GARABET IBRAILEANU. Creatia eminesciana ca "suma psihologica"

Garabet Ibraileanu. Creatia eminesciana ca "suma psihologica"

Asa cum se observa, comentatorii operei lui Eminescu sunt pusi in fata unei probleme fundamentale pentru literatura: raportul viata - opera. Fiecare critic rezolva intr-un mod specific aceasta relatie, din perspectiva sistemului critic propus. Se contureaza in secolul trecut directia estetica si directia determinista (T. Maiorescu si, respectiv, C. Dobrogeanu-Gherea).

G. Ibraileanu s-a format in medii influentate de Gherea si de socialisti in general, fiind, initial, un adept al criticii deterministe. El va evolua spre o ecuatie critica mai rafinata, explicand opera literara ca produs al unei psihologii si analizand-o prin studiul relatiei cu psihologia autorului.

Izvorul operei de arta, considera Ibraileanu, e sentimentul, o stare psihologica speciala, unde se afla explicatii pentru cele mai complicate accente ale operei. El muta centrul atentiei din mediul social al lui Gherea in psihologie si morala, aducand in discutie determinismul moral al operei.

Asupra creatiei eminesciene Ibraileanu a revenit constant, cu diferite prilejuri, unele aniversare. In 190l publica articolele Curentul eminescian si Postumele lui Eminescu. In 1909 scrie despre Eminescu in Spiritul critic in literatura romana, reluand articolul al doilea. In 1919 - un mic studiu: Mihail Eminescu. In 1920 scrie despre Geniu pustiu si Pe langa plopii fara sot. In 1929 publica cel mai important studiu al sau, Eminescu. Note asupra versului, iar in 1932, cand apare Viata lui Eminescu (G. Calinescu), intampina favorabil cartea.

In primul articol, Curentul eminescian, se pune problema influentei lui Eminescu asupra generatiilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Ibraileanu arata ca, la o distanta mai mare de momentul Eminescu, poate fi evaluata influenta "curentului eminescian". Il combate pe Al. Vlahuta, care vede influenta eminesciana ca o consecinta a formei poetice noi. Criticul arata ca fondul si forma nu pot fi despartite si ca, daca se face, totusi, o disociere, aceasta este necesara si posibila doar din ratiuni metodologice.

Portretul lui Eminescu remarca sensibilitatea lui excesiva, lipsa de vointa, datorata parte trasaturilor mostenite, parte celor dobandite.

Evident, poetul a carui sensibilitate reactioneaza la imprejurarile dure ale vietii, va uri tot ceea ce vine din exterior si va ajunge la o atitudine de neincredere in fata vietii. Pesimismul eminescian isi are originea in starile sufletesti marcate de aceasta atitudine.

In cosmogonii, Eminescu va apela la filozofia indica, iar in poezia naturii va atenua tonurile acestui conflict. Lirica erotica e dominata de melancolie si regret. Criticul sesizeaza o discordanta intre idealizarea trecutului si pesimismul eminescian.

In antiteza cu Eminescu, Ibraileanu ii situeaza pe scriitorii de la "Contemporanul", care idealizau viitorul, tot o expresie a pesimismului, proiectand in viitor aspiratiile lor sociale.

Explicand influenta lui Eminescu, G. Ibraileanu arata ca aceasta a fost posibila datorita fondului psihologic al generatiei, asemanator cu al poetului. Poetul l-a exprimat intr-un chip convingator. Influenta s-a produs mai tarziu, pentru ca imaginea artistica a acestui fond psihologic a fost receptata mai tarziu.

Eminescu a anticipat tendintele latente in societate. "Geniul este anticipatie" si, prin urmare, tendintele iau forme constiente prin creatia lui.

In 190l G. Ibraileanu publica Postumele lui Eminescu, care a generat multe controverse. Pana in 190l si 1902 (in 1902 T. Maiorescu preda Academiei cele l5.000 de pagini manuscrise eminesciene), se publicasera cateva creatii postume din opera lui Eminescu in diverse reviste sau editii. Este sau nu bine sa publicam postumele lui Eminescu? Criticul e de parere ca publicarea postumelor eminesciene e utila cercetarilor literare, dar nu marelui public. In constiinta publica ele ar putea deforma imaginea pe care autorul a creat-o antum. Nu este admisibil ca Eminescu sa apara altfel in constiinta publica decat in editia Maiorescu. "Eminescu nu poate fi altul decat cel ce a voit sa fie el insusi", afirma criticul.

Pentru a-si sustine ideea, trecand in revista o serie de creatii eminesciene, Ibraileanu conchide ca "postumele nu sunt de Eminescu". Criticul are in vedere raportul personalitatii plenare a autorului cu personalitatea "de tranzitie" din variante, care-si cauta modul ideal de exprimare.

Discutia initiata de Ibraileanu punea problema "adevaratului Eminescu". In acest context, aduce in atentia criticii problema etapelor de creatie eminesciana. Criticul observa ca evolutia lui Eminescu e "in acelasi timp evolutia literaturii romane insesi". Astfel:

faza de inceput e sub influenta lui Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Conachi: sentimente vagi, idei banale;

faza de tranzitie (de la Venere si Madona pana la Egipetul);

perioada de maturizare (pana in 1879, la Rugaciunea unui dac);

perioada de plenitudine (Scrisorile, Luceafarul).

Analizand postumele care provin din aceste perioade, Ibraileanu e de parere ca nu aduc nimic nou in legatura cu perioadele respective si ca sunt chiar mai putin izbutite decat antumele.

Ibraileanu analizeaza pesimismul eminescian, aratand ca, in forul sau interior, Eminescu era un optimist, dovada nota patriotica a poeziei. In acest context, vorbeste de "dacismul" poeziei lui Eminescu.

Muzicalitatea poeziei eminesciene il va preocupa pe Ibraileanu si in studiul din 1929. Cu privire la postume, criticul surprinde note care nu apar in antume (de ex.: "umorul de nuanta vesela" din Cezara, La aniversara, Cugetarile sarmanului Dionis). Postumele indica un efort neobisnuit in literatura noastra, de gasire a expresiei perfecte, a formei desavarsite. Postumele demonstreaza "inalta constiinta artistica a lui Eminescu", ne arata cum "prin acest om literatura romaneasca a facut o evolutie enorma".

Meritul cel mai mare al lui Eminescu este in domeniul limbii, care, prin el, "a devenit tipul limbii literare artistice".

Ibraileanu va reveni asupra postumelor in 1919, in articolul Mihail Eminescu. In linia demonstratiei din Curentul eminescian, se exprima si in acest studiu despre influenta lui Eminescu in epoca. Generatiile de la inceputul secolului nostru nu s-au mai lasat dominate de eminescianism, desi au ramas in admiratie fata de poezia poetului, pentru ca n-au mai gasit in opera lui Eminestu "nuanta sufletului lor".

Ideea ar fi ca Eminescu este o "aparitie aproape inexplicabila in literatura noastra", "un meteor din alte lumi", ca poeziile lui Eminescu ar fi fara subiect, un fel de melodie continua, ca-n poezia lui Eminescu gasim prototipul feminitatii, generalul, nu o anumita femeie ("nu canta incidentele unei iubiri, ci iubirea").

Apare imaginea unui Eminescu-poet al sentimentelor general-umane, poezia sa oferind esenta unor fenomene omenesti izolate. Nu este vorba de stari abstracte, ci de un puternic grad de reprezentativitate, "avand o intensitate si o caldura mai mare decat toate sentimentele incidentale din care sunt extrase". In creatia lui Eminescu gasim o "suma psihologica" a trairilor umane.

Si Ibraileanu studiaza muzicalitatea versului eminescian, dar altfel decat Maiorescu sau Gherea. Ea ar fi consecinta efortului de adaptare a imaginilor realitatii la text "adecvat muzicii din suflet". Poezia rezulta dintr-o simbolistica speciala a imaginilor, care, de multe ori, n-are, in aparenta, nici o legatura cu ceea ce comunica la nivel rational (ex.: De cate ori, iubito, Melancolie, S-a dus amorul, Povestea teiului).

In De cate ori, iubito nu exista nici o legatura intre peisajul boreal si amorul defunct la care se gandeste poetul. Totusi, se insinueaza departarea, uitarea.

Criticul foloseste termenii de "simbol" si de "simbolism", dar in alta acceptie decat simbolistii. In muzicalitatea ei, poezia lui Eminescu are puterea de a scoate din inconstient o stare emotionala generala, pe care noi o "coloram" cu propriile sentimente datorita sugestivitatii. Emotivitatea de care vorbeste criticul este identificata cu vointa schopenhaueriana, dar nu e altceva decat expresia unei stari sufletesti percepute mai intens decat in mod obisnuit.

Raportul Eminescu - Schopenhauer va fi analizat in articolul Pe langa plopii fara sot, articol tipic pentru modul de abordare al lui G. Ibraileanu. Comentariul se refera la cele doua etape ale sensibilitatii poetice eminesciene:

prima, care imbina sensibilitatea cu imaginile naturii,

a doua, in care atentia se concentreaza asupra propriului suflet.

Studiul din 1929, Eminescu. Note asupra versului, revine asupra periodizarii din 190l. De aceasta data, identifica doua faze importante: 1870-1879, 1879-1883. Creatiile corespunzatoare acestor limite ar fi Rugaciunea unui dac si Muresanu. Prima faza se caracterizeaza prin concesiile facute optimismului in poezia filozofica si sociala, prin "poezia erotica obiectiva", in care eul rostitor nu este implicat (de ex.: Calin (File din poveste), Inger si demon etc.), "poezia erotica subiectiva" (de ex.: Dorinta, Inger de paza, Singuratate), prin prezenta poeziei dominate de sentimentul fericirii (Lacul, Floare albastra, Pe aceeasi ulicioara).

Faza a doua (1879-1883) consemneaza o "poezie erotica pur subiectiva", poezie "de regret, uneori amar, si in parte de analiza psihologica".

In prima faza domina imaginatia romantica, iar in cea de-a doua, sensibilitatea romantica. Caracteristica pentru a doua perioada ar fi prezenta feminitatii concrete, psihologismul, stilul simplu, absenta evocarii naturii.

Ibraileanu face o prima incercare de analiza stilistica aplicata. El sesizeaza ca exista deosebiri de stil si de ritm, nu numai de fond, intre etapele creatiei. Ritmul trohaic este specific poeziilor luminoase, iar ritmul iambic este ritmul creatiilor "analitice", "elegiace". Exceptiile confirma regula si deseori sunt determinate de migratia unor texte eminesciene dintr-o perioada in alta. Glossa, scrisa in ritm trohaic, este o exceptie pentru perioada a doua. Prezenta ritmului trohaic se explica prin faptul ca Glossa este "catehismul pesimismului moral al poetului", formulat cu o energie neobisnuita, care solicita troheul.

Criticul analizeaza o serie de exemple de adaptare a formei la fond (de ex.: Mai am un singur dor, Sara pe deal). El remarca diversitatea ritmica in Sara pe deal (coriamb + dactil + troheu). Muzicalitatea eminesciana este un efect al combinatiilor savante pentru realizarea unor rime, neasteptate, sonore, deosebit de expresive.

Ibraileanu crede ca studiul rimei dovedeste stradania lui Eminescu de a obtine efecte cu ajutorul unor elemente considerate, pana atunci, simple artificii formale.

Ibraileanu distinge diferite faze de evolutie in rima eminesciana, considerand ca in ultima parte a creatiei dovada de virtuozitate e data de rima continua. Eminescu e primul poet roman "care face din rima un scop si un lux". Eminescu a urmarit transformarea rimei intr-"un element estetic al poeziei".

Ibraileanu da exemple de rime rare (ex.: "oaspe - Istaspe, in Scrisoarea III). Vorbeste de rimele de lux, de rimele masculine (terminate in silabe accentuate), si de rimele feminine (terminate in silabe neaccentuate).

Ibraileanu analizeaza efectele produse de utilizarea cu preponderenta a unor consoane si vocale; n si m, cele mai muzicale consoane ale limbii, genereaza sonoritati deosebite in opera lui Eminescu. Vorbeste, de asemenea, de "pointilismul vocalic" al lui Eminescu, cum e in "luminile in dealuri" (sugerarea formelor de relief prin vocale).

Ibraileanu vorbeste pentru prima data de "mioritismul" lui Eminescu din Mai am un singur dor.

Criticul isi incheie studiul la o editie ulterioara, cu observatii pe marginea lucrarii lui Maurice Grammont, Versul francez, unde gaseste idei asemanatoare cu ale sale in legatura cu vocalele si consoanele.

In acelasi context, Ibraileanu precizeaza, despre demersul sau in analizarea sunetelor, ca operatia e absolut necesara intrucat arta este expresie "pana la sunet, pana la ultimul atom". Criticul gaseste aici, in "atomii" poeziei eminesciene, explicatia "farmecului suprem" si a faptului ca Eminescu este intraductibil.

Ibraileanu vorbeste si despre raportul creatiei eminesciene cu inconstientul, cu starile de vis. El considera ca procesul de creatie eminescian ducea la selectarea variantelor celor mai izbutite printr-o perfecta stapanire e relatiei constient - inconstient.

Garabet Ibraileanu are o contributie importanta la analiza operei eminesciene. El lanseaza cateva concepte de rezonanta in cercetarea eminesciana: estetismul sonoritatilor, atomismul expresiilor artistice, creatia ca "suma psihologica".