SCOALA ARDELEANA

SCOALA ARDELEANA

            Am aratat in capitolele precedente ca in secolul XVIII in principatele romane se urmeaza o dezvoltare literara foarte restransa. Ca tiparituri aflam numai texte religioase, cu un mic progres fata de trecut, fiindca acum se imprima nu numai lucrari de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci si carti de citire; ba aflam chiar cateva abecedare, un tratat de geografie si altul de aritmetica. Dumitru Cantemir este acela care iese afara din sfera obisnuitelor lucrari si scrie opere care se raspandesc in occidentul Europei traducandu-se in diferite limbi.
            Alaturi cu aceste tiparituri, secolul XVIII, ca si al XVII, ne da o suma mare de manuscrise, in care se cuprinde istoria tarii. In aceasta istoriografie se pot observa doua directiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetarii trecutului; altele sunt pornite din dorinta de a inalta pe cate un domnitor si mai ales cate o familie. S-a zis ca familiile boieresti si mai ales cele care dadeau si domni cautau sa-si aiba un corp de cronici redactat asa ca faptele trecutului sa fie infatisate in sensul trebuintelor si intereselor lor.
            In vremea aceasta, la romanii de peste munti se produc evenimente care vor avea mare influenta asupra dezvoltarii culturale a neamului. Sa le aratam in scurt.

            Imprejurarile nenorocite, in care au trait romanii din Ardeal, i-au adus in asa pozitiune ca sa fie cu desavarsire exclusi de la viata de stat, caci - in urma actului de unire a celor trei natiuni la 1437 - Transilvania se imparte in trei regiuni: Tara ungurilor, Tara secuilor, Tara sasilor; iar romanii n-au existenta legala, ci sunt socotiti numai ca tolerati cat vor gasi cu cale stapanitorii tarii. Paralel cu natiunile privilegiate, se ridica bisericile privilegiate; catolica, luterana, calvina. Romanii dar si din punct de vedere religios sunt persecutati de toata lumea.
            Fiecare din cele trei religiuni au cautat sa atraga pe romani. In special catolicismul care dupa 1688, cand Transilvania se anexa Austriei, avea putini credinciosi in aceasta provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) sa-i inmulteasca. Cand romanii se plangeau de persecutiuni, li se zicea totdeauna sa se uneasca cu una din bisericile recunoscute si situatiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, indemnat de iezuitul Barani, aduna la 1697 un sinod la Alba-Iulia, in care se subscrie actul de unire cu biserica papala.
            In acest act, cei adunati declara ca au decis 'sa se intoarca in sanul sfintei maicii besereci romano-catolicesti'. Se vede din redactiunea aceasta si din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agentii catolici.
            Aceasta 'intoarcere', caci cuvantul de 'unire' nu figureaza aici, se face pe baza unei marturisiri de credinta formata din patru puncte:
            1. Vor crede ca papa de la Roma este capul intregii biserici crestine (primatul papii).
            2. Vor crede ca, afara de iad si rai, mai este un loc pe lumea cealalta in care unele suflete se pot curati (purgatoriul).
            3. Vor crede ca pentru crestini este indestulatoare impartasirea cu paine nedospita si nu mai e nevoie si de vin, ca la ortodocsi.
            4. Vor modifica simbolul credintei zicand: 'Si intr-un duh sfant, care de la tatal si de la fiul (filioque) purcede'.
            Trebuie sa se observe insa ca, in cuprinsul punctului al patrulea se afla intercalata fraza urmatoare, care ar fi putut sa fie singura intrebuintata, fiindca spune mai multe decat celelalte puncte:
            'Si primim, marturism si credem toate celelalte pe care sfanta noastra maica biserica romano-catolica primeste, marturiseste si crede'.
            Preotii care au luat parte la aceste adunari n-au cunoscut amanuntele actului, ci li s-au spus ca este numai o simpla forma si ca, in schimb, vor avea aceleasi privilegii ca preotii celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserica va avea si casa pentru preot si toata ocarmuirea preotilor va fi in mana episcopilor.
            Inainte de a se aplica diploma imparateasca prin care se recunosteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, intre 1692 si 1697, muri si veni in loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la Bucuresti unde fu sfintit, cum era obiceiul, din care obicei a ramas pana azi titulatura mitropolitului nostru primat 'al Ungro Vlahiei', apoi, intorcandu-se, aduna in anul 1698 un nou sinod, in care un numar nu prea mare de preoti primira unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperiala si o diploma prin care se garanta unitilor o suma de privilegii. Un nou sinod in 1700 intari unirea si de atunci romanii de peste munti se impartira in 'uniti' si 'neuniti' (cu biserica papei) sau 'greco-catolici' si 'greco-orientali'. (Actele acestei cestiuni se gasesc in brosura: Unirea romanilor de Al. Pop retiparita in 1920).
            Fara indoiala a fost un rau aceasta despartire intre romani, dar unitii sperau ca au sa capete ajutoare multe, ca poporul nu va mai fi persecutat si i se va inlesni invatatura. In adevar catolicii i-au primit in scolile lor si au trimis tineri in strainatate ca sa studieze teologia.
            Scopul catolicilor era totala stapanire peste romani. Aceasta se vadeste mai ales prin faptul numirii pe langa episcopul unit al unui iezuit teolog cu titlul de causarum auditor generalis (judecator suprem). Acesti teologi erau niste agenti straini, care totdeauna se amestecau in afacerile episcopiei si nu rareori episcopii intrau in conflict cu ei. Astfel s-a intamplat lui Inocentie Clain, care, in urma intrigilor catolice, a fost nevoit sa-si lase scaunul si sa se duca la Roma unde si muri exilat. De aceea diferiti episcopi au cautat sa desfiinteze aceasta institutiune, cum a fost Grigore Maior, un mare luptator pentru unire, care si capata de la Maria Teresa titlul de 'excelenta'. In timpul lui s-a facut la Viena Seminarul Santa-Barbara, unde se primeau si se tineau gratuit clerici romani.
            Scopul catolicilor n-a fost insa ajuns. De unde sperau ca toti tinerii, care invatau in seminarele din tara sau in Roma in institutul iezuit 'de propaganda fide', au sa se intoarca buni catolici, propagatori ai credintei in papa, au vazut ca ei devin buni romani si lupta pentru ridicarea natiunii lor.
            Centrul activitatii unitilor a fost Blajul, de unde s-au raspandit binefacerile culturii la toata romanimea de peste munti si unde s-a fondat cea mai veche scoala romaneasca la anul 1754. Putem zice daca aici s-a format o generatiune mare, care are ca reprezentanti de frunte pe Micu, Sincai si Petru Maior, urmata de alti luptatori, care s-au raspandit cu toate unghiurile tarii intretinand pretutindeni desteapta constiinta nationala.
            Directiunea generala a activitatii lor alcatuieste scoala ardeleana.
            Aceasta activitate se dezvolta pe doua cai: in opere si in scoli.
            Operele lor fura indreptate mai ales in doua directiuni: in studiul istoriei si al limbii. Prin acestea voiau sa dovedeasca originea romana a natiunii si limbii noastre lucru pe care scriitorii straini, pe acele timpuri, il contestau. Spre o mai deplina atingere a scopului lor cautau sa purifice limba de elementele nelatine si sa departeze scrierea cu litere slavone.
            Sfarsitul secolului XVIII in Transilvania este aurora unei epoci marete pentru istoria romana. Despre acest sfarsit de veac Heliade, cu entuziasmul caracteristic acelei vremi, scria, adresandu-se tinerimii: 'Voua, tinerilor, vi se deschid inainte alte timpuri si zilele noastre pot fi mai senine si mai fericite decat ale lor. Viforele noptii au trecut si dimineata Romaniei a rasarit cu soarele cel vesnic, ale carui raze sunt luminile ce incalzesc secolul XIX'.