Romanitate etnica si romanitate lingvistica

Romanitate etnica si romanitate lingvistica

Multi lingvisti, pornind de la celebrul Eutropius, imagineaza un scenariu al romanizarii Daciei in cadrul caruia rolul si numarul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neinsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar intelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latina era limba materna. Eventual singura limba pe care o cunosteau. Insusi Iorgu Iordan a lansat comparatia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administratia britanica a disparut de mult, cu englezi cu tot, dar a ramas limba engleza ca limba oficiala a Nigeriei, de pilda, tara in care se vorbesc cateva zeci de limbi bastinase, dintre care nici una nu reuseste sa se impuna in fata celorlalte. Drept care singura sansa pentru nigerieni de a vorbi toti aceeasi limba este sa se perpetueze limba fostilor stapani. Asa au patit, zicea Iorgu Iordan, si acele magnas copias de cives romani adunati ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se intelege intre ei era sa vorbeasca in latineste, chiar daca sau tocmai pentru ca fiecare vorbea acasa, in familie, alta limba decat ceilalti concitadini. Cu alte cuvinte, la romani, intre glotogeneza si etnogeneza exista o mare discordanta. Da, limba romana continua limba latina, dar la nivelul fiintei umane romanii nu sunt nici pe departe urmasii romanilor! Limba latina s-a impus in Dacia fara nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, latiali sau macar italici. Aceasta teza, deprimanta pentru cei mai multi romani, circula mai putin in forma scrisa, circula oral si face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Incercand sa apelam la scris, adica la rigoare, ne trezim in fata intrebarii cum ar fi aratat limba latina din Dacia daca ea ar fi devenit limba romana prin vorbitori alogeni, alogloti, dupa o perioada de cateva generatii in care latina ar fi fost vorbita numai ca limba a conversatiei din afara familiei?

Incercand a raspunde la aceasta intrebare constatam ca ne lipseste o buna teoretizare a celor doua scenarii dupa care se poate pastra o limba: (1)prin vorbitori autentici, a caror limba materna este limba respectiva sau (2)prin vorbitori a caror limba materna era alta, limba respectiva, care s-a pastrat, fiind pentru ei abia a doua limba, deprinsa in afara familiei. Putem da si un nume celor doua modele, modelul IORDAN si modelul MAIOR, cu gandul la Petru Maior si generatia sa. Evident, latina imaginata de modelul IORDAN, ca si engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limba mult simplificata, redusa la cuvintele si structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limba in care paradigmele se regularizeaza, dispar exceptiile si, in general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodata cunoscute sau preluate) asa numitele idiotisme. E sigur ca multi, poate chiar cei mai multi cives romani au vorbit latina aceasta, precara, buna sa te descurci cu ea la cumparaturi si in relatia cu autoritatile. La fel cum azi foarte multi, poate cei mai multi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleza redusa la .esential. Este cu putinta ca aceasta latina esentiala, cum ar numi-o unii, sa fi devenit in timp o limba romanica? Si cum ar arata o asemenea limba romanica? Se afla cumva aceasta latina la originea limbii noastre? Fireste, aceasta intrebare este valabila si pentru celelalte limbi romanice.

Propunem asadar sa reexaminam fondul latin cuvint cu cuvint, morfem cu morfem, structura cu structura, avand mereu in minte, pentru fiecare element latinesc mostenit, grija sa decidem, sa apreciem - cat de cat obiectiv, daca acel element e de crezut ca ar fi ajuns sau nu la cunostinta si in folosinta unor alogeni, vorbitori fatalmente precari si aproximativi al latinei. Fireste, hic et nunc, ne vom margini la cateva exemple ilustrative pentru exercitiul propus. De la bun inceput, facem constatarea, cu valoare de paradox, ca vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toata lumea, cand incepe sa invete o limba straina, se straduie sa deprinda mai intai cuvintele si structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusa au numai cuvintele rare, periferice, si structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicata de orice limba. Si asta pentru ca orice nou venit in spatiul unei limbi ajunge foarte tarziu si, practic, cei mai multi niciodata nu ajung sa cunoasca subtilitatile limbii de adoptiune. Avem pastrate din latina in romana asemenea ciudatenii ale limbii latine, la a caror cunoastere e greu de inteles cum au putut sa ajunga niste vorbitori secundari? Daca raspunsul nostru este pozitiv, pastrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicata decat prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au nascut si au crescut intru limba latineasca, cum ar fi zis Inalt Prea Sfintitul Varlaam.

Iata, intr-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arata elementele mostenite din latina in romana a caror prezenta in latina vorbita de acei cives romani imaginati de Iorgu Iordan pare improbabila, chiar imposibila, discreditand astfel modelul IORDAN si acreditandu-l pe celalalt, modelul MAIOR.

Mai intai, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice in latina si asa au ramas si in romana, contrazic modelul IORDAN. Putini romani cunosc, de exemplu, cuvintul coacin("cu pete rosietice") sau cerentel(nume de planta) ori chealfad("palid, galben"). La fel, putini latinofoni chiar dintre cei "mai" nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzatoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte sa fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decat "latina lui Iordan"!. In plus, cuvintul chealfad, dupa Puscariu, poarta urmele unei pronuntii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite in vecinatatea originarului Latium. Asemenea detaliu face si mai dificil de explicat prezenta lui galbus in vocabularul unor latinofoni sumari, veniti in Dacia ex toto orbe romano. Cate mai sunt in romana asemenea cuvinte? Dupa unii romanisti, ca Mohl si Gamilscheg, importante legi fonetice din romana au originea in dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici si cuvintele periferice din latina care, tarziu, in limba romana, ajung sa fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a stiut sa profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la cateva secole dupa ce latina este adoptata de locuitorii Daciei, astfel ca devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil ca exista cercetari privind frecventa cuvintelor latinesti, ele ne vor fi de mare folos pentru iesirea din "impasul iordanian".

Cuvintele si formele latinesti neatestate intra toate in aceasta categorie, de componente ale latinei vorbita ca limba materna. Dintre acestea, o mentiune pentru cuvintele de tipul amandoi, pe care Puscariu il explica printr-un cuvint neatestat, dar si preroman: amendui. Asadar, un arhaism in latina, rar folosit. Cuvintul a adasta, rar si periferic in romana, este atestat in latina, dar abia intr-un text din sec. al VI-lea. Dictionarul lui G.Gutu nu inregistreaza nici un adastare. Prezenta sa in limba romana dovedeste ca a existat in latina danubiana din sec.III, avand mereu acelasi statut, de cuvint rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Sa amintesc si cuvintul levir, "cumnat, frate al sotului", care a disparut din toate limbile romanice. A fost folosit de romani o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Leresti si numele Lerescu. A fost identificat insa in graiul romanesc vorbit si azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiti ceangai, care si azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite in seria cunoscuta frate-tu, mama-ta, tata-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile in mod deosebit sunt soru- si noru-, forme care conserva in mod exceptional formele aberante nurus si soror, substantive atat de .feminine si totusi cu aspect atat de masculin. Toate limbile romanice au corectat aceasta aberatie, romana a reusit sa o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot in acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt pastrate formele adjectivale tu si su, descendente direct din tuus si suus: frate-tu, taica-su. La fel tatane, viu numai in romana familiara, asa cum era si latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este ca s-au pastrat ambele forme, si tata, si tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinarii imparisilabice. Semn in plus ca, la acest nivel, al vietii de familie, romana continua fara nici un hiatus latina, ca limba materna. Cu aceeasi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil mostenite din latina, de tipul coca, cocuta, cocon, papa etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atat de puternice in mentalul latinofonilor danubieni, incat ele se impun in fata cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar in favoarea colocvialelor tata si mama, adica dispar in favoarea cuvintelor deprinse la cea mai frageda varsta.

Formele tata si tatane se adauga altora similare: lumen,luminis din care avem lume si lumina, hospes, hospitis, respectiv oaspe si oaspete, sau judex, judicis - jude, judeci, judet. Ai impresia ca, dinaintea tendintei de nivelare a flexiunii, prin renuntarea la declinarea imparisilabica, vorbitorii latinei danubiene nu se indurau sa renunte la una dintre forme si atunci, pentru a le pastra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celalalt. O forma de atasament greu de inteles la vorbitori recenti ai latinei. Aici ar intra si categoria de cuvinte derivate asupra carora nu stim sa decidem: sunt derivate inca din latina sau mai tarziu, in daco-romana s-au fost derivat? Daca frantuzescul d este clar ca nu deriva din doigt, ci din latinescul digitalis, in romana degetar poate fi considerat fie urmasul latinescul digitalis, fie derivat in romana de la deget. In aceeasi situatie sunt si cepar, apar, lucrator, laudator etc. Existenta acestor cuvinte face mai explicita dificultatea de a decide ca latina si romana sunt doua limbi diferite. Aprofundarea problemei iti produce tot mai net sentimentul ca cele doua limbi sunt greu de separat ca entitati distincte.

Printre arhaismele latinesti pastrate in romana sa-l amintim si pe laut din lautum, pastrat in romana, dar inlocuit in latina curenta prin forma regulata lavatum. Iarasi, foarte putin probabil ca acest lautum, incomod si pentru latinofoni, sa ajunga in latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, pastrat in romana alaturi de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulata.

Revizuirea din aceasta perspectiva a lexicului latinesc mostenit de limba romana, dar si de celelalte limbi romanice, se impune. Si asa cum consideram ca anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inima , sunt prea importante ca sa fie imprumutate, vom spune ca altele, mostenite, ca sunt prea periferice, prea rar folosite ca sa se fi pastrat prin vorbitori superficiali, de azi pe maine, ai latinei.

Morfologia ne ofera argumente si mai convingatoare. Bunaoara ezitarea vorbitorilor romani intre conjugarea a II-a si a III-a (vezi a place si a facea) au avut-o si romanii. E de imaginat ca acele magnas copias au putut invata sa conjuge latineste dupa modelul Iordan, avand tendinta sa regularizeze toate paradigmele dupa modelul cel mai comun. Dar de la cine sa invete sa confunde anumite paradigme si sa nu le regularizeze nici pana azi?! Cum puteau imprumuta deprinderea de a gresi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparatia intre limbile romanice, pentru a vedea in ce masura fiecare a regularizat morfologia mostenita din latina. Caci, raportata la limba latina, fiecare limba romanica este imaginea calitatii limbii latine vorbite de cei care au adus-o in provincia respectiva. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, si cei de stransura, recenti si aproximativi.

Morfologia verbului ne ofera si seria de verbe de tipul ma indoi-ma indoiesc. A existat si in latina, tot asa, mai la periferia sistemului. Vezi opozitia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A disparut in majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat ca s-ar fi pastrat in latina lui Iorgu. Romanii au mostenit-o: zece se imparte la doi si sambata se imparteste pentru morti. Intra aici si participiile inflorit-inflorat, adeverit-adevarat, curatit-curatat, datorita-datorata, ingrijit-ingrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducand la obtinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la doua derivate, unul de o conjugare, altul de cealalta, intre cele doua verbe inregistrandu-se tendinta de a se diferentia semantic. Faptul ca in latina avem un adumbrare, iar in romana un adumbrire, ar insemna ca, de fapt, in acest punct, latina si romana alcatuiesc un tot, o entitate din care separam in mod artificial doua componente, cea latineasca si cea romaneasca. Perechea ingriji-ingrijat ne arata cat de activa este in continuare aceasta ingenioasa "gaselnita" din latina de odinioara.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut firesti. Ciudata este perechea animus-anima, celebra, caci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opozitie masculin-feminin la semnificatii ce tin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost pastrat insa de latina danubiana, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atat de bizare, joc-joaca, bob-boaba, fapt-fapta, nod-noada, floc-floaca, lasat-lasata(lasatul secului si lasata din batrani). Opozitia animus - anima constituie un moment de gratie, de inspiratie a nomothetului latin. A curs multa cerneala pentru a se comenta aceasta subtila distinctie, atat de filosofica, de metafizica! De aceasta isprava a limbii latine se apropie oaresicat romana prin opozitia joc - joaca. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc ca in latina dies era cand masculin, cand feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Ii intreb pe colegii romanisti in ce masura procedeul a fost perpetuat si in celelalte limbi romanice. Italiana se pare ca nu l-a abandonat. Dar numai romana l-a dezvoltat, aplicandu-l si la cuvinte nelatinesti: cojoc-cojoaca, moc-moaca.

Dupa parerea mea si a altor colegi, popa este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce sa diftongheze, cum zic unii ca ar fi fost obligatoriu daca era mostenit, caci ar fi sunat poapa si ar fi incetat sa mai fie un substantiv masculin. S-a pastrat alaturi de preot, din presbiter. Opozitia semantica dintre cele doua cuvinte este bine cunoscuta: popa este numele ipostazei mai lumesti, preot este incarcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoti cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popa ar fi cel putin amuzanta, ca efect. Aceasta subtila diferentiere semantica functiona si in latina sau, in orice caz, de acolo se trage, caci popa din latina era "sacrificator al animalelor de jertfa(care pregatea focul, vinul, sarea etc. si injungia victima)". E de banuit ca acei popa nu aveau nici o greata sa se infrupte din ceea ce sacrificau in cinstea zeitatilor pagane. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, intru totul aidoma celei romanesti: foale sau pantece ori burta de popa! Nu de preot! Asadar consideram relevanta nu atat pastrarea celor doua cuvinte latinesti, cat pastrarea distantei conotative care limita sinonimia lor. Aceasta distanta face ca limba romana sa derive un singur feminin: sotia popii se numeste coana preoteasa.

In termeni asemanatori putem comenta si disparitia din romana a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substantei continutului, combinatia celor doua sensuri, de conjunctie si de adverb, s-a pastrat in romana. Cumva numai in romana?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes - ma tem de greci si cand fac daruri.) A disparut, la fel, din latina dunareana si frumentum, frumenta, dar structura sa semantica s-a pastrat, transferata la grau, grane. Cu alte cuvinte, pastram din latina nu numai combinatia de sunete, ci si structuri semantice cu totul atipice, neobisnuite, care transced schema simpla a relatiei semiotice dintre formele flexionare. Caci a avea un sens referential la singular, si cu totul alt sens referential la plural este un artificiu greu de deprins si de memorat de vorbitori pariti ai acelei limbi!

Limba romana are o particularitate deosebit de interesanta: substantivele cu doua sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coti, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea si ea ceva asemanator: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar daca se diferentiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsa de morfologia limbii romane, cu privire la calitatea excelenta de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuata de oricare dintre colegii de fata. Chiar mai bine decat ar face-o subsemnatul. Cum ar fi pastrarea practic numai in romana a neutrului si a vocativului latin!

Mai adaug si din sintaxa un exemplu: pastrarea numai in romana a distinctiei, atat de subtile, dintre completiva directa introdusa prin quod - spune ca vine si completiva introdusa prin ut, vreau sa vina, subtilitate care a fost insurmontabila pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

In sfarsit, mai semnalez un capitol putin cercetat: pastrarea din latina, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispozitii de care dau seama anumite elemente si structuri lingvistice. Am semnalat candva substantivarea selectiva, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un lenes, lenesul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau esti un harnic. Procedeul este practicat si de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu "ceva" mostenit din latina, ceva insa de natura imateriala, adica nu de natura sonora, fonica, propriu zis semiotica. Mai ales ca substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumita regula de articulare, ci alt "ceva". Nu ne este usor sa definim acest "ceva", dar ne este usor sa decidem ca acest ceva era greu de sesizat si de mostenit in afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu in legatura cu, vestita in antichitate, malitiozitatea specific latina, inclinarea spre sarcasm si satira.

Fiecare limba, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acopera o anumita arie a realitatii cu exces de semne, de detalii, raportandu-se cat poate de des la acel domeniu, facand chiar reper specific dintr-insul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcanescu, a semnalat si analizat "obsesia" limbii romane pentru a fi, pentru Existenta, pentru Fiinta. Cu consecinte lingvistice vadite. Cand Iorgu Iordan, in "Romania literara", a luat in raspar speculatiile lui Noica, acesta i-a raspuns cerandu-i marelui lingvist sa indice care alta limba il foloseste pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost sa fie, va fi fiind, era sa fie etc.

Ani in urma, la cursul special, am discutat cu studentii vreme de un semestru despre obsesia limbii romane pentru unu, cuvint si concept atat de important in filosofie, si care a dezvoltat la romani o familie bogata de derivate si compuse, a devenit si morfem, intra intr-o multime de locutiuni si expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedanta atat pentru omul de rand, prin exercitiul limbii romane, cat si pentru romanii exponentiali, daca le pot spune asa unora ca Eminescu sau Brancusi, romani capabili sa sublimeze aceste obsesii, sa le proiecteze in absolut. Opera lor este marcata de aceeasi obsesie pentru unu! Citez: "Caci-i imprastiu si-i adun

Le masur vieti cu luna

De nasc si mor in sfintul Un

In care toate-s una.

Asadar Sfintul Un in care toate-s una. (Am citat din Eminescu, dintr-o varianta a Luceafarului.)

Avem toate motivele sa consideram ca mostenim de la latini aceasta obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are si ea o frumoasa si interesanta familie de cuvinte si locutiuni care roiesc in jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvintul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenta ca universum este o creatie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar daca noi, lingvistii, remarcam cu oarece intarziere aceasta caracteristica a celor doua limbi, dintre care una ne este limba materna, iar pe cealalta o studiem de o viata, este usor de imaginat ca mostenirea acestei obsesii se putea produce numai inconstient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al caror numar nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotriva, preponderent! Iar faptul ca aceasta obsesie din latina nu s-a prea transmis si altor limbi romanice - cum ar fi franceza, sporeste motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastra director tutelar.

Cu siguranta, Shakespeare nu poate fi "tradus" in engleza vorbita in Nigeria.. (In paranteza fie spus, engleza, asa precara cum este in Nigeria, nu a supravietuit in mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor institutii care nu au existat in Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii in sprijinul englezei, scoala si mass media, inclusiv radio si TV in limba engleza etc. Comparatia propusa de Iorgu Iordan cade asadar si fara demonstratia noastra, dar trebuie sa-i fim recunoscatori profesorului nostru Iorgu Iordan ca ne-a starnit astfel, semnalandu-ne o problema interesanta: posibilitatea ca o limba, in cazul nostru latina, sa supravietuiasca prin vorbitori alogeni, adica prin vorbitorii altor limbi. Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat in Dacia, este greu sa ne imaginam ca nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre acestia si vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decat relativa, prin raportarea limbilor romanice la latina si intre ele. E foarte probabil sa ajungem la constatarea ca romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuata cu intensitate diferita de la o provincie la alta. In Dacia acest proces a avut o intensitate care ne indreptateste sa conchidem ca nu exista nici o discordanta intre ontogeneza romanilor si glotogeneza.

.Ne lipseste, cum spuneam, o teorie bine articulata a conceptului de limba materna, limba in care ai invatat sa gandesti, ai invatat sa fii om! Oamenii de rand, deci cei mai multi, nu cunosc decat o singura limba, cea materna. Care dintre ei ajung sa mai invete una, nici vorba sa o stapaneasca ca pe graiul parintesc, graiul matern, cel transmis din tata in fiu. Limba materna ne este atat de intrinsec a noastra, incat numai in limba materna visezi! Te poti visa vorbind alta limba, dar visul acela ti se povesteste in limba nativa, cea din nascare auzita in preajma-ti, limba care te-a facut om, din neom, contributia graiului fiind decisiva in achizitionarea ratiunii, a spiritului, a umanitatii. Si orice om, cand vorbeste in somn, numai in limba parintilor sai vorbeste. Nimeni, oricat de poliglot ar fi, nu ajunge sa mai stapaneasca o limba la fel de bine ca pe limba materna. Nu poti face teoria limbii ca lumea decat aplicand-o la limba materna. Si asta pentru ca - ar spune Eminescu - nu noi stapanim limba materna, ci ea ne stapaneste si ne este stapan in perpetuitate. Si, de regula, nimeni nu este sluga la doi stapani, vorba lui Goldoni. Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, cand Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toata frumusetea, de nu mai stia ce vorbeste, vorbea numai pe romaneste. Dumnezeu insusi a putut sa-i ia mintile, sa-i ia si franceza, si engleza sau nemteasca pe care le stia foarte bine, dar n-a putut sa-i ia si limba materna, cea de la coana preoteasa invatata. Pentru limba materna nu exista dezvat!

Inchei prin a ma mira - nu ca prostul! Omul este singura fiinta care se mira! La fel ma mir si eu, omeneste si riscand sa pacatuiesc, ma mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale carui ultime cuvinte rostite s-au fost in limba aramaica! Dupa mintea mea si dupa toata teoria si practica psiho-lingvisticii, intr-un moment ca acela Iisus, si oricare alt om, nu putea a se rosti decat in limba parintilor sai. Eli, Eli, lama sabachtani?!