Rolul lui Titu Maiorescu in impunerea unei noii directii in literatura romana

Rolul lui Titu Maiorescu in impunerea unei noii directii in literatura romana din a doua jumatate a secolului al XIX-lea; "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867")

Critic in adevaratul sens al cuvantului, Titu Maiorescvu a avut pe tot parcursul carierei sale idealul originalitatii ca motor al luptei pentru mentinerea literaturii romane la un nivel spritual si intelectual pe potriva nazuintelor intelectualilor, dar si pe potriva nevoilor publicului. Viziunea sa, care nu lasa loc mediocritatii, a ramas pana in zilele noastre un exemplu de spirit clasic: arta (in speta, literatura) trebuie sa fie conectata la realitatile sociale si spirituale ale vremii, expresiva si moralizatoare. Aceste principii, de altfel, definesc generatia "marilor clasici" ai literaturii romane (Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici), toti sprijiniti in plan public de "Junimea" lui Titu Maiorescu. Insa, dupa cum afirma si Ioana Parvulescu, nu trebuie sa gandim ca ideea de "clasic" este incompatibila cu cea de "modern", ba dimpotriva, caci Maiorescu adopta mentionatul set de valori avand in minte ca obiectiv tocmai progresul literaturii si societatii romanesti.

Obiectivele "Junimii" reprezinta o platforma progresista; "neatarnare" culturala, coerenta si spirit critic la nivel teoretic, unificarea limbii literare si sprijinirea grafiei latine la nivel pragmatic - iata ce obiective trasase grupul intelectualilor de la Iasi, incepand cu deceniul al saselea din secolul al XIX-lea. Studiile critice ale lui Maiorescu stau marturie in ceea ce priveste respectarea obiectivelor asumate, caci ele au un rol de ghidare si formare a perceptiei publicului ("O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867", "In contra directiei de azi din literatura romana"), ba chiar si de apologie si reafirmare a unei valori neintelese de catre contemporani ("Comediile d-lui Caragiale").

In "O cercetare critica", autorul abordeaza problema "conditiunilor" poeziei, materiale sau ideale. Bazandu-se pe dihotomia cunoastere sensibila-cunoastere rationala, el afirma ca ratiunea cauta in lirism un "liman". Sentimentele sunt transfigurate in "materie sensibila", fiind purificate de "abstractiuni", caci abstractiunile sunt de domeniul stiintei si fac apel la logica, nu la "pasiune". Ele trebuie sa fie inteligibile cititorului si sa fie recognoscibile, aceasta identificare cu ele netrebuind sa ceara un efort considerabil. Cum se poate ajunge aici? Prin intermediul mijloacelor artistice, care servesc la cuantificarea calitatii poeziei, la nivelul "materiei sensibile". Avem ca principii de baza sugerate personificarea abstractului, utilizarea "epitetelor ornante" si evitarea a tot ceea ce este comun din punct de vedere stilistic, caci comun poate fi sinonim cu abstract uneori (cunoscut fiind faptul ca sensul unui cuvant se abstractizeaza cu cat este mai des utilizat). Comparatiile surprinzatoare si cuvantul cel mai concret la momentul potrivit, cu intentia conciziunii, pot face diferenta dintre marea literatura si mediocritate.

Poezia, mai afirma criticul, nu are nevoie de diminutive (sau de vreun alt artificiu stilistic) in exces; totul trebuie folosit pentru a obtine un anume efect, iar nu pentru a facilita generarea de rime sau pentru a suplini lipsa de consistenta a continutului, cum - remarca Maiorescu - se intampla in poezia contemporanilor sai.

Criteriul estetic si cel al originalitatii, asadar, ghideaza poezia spre puritatea exprimarii si structurarii: notiunile poetice se regasesc la nivel dinamic intr-un crescendo, oferind o viziune noua asupra subiectului prin prisma expresivitatii. Poezia trebuie sa aiba un punct culminant, la care se va fi ajuns printr-un joc al tensiunii lirice - abia atunci incepe arta, afirma Maiorescu.

Operele din care el citeaza spre a furniza exemple apartin literaturii clasice sau romantice de secol XIX, din Vestul european pe care autorii romani incercau sa il emuleze. Contraexemplele sunt furnizate de catre tinerii poeti romani, ale caror nume Maiorescu nu le da onoarea de a fi mentionate, pe motiv ca le-ar face o reclama pe care ei nu o merita.

Ironia se circumscrie, deci, si ea stilului maiorescian, impreuna cu simplitatea unei retorici clare, patrunzatoare, cu impact asupra cititorului; "prelectiunile" tinute in sprijinul culturalizarii maselor isi spun cuvantul. Tonul este plin de autoritate, caci Maiorescu este constient de responsabilitatea sa fata de public si de pozitia de lider al generatiei sale.

Ajungem astfel la intrebarea esentiala: a impus Titu Maiorescu o noua directie in dezvoltarea culturala a vremii? Fara indoiala ca da, deoarece intuitia sa a indicat inca de la inceput stratificarea valorica a generatiei sale; "clasicii" lui Maiorescu sunt si "clasicii" nostri, iar teoriile si previziunile sale s-au dovedit a fi corecte pe termen lung. Cum altfel decat influent poate fi numit un om care, la un secol dupa momentul sau de maxima glorie, reprezinta un standard si un model pentru critica literara a unei natiuni?