SCRISOAREA I plan

1881,in Convorbiri literare; tema → romantica, meditatie cu privire la conditia omului de geniu si la fragilitatea conditiei umane

relatia om-univers este surprinsa din perspectiva: cosmica; satirica; elegiaca

omul: individ trecator; speta efemera;

omul de geniu este simbolizat prin batranul dascal

STRUCTURA COMPOZITIONALA

cinci tablouri simetrice, care au ca punct de referinta planul cosmic sau planul terestru;

primul tablou = cadrul reveriei romantice; motive: luna; codrul; izvoarele; timpul → bivalent:

T   etern(lung-a timpului carare)

T   efemer(ceasornicul urmeaza)

= perspectiva cosmica; ochiul poetului se substituie ochiului universal; meditatie asupra conditiei umane;egalitatea in fata mortii;

tabloul al doilea = imaginea batranului dascal

portret romantic:

T    contrastul aparenta/esenta

T    comparatia cu Atlas

T    reliefarea capacitatii spirituale

meditatie

- tabloul al treilea = cosmogonia

T    haosul

T    nemiscare

T    imperecherea fantastica a absentelor (anatomia obtinuta prin prefixare negativa)

T    succesiunea interogatiilor retorice

T    geneza universului

T    punctul de miscare

T    satirizarea umanitatii(viata ca vis al mortii)

T    extinctia universului

T    moartea soarelui

T    degradarea planetelor

T    revenirea la timpul etern

tabloul al patrulea = satira violenta la adresa societatii contemporane

= imaginea inmormantarii batranului dascal

tabloul al cincilea = revenirea la imaginea cadrului initial

motive;luna; codrul; izvoarele; timpul ( perspectiva cosmica )

SCRISOAREA I

Primele patru Scrisori au aparut antum (intre 1 februarie si 1 septembrie 1881), iar ultima a aparut postum (1890).Cele cinci Scrisori sunt epistole literare, cu un puternic caracter satiric, care continua traditia inaugurata in literatura romana de Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, si Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Fiecare dintre cele cinci Scrisori reprezinta o concentrare a resurselor satirice ale poetului, un varf al elanurilor romantice de tinerete, aparand in anii deplinei maturitati. Titu Maiorescu le va intitula Satire, integrandu-le in prima editie a Poeziilor eminesciene.

Tematica celor cinci poeme apartine romantismului, iar structura compozitionala si procedeele artistice fundamentale ilustreaza caracteristicile aceluiasi curent.

Scrisoarea I, una dintre cele mai profunde meditatii filozofice din literatura romana, dezvolta tema romantica a conditiei omului de geniu intr-o societate care il izoleaza, condamnandu-l la mizerie si anonimat.

Scrisoarea II reia problematica din Epigonii si concentreaza, la un nivel superior, conceptia poetului despre arta, satirizandu-i pe contemporanii oportunisti si ipocriti. Daca in Scrisoarea I poetul il raporteaza pe omul de geniu la societatea in care traieste, in Scrisoarea II el denunta falsele valori in general.

Scrisoarea III, folosind antiteza dintre trecutul glorios si prezentul decazut, denunta si condamna vehement falsul patriotism, demagogia politica a contemporanilor, propunand un model de patriotism si demnitate in persoana legendara a lui Mircea cel Batran.

Scrisoarea IV si Scrisoarea V se dezvolta pe tema iubirii. Idealul eminescian de iubire sincera, paradisiaca este pus in antiteza cu lipsa de sinceritate si cu frivolitatea care degradeaza orice sentiment nobil.

Scrisoarea I a fost publicata in Convorbiri literare, la 1februarie 1881. Este un poem filozofic, dar si o satira pe tema conditiei geniului in societate, a destinului sau insingurat si nefericit. Tema, romantica, este de origine schopenhaueriana. Mihai Eminescu raporteaza conditia umana la universalitate, evidentiind aspectele specifice ale acesteia: efemeritate, fragilitate.

Relatia om-univers apare, in Scrisoarea I, in trei ipostaze: cosmica, satirica (sarcastica) si elegiaca. Primele parti ale poemului trimit la relatia om-univers. Imaginea batranului dascal, simbolizandu-l pe omul de geniu, apare dupa imaginea de ansamblu a planului terestru, dominata de lumina lunii.

Cosmogonia creeaza premisele satirei la adresa umanitatii mediocre. In raport cu universul, oamenii comuni isi croiesc criterii existentiale si valorice in functie de mecanismele instinctualitatii oarbe. Omul e vazut nu numai ca individ trecator, asezat pe trepte ierarhice osebite, iesite din urna sortii terestre, ci ca speta trecatoare, alunecand inexorabil in neant. Din aceasta implacabilitate a destinului uman izvoraste tonalitatea elegiaca din finalul poemului. Construita in spirit romantic, ca o succesiune de tablouri, Scrisoarea I este alcatuita din cinci parti mari, distincte, dar legate prin tematica si viziune poetica; in acest mod, monologul liric dobandeste o structura dramatica, asemanatoare unui spectacol de idei. Tabloul intai (alcatuit din primele sase versuri) fixeaza cadrul natural al reveriei poetice. Motivul timpului creeaza o atmosfera solemna prin inversiunea - metafora care sugereaza trecerea eterna: Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, / Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare.

Primul tablou este dominat de motivul lunii, investita cu atributele feminitatii ideale: Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie. Meditatia atenueaza legaturile cu prezentul, determinand evadarea intr-o lume a visului: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.

Trecerea de la persoana I singular ( suflu ) la persoana a II-a singular ( Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie ) si la persoana I plural ( De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate ) marcheaza largirea cadrului meditatiei (de la imaginea eu-lui, care este caracteristica liricii eminesciene, se trece la imaginea unui interlocutor ipotetic, prin impersonalizare si la implicarea acestuia nemijlocit in meditatia poetica).

Tabloul al doilea, mult mai intins (33 de versuri) realizeaza trecerea de la un plan la altul. Pretextul este luna. Contemplarea astrului este urmata de o invocatie Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci / Si gandirilor dand viata suferintelor intuneci si de substitutia planului terestru cu cel cosmic: Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara, / Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!. Folosirea epitetului luminafecioara ( in cadrul caruia substantivul fecioara a devenit, prin conversiune, adjectiv ) accentueaza puritatea ideala a astrului nocturn. Substitutia ochiului uman cu ochiul lunii confera cosmicului perspectiva grandiosului: Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, / Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!. Motivele romantice codri, izvoare, pustiuri, valuri, mari pot fi puse in relatie cu motivul timpului bivalent din primul tablou: sugerand eternitatea, elementele macrocomosului intra in relatie cu lung-a timpului carare, intr-un ritm lent, universal. In antiteza cu timpul etern, timpul uman este efemer, masurabil (ceasornicul urmeaza). Imaginea poetica eminesciana poate fi pusa in relatie cu o imagine poetica apartinand lui Lucian Blaga: Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire si, totusi, te rog, Doamne, opreste ceasornicul cu care ne masuri destramarea.

Din perspectiva cosmica, spectacolul umanitatii este detaliat printr-o ampla enumeratie a invariantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea in societate. Lumina lunii ii invaluie, deopotriva, pe rege si pe sarac, diferiti in destinul lor social, dar egali in absolut, prin raportarea la geniul mortii. Tipurile enumerate de poet incadreaza umanitatea in slabi si puternici, genii ori neghiobi, mediocri sociabili si moderni, intelepti solitari care cauta in lume si in vreme adevar. Printre ei, marginalizat de societate, sub o infatisare modesta, se situeaza geniul, in ipostaza batranului dascal. Dispretuindu-si destinul lumesc, batranul dascal traieste exclusiv la nivel spiritual. Portretul lui este alcatuit pe motivul aparentelor inselatoare: in haina lui roasa in coate, tremurand de frig, garbovit si de nimic, el este preocupat de marile taine ale universului: Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic, / Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, / Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga. Comparatia cu miticul Atlas sugereaza forta spirituala a celui care poate schimba lumea prin puterea gandului: Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar / Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar. Capacitatea spirituala neobisnuita a batranului dascal este cu atat mai evidenta cu cat el devine stapanul numarului, care, in filozofia lui Platon este treapta cea mai inalta a cunoasterii si esenta armoniei cosmice si interioare. Pitagora il considera instrument al acestei armonii. In gandirea chineza, numarul reprezenta cheia spre armonia cosmica, iar in filozofia lui Kant, numarul este unitatea care decurge din sinteza multiplului. Avand in vedere aceste semnificatii ale numarului, cel care le stapaneste este un om exceptional.

Meditatia batranului dascal cu privire la sensurile existentei umane introduce tabloul cosmogonic, divizibil in trei parti. Tabloul cosmogonic asimileaza si reconstituie, in asocieri originale, idei si motive din vechile scrieri indice ( Rig Veda ), din miturile grecesti si crestine, din filozofia lui Kant si Schopenhauer. Cele trei secvente configureaza haosul initial, geneza si extinctia universului.

Haosul primordial este sugerat printr-o enumeratie de termeni antitetici, obtinuti prin prefixare negativa si prin asocieri antonimice: La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, / Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns, / Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns. O alta enumeratie, alcatuita dintr-o succesiune de interogatii retorice contureaza o lume a absentelor, fara constiinta de sine, dominata de nemiscare: Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa, / Caci era un intuneric ca o mare far-o raza, / Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi ca sa o vaza. / Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface, / Si in sine impacata stapanea eterna pace!. Inversiunea eterna pace accentueaza starea initiala de nemiscare si trimite la ideea timpului primordial. Asocierea termenilor antitetici obtinuti prin prefixare negativa ( nefacut - desface, patruns-nepatruns ) si substantivizarea termenilor nefacute, nepatruns accentueaza ideea imposibilitatii cunoasterii haosului primordial. Acest fragment se organizeaza in jurul conceptului poetic de nefiinta. Semnificatiile acestuia sunt multiple. Nefiinta ar putea insemna moarte; opusul fiintei; non fiinta, adica tot ceea ce nu este fiinta. Cand foloseau termenul de nefiinta, grecii nu se gandeau la neant, ci la materia nedeterminata, ce n-a capatat inca forma ( dupa cum sublinia C. Noica ); fiinta ar mai putea avea semnificatia de fiinta divina care creeaza lumea pentru a se autocunoaste, pentru a se proiecta intr-o imagine oglinda: Imaginea cercurilor vide, a divinitatii ca nefiinta coexista in ultima etapa a creatiei eminesciene cu imaginea aparent contradictorie a divinului identificat cu <<fiinta ce nu moare>> ( Ioana Em. Petrescu ) .

Geneza universului este legata de miscarea punctului, care ordoneaza haosul: Dar deodat-un punct se miscacel dintai si dintai si singur. Iata-l / Cum din haos face muma, iara el devine Tatal.In jurul punctului se creeaza o forta demiurgica, determinand aparitia tuturor formelor de viata: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stapanul fara margini peste marginile lumii/ De-atunci negura eterna se desface in fasii, / De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii. Imaginile genezei sunt construite pe baza antitetica. Punctul mult mai slab ca boaba spumii devine stapan fara margini (antiteza avand drept termen comun puterea ), si tot acest punct nu are limite, spre deosebire de lumea pe care o creeaza ( stapanul fara margini / marginile lumii ). In antiteza cu spectacolul grandios al genezei universului este introdus un mic pasaj satiric in care este surprinsa imaginea lumii alcatuite din microscopice popoare, fixate pe o planeta cat firul de praf. Oamenii, musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, sunt exponenti ai vointei oarbe de a trai ( idee preluata de filozofia schopenhaueriana, prezenta si in Epigonii ), ai mecanismelor egoiste, succedandu-se generatii dupa generatii fara a intelege modul de actiune a legilor universului: Iar in lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici, / Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si invatati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, / In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul / Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, / Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata.

Un sir de antiteze lumea asta mare copii ai lumii mici; lume mica nemarginire si de metafore musuroaie de furnici, clipa suspendata accentueaza efemeritatea conditiei umane, nesemnificativa in raport cu universul etern. Satira la adresa umanitatii este subliniata prin desemnarea acesteia cu ajutorul unor apelative sugerand lipsa de importanta: furnici, microscopice popoare, musti de-o zi. Pasajul satiric la adresa conditiei umane aminteste de poemul Luceafarul. In tabloul al patrulea, Demiurgul face rechizitoriul conditiei umane, pe care o desemneaza prin aceleasi apelative: Cand valuri afla un mormant / Rasar din urma valuri, Ei numai doar dureaza-n vant / Deserte idealuri.

Posibilitatile umane limitate de a percepe timpul si spatiul sunt sugerate printr-o comparatie plastica: galaxiile, in ratacirea lor (roiuri luminoase izvorand din infinit) sunt ca firele de praf plutind intr-o raza de lumina care patrunde intr-o camera obscura: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric, / Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.

Ideea ca viata e vis al mortii eterne apare frecvent in poezia si proza lui Mihai Eminescu ( in Memento mori, Imparat si proletar, Sarmanul Dionis ). Motivul este preluat, prin intermediul lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul piesei La vida es sueno.

Ultima parte a tabloului cosmogonic prezinta stingerea universului, sfarsitul lumii. Motiv mitic fundamental, extinctia universala este o succesiune de etape: mai intai se produce moartea termica a sistemului solar: Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros / Cum se-nchide ca o rana printre norii-ntunecosi, urmata de prabusirea intregului sistem planetar: Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat / Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati; / Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit, / Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit.

Reluarea motivului timpului aduce noi semnificatii. Timpul cosmic este prezentat prin intermediul unei metafore specifice poeziei eminesciene: Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie. Extinctia universala este urmata de reinstaurarea haosului primordial: Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace, / Caci in sine impacata reincep-eterna pace. Intregul tablou cosmogonic are, in structura poemului, o functie polemica. Prin el, se creeaza diferentierea valorica dintre omul de geniu si omul comun, exponent al mediocritatii nivelatoare, specifice societatilor umane marginite si meschine.

Tabloul al patrulea este o satira. Meditatia eminesciana trece de la o contemplare detasata a spectacolului cosmic, recreat prin forta spirituala a mintii geniale a batranului dascal, la contemplarea sarcastica a mizeriei umane, caracteristica unei societati marginite, incapabile sa-si depaseasca limitele. Satira ia forme romantice, este vehementa si dominata de dispret. Tema de la care porneste poetul este aceea a destinului social al geniului, simbolizat prin batranul dascal. Identitatea indivizilor unul e in toti tot astfel precum una e in toate cautarea succeselor efemere (si de-asupra tuturor se ridica cine poate) este pusa in antiteza cu conditia geniului, care sta in umbra si se pierde nestiut in taina, ca si spuma nevazuta. Neinteles si izolat in timpul vietii, geniul va incerca sa-i intineze memoria: Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare/ Iar deasupra tuturor va vorbi vrun mititel, / Nu slavindu-te pe tinelustruindu-se pe el / Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.

Imaginea inmormantarii, prezentata in termeni sarcastici, apare si la Alexandru Macedonski, in Noapte de noiemvrie, cu aceleasi semnificatii ca in poemul eminescian.

Tabloul al cincilea reprezinta o revenire la cadrul romantic initial. Dominat de un ton elegiac, acest tablou readuce in prim plan motivul lunii si al codrului. Perspectiva se largeste, ochiul omului se substituie planului cosmic: Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara, / Si cati codri-ascund in urma stralucire de izvoara!

Concluzia, lucida si amara, dominata de scepticism, sugereaza ca omul nu poate iesi din determinarile sale cosmice: Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii. Simetria obtinuta prin reluarea, in finalul poemului, a motivelor initiale, este specifica marilor poeme eminesciene. Pendularea intre planul cosmic si planul terestru, dominata de antiteze, amplifica imaginea fragilitatii conditiei umane, tema a poemului.