui Voltaire (1854); Vietile paralele ale lui Plutarch (1857) si Telemac al lui Fenlon. Aceasta e a doua traducere direct din frantuzeste; prima o datoram lui Gr. Plesoianu (1831).
            Tot acum se da pentru prima oara pe romaneste Macbeth a lui Shakespeare de Bajescu.
            Numele traducatorilor sunt in mare parte sau cu totul necunoscute sau cunoscute din alte indeletniciri, nu din istoria literaturii (ca Bajescu, I.N. Soimescu, C. Gane, G. Romanescu, Simion Mihailescu, Em. Angelescu, C. Badulescu, A. Dertman, I.M. Bujoreanu, P. Teulescu, I.G. Valentineanu, D. Iarcu etc.). E interesant sa notam cateva nume de oameni politici insemnati pe care in tinerete i-a atras literatura, ca Vasile Boerescu, marele orator, fostul ministru de Externe, George Chitu, fostul ministru de Instructie, Alexandru Cretescu, marele jurist, fost ministru de Justitie, fost consilier la Curtea de casatie.
            Intre traducatorii din aceasta epoca trebuie sa notam pe cativa care si-au facut o indeletnicire speciala din traduceri, ca George Ioanid, T. Codrescu, G. Baronzi, G. Sion, C. Aristia. Cel din urma e cunoscut din capitolele precedente; despre unii din ceilalti vom spune acum un cuvant.
            Teodor Codrescu (1826-1894) a studiat in tara si in Franta, a fost catva timp profesor; dar s-a ocupat mai ales cu publicarea de ziare si editarea de carti in tipografia sa in care aparea 'Buciumul roman' si care a fost unul din cele mai insemnate din isto ria culturala a Iasilor. El a facut o editie noua a dictionarului francez-roman al tovara silor Aaron, Hill si Poenaru. A publicat in diferite reviste traduceri in proza si versuri. Cea mai insemnata lucrare a sa este colectia de documente 'Uricarul', din care au aparut 22 de volume (1852-1892).
            George Baronzi (1815-1896) a facut putine studii, dar a inceput de timpuriu sa publice (1844) si traduceri si lucrari originale. Intre acestea din urma sa notam un roman original Misterele Bucurestilor (1862) azi cu totul - si pe drept - uitat; asemenea, colectii de poezii (Nopturne 1853, Orele dalbe 1864, Satire 1867 s.a.). Din poe ziile sale d-l N. Iorga a ales un insemnat numar si le-a publicat intr-un volum (Valenii de Munte 1909); atragand atentia asupra acestui autor asa de putin cunoscut.
            George Sion (1821-1892), nascut in Moldova, dar, se pare, grec de neam, a avut o cariera literara foarte insemnata fata de uitarea in care a ramas si in ultimii ani ai vietii si dupa moartea sa. Poet, ziarist, amestecat in miscarea din 1848 din Tara Romaneasca, exilat din pricina aceasta, autor de traduceri din greceste si frantuzeste, el are o activitate lunga si bogata; incepe inainte de 1843, caci la acest an isi aduna in volum poeziile (Ceasuri de multumire), dar toate operele sale sunt scrise ca in fuga, lipsite de calitati deosebite, care sa-i dea o trainicie macar relativa.
            In epoca de care ne ocupam el fusese colaborator la 'Curierul' lui Heliade, la revistele din Iasi si publicase in Bucuresti Mizantropul lui Molire in versuri, Zaira lui Voltaire asisderea; avusese schimbul de satire cu Grigore Alexandrescu si daduse la lumina poezia care avea - poate singura - sa ramaie:
           
            Mult e dulce si frumoasa
            Limba ce vorbim,
            Alta limba armonioasa
            Ca ea nu gasim.
           
            Marele numar de romane si nuvele ce se traduc din limbi straine indeamna si pe scriitorii nostri sa incerce si ei aceste genuri. Nuvele se mai scrisesera si pana acum - si unele bune; acum se publica una a lui Pantazi Ghica: O lacrima a poetului Carlova (1850). Romane insa acum apar pentru intaia data. Pe cat se stie, primul roman romanesc este al lui Bolintineanu: Manoil, roman in scrisori (Iasi 1855). Dar in sirul de zece ani de care ne ocupam, d-abia se mai scriu doua si acele fara importanta: Un vis pe Carpati (Buc. 1857) de N. Moreanu si Radu Buzescu (Buc. 1858) de I. Dimitrescu.

*

            Publicatiile periodice se dezvolta in acesti ani mai mult decat in epocile anterioare.
            Calendarele de tot felul se inmultesc si isi dau silinta de a fi instructive si distractive, mentinandu-si rolul pe care-l dobandisera de la inceputul secolului. Mare parte din aceste calendare sunt facute tot de vechii editori: Anton Pann urmeaza pana aproape de sfarsitul vietii (1849, 1850, 1853); asemenea George Asachi (1851, 1853, 1959) si Gorjan (1851, 1855, 1856).
            Modest institutor in Valenii de Munte, Ion Gherasim Gorjan (mort 1857) a desfasurat o mare activitate ca traducator si ca autor de calendare. El a dat romaneste in 4 volume din vestita colectie de povestiri arabe Halima sau o mie si una de nopti (1835-37).
            Ca autori noi de calendare sa insemnam pe Zaharia Carcalechi (1849-1850), pe C. Rosetti cu Vinterhalder (1854) si pe Ioanid (1850).
            Ziarele politice sunt din ce in ce mai numeroase.
            In Bucuresti Zah. Carcalechi incepe 'Vestitorul' (1849), iar in Iasi A. Fotino 'Zimbrul' (1850) pe care-l trece lui T. Codrescu in 1854 pentru a face loc foaiei lui Kogalniceanu 'Steaua Dunarii' in 1856. Acestea continua oarecum vechile gazete ince patoare ale ziarismului roman 'Curierul' si 'Albina', care se prabusisera in tulbu rarile din 1848. Din cele batrane urmeaza drumul 'Gazeta de Transilvania' si 'Foaia pentru minte', intemeiata de G. Barit. Despre acesta e locul sa spunem aci cateva cuvinte.
            George Barit (1812-1893), nascut in satul Jucul de jos in Transilvania, a urmat scoala primara in satul Trascau, pe cea secundara in Blaj pana la 1827; studiile supe rioare le-a facut la Cluj si in Blaj.
            In 1835 fu numit profesor la liceul din Blaj de unde a trecut la Brasov, cand fruntasii brasoveni au decis sa reformeze scoala lor si s-au adresat lui Barit pentru conducerea noii institutiuni.
            Astfel organiza el in septembrie 1836 o scoala primara superioara cu 3 clase.
            Aci lucra cu mare staruinta, nu numai ca profesor pana in 1845, cand parasi profesoratul, dar si pe alte terenuri. Dintre acestea vom pomeni in primul loc ziaristica.
            Barit este intemeietorul primei foi romanesti in Ardeal: 'Gazeta de Transilvania' (12 martie 1838). Tot in anul acesta scoase si o mica revista 'Foaia literara'.
            Ziarul si revista - mai ales ziarul - au fost organele de lupta politica si nationala ale romanilor din Ardeal, dar au fost intr-o vreme si centrul de activitate al romanilor din toate tarile, au fost si un fel de simbol al unitatii de cultura.
            In adevar, intre 1840-1848 cenzura fiind foarte severa in principatele dunarene si luand drept atacuri cele mai neinsemnate lucruri, cu greu puteau sa-si dea la lumina poeziile si articolele Kogalniceanu, Alexandrescu, Alecsandri, Ion Ghica s.a. Barit le punea la dispozitie coloanele 'Gazetei' sale si acolo iesira o suma din bucatile literare de frunte din vremea aceea.
            Tot in 'Gazeta' publica Mureseanu Rasunetul, devenit Marsul anului 1848.
            Zilele revolutionare din 1848 chemara pe Barit in primele randuri ale lupta torilor si el trebui sa lase pentru catava vreme conducerea gazetei. Silit sa se duca la Sibiu, fu nevoit sa fuga, dupa ce orasul cazu in mana ungurilor si veni in Tara Romaneasca. Aci fu arestat de armata ruseasca; apoi pribegi in Bucovina, unde un amic, unul dintre Hurmuzachesti, reusi sa-l scape si-l tinu la mosia sa catava vreme.
            Dar Transilvania ajunge in mana Austriei. Barit, natural, dobandi voie de a re incepe foaia sa. Acum insa cenzura era severa si pentru un lucru de nimic, foaia se suspenda pe 6 luni, in 1850.
            Barit insa in toate ocaziile propovaduia ca romanii trebuie sa se indeletniceasca si cu chestiunile economice si sa nu lase numai pe straini sa se foloseasca de industrie si comert. Ideile sale aflara rasunet, si negustorii din Brasov intemeiara in 1852 o socie tate care deschise o fabrica de hartie la Zarnesti si chema pe Barit sa o conduca. Si a condus-o aproape 20 de ani.
            Dar ocupatia aceasta nu l-a absorbit cu totul: luptele politice si chestiunile cul turale l-au gasit oricand gata de lucru. Astfel, in 1860, el asculta chemarea lui Saguna, care voia sa intemeieze Asociatiunea Transilvana pentru cultura si literatura si redacta statutele acestei societati care traieste si lucreaza pana azi.
            Luand parte la luptele politice dintre anii 1861-66, a fost ales de doua ori deputat in camera imperiala.
            In 1866 a fost numit membru al Societatii Academice din Bucuresti, care avea sa devie mai apoi Academia Romana de azi.
            Imprejurarile politice se schimba in anul 1867, caci incheindu-se pactul dualist intre Ungaria si Austria, romanii transilvaneni devenira cetateni ai noului stat si fura siliti a intreprinde o serie de lupte pentru apararea drepturilor lor.
            In aceste lupte Barit a ocupat un loc de frunte. Director al ziarului 'Observa torul' din Sibiu, a suferit mai multe procese politice; membru in comitetul partidului national roman, el a redactat vestitul 'memorial' din 1881 si a fost chiar presedinte al comite tului intre 1884-1887.
            Restul vietii sale pana la 1893 l-a umplut cu alte lupte pentru ai sai si pentru natia sa. A condus multa vreme revista 'Asociatiei', intitulata 'Transilvania' (1861-1888); a dirijat scoala de fete din Sibiu, fondata de asociatie; a publicat carti felurite, intre care un dictionar german-roman; in fine, a dat la lumina trei volume despre istoria Transilvaniei in ultimele 2 secole, in care sunt multe pagini din propria-i viata.
            Asachi isi mai aduce aminte de vechea lui indeletnicire si scoate 'Gazeta de Moldavia' in 1850-1857; dar aceasta este acum o foaie fara vreo inraurire insemnata.
            Foi tinere, date la lumina de forte noi, vin sa ia loc in fruntea publicatiilor de acest fel:
            C.A. Rosetti incepe in 1857 'Romanul'; Vasile Boerescu in 1857 'Nationalul'; D. Bolintineanu in 1850 'Dambovita'.
            Sa nu uitam ca si afara din tara unii exilati tipareau ziare si reviste spre a face cunoscuta ori a apara cauza principatelor romane si a miscarilor democratice. Asa Bolliac la Brasov 'Expatriatul' (1849) si la Paris 'Republica Romana' (1851), N. Balcescu la Paris 'Romania Viitoare' (1851), I. Heliade, tot la Paris, 'Conservatorul' (1856).
            Lupta nationala din Moldova este ajutata catva timp de o foaie sustinuta de familia Hurmuzachi in Cernauti, intitulata 'Bucovina', 1849-1850.
            Daca ne ocupam in special de literatura, trebuie sa citam in aceasta vreme revista lui Alecsandri numita 'Romania Literara', care duce mai departe steagul miscarii incepute prin 'Propasirea' cu mai multa staruinta, dar cu trai aproape tot asa de scurt, caci e suspendata la finele anului.
            In aceasta vremelnica existenta, revista a insemnat totusi un pas insemnat in miscarea noastra literara. Aci Alecsandri a publicat multe poezii, cele scrise in timpul calatoriei sale in Spania si Maroc (O noapte la Alhambra, Seguidila s.a.) diferite articole in proza si poezii populare: tot aci apare si Sentinela romana, prima poezie mare a lui Alecsandri. Dar nu numai Alecsandri, ci si alti multi scriitori au dat articole interesante, precum Kogalniceanu, Costache Negri si Costache Negruzzi. Aici a debutat Al. Odobescu (cu Satira latina); aci Al. Russo a publicat cele mai pretioase scrieri ale sale: Cugetarile, Amintirile si Cantarea Romaniei.

*

            Istoriografia e slab reprezentata in aceasta vreme. D-abia daca se pot cita 2-3 scrieri ca: Istoria Campulungului de C.D. Aricescu (1855), Istoria romanilor din Dacia superioara, (Transilvania) de Al. Papiu Ilarian (1851-52) si Istoria ro manilor in 3 volume de Aug. Treb. Laurian. Sunt scrise intr-un spirit care continua pe al scolii ardelene. E putina critica; dar in schimb e mare entuziasm pentru ideea latinitatii. Aceasta lipsa de spirit critic indeamna pe unii mai putin scrupulosi sa creada ca buna intentie patriotica poate scuza orice greseala. In aceasta vreme (1856) aparu cronica falsificata atribuita lui Huru.
            Fapte importante pe acest teren nu sunt decat aparitia primului volum al cronicilor moldovenesti (1852) si darea la lumina a cronicii lui Sincai (1853).

*

            Calatoriile silite facute de revolutionarii goniti de guvernul reactiunii ii indeamna sa-si noteze impresiile si avem cateva relatii de calatorie, cum sunt ale lui Bolintineanu (Calatorii in Palestina si in Egipt 1856); Calatorii pe Dunare si in Bulgaria (1859). O asemenea scriere publica si G. Sion despre o excursie in Basarabia (1857).

*

            Chestiunile politice dau nastere in aceasta epoca unei literaturi speciale. Heliade tipareste la Paris mai multe carti prin care lamureste rostul miscarilor romanesti din 1848. Despre amestecul Rusiei in viata politica a principatelor, vorbeste in: Protectorat du Czar ou la Roumanie et la Russie (Paris 1850). Despre evenimentele din 1848 vor beste in Souvenirs et impressions d'un proscrit (Paris 1851) si in Memoire sur l'histoire de la rgnration roumaine (Paris 1851).
            In acesta va afla cineva amanunte pretioase despre miscarea din 1848, va afla informatiuni indispensabile pentru biografia lui Heliade, dar in ce priveste studiul insasi al evenimentelor va trebui sa se serveasca de ele cu multa circumspectiune, caci faptele sunt povestite cu partialitate; am putea zice ca multe pagini sunt numai o pledoarie pentru a justifica actele sale personale. E firesc, de altfel, sa fie asa, intrucat ele sunt scrise in epoca in care se produsese si se hranea zilnic o mare dusmanie intre emigrati, care, impartiti in doua tabere, urmau intre dansii - in fata Europei - lupta pe care o incepusera impotriva dusmanilor tarii.
            In acelasi fel sunt scrise si celelalte brosuri ale sale: Une Dacie cosaque et une Roumanie turcophile (Paris, 1854), Les turcs et les roumains (fara data), in care sustine alipirea romanilor de Turcia pentru a se apara de rusi care vor sa-i subjuge.
            Pretioasa este colectia de documente: Epistole si acte ale oamenilor miscarii din 1848 (Paris 1851), macar ca se oglindeste numai activitatea sa si a amicilor sai, precum este memoriul dat de dansul cabinetului din Londra.
            O critica a tratatului din Paris publica el sub pseudonimul de Ion Prosdociu, in 1856; Descrierea Europei dupa tratatul din Paris.
            Ion Ghica sub pseudonimul Chainoi, publica in 1853 la Paris o brosura Dernire occupation des principauts danubiennes. E vorba de ocupatia ruseasca din acel an care se sfarsi numai cu inceperea razboiului Crimeei si care aduse mari tulburari in ambele principate, facand pe Barbu Stirbei si pe Grigore Ghica sa-si paraseasca tro nurile si sa lase tarile in voia navalitorilor. Pe langa discutia faptelor politice, Ghica da aici informatiuni si date statistice asupra starii financiare, culturale si economice a tarilor romane.

*

            In aceasta vreme se poate pune inceputul cultivarii literaturii poporane. Acum folclorul incepe a se organiza.
            Pe de o parte avem colectia lui Alecsandri de balade (Iasi, 1853, 1855), brosurile neobositului Anton Pann: Spitalul amorului (1850), Archir si Anadam (1850), O sezatoare la tara (1851), Cantatorul betiei (1852), Triumful betiei (1852), Nastra tion Hogea (1853) etc. si alte cateva incercari de culegeri: Oprea Dumitrescu, (1858), Cristu Ioanin (1858), intre care este si primul volum al lui At. Marian Marinescu (Balade, Pesta, 1859).
            Pe de alta, avem articole despre aceste productiuni datorite si lui Alecsandri si lui Alecu Russo.
            Alecu Russo (1817?-1859) a fost roman din Basarabia. In aceasta provincie s-a nascut, dar si el si familia sa au trecut in Moldova pe la 1828.
            Numele adevarat al familiei ar fi fost Donici, iar Rusu (devenit apoi Russo) era o porecla.
            Russo a studiat in Elvetia, apoi, venind in tara, a luat parte la miscarea tinerimii in 1848, ceea ce l-a silit sa se expatrieze pentru catva timp. In vremea acestui exil calatori si prin Transilvania, unde fierbea revolutiunea. Inchis la Cluj de catre unguri, a scapat de moarte ca prin minune.
            Intors in tara el a practicat avocatura; a publicat cateva articole prin reviste, dar a dus in genere o viata retrasa si modesta. Se pare ca a fost director al ministerului lucrarilor publice in timpul carmuirii lui Vogoride.
            Scrierile sale s-au adunat de prin reviste si s-au publicat de d-l P. Hanes in Editura Academiei Romane (1903).
            Russo a fost multa vreme foarte putin cunoscut, mai ales in lumea scriitoare si cititoare de dincoace de Milcov, mai ales pentru ca a publicat putin si numai articole in reviste si adesea semnate cu pseudonime. Astazi, cand se cunosc, probabil, toate operele lui, putem zice ca merita a fi cunoscut.
            Russo a scris mai multe articole critice si cateva compuneri literare, dintre care multe in frantuzeste. Intre acestea din urma este si Cantarea Romaniei, o mica poema in proza, avand ca subiect istoria poporului roman.
            Poema aceasta a aparut in 1850 in 'Romania viitoare' fara nume de autor, ci numai cu introducerea semnata de Balcescu, in care spune ca a fost gasita intr-o ma nastire in anul 1845 si ca n-a putut afla nici cand, nici cine a compus-o. Banuieste ca ar fi scris-o un calugar de la 1830. In 1855 a aparut din nou in 'Romania literara' cu oarecare schimbari. Alecsandri a declarat intr-un articol din 'Revista romana' (1863) ca Russo a scris-o in frantuzeste, iar N. Balcescu a tradus-o in romaneste. Dupa aceea s-a publicat impreuna cu Istoria lui Balcescu in editia lui Odobescu (1878) si in anii din urma a avut editii separate sub numele lui Russo. Studii asupra-i s-au publicat de d-l P. Hanes in 1900.
            Alecsandri il considera ca e 'spirit ager si cultivat', dar regreta ca 'scria mai bucuros in frantuzeste'. In adevar atat poema de care vorbim cat si alte bucati, ca Piatra teiului - Iasii si locuitorii lor in 1840 - Soveja si altele s-au redactat in tai in limba franceza.
            Scrierile lui Russo se pot imparti in doua grupe: povestiri si critice. Povestirile cuprind amintiri, din copilarie, din tinerete, precum si relatii de calatorie. Intre acestea e povestita si sederea lui silita la Soveja. Sunt scrise cu duiosie si dovedesc un talent real; dar, in cele romanesti, stilul e impestritat cu prea multe provincialisme.
            Cugetarile sunt critici care privesc starea sociala si literara. Plangerea sa de capetenie este ca epoca de prefacere in care se aflau tarile romanesti la 1850 a rupt cu desavarsire legaturile cu trecutul: 'hainele, naravurile, pamantul au luat prefacere, pana si limba, pana si numele! Nimic nu mai leaga Moldova de astazi cu trecutul!'; lite ratura cea noua o vede el suferind de aceeasi boala, pe care o numeste pedantism. Prin aceasta intelege, ca fond, imprumutarea ideilor straine si imitarea operelor straine, iar ca forma scrierea intr-o limba cu totul artificiala. De aceea gaseste ca mai nici o scriere din cate aparuse pana atunci (1855): 'nu poseda conditiile unei scrieri nemu ritoare' si ca adevarata literatura romaneasca este literatura poporana. De aceea duce razboi mare impotriva sistemelor ortografice si lingvistice ale lui Heliade si ale Ardelenilor si impotriva adeptilor acestora din Moldova, trimitandu-i pe toti sa citeasca cronicile pentru a invata sa scrie romaneste.
            Se poate zice ca, prin activitatea pe acest teren a lui Russo si a tovarasilor sai, incepe acest gen al criticei sa se intemeieze in literatura noastra.
            Intre acesti tovarasi este si Mihail Kogalniceanu.
            Mihail Kogalniceanu (1817-1891) invata mai intai in casa parinteasca si intr-un pension francez din Iasi. In 1834 pleca cu fiii domnitorului Mihail Sturdza la Lunville (Franta) si apoi la Berlin, unde facu studii serioase. Fiind inca la studii scrise un articol despre limba si literatura romana intr-o revista germana si doua lucrari istorice in limba franceza; despre tigani si Istoria Valahiei, Moldovei si a valahilor de peste Dunare. In 1838 se intoarce in tara, iar in 1840 intemeie revista 'Dacia literara' si 'Arhiva romaneasca'. In 1843 fu numit profesor de istorie la Academia Mihaileana si deschise cursul sau prin acea cuvantare care a ramas clasica. In aceeasi vreme scoase impreuna cu Ion Ghica, V. Alecsandri si Costache Negruzzi revista 'Propasirea', care stergan du-i-se de cenzura titlul, a ramas numai cu numele de 'Foaie stiintifica si literara'.
            Lua parte la miscarea din 1848, nabusita de Mihail Sturdza si publica Dorintele partidei nationale din Moldova.
            Dupa aceea se ocupa de literatura: in 1872 apar cronicile Moldovei; in 1854, 'Album istoric si literar'; in 1855, colaboreaza la 'Romania literara', dar indata intra cu putere in miscarea politica redactand 'Steaua Dunarii' (1855-1860).
            In propaganda pentru unirea tarilor, el joaca rol de capetenie, ca jurnalist si ca deputat in divanul ad-hoc. Prin staruintele lui, partida nationala dobandeste casarea primelor alegeri si adunarea unui nou divan trimis de o alegere noua si partizan al unirii. Lucra apoi pentru unirea definitiva a tarilor sub Cuza.
            In timpul acestui domnitor, el ca prim-ministru, isi leaga numele de marele act al inproprietaririi taranilor.
            Sub domnia lui Carol I, lua parte la toate actele principale ale vietii noastre politice; iar momentul cel mai insemnat din aceasta parte a activitatii sale este in vremea razboiului din 1877-78 si in vremea Congresului din Berlin. Era atunci ministru de Externe si fu trimis ca delegat al Romaniei impreuna cu Ion. C. Bratianu. Amandoi se prezentara si sustinura drepturile statului nostru in fata congresului.
            Membru al Academiei din 1868, Kogalniceanu se ocupa cu studiul istoriei de cate ori trebile tarii ii dadeau ragaz si cateva luni inainte de a muri, citi cu ocazia jubi leului Academiei o interesanta lucrare despre libertatea tiganilor, improprietarirea taranilor si alte chestii la a caror rezolvare contribuise ca om politic.
            Kogalniceanu a dat cea mai mare parte a vietii lui politicei si oratoriei; totusi si in miscarea literara el a avut - in anumite momente - un rol insemnat.
            Am vazut ca, inca de tanar, a atras atentia lumii stiintifice straine asupra poporului nostru, asupra limbii romanesti si asupra putinelor produceri ce iesise la iveala in literatura romana. Lucrarea aceasta s-a retiparit impreuna cu traducerea in romaneste de catre fiul sau Vasile, in 1895. Intors in tara, toata vremea dintre 1838 si 1856 el si-a dat-o mai mult literaturii. A publicat piese de teatru prelucrate sau traduse (Doua femei impotriva unui barbat, 1840; Orbul fericit, 1840) si nuvele (Iluzii pierdute 1841). A fost mai ales istoric si critic literar.
            Critica lui urmarea dezvoltarea productiunilor romanesti in spirit romanesc, prin inlaturarea traducerilor si imitatiunilor dupa straini. Astfel in prefata pe care o scrie pentru volumul de poezii al prietenului sau Hrisoverghi (1843) el osandeste poeziile care se publicau in vremea aceea de catre Asachi si altii, pentru ca in ele se gaseau numai imitatiuni dupa autori straini si o lipsa totala de spirit romanesc. El a fost cu Alecsandri si cu Const. Negruzzi, un factor de capetenie in activitatea culturala din epoca 1838-1848. In aceasta epoca a editat in curs de mai multi ani (1843 si urm.) un Almanah de invatatura si petrecere, publicand si el articole interesante si foarte variate, dand si articole pretioase de ale lui Alecsandri, Negruzzi, Donici.
            Pentru istoriografia noastra rolul sau e si mai important fiindca a cerut chiar la deschiderea cursului sau o metoda cat mai serioasa, aratand exigeratiunile istoricilor ardeleni. Publicarea letopisetelor si documentelor din 'Arhiva' a insemnat un pas mare in dezvoltarea cercetarilor istorice.
            Despre viata lui Kogalniceanu a scris A. Xenopol un studiu, pe care l-a citit ca discurs de receptie in Academie in 1895.
           

b) 1860-1870

            In acest deceniu poezia romaneasca se concentreaza in Vasile Alecsandri, dar si el da la lumina acum foarte putine lucruri noi, care figureaza in a doua editie (1863) a primei sale colectii de poezii Doine, Lacramioare, Margaritarele si Suvenire. Tot acum aduna intr-un volum poeziile populare publicate in reviste sau in brosuri. Primii sase ani sunt pentru Alecsandri o epoca de sterilitate; dar este epoca in care reputatia acestuia creste si mai mult pentru ca nu se ridica nici un alt poet pana la inaltimea lui si pentru ca toate aprecierile ce se fac asupra-i sunt numai elogii.
            In adevar, ca nume de poet cunoscut avem in acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu da nimic nou, ci se margineste a-si retipari sub diferite titluri productii vechi, scotand uneori din uitare chiar poezii din tinerete (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i creste valoarea de poet. Asa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plangerile Romaniei (1870). Noua este numai Traianida (1869), pornita din bune inten tiuni, de sigur, dar fara insusiri de poema epica. Noi sunt si colectiile de satire: Nemesis (1861) si Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebita. Ele erau cerute de lupta politica pe care o ducea autorul, care avea sa ajunga tocmai acum ministru in marele guvern al lui M. Kogalniceanu (1864).
            De asemenea, colectia lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decat poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar acesti din urma ani.
            Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).
            Scriitorii cunoscuti de mai inainte C.D. Aricescu cu Soimii Carpatilor 1860 si A. Peliom cu Traian in Dacia 1860; - Flori de Moldo-Romania, 1864 si chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt in stare sa ajunga pe Alecsandri.
            G. Sion aparu acum cu colectia sa de fabule (101 fabule, 1869) care desi mai bune decat ale lui G. Petrini (1869) sunt totusi inferioare acelor scrise de batranul Donici.
            Si mai putin putea sa scada pe Alecsandri colectia lui Andrei Mureseanu (Brasov, 1862), a lui G. Tautu (Iasi, 1862) ori modestii incepatori I.C. Fundescu (Flori de camp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critica glumeata lui Titu Maiorescu: Capitan Candiano (Cand n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Ganescu (Surase si suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Dragescu (Amorul si patria, Italia, 1870), C. Merisescu (Incercari poetice, 1869).
            Inceputuri serioase fac numai: Alexandru Deparateanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino si B.P. Hasdeu.
            Alexandru Deparateanu (1835-1865) a studiat in tara si apoi la Paris, unde si-a insusit idei revolutionare. Amestecat in miscarea politica a ajuns deputat in Camera care a urmat dupa lovitura de stat (1864), dar a murit tanar. A lasat totusi pe langa o drama Grigore-Voda o colectie de poezii, care s-a tiparit pentru prima data in 1861 sub titlul Doruri si amoruri. E sigur ca avea talent, dar natural, el n-a ajuns decat in faza de imitatie si de inspiratie dupa maestrii sai, mai ales francezi. Influenta aceasta se vede chiar in vocabularul intrebuintat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar il face neinteles azi.
            Noi il cunoastem numai putin prin Vara la tara, poezie postuma; dar si aceasta sufera de aceleasi defecte. Ar merita insa sa fie citate si cateva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum si bucatile mici, in forma epigramatica, din care una se poate cita aci:
           
            Erau trei sarmani: doi copii si-o mama
            Si paine un singur codru intr-o marama.
            Mama-l franse in doua si dete pe rand
            La fiestecare cate o particea.
            - Mama, atunci copiii zisera plangand,
            Tie ce-ti ramane?
            - Voi! raspunse ea.
           
            Despre Desparateanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Voda.
            Haralamb Grandea (1834-1897) a avut in aceasta epoca un moment de succes literar. Prima lui colectie de poezii Preludii (1862) e recomandata publicului de catre Sion, admiratorul si amicul lui Bolintineanu, pentru ca si Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colectie Miozotis (1865), el se prezinta singur.
            Activitatea sa poetica nu s-a putut insa sustine si si-a sfarsit viata ca ziarist, fra mantat de nevoi si fara ca sa-si mai aduca aminte cineva de izbanzile sale de odinioara.
            Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar ii lipseste perfectiunea de forma. Mai putin artist in alcatuirea versului decat Deparateanu, e tot asa de putin bagator de seama ca si acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strica adesea imaginile cele mai pline de viata si lipsa de plan in ordo narea ideilor il face adesea obscur.
            A dus viata modesta. Notitele biografice cate s-au publicat ne spun ca a fost secretar al Arhivei statului si catva timp director al liceului din Iasi; dar sufletul sau zbuciumat de patimi si de cugetari profunde, care ii rupsera echilibrul vietii, il indeparta de la o cariera linistita. Gazetar, publicist, poet, el a trait suferind mult si a sfarsit nebun.
            L-au socotit unii ca un precursor al lui Eminescu. Nu numai ca viata lor se aseamana in multe privinte, dar si Nicoleanu e un pesimist, care socoteste epoca sa ca o decadenta pentru poporul roman, care n-are speranta intr-o zi mai buna, care inselat in amorul sau, blestema pe femeia care i-a varsat in pieptu-i 'jalea suferintei si a durerii invatatura'.
            Progresul material al societatii il supara, ca si pe Eminescu care blestema drumul de fier fiindca alunga cantecele din sate. Trecand prin Bucuresti, Nicoleanu vede orasul:
           
            Cu palaturi daurite,
            Cu biserici numeroase si cu ziduri invechite,
            Ce saltau odinioara d-a vitejilor cantare,
            Dar pe unde azi curajul si virtutea ganditoare
            Se da-n laturi ca sa treaca curtezana ametita,
            Vanitatea insolenta si prostia daurita.
           
            Precum Vlahuta zice despre Eminescu:
           
            De-ar fi fost lasat in lume
            Sa treci ca orice om de rand
            Fara de pasare
            Ar fi privit atunci la toate
            Mizeriile in care lumea
            Ursita-i pururea sa-nnoate
           
            tot asa Nicoleanu zice despre sine:
           
           
            Daca din ceruri mi s-ar fi dat
            Alta chemare sau alta fire,
            Un suflet rece, ne-nduplecat,
            Privind la toate cu nesimtire,
            Mi-as duce pasul far' sa gandesc
            Ca mai sunt oameni ce patimesc
           
            Dimitrie Petrino (1846-1879)era de fel din Basarabia, dar, inrudit cu familia Hurmuzachi, trecu cu parintii sai in Bucovina. G. Sion, care l-a cunoscut de aproape, da o suma de amanunte despre viata lui. Din aceasta se vede ca n-a facut studii siste matice, dar ca a fost doritor de invatatura si s-a instruit singur, cand i-au lasat ragaz petrecerile tineresti. Mostenitor al unei averi de peste un milion de la un unchi, el a risipit-o in scurta vreme, si a ajuns dupa multe peregrinatii, in Iasi, in anul 1875. Aci a dobandit functiunea de director al bibliotecii statului si a fost profesor la universitate. Numele sau era cunoscut. Publicase doua volume de poezii: Flori de mormant (1869), inchinate tinerei sale sotii, moarta dupa un an de casatorie si Lumini si umbre (1870), ambele primite cu multa bunavointa de critica 'Convorbirilor literare'.
            Purtarea sa in Iasi fiind cam dezordonata si sanatatea cam subreda din cauza vietii neregulate ce dusese, fu silit sa vie in Bucuresti, unde isi afla sfarsitul pe un pat din spitalul Brancovenesc.
            Cu toate ca poeziile sale denota oarecare talent, el nu se putu impune, nici prin volumele ce publicase in Moldova, nici prin poema Raul (1875) dedicata lui Alecsandri pe care-l numeste poet-rege, imitand expresia din Epigonii lui Eminescu.
            Hasdeu, amestecat in luptele politice, deputat, da la lumina o satira politica sangeroasa intitulata Oda la boieri (1869) indreptata impotriva partidului conservator din acel timp:
           
            Ca lacoma omida ce-si cauta o prada
            Pe fragede mladite,
            Ca neagra lipitoare pe sanul de zapada
            Al dulcei copilite,
            Boierule! cinci veacuri, cinci veacuri si mai bine
            Setos de dusmanie
            Sugeai tu-n frunza sucul si sangele din vine
            In blanda Romanie.
           
            Asa incepe si pe acest ton violent, amestecat cateodata cu expresii vulgare, continua, aratand ca vechii boieri nu sunt morti, ca trebuiesc acum zdrobiti, insa nu cu 'pusti si bete', ci 'sa-i bati prin libertate!'.

*

            Alaturi cu poezia originala sta romanul si nuvela.
            Ele se prezinta in conditiuni mai slabe, caci afara de cele doua bucati prin care Al.Odobescu isi incepe cariera literara (Mihai-Voda si Doamna Chiajna, 1860), nu se mai pot cita decat trei nuvele: una a lui Hasdeu (Micuta, 1864), care prin pasagiile-i licentioase a atras autorului destituirea din postul de profesor, alta a lui N.D. Popescu (Radu cel frumos, 1864) a treia a lui At.M. Marinescu (Petru Rares, 1862, Sibiu).
            Romane sunt ceva mai multe, dar majoritatea lor n-au avut calitati care sa le mentina. Astfel s-au uitat cu totul cele scrise de C.D. Aricescu (Misterele casatoriei, 1862), de G. Baronzi (Misterele Bucurestilor, 1863-1865), de A. Pelimon (Catas trofa boierilor, 1862) si de abia doua din toata lista bibliografica a celor zece ani se citesc azi: Elena de Bolintineanu (1862) si Ciocoii vechi si noi de Filimon (1863).
            Despre acesta din urma se impune a spune cateva randuri.
            Nicolae Filimon (1819-1865) a avut norocul sa-si gaseasca de biograf pe Ion Ghica.
            Din insemnarile acestuia stim ca a invatat carte la dascalii de felul lui Chiosea si apoi a invatat muzica bisericeasca si a fost cantaret pe la biserici. Om vesel, iubitor de petreceri cam grosolane, el isi vedea insa serios de slujba sa de la arhivele statului si in cat timp mai avea liber scria. Au ramas de la el doua romane: unul scurt, mai mult nuvela, necunoscut azi Slujnicarii (1861; ed. noua f.d.) si Ciocoii vechi si noi. In acesta, in care nu se realizeaza decat prima parte a titlului, el nu se deosebeste printr-un stil literar ce s-ar putea da ca model, nici printr-o analiza fina a caracterelor, dar este un interesant izvor pentru studiul moravurilor din acea epoca. Sfarsitul epocei fanariote, pe care a putut-o cunoaste si din cercetari personale si din marturisirile oamenilor ce traiau atunci, este infatisat cu o mare putere de evocare, care ii asigura o viata trainica in literatura noastra.

*

            Literatura dramatica nu este in mare progres.
            Tot Alecsandri este autorul de frunte in aceasta vreme, caci acum se joaca si din piesele vechi si cele din 1863: Rusaliile, Sgarcitul risipitor si Lipitorile satului.
            Cea dintai e o comedie cu o intriga prea simpla, aproape naiva, si amestecata cu aluzii politice si cu atacuri contra filologilor pe care ii numea el 'stricatori de limba'. A doua este o drama cu oarecare pretentii, dar fara insusiri deosebite. Ambele au disparut cu totul din repertoriu. Cea de-a treia insa, in care se arata ca lipitori arendasul grec si carciumarul evreu, are o conceptie mai clara si cateva tipuri mai bine carac terizate, de aceea infrunta si astazi focul rampei.
            Cel mai fecund este insa Bolintineanu, de la care avem 10 piese: Mihai-Viteazul condamnat la moarte - Stefan-Voda cel berbant (1867), Stefan George Voda - Alexandru Lapusneanu, - Dupa batalia de la Calugareni, - Marirea si uci derea lui Mihai, - Despot-Voda, Mihnea care-si taie boierii, - Postelnicul Constantin Cantacuzino, - Brancovenii si Cantacuzinii (1868).
            Lucrarile acestea nu s-au reprezentat, afara de una. Asa cel putin rezulta din studiul publicat de D. Olanescu (Teatrul la romani, 1898).
            Dintre cei vechi mai aflam pe George Asachi cu o melodrama 'Voichita' si o drama Turnul lui But (1863) si pe G. Sion cu o comedie Influenta morala (1869).
            Sunt si cativa debutanti. E.A. Deparateanu cu Grigore Voda (1864).
            Lucrarea aceasta a fost primita la aparitia ei cu bunavointa de unii critici. Drama in 5 acte in versuri, cu subiect national, scrisa in versuri curgatoare, desi cu aceleasi de fecte ca si poeziile lui Deparateanu, ea era interesanta din multe puncte de vedere. Ideea fundamentala este ca domnitorul Moldovei e ucis de imbrohorul turcesc din pricina intrigilor unor boieri, care nu puteau sa ierte lui Ghica hrisovul prin care da oarecare inlesniri taranilor si mai marginea din privilegiile boierilor. Si tara ramane indiferenta:
           
            Asa ai platit
            Moldovo, la cei ce te-au iubit.
           
            Ar fi interesant sa se vada ce efect ar avea acum pe scena; nu credem insa ca va avea succes deosebit, caci unitatea de actiune sufera si stilul e adesea vulgar.
            E.V.A. Urechia cu comedia La Eliza (1869).
            E in fine, Hasdeu cu Razvan si Vidra (1867).
            Piesa lui Hasdeu, viu criticata la aparitia ei de P.P. Carp, are totusi, pe langa defecte serioase si calitati importante care fac cu putinta reprezentarea ei in zilele noastre nu ca o simpla curiozitate, ci cu succes real.
            Nu ne putem insa astepta la o dezvoltare insemnata a genului dramatic, fiindca teatrul in aceasta vreme traia cu mari greutati in ambele centre culturale romanesti.
            In Bucuresti, dupa ce Millo avusese in antrepriza teatrul national (1855-59) si ramasese dator - ne spune d-l C. Olanescu - 700 galbeni, guvernul roaga pe C.A.Rosetti sa ia directia teatrului in iunie 1859, dar nici el n-a putut sa-i asigure o stare mai infloritoare si peste un an a parasit insarcinarea aceasta. De atunci fu o adevarata criza, o lipsa absoluta de directie, iar publicul era chemat numai la reprezentatii ale trupelor straine sau la piese traduse mai mult rau decat bine din cele cu succes la Paris. Zadarnic incearca Millo, din indemnul ministrului Costaforu, sa aduca o schim bare in aceasta stare de lucruri. Tot asa de nefericit fu si Dimitriade care avut si el pentru scurt timp conducerea teatrului. Mai tarziu, din initiativa lui Dimitrie Gusti ca ministru, teatrul din Bucuresti trecu sub administratia ministerului instructiei (25 aug. 1866). Cel dintai director fu Simion Mihalescu. Curand se institui si o comisie alcatuita din Heliade, Kogalniceanu, Bolintineanu, V.A. Ureche, cunoscuti prin scrierile lor, C.Stancescu, tanar pictor, iubitor de arta si Costache Balacescu, satiricul care facuse in vremuri cateva piese de teatru. Acest din urma fu insarcinat cu directia teatrului.
            Cu schimbari de director si de comitet, teatrul a dus-o asa, cand mai rau, cand mai bine, pana la 1877, cand Ion Ghica, fiind director a reusit sa faca a se vota legea de organizare, care a tinut pana la 1910.
            In Iasi teatrul se puse sub conducerea primariei, se administra, cand de cate o persoana anume insemnata, cand de un comitet. Succesul general nu i-a fost insa mai fericit, hranindu-se tot cu piese traduse si adesea din cele cu subiecte si titluri de reclama si cu pasagii in care morala este uitata cu desavarsire.

*

            Literatura poporana face un mic pas mai departe, caci afara de brosurile lui Alecsandri (Doine, 1862 - Balade, 1863), mai avem de notat colectia lui Miron Pompiliu (Balade, Iasi, 1870) si a lui I. Pop (Cantece haiducesti, Barlad, 1870).
            Tot acum, in 1866, Alecsandri aduna intr-un volum toate poeziile sale po porane. In prima parte aseaza baladele, in a doua doinele si horele. Poetul daruieste azilului de orfane colectia sa de poezii din gura poporului si zice in dedicatia catre Doamna Elena:
            'Ele cuprind glasurile intime ale sufletului sau si merita a fi unite cu glasurile de recunostinta si de binecuvantare ce rasuna imprejurul numelui inaltimei Voastre. Ele sunt copii gasiti ai geniului romanesc si dar au dreptul a se bucura de imbratisarea inaltei Protectoare a Azilului Elena'.
            Aci figureaza poeziile care au ramas pana azi cele mai cunoscute, chiar daca s-au aflat alte variante adesea mai interesante din unele puncte de vedere: Miorita, Mihu Copilul, Toma Alimos, Roman Grue Grozavanul, Mogos Vornicul, Con stantin Brancoveanu.
            Precum prima editie a baladelor provocase un articol entuziast al scriitoarei Dora d'Istria, pseudonimul d-nei Elena Ghica, publicat in 'Revue des deux mondes' sub titlul: La nationalit roumaine d'aprs les chantes populaires (1859), tot asemenea colectia completa provoaca numeroase studii si dari de seama, publicate de T. Maiorescu ('Convorbiri literare' 1867 pag. 301), de Varnav Liteanu ('Conv. lit. VI, pag. 405).
            In capitolul privitor la diferite colectii de poezii populare am amintit acuzatia ce s-a adus lui Alecsandri ca 'a falsificat' productiile poporului. Am spus acolo ca nu poate fi vorba de falsificare, caci insusi culegatorul zice ca le-a intocmit. Adaugam aici ca acuzatia a fost formulata intai de d-l Schwartzfeld si in 'Contemporanul' (1887) si in brosuri, zicand ca Alecsandri a introdus mai ales pasagii contra evreilor si numindu-l chiar 'mesterul drege strica'. Chestiunea a fost discutata de multi publi cisti; vom aminti, ca mai recenta cercetarea d-lui Iorga, (Ist. liter. rom. in sec. XIX, vol. III, pag. 152), care sustine ca Alecsandri a schimbat forma cantecului popular precum si fondul de sentimente al cantecelor, iar uneori a 'faurit de la un capat pana la altul', poezii pe care le-a atribuit poporului, cum este Movila lui Burcel.

*

            Traduceri sunt numeroase in aceasta vreme, dar nu asa de numeroase ca in prima parte a acestei epoci. E de notat ca apar in romaneste scrieri din capodoperele literaturii universale. Literatura franceza se infatiseaza cu Mizerabilii de V. Hugo (trad. Bolintineanu, Zane si Costiescu, Buc., 1863-65), cu un roman al lui Al. Dumas (Mana de mort, 1869) si cu Discursul asupra stilului al lui Buffon (trad. C. Boteanu, 1870). Mai multe lucrari sunt din literatura germana, din Goethe (Faust trad. N. Scheletti, 1862, - Ifigenia din Taurida, I. Puscariu, 1862, si din Schiller Moartea lui Walen stein anonim, 1864, - Clopotul de A. Stern, 1869).
            Tot cu un autor german (canonicul Schmidt), insa dupa traducere franceza, incepe I.M. Raureanu seria de povestiri pentru tinerime: Emigrantii la Brazilia, Privighetoarea (1867).
            Acum apare ca traducator P.P. Carp, care ne da - probabil, direct de pe ori ginal- Machbeth (1864) si Othello (1868) ale lui Shakespeare.
            Avem si o traducere din italieneste de V.A. Urechia, dar trebuie sa insemnam si cele din limbile clasice facute de-a-dreptul de pe original: Retragerea celor 10 mii a lui Xenophon (1862) de D. Alexandrescu, Viata oamenilor ilustrii a lui Corneliu Nepos (1863) de A. Liviu, Lugos, Germania a lui Tacit (1864) si Odele si epodele lui Horatiu (1867) ambele de Gavr. Munteanu. E pacat de munca acestor traducatori, pentru ca limba latinizata in care au scris traducerile lor le-a dat o viata foarte scurta.

*

            Istoriografia, filologia si critica iau o dezvoltare insemnata in deceniul de care ne ocupam.
            Pentru istoriografie putem spune ca infatiseaza inceputul luptei pentru a trece din faza naratiunii romantice la faza criticei istorice.
            Brosurile lui Bolintineanu despre Mircea si Vlad Tepes (1863), despre Mihai Viteazul (1863) si despre Traian (1869) sunt scrise fara control al datelor si faptelor. Mai interesante sunt povestirile sale de calatorie in Palestina (1862), in Macedonia (1863), in Asia Mica (1867).
            Se vede insa acum o tendinta pentru cercetari ale izvoarelor istorice. Bolliac face excursii arheologice (1869) si vizite pe la manastiri (1862-63), dar nu poate avea rezultate serioase din lipsa unei pregatiri personale pentru asemenea studii. Mai importante sunt publicatiile de izvoare. Intre acestea notam istoriile lui Dionisie Fotino si a fratilor Tunusli, traduse de G. Sion (1860-1863) si cele trei volume ale lui Al. Papiu Ilarian Tezaur de monumente istorice (1862-1863-1864). Tot lui Papiu ii datoram amanuntita biografie a lui George Sincai (1870).
            Alexandru Papiu Ilarian (1823-1879) a invatat in Transilvania; a luat parte la miscarea romanilor din Ardeal in 1848, apoi s-a dus in Italia si a obtinut doctoratul in drept la Padova. Intorcandu-se de la studii, s-a stabilit pentru catva timp la Iasi, unde a fost profesor la facultatea juridica. De acolo a trecut la Bucuresti unde a ocupat o inalta functiune in magistratura, procuror la Curtea de Casatie. In aceasta calitate, a rostit (1866) un discurs la deschiderea anului judecatoresc tratand chestiunea responsa bilitatii ministeriale si aratand nevoia de a se vota o lege in care sa se stabileasca normele dupa care sa se aplice principiul stabilit in Constitutie in aceasta privinta.
            Afara de scrierile citate mai sus, Papiu a publicat in mai multe limbi, in 1861, o brosura politica in care arata temeiurile pe care se bazeaza romanii cand sustin independenta constitutionala a Transilvaniei.
            Mai presus decat toti insa straluceste acum B.P. Hasdeu care concentreaza oarecum toata miscarea istorica a timpului si care reprezinta chiar in opera sa cele doua tendinte de care vorbeam. In Ion Voda cel Cumplit, (1865), este povestitorul ro mantic, incantat de eroul si de subiectul sau, doritor sa provoace admiratia cititorului prin comparatii indraznete si neasteptate si prin elogii scrise cu entuziasm si poate cu oarecare declamatie. Cu 'Arhiva istorica a Romaniei' (1864) arata drumul cel nou, arata cerinta metodei stiintifice, care cere in primul rand sa ai la indemana izvoare cat mai numeroase si cat mai sigure.
            Filologia este toata in mana scriitorilor din Ardeal sau a ardelenilor stabiliti in principate. Intre ei se bucura de un respect general canonicul Cipariu.
            Timoteiu Cipariu (1805-1887) a studiat in Transilvania, a fost profesor la Blaj, unde era si canonic la catedrala greco-catolica. A fost partas al miscarii din 1848, cand a redactat ziarul 'Organul luminarii' (1847) si a fost ales membru in comitetul conducator.
            El s-a indeletnicit de timpuriu cu studiul ortografiei romanesti, publicand insa din 1841 o lucrare asupra ei. (Extract de ortografie cu litere latine), Blaj, si se poate zice ca in toata viata chestiunea aceasta i-a fost preocuparea de capetenie.
            Problema fusese pusa de intemeietorii scoalei latiniste: limba noastra fiind de origine latina, sa se gaseasca chipul de a arata aceasta atat prin alegerea cuvintelor cat si prin scrierea lor. Trebuia sa se caute prototipurile cuvintelor romanesti, pentru a se da aplicatia practica a principiilor. Aceasta aplicatiune privea ortografia si vocabularul.
            Si pentru una si pentru alta s-au infatisat multe si felurite teorii. Toate au avut ca baza ideea ca filologul poate si trebuie sa potriveasca limba vorbita si scrisa cu niste norme fixate de el. Prin urmare, din vocabularul romanesc se vor inlatura cuvintele care nu sunt de origina latina, iar ortografia va infatisa etimologia latina a cuvintelor.
            Aceasta idee, raspandita in secolul XVIII, cand se credea ca limba este o creatiune artificiala a omului, s-a dovedit mai tarziu a fi gresita. Astazi rolul filologului se mar gineste la studierea limbii asa cum se prezinta si la gasirea legilor, dupa ce se in depli nesc diferitele fenomene lingvistice.
            Latinistii nostri au ramas insa in ideile secolului XVIII si diferitele sisteme ortografice si lingvistice ce au produs au infatisat diferite pareri individuale. Cea mai insemnata se intrupeaza in sistemul lui Cipariu.
            Cautand un punct fix, unde evolutiunea limbii sa fie desavarsita si sa infatiseze forma care sa ramana pastrata pentru totdeauna, Cipariu se opri la secolul XVI fiindca cele mai vechi texte de limba romana sunt din acel timp.
            Desi inlatura ideea ca limba evolueaza necontenit si niciodata nu se pot opri schimbarile si nu se poate stabili forma care sa ramana vesnica, totusi Cipariu, pentru a-si putea statornici teoria avea nevoie sa cunoasca vechea limba romaneasca si dialectele limbii romanesti, pentru ca pe baza acestora isi cladea constructiunea, iar nu pe reconstituiri teoretice.
            De aceea, oricat de curioasa se infatiseaza ortografia lui Cipariu, valoarea lu cra rilor lui nu trebuie stabilita dupa aceasta. El studiaza pentru prima data infatisarea limbii romane in dialecte si monumente vechi (Blaj, 1854) publica prima colectie de extrase din vechile texte romanesti (Crestomatie sau analecte literare, Blaj, 1858) si apoi o revista de mare pret pentru cei ce se ocupa de studiul limbii si al trecutului nostru ('Arhiva pentru filologie si istorie', Blaj, 1867). Cercetarile si publicatiile lui au facut cu putinta studiile de mai tarziu; de aceea el a fost numit parintele filologiei romane.
            Daca pe langa aceasta ne gandim ca Cipariu s-a ocupat si de istoria bisericii romane (Acte si fragmente, 1855), ca a publicat carti de scoala, ca a fost in temeietorul 'Asociatiunii transilvane', ne explicam de ce a fost ales intre membrii fondatori ai Societatii academice, de ce a fost primit la prima adunare a membrilor cu entuziasm, de ce s-a bucurat de un mare prestigiu in toate si in principatele romane si peste munti.
            Tot asa de importanta este si critica literara. Ea se dezvolta in anii din urma a deceniului de care vorbim, in revista 'Convorbiri literare'.
            Cea mai bogata manifestatie culturala in acest deceniu o formeaza publicatiile periodice.
            Calendare se tiparesc si acum, de Gh. Asachi in Iasi, pe cand in Bucuresti ur meaza cu ale sale librarul Gh. Ioanid si tipograful Wartha.
            Ziaristica politica e reprezentata, in timpul lui Cuza, prin doua foi care il spri jinesc. 'Dambovita' lui D. Bolintineanu si 'Reforma' lui I.G. Valentineanu, 'Natio nalul' lui Vasile Boerescu sustine ideile conservatoare. Desigur insa ca cei mai straluciti ziaristi in acest timp sunt: C.A. Rosetti directorul 'Romanului', Cezar Bolliac care scoate 'Buciumul' si apoi 'Trompeta Carpatilor' si B.P. Hasdeu cu 'Traian' si cu 'Columna lui Traian'. Mai putin importante sunt: 'Opinia nationala' a lui N.Oraseanu (1865), 'Sentinela' lui Grigore Eliad (1868) si 'Telegraful' lui P.Pencovici (1869).
            Zane si Satmary incearca acum o foaie ilustrata 'Ilustratiunea' (1860), pe care o onoreaza si Alecsandri cu cateva poezii ale sale.
            Interesant de notat este marele numar de gazete umoristice: 'Pacala' si 'Scran ciobul' ale lui Pantazi Ghica, 'Nichipercea', 'Ghimpele', 'Asmodeu' ale lui N.Oraseanu. Intre scriitorii nostri satirici desigur ca Oraseanu are un mare succes. Tot asa de gustate sunt scrierile satirice ale lui Hasdeu, a carui varietate de talent minuna pe cititori si-i stabili in curand reputatia de cel mai de temut polemist. Hasdeu scoate singur 'Aghiuta' (1863-64) si apoi, in unire cu Nicoleanu si Bujoreanu, 'Satirul' (1866) in care scrie articole serioase.
            Printre revistele literare intalnim in acesti ani publicatii de acelea care fac epoca si in istoria noastra literara.
            Heliade incearca sa redestepte interesul pentru vechiul sau 'Curier', tiparit intr-o a doua editie 'Curierul de ambe sexe' (1862-64) si dand la iveala un nou 'Curier roman' (1859), dar nu mai gaseste ecou in opinia publica.
            Mai fericiti sunt George Sion cu 'Revista Carpatilor' (1860-61) si mai tarziu Haralamb Grandea cu 'Albina Pindului' (1868-70).
            O publicatie semioficiala este 'Instructiunea publica' (1859-61) a lui A.T.Laurian care era acum unul din factorii de capetenie in organizarea si conducerea invatamantului nostru. Ea publica pe langa acte oficiale si articole literare si mai ales istorice. In 1865-68 va fi continuata de 'Buletinul instructiunii publice', sub redactia lui V.A. Urechia.
            Nici una din aceste publicatii nu are insa importanta 'Revistei Romane' pe care o da la lumina Alexandru Odobescu (1861-1863).
            Intemeietorii isi propun sa dea la lumina 'rezultatele lucrarilor literare si ale speculatiunilor stiintifice ce pot grabi progresul natiunii romane'.
            Revista are mai mult caracter stiintific decat literar; se publica studii de astronomie (I. Falcoianu), de arta (D. Berindeiu), de economie politica (P.S. Aurelian), de stiinte naturale (Gr. Stefanescu, Gr. Cobalcescu), de filologie (G. Munteanu). Aci apar studiile literare si istorice ale lui A. Odobescu (Poetii Vacaresti, Cateva ore la Snagov, Cantecele poporane) si poezii si articole de V. Alecsandri. Critica literara o reprezinta Radu Ionescu.
            Interesant e de notat ca aci se tiparesc parte din Istoria lui Mihai de Balcescu si romanul lui Filimon (Ciocoii vechi si noi).
            In acelasi timp se formeaza diferite centre de activitate literara si la romanii din afara. In Brasov urmeaza Iacob Mureseanu cu 'Foaia pentru minte' (tot el e condu catorul 'Gazetei Transilvaniei' care apare si azi); - in Pesta Iosif Vulcan scoate 'Familia', in care debuteaza Eminescu; in Cernauti iese 'Foaia societatii de cultura din Bucovina' (1865), onorata la inceput cu colaborarea activa a lui Alecsandri, dar acesta o paraseste in curand, din pricina ca nu se invoia cu ortografia lui Pumnul, ai carui elevi reprezentau atunci toata miscarea literara in acea provincie.

*

            In acesti ani, numai in Iasi nu se arata nici o manifestatie literara importanta. Ea se produce mai tarziu prin societatea 'Junimea' si prin revista 'Convorbiri literare'.
            In anul 1863 cativa tineri, care isi facuse studiile in Germania, obisnuiau sa se adune din cand in cand sa-si schimbe impresiile asupra cartilor citite de ei ori chiar sa citeasca propriile lor scrieri. Intre ei era si Titu Maiorescu, profesor si membru in comitetul de inspectie al scoalelor. El obisnuia sa tina prelegeri asupra unor chestii filozofice si reusise sa atraga atentia cercurilor luminate din Iasi.
            In 1864 se asociara si alte persoane la aceste prelegeri, intre care numaram pe Vasile Pogor, pe Iacob Negruzzi. In acelasi an s-au decis acestia sa formeze o societate literara pe care au botezat-o, dupa propunerea lui Teodor Rosetti, 'Junimea'.
            Viata intima a acestei societati se gaseste povestita cu un talent deosebit si cu multa libertate de spirit de George Panu (Amintiri de la Junimea, Buc. 2 vol. 1908 si 1910). A scris pagini interesante, dar numai cu privire la inceputurile actiunii si Iacob Negruzzi. Asemenea N. Gane in Zile traite (Iasi 1903). O lucrare asupra intregii miscari e publicata in limba franceza (La societ litteraire Junimea Paris 1906 de d-l B. Kanner).
            Activitatea acestei societati, care la inceput nu interesa decat un cerc restrans de prieteni, a dobandit interes obstesc, cand s-a decis sa scoata o revista literara.
            Aceasta s-a intamplat la 1 martie 1867. Adoptand formatul vechii reviste iesene 'Romania literara', redactorul Iacob Negruzzi zice in precuvantarea sa:
            'In mijlocul agitatiunilor politice de care fura cuprinse toate spiritele in Romania, miscarea literara sustinuta inainte cu mult succes de foile literare atat de cunoscute si pretuite, a incetat In Iasi s-a format o societate literara Junimea Aceste elemente reclama infiintarea unei reviste care sa aiba scopul de a reproduce si raspandi tot ce intra in cercul ocupatiunilor literare si stiintifice'.
            Vom examina in capitolul de fata activitatea acestei reviste pana la 1870, cand incepe a concentra in juru-i o mare parte din miscarea noastra literara.
            Productia literara pe care o da ea in primii trei ani este destul de slaba.
            Ca poeti are o serie de debutanti, din care unii n-ajung niciodata sa-si faca un nume pe calea aceasta: Mihail Cornea, care va deveni un mare avocat in Bucuresti, Capsa, Pogor, Teodor Serbanescu, N. Pruncu, S. Bodnarescu, in fine, Iacob Negruzzi si Nicolae Gane.
            Ca nuvelisti: N. Gane, Leon Negruzzi si Pop Florantin.
            Un loc important ocupa traducerile din autorii straini. Ele se datoresc lui Stefan Vargolici care cunostea bine literaturile romanice si lui N. Scheletti, militar, iubitor de literatura caruia i se datoreste un mare numar de bucati. El are insa adesea lipsa de claritate si in genere o slaba cunostinta de versificatie si in special de ritm.
            Din cauza lipsei de colaboratori, ei simt nevoia sa se adreseze la scriitorii din alta generatie si cu reputatia stabilita. In adevar, traiau atunci, unul in Iasi, altul la Mircesti, doi din marii nostri scriitori: Cosache Negruzzi si Vasile Alecsandri. Numele lor era menit sa dea oarecare stralucire tinerei grupari. Pe Negruzzi il atrag si prin fiul sau, conducatorul de fapt al foii, dar si prin Titu Maiorescu, pentru care batranul Negruzzi avea o consideratie deosebita. Lucrul il vedem notat in amintirile lui Iacob Negruzzi si intr-o scrisoare din 1867 pastrata la Academie (mss. 3351). In aceasta Negruzzi spune lui T. Maiorescu ca a 'festelit' hartia, compunand bucata Flora romana, dar nu indrazneste sa o dea pana cand acesta nu se va pronunta 'de poate merita publicitatea'.
            Pe Alecsandri il vor fi atras legaturile cu Negruzzi si faptul ca, suparat pe revista din Cernauti, nu avea unde sa-si publice poeziile, dar poate si faptul ca T. Maiorescu publicase in 1866 o scriere despre limba romana in care se arata adversar al teoriilor lui Cipariu, pe care nu le impartasea nici Alecsandri, chiar din vremea cand traia prietenul sau Al. Russo, acela care scrisese in chiar revista lui Alecsandri ('Romania literara') articolele sale impotriva ardelenilor.
            C. Negruzzi publica aci putine articole originale si cateva traduceri.
            Alecsandri da 'Convorbirilor literare' cateva poezii lirice sau narative din cele mai slabe ale sale (Tanara creola, Calul Cardinalului Bathori), dar incepe chiar din anul I seria de cantonete, care aveau de scop sa infatiseze tipuri caracteristice pentru viata sociala a Tarii Romanesti si care in epoca aceea de prefaceri dispareau pe toata ziua. Astfel este: Stan Covrigarul, - Ion Papusarul, - Surugiul. Teatrul il preo cupa mult si-si aduce aminte de succesul comediilor sale. Voind a relua firul din trecut, el compune o cantoneta Chirita la Paris, care este un fel de urmare a celor doua piese in care infatisase pe vestita provinciala in Iasi si in provincia ei. Acum Chirita s-a intors din strainatate si povesteste intr-un monolog, intretaiat de cantece, impresiile calatoriei sale si ispravile galante pe care le-a savarsit in drumul de fier si in capitala Frantei.
            Asemenea, precum inainte de 1848 si in vremea luptelor pentru unire scrisese piese cu scop de a sustine anume idei politice sau sociale, tot asa face acum prin comedia sa Drumul de fier (1868), prin care rade de prejudecatile ce se intalneau in societatea romaneasca impotriva acestui mijloc de civilizare.
            Ceea ce este insa interesant de stabilit pentru istoria noastra literara este faptul ca, in anul al 2-lea al 'Convorbirilor', incepe Alecsandri seria Pastelurilor. Aceasta arata cat de nesecat era talentul lui Alecsandri, care dupa o activitate asa de indelungata (1840-1868), gaseste acum un gen nou in care apare intinerit.
            In adevar, chiar in anul al 2-lea al revistei apar 22 de bucati de acest fel.
            Sunt cele care arata diferitele aspecte ale anotimpurilor (Toamna, Iarna, Gerul, Sfarsitul iernii, Primavara, Florile, Pastele) sunt cele care arata inde letnicirile vietii taranesti (Plugurile, Semanatorii, Secerisul, Vanatorii); sunt in fine poeziile pline de delicatete 'Rodica', 'Flori de nufar', precum si vestitul Con cert in care ne arata 'floa rea oaspetilor luncii' adunandu-se ca sa asculte pe 'dulcea privighetoare'.
           
            Vantul tace, frunza deasa sta in aer neclintita,
            Sub o panza de lumina, lunca pare adormita
           
            Se stie ca vorba pastel insemneaza o procedare de pictura; zugravirea cu creioane colorate. Prin metonimie se da acelasi nume si tabloului zugravit prin aceasta proce dare si creioanelor intrebuintate. De aci se intelege ca nu e greu sa-i dai unei poezii care are intentia sa zugraveasca, adica unei poezii descriptive.
            Cred ca Alecsandri l-a intrebuintat intai in literatura noastra in acest sens.
            Desi genul acesta era socotit inferior de catre membrii 'Junimii' - e marturisirea lui G. Panu - ei totusi, din respect pentru Alecsandri, nu numai ca-i publicara paste lurile, dar T. Maiorescu declara ca sunt cele mai frumoase din toate scrie rile poetului.
            Oricare ar fi valoarea poeziilor lui Alecsandri nu prin aceasta apar 'Convorbirile literare' cu o nota noua, ci prin articolele de critica ale lui Titu Maiorescu.
            Studiul sau asupra poeziei romane este mai mult o lucrare didactica, dar pe langa partea teoretica se afla aplicatiuni la literatura romana din care se iau exemple si pentru insusirile bune ale poeziei si mai ales, pentru defectele ei. Daca, cum zice G. Panu, lucrarea aceasta nu este 'O opera mare' luata in total, are insa pasagii care si azi se pot citi cu inteles, cum este cel despre comparatie ca element poetic si cel despre epitete. Toata dezvoltarea aceasta serva insa autorului ca sa ajunga la concluzia ca majoritatea poetilor romani nu merita acest nume, ca productiile lor arata o fantezie seaca de ima gini si o inima goala de simtiri.
            De aceea va critica (in Observari polemice, 1869) cu asprime cele 6 volume ale lui Aron Pumnul, in care acesta publica bucati alese din autorii romani. E drept ca Pumnul pune modelele sale nu numai fara discernamant, dar cu aprecieeri elogioase exagerate.
            Aron Pumnul (1818-1866) fara a fi scriitor de talent, fara a fi critic, a avut totusi un mare rol in miscarea culturala a romanilor din Bucovina. Ca profesor, era foarte iubit de elevi; ca autor, era foarte respectat de compatriotii sai. Numele lui a ramas insa legat de teoria lingvistica pe care am putea-o numi analogista si dupa care cauta sa dea limbii noastre nu numai o ortografie practica, dar si o infatisare teoretica, inte meiata pe oarecare principii de analogie. Teoria lui a fost, pe vremuri, foarte raspandita si in Moldova, unde se gaseau elevi de ai lui ca profesori prin diferite gimnazii. In partea cealalta a tarii a fost mai putin raspandita, desi a avut un urmas foarte invatat si foarte staruitor, pe Irimia Circa (Gramatica - 1878). Glumele din atacurile lui Alecsandri si ale altora au dat lovituri mortale acestei teorii, facand-o ridicola, asa ca marele public nu mai stie azi despre Pumnul altceva decat ca scria cu ciune si nu meste pe partizanii sai ciunisti.
            Cu aceeasi violenta combate T. Maiorescu (1868) si ideile lui Simion Barnut din cartea intitulata Dreptul public al romanilor.
            E nevoie sa spunem aci un cuvant despre autor.
            Simion Barnut (1808-1864) a avut mai mult temperament de orator decat de scriitor, de aceea dupa lucrarile sale nu poti sa-ti explici admiratiunea ce aveau pentru dansul cei ce-l cunosteau de aproape. G. Panu ne spune undeva in Amintirile sale ca avea reputatia de a fi peste masura de invatat si exercita un prestigiu asa de mare incat se considera ca e lucru extraordinar si de mare cinste sa te poti apropia de dansul.
            Viata lui fusese foarte agitata. Dupa ce invatase teologia la Blaj si se facuse preot si profesor, fu silit sa paraseasca aceasta cariera si sa devina iar student la o varsta inaintata. Miscarea din 1848 il afla in aceasta situatie la Sibiu; dar el stiu sa-si faca evidente calitatile sale sufletesti, astfel ca deveni un factor de capetenie intre romani in acele momente critice. A lui este publicatia anonima care s-a raspandit in manuscris la 25 martie 1848 (cand s-a facut o adunare preliminara la Sibiu) si care oprea pe ro mani de a se uni cu ungurii daca nu se vor discuta cu ei 'ca natiune libera cu natiune libera, caci si republica nu este decat un despotism afurisit fara nationalitate'. Tot el rosti acel frumos discurs in catedrala din Blaj in preziua adunarii d la 3 mai din Campia Libertatii. Discursul acesta a ajuns astazi foarte raspandit. Desi are multe scaderi, mai ales in privinta compozitiei, cuprinde insa pasagii minunate care vibreaza de o calda iubire de patrie.
            Dupa revolutie Barnut se duse in Italia, de unde veni doctor in drept si astfel ajunse in 1855 profesor in Iasi, intai la gimnaziu si apoi la facultatea juridica.
            Oricat de curioase sa-i fi fost opiniile, el le sustinea cu atata convingere si staruinta incat reusea sa faca din elevii sai nu numai niste adepti, dar niste aparatori fanatici.
            Dupa moartea lui acesti elevi incepura a-i publica manuscrisele si astfel aparura: Dereptul public al romanilor (1867), Dereptul naturale privat (1868), Dreptu naturale public, (1870), Pedagogia (1870), Psihologia empirica, Logica (1871).
            Impotriva primului volum scrie deci T. Maiorescu critica sa, ridiculizandu-i ortografia (Barnut are ortografie apropiata in unele puncte de etimologismul lui Cipariu, in altele de analogismul lui Pumnu) si insistand asupra consecintelor care se par a rezulta din ideile fostului profesor de drept de la facultatea din Iasi. Barnut ar fi deci in contra crestinismului si pentru cultul pagan, in contra proprietatii funciare actuale si pentru o impartire egala a pamantului intre locuitori, in contra domnului strain si pentru o republica nationala. E adevarat ca in unele puncte concluziile criticului forteaza intrucatva argumentarea autorului, dar in altele ideile lui Barnut apar cu totul gresite si deci combaterea lor e foarte indreptatita.
            Cel mai insemnat articol al lui T. Maiorescu din epoca de care vorbim este cel intitulat In contra directiei de azi in cultura romana (1868) in care se formuleaza punctele care vor alcatui pentru multa vreme crezul celor grupati la 'Junimea' sau macar al unora dintre ei.
            Vom da aci un mic rezumat. Dupa ce, pe la 1820, societatea romana incepe a se trezi din barbaria orientala, ea doreste sa se puna la nivel cu celelalte state civilizate, mai ales cu Franta si Germania.
            In acest scop ea imita in mod superficial oarecare forme ale civilizatiei, tiparind carti cu credinta ca are literatura, facand asociatii stiintifice cu credinta ca are stiinta, deschizand expozitii artistice cu credinta ca are arta, proclamand o constitutie, cu credinta ca are viata politica. Aceasta 'ratacire totala a judecatii', este caracteristica directiei de atunci in cultura romana, pe care autorul o combate, zicand ca daca un popor poate trai fara cultura, nu poate insa trai cu o cultura falsa.
            In aceeasi vreme cu actiunea 'Convorbirilor literare' se produce in ultimii ani ai epocii din care am vorbit un eveniment cultural foarte insemnat: intemeierea Academiei Romane.
            La 12 martie 1866, C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instructiunii publice, prezinta consiliului un referat prin care propune constituirea unei societati literare, care sa fixeze ortografia si sa intocmeasca gramatica si dictionarul limbii romane. Consiliul aproba referatul, iar locotenenta domneasca da la 1 aprilie 1866 decretul pentru infiintarea societatii propuse. Fiindca de la aceasta societate se astepta sa se realizeze unitatea limbii romane s-a decis ca membrii ei sa fie luati din toate tarile locuite de romani. A numit astfel guvernul un numar de 21 de membri din principat, din Maramures, din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia si din Macedonia.
            Constituirea definitiva si deschiderea adunarii s-a facut numai in august 1867. Convocarile fusese facute pentru august 1866, dar din pricina epidemiei de holera, a trebuit sa se amane pentru un an.
            Credem interesant a insemna pe principalii membri ai acestei societati. Din Moldova fura chemati poetul Vasile Alecsandri, Nicolae Ionescu, profesor la Universitatea din Iasi, renumit prin talentul sau oratoric, dar nicidecum indicat pentru o asemenea chemare, Titu Maiorescu, care publicase o lucrare despre scrierea limbii romane, Costache Negruzzi, marele prozator, care se ocupase cateodata si cu chestiunile de limba, in fine, V.A. Urechia, de la care pornise precum ne spune insusi, ideea infiintarii societatii si care era si secretar general al Ministerului Instructiunii in mo mentul cand s-a decis intemeierea ei. Din Muntenia avea sa vie batranul Heliade, Ion Massim, profesor la liceul Sf. Sava, A.T. Laurian, care avea un rol de capetenie in fruntea scoalelor si era cunoscut prin numeroase publicatii; in fine, C.A. Rosetti, fostul ministru, caruia se datora existenta societatii. Din Maramures venira Iosif Hodos si Alex. Roman, cunoscuti ca publicisti. Din Transilvania, canonicul Cipariu, autorul multor scrieri asupra limbii si a carui numire se impunea oarecum, Gavril Munteanu, directorul gimnaziului romanesc din Brasov, George Barit, intemeietorul presei la romanii de peste munti. Banatul era reprezentat prin Vicentiu Babes, cunoscut ca om de actiune si Andrei Mocioni, care era mai departat de miscarea literara, dar sprijinea toate actiunile nationale. Din Bucovina venea Alexandru Hurmuzachi, unul din sustinatorii foilor literare si tanarul profesor Ion Sbiera, discipol al lui Pumnul. Din Basarabia fura chemati Alexandru Hajdau, poetul Costache Stamate si Ion Strajescu, Macedonia, in fine, era reprezentata prin Ion Caragiani, profesor in Iasi, si prin D. Cozacovici.
            Inaugurarea societatii s-a facut in sala Ateneului cu o solemnitate deosebita. Membrii veniti din celelalte provincii romanesti au fost primiti cu mare entuziasm, cu procesiuni pe strazi, cu discursuri, cu banchete. Bucurestenii au tinut sa faca din ziua de 1 august 1867 o zi istorica.
            Societatea se apuca repede de lucru, dar chestia ortografiei dete nastere la discutii furtunoase si produse sciziuni intre membri. Erau aci oameni cu idei stabilite in aceasta privinta si fiecare tinea la ale sale. Majoritatea o aveau etimologistii, astfel ca fonetistul analogist Sbiera sau fonetistul moderat Maiorescu nu puteau sa aiba partizani. Maiorescu parasi cu totul adunarile societatii si incepu chiar o campanie contra ei, prin care nu numai combatea ideile colegilor sai, dar considera ca societatea insasi este o forma fara fond, desi el primise a figura printre membri si chiar luase parte la lucrari. Alecsandri facu si el asemenea: se retrase si publica in 'Convorbiri' un articol intitulat Dictionar grotesc, in care ia in ras inceputurile activitatii Academiei pe calea lexicografica.
            Dar nici etimologistii ramasi in Academie nu se putura intelege. Heliade tinea la ortografia lui cu qu (quare, quandu) si cu (lucr, salt) si vazand ca i se resping propunerile, se supara si el. Ramasera deci stapani pe situatie Cipariu si Laurian. Desi nici acestia nu se invoiau asupra tuturor punctelor de amanunt, ei fura cei mai ascultati in chestiile filologice. Chiar in primul an al activitatii Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desfiintarea aproape totala a semnelor diacritice la vocale si la consonante, infatisarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.
            In 1868 societatea a premiat gramatica romana a lui Cipariu si a realizat astfel, macar in parte, (caci Sintaxa a aparut in 1877) al doilea punct al misiunii acestei societati.
            Ramanea dictionarul. Aci era mai greu, dar dupa multe discutii, dupa ce mai multi membri adunara material, se incredinta directia lucrarii lui Laurian si Massim.
            Dar aceasta chestie se tine de perioada ce urmeaza si o vom examina mai departe.