Particularitati ale compozitiei si ale constructiei subiectului intr-o opera dramatica postbelica: Iona de Marin Sorescu; citat din Gabriela Duda

Dupa cum se stie, modul de expunere specific piesei de teatru este dialogul. Personajele si actiunea se contureaza prin aceasta forma dinamica, succesiunea de replici acoperind aproape intreg imaginarul, daca facem abstractie de indicatiile scenice, care au rolul de a-l completa concis cu informatii care nu pot aparea firesc in confruntarea dintre personaje. Cu toate ca teatrul postbelic cunoaste diverse forme de abatere de la conventiile clasice ale genului, dialogul ramane principala forma de expresie. Asa se intampla si in drama lui Marin Sorescu, Iona (1968), un monolog in patru tablouri, structurat insa sub forma unui dialog.

Iona este singurul personaj "vorbitor" al piesei ( in scena mai apar, totusi, Pescarul I si Pescarul II, care nu scot niciun cuvant). Monologul nu are insa curgerea continua a unei introspectii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descopera la sfarsitul primului tablou ca este inghitit de un chit, asemenea omonimului sau biblic. Din pescar ghinionist (fara noroc la prins peste) a devenit, nu se stie cum, o prada pentru un monstru marin, in gura caruia se afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu incercarea lui repetata si zadarnica de a spinteca burta pestelui si de a se elibera, se desfasoara un dialog cu sine, colocvial, meditativ, ironic si liric. Schimbarea registrului stilistic sustine dedublarea personajului. Primul Iona este uneori in acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ si sceptic, celalalt in posesia unor adevaruri relative si oarecum optimist. In finalul piesei cel dintai intreaba amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea raspunde strigandu-si numele. La capatul acestei confruntari cu sine, eroul sfarseste prin a-li asuma identitatea, caci despre acest lucru vorbeste piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.

Mai mult decat in celelalte doua genuri literare, liric si epic, personajul se dezvaluie prin limbaj. In primul tablou, Iona, " intors cu spatele spre intunecimea din gura" chitului, se gandeste la munca lui de pescar sarac, incearca sa se convinga ca marea este bogata in pesti si spera sa prinda pana la urma ceva. Cum lupta pentru supraviețuire e grea, iar el lipsit de noroc, recurge la un tertip: incearca sa pescuiasca din acvariul pe care il are in preajma, tocmai ca ultima solutie. Nu are succes insa, pentru ca in acest moment este inghitit. Intriga piesei, ca de altfel intregul subiect, are valoare simbolica: Iona este omul singur (cum spune chiar scriitorul), framantat de intrebarea daca viata lui are un sens sau este categoric un esec. Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident in tablourile urmatoare. Timpul, moartea, sinuciderea, ceilalti, dragostea, fericirea, invierea, speranta, credinta , teme mari ale reflectiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditatie concentrata, ci realitati palpabile, "lucruri" ale lumii, mai mult sau mai putin inteligibile, asa cum sunt toate. Se pare ca singura lui libertate in fata acestei ordini de lucruri pe care nu el a facut-o este umorul : Nici nu-mi dadeam seama ca totul pluteste. Asa e, trebuie sa punem semne la fiecare pas, sa stii unde sa te opresti, in caz de ceva. Sa nu tot mergi inainte. Sa nu te ratacesti inainte (tabloul IV)

Pe de alta parte, dedublandu-se si dialogand cu sine, Iona prelungeste pana la decizia ultima iluzia ca nu este singur. Nevoia de celalat este reala, chiar daca ratiunea ii spune ca lumea nu este facuta decat din umbre. Monologul, in forma inselatoare a convorbirii lejere, jucause, suplineste absenta unui interlocutor care, daca nu mai exista, trebuie inventat. Locvacitatea lui Iona sporeste atunci cand intra in scena cei doi pescari muti, carand cate o barna in spinare. Cum ei nu-i raspund, eroul induiosat la gandul solidaritatii umane, le creeaza el replicile, indemnuri colocviale si calde la curajul de a infrunta situatia imposibila: Nu te lasa, mai tata", "Nu ma las, taticule!" Anonimatul si mutenia il definesc, din nou simbolic, pe celalalt. Personajul absent, evocat de celelalte, fara sa ajunga in scena, sau, alteori, doar un figurant fara replica, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. In cunoscuta piesa a lui Beckett, Asteptandu-l pe Godot, Vladimir si Estragon il asteapta zadarnic pe necunoscutul care ar putea sa-i salveze, adica sa le schimbe destinul de vagabonzi carora le e rezervata tocmai aceasta asteptare nedefinita si pana la urma absurda. Godot nu va veni niciodata, cu atat mai mult cu cat s-ar putea sa nu existe. Oamenii pe care-i cauta Iona nu au disparut cu totul, dar par niste umbre impovarate, intoarse spre propria nefericire, incapabile sa-l mai auda.

Deznodamantul piesei il prezinta pe Iona constatand ca trebuie sa indrepte cu

itul invers, adica spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este insotit de o replica optimista: Razbim noi cumva la lumina. In teatrul clasic, discrepanta dintre act si cuvant este specifica piesei comice. In parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge in sensul unei ambiguitati care creeaza un final deschis. Deznodamantul consemneaza un esec sau un alt inceput? Piesa nu se incheie cu un raspuns, ci cu o intrebare.

In concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, exista in aceeasi masura prin felul in care actioneaza si prin felul in care vorbeste. Dar in timp ce substanta "epica" este redusa la un gest repetitiv (acela al eliberarii), limbajul dialogat nuanteaza prin varietatea si dinamismul lui aventura existentiala, tragi-comica, a eroului.