GLOSSA

GLOSSA

Context literar. Ca'si celelalte creatii eminesciene, poezia Glossa se incadreaza in romantism.

Specificul speciei. Glosa este o poezie cu forma fixa care are atatea strofe cate versuri cuprinde strofa initiala sau strofa-tema. Acestora li se adauga strofa initiala si, eventual, ca strofa finala, reluarea strofei-tema, insa cu versurile dispuse in ordine inversa. O alta particularitate a acestei specii consta in faptul ca fiecare vers al strofei-tema devine concluzia si versul final al fiecarei strofe. Glossa

lui Eminescu cuprinde opt strofe, la care se adauga strofa initiala si
cea finala, rezultand zece strofe. luin:

Tematica este de factura filozofica, in principal traducandu-se conditia omului de geniu. Aceasta tema apare si in: Luceafarul, unde geniul aspira spre iubirea perfecta, Scrisoarea I, in care geniul este vazut in context social, si Scrisoarea III, care defineste geniul diplomatic. in Glossa geniul este un contemplativ, el priveste lumea ca pe un spectacol, ramanand rece, distant in fata tuturor tentatiilor existente in lume. Geniul conturat in aceasta creatie aminteste de imaginea geniului in viziunea lui Arthur Schopenhauer care considera ca omul superior vrea sa cunoasca lumea, insa ramane permanent obiectiv si egal cu el insusi.

Structura - compozitie. Prima strofa sau strofa-tema contine toate ideile filozofice ale textului:

,, Vreme trece, vreme vine;

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama

Ce e val ca valul trece

De te-ndeamna, de te cheama

Tu ramai la toate rece', fiecare vers devenind concluzia urmatoarelor opt strofe.

Versul "Vreme trece, vreme vine' accentueaza ideea ca timpul este ireversibil, este un fenomen care actioneaza obiectiv, iar omul i se supune resemnat si neputincios.

Pe langa problema timpului, Eminescu abordeaza si tema cunoasterii, in special cunoasterea de sine (nosce te ipsum). De data aceasta, e vorba de o alta treapta in evolutia geniului si conceptul de cunoastere de sine apare la inceputul procesului de initiere [in Oda (in metru antic) aceasta incheia fenomenul initiatic].

Timpul ramane elementul care il preocupa cel mai mult pe poet. Acest motiv poetic este reprezentat sub mai multe aspecte: in strofele a treia si a cincea este subliniat faptul ca timpul isi urmeaza nestingherit traiectul sau vesnic, iar in plan terestru totul decurge dupa legea repetabilitatii.

"Toate-s vechi si noua toate' aminteste de conceptul antic: "nimic nu este nou sub soare, ci totul se repeta'.

in strofa a cincea apare si o alta idee referitoare la timp: Eminescu adopta conceptul de prezent etern al lui Arthur Schopenhauer, aratand ca omul se cantoneaza intr-un prezent, el traieste acut clipa, si din aceasta cauza trecutul si viitorul pierd din conotatie, prezentul etern devenind un fel de marca a existentei efemere.

Tot aici se contureaza chipul geniului contemplativ, care cauta sa patrunda sensurile profunde ale fenomenelor si ale lucrurilor. Constatand ca toate sunt zadarnice, geniul se concentreaza asupra adevarurilor supreme: "Tot ce-a fost, sau o sa fie/ In prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zadarnicie/ Te-ntreaba si socoate'.

Reflexivitatea, contemplativitatea il determina pe omul de geniu sa
priveasca lumea detasat, ca pe un spectacol. Motivul "lumii ca teatru',
preluat de la Calderon de la Barca, este introdus in text cu intentia de
a releva atitudinea glaciala a geniului care, numai distant si detasat,
poate discerne "Ce e rau si ce e bine'.

Ideea repetabilitatii fenomenelor in univers sau in plan terestru il preocupa in mod deosebit pe Eminescu, dovada fiind reluarea ei in strofa a sasea:

,, Caci acelorasi mijloace

Se supun cate exista

Si de mii de ani incoace

Lumea-i vesela si trista

Alte masti, aceeasi piesa,

Alte guri, aceeasi gama,

Amagit atat de adese

Nu spera si nu ai teama'.

inca o data poetul demonstreaza ca nimic nu e nou, totul se repeta, altfel spus, se schimba numai forma, esenta, continutul raman aceleasi. Concluzia poetujui se impune de la sine: viata omului nu este altceva decat o succesiune de evenimente favorabile sau triste, o derulare prestabilita de fapte. ,

Aparenta, forma sau aspectul exterior al evenimentelor, faptelor sunt simbolizate de substantivul "masti'. Timpul este cel care transforma partea de suprafata, esenta, reprezentata de piesa si gama ramanand permanent aceeasi.

Strofele urmatoare (7, 8, 9) contin un fel de cod etic al geniului. Geniul apare intr-o situatie total diferita de ceilalti muritori. Folosind termeni prozaici, "misei?', "nataraii¹', Eminescu demonstreaza ca oamenii obisnuiti isi implinesc idealurile marunte, se realizeaza existential, in timp ce geniul ramane distant, convins fiind ca toate aceste realizari terestre sunt trecatoare pentru ca "Ce e val ca valul trece'.

Strofa a Vlll-a vine sa demonstreze inca o data ca geniul are un destin tragic pentru ca nu accepta nici un fel de compromis si nu e atras de fericirile si lucrurile efemere pe care le are lumea.

Strofa a IX-a are aspectul unei sinteze pentru ca are preceptele pe care si le impune geniul. El se izoleaza total de oameni, ramane "la toate rece', iar aceasta raceala provine din dorinta de a atinge perfectiunea.

Geniul este "rece', deci contemplativ, dar si meditativ pentru ca a descoperit ca adevaratul sens al existentei e -cunoasterea, autodepasirea.

Analiza stilistica

Nivelul fonetic. Doua fonetisme: "noua? pentru "noi', si ,, nimica' pentru "nimic' dau senzatia de vechi, de fenomen durativ. De observat ca rima este feminina, dar in vocalele e, a, care confera, la acest nivel, sobrietate mesajului poetic.

Nivelul morfo-sintactic. Fiind un text in care versurile au valoare de aforisme, era firesc sa se intrebuinteze timpul prezent. Este aici un prezent gnomic, timpul care se foloseste pentru redarea fenomenelor naturale sau exprimarea adevarurilor. Apar si forme verbale la timpul viitor, forme inverse: ghici-vei, cata-vor sau viitor popular: or intrece, o trece. Ele proiecteaza evenimente deja cunoscute celui initiat.

Nivelul lexical. Cuvintele populare: izbanda, cata-vor, te momeste, amagit, cararea, hulesc armonizeaza cu neologismele: masca, arta, gama, spera, scena, realizand un limbaj poetic original.

La nivelul figurilor de stil surprinde tonalitatea de adresare directa catre geniul-invatacel a celui deja cunoscator, asemanatoare dialogului Demiurg - Hyperion. Acest tip de monolog se realizeaza cu ajutorul pronumelui personal si al verbelor la persoana a Ii-a singular: "Tu aseaza-te deoparte', "Tu in lume sa te-nchipui', "Tu in colt petreci in tine'.

Repetitia adjectivelor pronominale alte, aceeasi releva repetabilitatea fenomenelor din existenta terestra: "Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama. '

Nu lipseste antiteza: "Viitorul si trecutul', "Lumea-i vesela si trista', "Vreme trece, vreme vine', "Ce e rau si ce e bine'.

Limbajul poetic este nuantat si prin prezenta unor termeni prozaici: miseii, nataraii, care accentueaza antinomia om de geniu - oamenii obisnuiti.

Receptare critica

"In ultima sa ipostaza, poezia eminesciana de introspectie se sterilizeaza si de ceea ce numim, de obicei, sentiment. Ea manuieste reprezentarile cele mai descarnate, notiunile sentimentelor, adica schema lor abstracta, ori idei de ordin teoretic'.

(George Calinescu, Poezia lui Mihai Eminescu) (L.C.N.)