Romanul romanesc subiectiv modern

ROMANUL ROMANESC SUBIECTIV MODERN

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI
de Camil Petrescu

Camil Petrescu este scriitorul care a transformat profund romanul romanesc, in sensul depasirii traditionalismului si al sincronizarii sale cu problematica, framantarile, sensibilitatea epocii moderne. Conceptia sa despre roman o expune in eseul Noua structura si opera a lui Marcel Proust, in care delimiteaza transant romanul traditionalist de cel modern.
Un prim element al acestei delimitari consta in modificarea raportului eveniment-personaj. Daca in romanul traditionalist evenimentul conditiona personajul, in cel modern raportul se inverseaza in sensul ca evenimentul are importanta numai daca starnesc ecouri in constiinta personajului. Rezulta, de aici, trecerea de la naratiunea la persoana a III-a in romanul traditionalist la naratiunea la persoana I in cel modern, precum si un mare grad de relativizare si de subiectivism. In acest sens, Marcel Proust afirma ca omul nu-i poate cunoaste pe ceilalti decat prin sine si spunand contrariul, minte. Iar Camil Petrescu afirma la randul sau: Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu, dar acesta-i continutul constiintei mele. Din care insumi eu nu pot iesi. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I.
Un alt element ce diferentiaza romanul traditionalist de cel modern este dat de modul in care se structureaza. Daca in romanul traditionalist se respecta riguros ordinea cronologica a intamplarilor si naratiunea avea un aspect structural, dar organizat, in romanul modern exista numeroase intoarceri in timp, numeroase paranteze, note de subsol, chiar scrisori si fragmente de jurnal incluse in naratiunea propriu-zisa. De aceea, romanul modern poate parea dezorganizat, dar de fapt fivalitatea structurii de a realiza nu o cronologie logica rational, ci una afectiva, un adevarat dosar de existenta. Aceasta structura a romanului modern este in stransa legatura cu maniera in care se modifica perceptia timpului. Pornind de la  fenomenologia lui Husserl si de la intuitionismul lui Bergson, Proust delimiteaza durata matematica egala pentru toti, conventionala, de durata individuala, o durata poetica, netinand cont decat de traire. Astfel, in functie de sentimente, timpul se dilata, devine mai scurt de la individ la individ in diferite contexte. Totodata, Proust vorbeste si despre doua tipuri de memorie: o memorie voluntara si o memorie involuntara. Memoria voluntara este asociata unui trecut matematic, logic si nu poate patrunde in arta. Memoria involuntara redesteapta anumite clipe printr-o senzatie olfactiva, tactila, gustativa, antrenand trairea, facand ca prezentul sa se stearga, dand consistenta trecutului, determinandu-l astfel pe individ sa-si regaseasca timpul pe care il considera pierdut. Doar aceasta memorie involuntara are forta de a patrunde in arta.
In ceea ce priveste stilul, ca si Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se declara un adept al stilului anticalofil, afirmand in acest sens: Un scriitor este un om care exprima in scris cu liniara sinceritate (excesiva) ceea ce a vazut, ceea ce a auzit, ceea ce i s-a intamplat() fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie.

Romanul este structurat in doua parti a caror tema se delimiteaza chiar din titlu. Astfel, prima parte, avand ca tema iubirea devine o adevarata monografie a incertitudinii si a geloziei, iar a doua parte este un veritabil jurnal de front, unul dintre cele mai interesante romane romanesti pe tema razboiului. Fiecare parte are cate sase capitole, iar romanul se incheie cu un epilog intitulat Comunicat apocrif.
Naratiunea se desfasoara la persoana I, ceea ce produce o subiectivare a viziunii, evenimentele fiind interpretate din perspectiva unui personaj-narator. Vocea auctoriala se simte, dar ramane mereu in afara naratiunii propriu-zise (in off). Pentru prima data in literatura romana, in acest roman, dar, mai ales in Patul lui Procust, vocea auctoriala apare in note infrapaginale (note de subsol), element de certa modernitate.
Ca in romanul de tip procustian, nici aici nu se respecta cronologia, ci doar durata subiectiva, afectiva, ceea ce va influenta structura romanului. Astfel, timpul nararii nu coincide cu timpul naratiunii. Timpul nararii este cel al razboiului, iar timpul naratiunii este cel al iubirii. Romanul se deschide cu o scena de la popota ofitereasca din timpul razboiului, moment in care, in contextul unor discutii despre iubire, Stefan Gheorghidiu rememoreaza povestea de dragoste dintre el si sotia lui, Ela. Astfel, toata partea intai a romanului este, in fond, o rememorare prin care durata subiectiva sterge prezentul.
In ambele parti, in permanenta se intersecteaza doua planuri: un plan subiectiv, preponderent ( format din reprezentarile lui Stefan Gheorghidiu despre iubire si despre razboi ) si un plan obiectiv, mai putin reprezentat ( referindu-se la fundalul social care aduce unele note balzaciene ).

Prima parte a romanului, considerata de arta literara o monografie a geloziei, monografia indoielii, evoca, pentru a analiza, o poveste de iubire.
Stefan Gheorghidiu si Ela se cunosc din anii studentiei, iar sentimentul se naste din admiratie, duiosie, dar si din orgoliu, Stefan fiind magulit ca este iubit de cea mai frumoasa studenta de la Facultatea de Litere. Casatoria lor este linistita, pana cand o mostenire neasteptata lanseaza cuplul in viata mondena si in cea a afacerilor, care antreneaza instrainarea sotiei, repetate despartiri, susceptibilitati, impacari nesigure.
Nu se inregistreaza propriu-zis evenimentele, ci se urmaresc miscarile interioare ale lui Stefan Gheorghidiu. Nu istoria cuplului este importanta, ci drumul launtric al personajului, care analizeaza si se autoanalizeaza cu inteligenta si lucuditate. Ca si la Marcel Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar spre deosebire de scriitorul francez, Camil Petrescu isi pune personajul sa selecteze numai acele fapte care vor conduce la optiunea finala.
Fire hipersensibila, Stefan Gheorghidiu traieste o autentica drama. Un gest sau un cuvant capata in sufletul sau o dimensiune catastrofala. Analiza starilor sale launtrice depaseste semnificatiile unei simple povesti de iubire, devenind o drama a cunoasterii. Stefan Gheorghidiu face parte din familia spiritelor superioare care cauta, cu inspaimantatoare luciditate, absolutul: Cei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. In aspiratia aceasta spre absolut, el transforma iubirea intr-un monodeism. Din perspectiva iubirii absolute, indoiala este traita si ea intr-un registru cosmic: prabusire launtrica, ruperea axei sufletesti. De fapt, nu il doare atat de mult ca Ela l-a inselat, cat il doare ca el insusi s-a putut insela. El nu cauta atat adevarul despre Ela, ci cauta propriul sau echilibru interior: Pentru mine, dragostea era o lupta neintrerupta, in care eram vesnic de veghe, cu toate simturile la panda, gata sa previn orice pericol. Dragostea devine pentru Stefan Gheorghidiu un produs al spiritului, si aici nu a fost capabila Ela sa ii reprime din framantari, scepticism, tensiune intelectuala, etica si umana. Stefan Gheorghidiu transforma existenta si prin urmare si iubirea intr-un permanent pretext al analizei sufletesti. Ca si la Proust, evenimentul in sine capata importanta doar prin ecoul sau in constiinta. Singura existenta reala este aceea a constiintei.
Ela nu poate fi caracterizata, pentru ca ea apare numai din perspectiva lui Stefan Gheorghidiu, care ofera doua imagini, in functie de fluxul indoielii lui: Ela inger si Ela demon. La inceput, Ela este delicata, frumoasa, cu o mare prospetime, copilaroasa, pentru ca apoi sa o vada lacoma, superficiala, rea, inselatoare.
Tot din perspectiva lui Stefan Gheorghidiu se contureaza si imaginea fundalului social in prima parte a romanului: raportul casatoriei cu averea, ale politicii cu afacerile, regulile mobismului, plimbarile la sosea, scenele de la curse, mondena excursie la Odobesti. In contextul procustian al analizei apar unele aspecte ce tin de balzacianism: mostenirea, personajele tipice, asa cum sunt avarul Tache, avocatul fara scrupule Nae Gheorghidiu, superficialul Grigoriade sau milionarul analfabet Lumanararu, casa din strada Dionisie, casa veche, mare cat o cazarma aduce si ea un decor balzacian. Spectacolul social este pentru Stefan Gheorghidiu un nou prilej de reflectie. El ramane si aici un inadaptat superior, intelectualul in lumea cinica a unor analfabeti deveniti milionari. Stefan Gheorghidiu traieste la temperaturi interioare inalte lucrurile cotidiene: tradarea unui deputat, o afacere rentabila, conversatii banale. Pe toate le priveste din perspectiva valorilor absolute si le cenzureaza ca atare: Cata luciditate, atata drama, afirma Stefan Gheorghidiu.
Intr-una din poeziile sale, Camil Petrescu surprindea esenta tuturor intelectualilor al caror profil launtric il va realiza in intreaga opera: Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinati/ Si mistuiti launtric/ Cu sufletul marit, / Caci am vazut Idei.

Partea a II-a romanului a fost considerata Jurnalul de front. Perpessicius observa ca romanul pe ambele fronturi, al amorului conjugal, si al razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc, in constiinta.
Pentru Stefan Gheorghidiu, razboiul ramane o experienta definitiva, pe care setea sa de autentic si de absolut il face sa n-o ocoleasca. El afirma ca drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, cat aceasta pemanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel.
Imaginea razboiului in acest roman este demitizata: nu sunt descrise batalii si atitudini eroice; sunt analizate, insa, starile sufletesti ale combatantului, frica, superstitia, lasitatea, panica. In loc de fapte marete, Stefan Gheorghidiu observa incaierari neinsemnate, cadavre anonime, gesturi absurde. Stendhal descrisese astfel batalia de la Waterloo, prin ochii personajului din Manastirea din Parma. Cu accente satirice si ironice, Stefan Gheorghidiu va sublinia: pe front nu mai sunt acele tipuri pitoresti de care e plina literatura. Fundalul social este prezent si in partea a doua a romanului, iar lui Stefan Gheorghidiu nu-i scapa incapacitatea conducerii militare romanesti, slaba pregatire tactica a soldatilor, proasta dotare militara, hrana mizera, compusa din mazare cu gargarite. Uneori notatiile capata o tenta de comic absurd sau uneori negru. De pilda, un politician sustine ca romanii e destepti sau ne vom bate cu baioneta contra trenurilor nemtesti. Alteori, comenzile se contrazic, incat romanii nu mai stiu cine trage in ei: Trag ai nostri in noi sau -Domnilor, tragem!/ Domnilor, nu tragem!.
Aceasta imagine demitizata a razboiului accentueaza realitatea tragica a confruntarii cu moartea. Gelosul pasiv si interiorizat de altadata este acum in mijlocul oamenilor si in plina actiune, avand sentimentul infinitului si al mortii. Stefan Gheorghidiu cosmicizeaza acum imaginea razboiului, cum cosmicizase odinioara deziluzia iubirii. Mai ales in capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, sunt surprinse vizual si auditiv momente de cosmar. Marsul este demential, totul devine halucinant, fiecare isi asteapta clipa finala, textul cultiva apocalipticul. Zgomotul si exploziile se proiecteaza ca niste cuie in timpane si cutite in maduva spinarii, iar imaginile dure se intalnesc adeseori cu poezia de esenta expresionista. Sunt analizate in detaliu ecourile acestor orori in constiinta combatantului, ceea ce face din romanul lui Camil Petrescu tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi (George Calinescu). Subsolul capitolului, prin citatele din E.M. Remarque si C. Jiinger, creeaza  parca fundalul general-uman al razboiului si sporeste gradul de autenticitate.
Din perspectiva experientei razboiului, o experienta totala, aceea a tragediei colective, drama deziluziei din prima parte este altfel privita. Meditatia devine grava, pentru ca sunt puse fata in fata viata si moartea.

Stilul romanului este imprimat de monologul nervos ( George Calinescu ), iar frumusetea rezulta nu atat din figurile de stil, cat dintr-o adevarata simfonie intelectuala, o simfonie a claritatilor psihice, un rafinament al analizei, care apartine prozei moderne, superioare. Tudor Vianu spunea ca 'frumusetea scrisului lui Camil Petrescu rezulta din luciditatea si din febra creatiei.