Studiu de caz - MODELE EPICE IN ROMANUL DIN PERIOADA INTERBELICA

Studiu de caz - MODELE EPICE IN ROMANUL DIN PERIOADA INTERBELICA

Realismul este curentul literar care a aparut in Franta in secolul al XIX-lea, fiind teoretizat de scriitorul francez Honor de Balzac. Pune accent pe infatisarea veridica a realitatii, pe studiul atent al mediului social.

Trasaturi:

veridicitate, verosimilitate

obiectivitate

lipsa idealizarii

studiul atent si critic al mediului social

caracterul simetric

plasarea actiunii in timp si spatiu

tehnica detaliului, a amanuntului semnificativ; descrieri minutioase

analiza psihologica

complexitatea vietii

stil impersonal, obiectiv, spirit critic

precizie, sobrietate

limbajul ca mijloc de individualizare a personajelor

Tendinte ale realismului

Dintre speciile literare, romanul se afla in prim-planul preocuparii scriitorilor realisti. In principal, realismul prefera romanul-fluviu, desfasurat pe mai multe planuri narative, cu actiune ampla si numeroase personaje si in care sunt reconstituite cu minutiozitate amanuntele unei epoci istorice. Scriitorul realist prezinta moravurile, viata culturala, mecanismul social, oferind impresionant de multe informatii despre epoca transfigurata artistic. De multe ori, descrie arhitectura epocii, strazi si cladiri unanim cunoscute, reproduce articole de ziar, comenteaza cartile de succes, copiaza documente istorice, prezinta imbracamintea personajului, pentru a-i sublinia caracterul sau personalitatea, dar semnaleaza si amanunte strict legate de moda. Toate acestea contribuie la impresia de fresca sociala, tablou amplu ce surprinde toate sectoarele curente ale cotidianului.

Dezvoltarea curentului este legata de teoriile scientiste si pozitiviste, ale secolului al XIX-lea, de atitudinea materialista fata de realitate, ale carei concepte presupun observatia, descriptia, determinismul, experienta.

Reflectand realitatea veridica, obiectiva a societatii contemporane, realismul refuza, in numele prezentului, idealizarea trecutului. Este impersonal, respinge imaginea artificiala a romantismului, in folosul observatiei directe.

Stilul trimite spre precizie, formulare concisa si sobra.

Perioada interbelica

Perioada interbelica cuprinde anii 1918-1944.

In literatura, tendintelor umaniste democratice care domina in epoca li se opun forme de ideologie rasiste, fasciste, reactionare. De aceea viata literaturii cunoaste conflicte si polemici violente. In acest contest se impun personalitati ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

In perioada interbelica disputele literare se duc in jurul modernismului si al traditionalismului.

Modernismul denumeste tendinta inovatoare intr-o anumita etapa a unei literaturi. Modernismul apare in literatura secolului XX, opunandu-se traditionalismului, proclamand noi principii creatiei.

Tendinta modernista sustine:

- sincronizarea literaturii nationale cu literatura Europei

- promovarea scriitorilor tineri

- teoria imitatiei

- eliminarea decalajului in cultura

- trecerea de la o literatura cu tematica rurala la una de inspiratie urbana

- cultivarea prozei obiective

- evolutia poeziei de la epic la liric si a prozei de la liric la epic.

Anii interbelici se caracterizeaza in literatura romana printr-o remarcabila dezvoltare a romanului care in scurt timp atinge nivelul valoric european.

Romanul romanesc isi largeste tematica, el cuprinzand medii sociale diferite si problematici mai complexe. Un an de referinta pentru romanul romanesc este 1920, cand apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu.

Pana la aparitia acestui roman au aparut si alte romane cum sunt: "Ciocoii vechi si noi" a lui Nicolae Filimon, "Romanul comanestenilor" a lui Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ioan Slavici si "Neamul soimarestilor" de Mihail Sadoveanu. "Ion" este insa primul roman romanesc comparabil cu capodoperele universale, prin impresia coplesitoare de viata pe care o degaja.

In romanul interbelic se continua inspiratia rurala prin operele lui Sadoveanu, si Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalitati specifice. Acum apar romanele citadine in care cadrul de desfasurare al actiunii este orasul modern.

Legat de mediul citadin se dezvolta si problema intelectualului, stralucit ilustrata de romanele lui Camil Petrescu.

In perioada interbelica se intensifica dezbaterile cu caracter teoretic in legatura cu romanul. Astfel, Garabet Ibraileanu in studiul "Creatie si analiza" constata existenta a doua principale tipuri de roman:

1. romanul de creatie care prezinta personajele indeosebi prin comportamentul lor

2. romanul de analiza care este interesat de viata interioara, de psihic.

In perioada interbelica romancierii experimenteaza tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele traditionale precum cel balzacian pe care George Calinescu il foloseste in "Enigma Otiliei". El considera absolut necesar dezvoltarea romanului romanesc pe linia studiului caracterului.

Romanul interbelic cunoaste si alte orientari cum este cea lirica in opera lui Ionel Teodoreanu, estetizanta si simbolica la Mateiu Caragiale, memorialista la Constantin Stere si fantastica la Mircea Eliade.

Pe langa roman, in proza interbelica se dezvolta: nuvela - la Gib Mihaiescu, reportajul literar - la Geo Bogza si proza originala a lui Urmuz, deschizatoare de drumuri pentru literatura deceniilor urmatoare.

Prezentarea modernismnului lovinescian

Modernismul a aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezvoltarii literaturii. Acesta se refera la principalele elemente innoitoare in poezie, prozǎ si criticǎ literarǎ, pe care doctrina lovinescianǎ le propune in primele decenii ale sec. XX.

Modernismul reuneste unele grupǎri, directii si orientǎri estetice, care apar in literatura romana in aceasta perioada, conturandu-se ca o manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in arta, in genere.

In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano-american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului.

In sens larg, modernismul reprezinta o manifestare radicala, indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul creatiei. Este opus traditionalismului.

In literatura romana Eugen Lovinescu teoretizeaza asupra modernismului in revista "Sburatorul" si in cenaclul cu acelasi titlu. Revista "Sburatorul" apare la Bucuresti intre anii 1919-1922 si apoi intre 1926-1927.

Obiectivele gruparii erau:

- promovarea tinerilor scriitori

- imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia literaturii romane.

Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu.

Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai indelungat de constituire. Eugen Lovinescu isi dezvolta conceptiile sale moderniste in lucrarile "Istoria civilizatiei romane moderne" si "Istoria literaturii romane contemporane". In aceste lucrari modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista:

- un spirit al veacului explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de modernizare a civilizatiilor, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronica

- teoria imitatiei care explica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti

- principiul sincronismului care in literatura inseamna acceptarea schimbului de valori a elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.

Prin traditionalism se intelege continuarea vechilor curente traditionale, preluandu-se ideea ca istoria si folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste conceptii se adauga, de catre Nechifor Crainic, factorul spiritual, credinta religioasa ortodoxa care ar fi elementul esential de structura al sufletului taranesc. Consecinta acestei teze era ca opera de cultura cu adevarat romaneasca trebuia sa includa in substanta ei ideea de religiozitate.

Scriitorii traditionalisti au cautat sa surprinda in operele lor particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone, a situatiilor si credintelor stravechi.

Dintre scriitorii traditionalisti amintim: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori: Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale si dintre dramaturgi: Adrian Maniu si Lucian Blaga.

Tipuri de roman

o       Romanul obiectiv

Modelul narativ obiectiv este configurat de opera unor scriitori ca Balzac, Tolstoi si Dickens.

Autorul

isi propune sa reflecte (ca o oglinda) lumea, in toata complexitatea ei

creeaza ca un demiurg iluzia unei lumi aievea, a vietii obiective

aspira spre totalitate (inteleasa nu ca o cuprindere, ci ca un sens global al existentei) in planul continutului si al formei

Opera

lumea refigurata in roman respecta principiul cazualitatii si al coerentei ( are o desfasurare logica si cronologica);

materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologica

naratorul este obiectiv si omniscient, are acces la toate mecanismele vietii sociale, precum si la intimitatea vietii afective.

Cititorul

- este introdus intr-un univers care ii este sau ii devine familiar si despre care va fi intotdeauna informat (detaliul fiind pretuit pentru ca da iluzia realului)

- criteriul sau de apreciere este chiar intensitatea iluziei realiste

- se identifica mai mult cu personajul principal si mai putin cu naratorul omniscient.

o       Romanul subiectiv

Romanul subiectiv a fost numit si "roman de analiza", "roman proustian", "roman psihologic" , "romanul analitic autobiografic", "roman al interioritatii". El reprezinta cea de-a doua mare orientare a prozei interbelice. Modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan European de romanul "In cautarea timpului pierdut " de Marcel Proust.

Autorul

isi propune "sa absoarba lumea" in interiorul constiintei, anulandu-i omogenitatea si epicul, dar conferindu-i dimensiuni meta-fizice

nu mai este demiurg in lumea imaginarului, ci descopera limitele conditiei umane

are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii despre literatura

Opera

personajul-narator ia locul naratorului omniscient, ceea ce potenteaza drama de constiinta si ii confera autenticitate

optiunea pentru conventiile epice (jurnalul intim, corespondenta privata, memoriile, autobiografiile) favorizeaza analiza psihologica

nu se mai respecta principiile cazualitatii si ale coerentei

cronologia este inlocuita adesea cu acronia , cu indeterminarea in timp

sunt alese evenimentele din planul constiintei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificatii majore

Cititorul

are acces la intimitatea personajului-narator, mai ales atunci cand ii poate citi jurnalul

se identifica cu personajul-narator, din perspectiva caruia descopera si celelalte personaje

este obligat sa reconstituie intamplarile si sa refaca ordinea lor cronologica.

o       Romanul mitic, initiatic. Metaromanul. Antiromanul

Autorul

isi regaseste conditia de creator pe care o si expliciteaza, distantandu-se (prin ironie, in cazul antiromanului) de actul scrisului

dezvaluie mecanismele scrisului asemenea unui scamator care isi explica trucurile in fata publicului (ceea ce nu este valabil pentru romanul initiatic)

renunta la strategiile de creare a iluziei realiste si la poetica imitatiei, in favoarea demontarii acestora sau a fanteziei

abandoneaza intriga sociala sau psihologica pentru alte aventuri romanesti

pune la indoiala insusi conceptul de arta (antiromanul)

Opera

romanul propune o imagine a lumii care ignora verosimilitatea

lumea configurata nu mai are corespondenta imediata si directa, sunt prezentate teritorii simbolice si imaginare

are forma hibrida, oscileaza intre fictiv si non-fictiv

devine alegorie, parabola, parodie

verosimilitatea ascunde uneori un scenariu mitic, initiatic

rescrie cateodata in cheie realista creatii consacrate

Cititorul

intra intr-o relatie complexa cu opera si scriitorul ei

are in fata mai multe optiuni de lectura

are nevoie de eruditie si de o buna cunoastere a literaturii antice, medievale sau renascentiste, a mitologiilor, dar si de ingenuitate si spirit ludic in actul lecturii

isi construieste o strategie a sensurilor ipotetice, intrand in competitie deschisa cu autorul

Antiromanul este o opera literara in proza, polemica si radicala, care tinde sa prezinte realitatea (interioara sau exterioara), fara a se supune conventiilor romanului.

Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Unul din cele mai insemnate romane ale lui Camil Petrescu, in care putem identifica toate tendintele modernismului, este "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", considerat "romanul unei clarificari interioare".

Aparut in 1930, romanul este unul modern, de tip subiectiv. Structurata in doua parti, lucru sugerat si de titlu, opera se axeaza in primul rand pe drama de constiinta a eroului principal.

Tanar intelectual, cu preocupari filozofice, Stefan isi doreste ca prin casatoria cu Ela sa se realizeze in dragoste. Mariajul celor doi debuteaza sub auspicii materiale modeste si totul decurge linistit pana cand Stefan mosteneste o avere ce aduce cu sine o radicala schimbare de destin. Cuplul se modernizeaza, urca dintr-o data mai multe trepte pe scara sociala. Vartejul acestei ascensiuni o fascineaza mai cu seama pe Ela, care se adapteaza moravurilor noii societati, in timp ce Stefan Gheorghidiu observa, intrigat, schimbarile intervenite in comportamentul sotiei sale. O data aparuta, ruptura dintre cei doi soti se adanceste continuu pe tot parcursul primei parti a cartii.

Filonul esential al romanului este dat de acumularea incidentelor menite sa duca la separarea definitiva a sotilor si, mai ales, de relatarea amanuntita a framantarilor pe care le cunoaste barbatul, pus, cu brutalitate, in fata caracterului derizoriu al dragostei sale. Eroul Stefan Gheorghidiu, depaseste marginile inguste, anihilante ale dramei erotice care-i macina existenta, o data ce ia contact cu drama celui dintai razboi mondial. Participarea la razboi inseamna pentru el o cotitura, in sensul ca aproape tot ceea ce era tensiune si problematica a eului individual, isi afla o rezolvare in atitudinile eului colectiv, supus acestei incercari capitale. Eroul isi pierde acele dispozitii care-l imping spre o singularizare extrema si se cufunda in masa anonima a oamenilor care sufera si-si accepta destinul cu o impacare trista si dureroasa.

Daca istoria este interesata de marile batalii care antreneaza armate, in romanul lui Camil Petrescu, de pe scena istoriei, razboiul se muta pe aceea a constiintei individului. Comparatia este mijlocul cel mai des folosit pentru a infatisa miscarile psihologice ale eroului, care se observa cu o atentie niciodata slabita si care atinteste o privire taioasa asupra celor ce-l inconjoara. Exista, la Stefan Gheorghidiu, un sadism al inciziei pe viu, in sensul ca el diseca fiecare aspect al vietii afective, aceasta particularitate punandu-si amprenta pe modalitatea stilistica a romanului. Constructia cartii isi trage specificul din necesitatea imbinarii analizei introspective cu observarea cadrului social in care se misca eroii. Planurile se imbina armonic, iar motivele demonstratiei psihologice si sociale sunt astfel conduse, incat sa ofere imaginea unui tot unitar. Actiunea se desfasoara intr-un ritm ascendent, cu etape pregatitoare si alte etape care marcheaza criza morala a eroului.   

O anumita estetica a romanului poate fi schitata pe baza a doua principii consecutive: renuntarea la ierarhia de semnificatie a evenimentelor sau reducerea ei drastica, si cultivarea in consecinta a evenimentului comun, banal, cotidian. Autenticitatea este de asemenea o notiune cheie in poetica romanului, autorul operand cu cel putin doua acceptii diferite ale autenticitatii: autenticitatea e fie un mod de a trai realitatea, fie un mod de a o cunoaste.

Camil Petrescu este probabil cel dintai care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in strada: atat in sensul introducerii in limbajul eroilor a banalitatilor cotidiene, cat si in acela al renuntarii la emfaza care marca totdeauna, in romanul clasic, vorbirea si gesturile personajelor. Scrisul incalcit, urmarind conturul unei gandiri reflexive peste limitele obisnuite, nepasarea la ideea comunicarii cu publicul, lipsa de metoda in construirea actiunii, dezechilibrul intre naratiune si comentariul amplu sunt de asemenea caracteristici ale romanului modern pe care scriitorul roman le opune romanului de tip clasic. In concluzie, Camil Petrescu a fost nu numai un reformator al romanului romanesc ci si un creator de stiluri, realizand acele romane in care trairile interioare ale personajelor sunt mult mai importante decat actiunea in sine. El este cel dintai care acorda o importanta deosebita unor evenimente considerate pana atunci fara insemnatate. Este cel care introduce in romanul romanesc autenticitatea si introspectia, realizand acele personaje preocupate doar de viata lor interioara.

Cea mai de seama epoca din evolutia literaturii romanesti, epoca dintre cele doua razboaie mondiale, are in Camil Petrescu pe unul din exponentii ei de frunte, un scriitor care a ilustrat-o in cateva din directiile ei fundamentale si care a reflectat-o critic in studiile si eseurile lui.

Concluzii

Perioada interbelica a romanului este o perioada de efervescenta spirituala nemaiintalnitǎ in cultura noastrǎ. Viata culturala cunoaste infaptuiri stralucite, multe dintre ele cu ecou mondial. Niciodata literatura romana n-a avut intr-o singura perioada atatia reprezentanti ilustrii (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, G. Calinescu, Camil Petrescu), niciodata n-a trait o mai aprinsa dispozitie la contestarea valorilor. Tabloul activitatii scriitoricesti prezinta, prin urmare, o mare varietate si complexitate, inregistrandu-se dintr-o tesatura deasa de lumini si umbre puternice.

Bibliografie: Tudor Vianu - "Scriitori romani din secolul XX"

Eugen Lovinescu - "Istoria literaturii romane contemporane"