TITU MAIORESCU - Criticul literar

TITU MAIORESCU - Criticul literar

Curios lucru, tocmai aspectul normativ al criticii lui Maiorescu, adica exact ce-i confera autoritate intelectuala si rigoare, a fost incriminat de unii comentatori. Mai ales E. Lovinescu, recunoscând totusi criticii maioresciene valabilitatea ei 'de diagnostic si de terapeutica' în literatura timpului, îi reproseaza fara ocolisuri caracterul exclusiv cultural si directiv. Verdictul criticului este aproape minimalizator: 'Maiorescu a fost un îndrumator cultural - dar nu si un critic literar propriu-zis'.⁴⁹⁾ Critica literara propriu-zisa ar însemna - dupa E. lovinescu - critica de analiza si de comentariu, asa cum încerca sa faca în epoca - dar cu mijloace adeseori precare - C.-D. Gherea. Cam aceleasi reprosuri aduce si G. Calinescu: 'T. Maiorescu nu avea placerea analizei cartilor' si 'nici macar banuiala existentei unei critice analitice'.⁵⁰⁾ Mult mai comprehensiv ni se pare comentariul lui Vl. Streinu, admitînd ca toate articolele critice ale lui Maiorescu sunt rezultatul aplicarii ideilor estetice generale, dar gustul criticului este superior principiilor estetice, în sensul ca vocatia critica a reusit adeseori sa-i modifice “chiar armatura ideologica de om abstract”. Pe deasupra, a fi critic cultural e mai greu decât a fi critic literar pur si simplu, spune Streinu. Ce putea fi Maiorescu în putinatatea literaturii noastre de pâna la el, se întreaba criticul. În ce priveste suspiciunea ca Maiorescu nu e critic literar propriu-zis din lipsa de vocatie creatoare, Vl. Streinu e de alta parere. T. Maiorescu are neîndoios spirit critic, adica darul de a îmbratisa cu egala disponibilitate 'variatele structuri individuale', iar gustul sau (de necontestat), asociat spiritului critic, e comparabil cu talentul creator al scriitorului în general.⁵¹⁾

Dar cel mai convingator limpezeste lucrurile N. Manolescu. Acestuia însasi distinctia critica culturala / critica literara i se pare nerelevanta. Noutatea cea mai izbitoare adusa de autorul Contradictiei lui Maiorescu este identificarea unei zone a 'criticii latente': în corespondenta criticului, în jurnal, în unele articole sau prefete, rapoarte academice de sustinere a unor carti si autori pentru premiere la Academie. Mai exact: 'Critica latenta este o substructura si o introducere în opera critica fundamentala'. De aceea, trebuie complet înlaturata ideea culturalitatii exclusive. T. Maiorescu e critic în sensul propriu al cuvântului si, în tot ceea ce întreprinde, 'vocatia lui ramâne totalitara'. Întreaga actiune critica maioresciana, inclusiv articolele si studiile criticului, trebuie privita unitar. Sub raportul capacitatii creatoare, precizeaza N. Manolescu, critica lui Maiorescu este fie o critica latenta, de gust izolat si fragmentar (mai mult o virtualitate) fie o critica 'de viziune integrala asupra literaturii', critica propriu-zisa de comentariu si analiza. Sub raportul evolutiei în timp, acelasi comentator distinge 'o critica generala negativa, care curata locul spre a pregati literatura ulterioara' si 'o critica de afirmare', mai ales dupa 1885, punctul de rascruce al acestor doua forme istorice, în critica maioresciana, fiind articolul Poeti si critici (1886).⁵²⁾ Am putea mentiona aici si studiul Directia noua în poezia si proza româna (1872), continând un veritabil program de directie critica, cu o scara de valori distincta, si prima afirmare hotarâta a unei intentii de constructie culturala autonoma pe termen lung. Deja spiritul polemic propriu-zis se desfasoara, aproape simultan, pe un teren distinct, în Betia de cuvinte, capodopera de ironie si polemica de idei, si Raspunsurile 'Revistei contimporane' (ambele în 1873, ambele studii 'de patologie literara'). Tonul din aceste polemici nu mai are îndârjirea de odinioara, e spectacol pur de idei si amuzament intelectual, semn ca deja criticul avea constiinta unei batalii ca si câstigate. Violentul atac de mai târziu din energicul În laturi! (1886), îndreptat în contra lui N. Densusianu, evident disproportionant, e mai mult un accident. Dupa cum - am vazut deja - nici asa-zisa polemica Gherea-Maiorescu nu trebuie supradimensionata, cum s-a întâmplat în anii '50, în plina epoca proletcultista.

Ceea ce izbeste azi la lectura e ca textele critice ale lui T. Maiorescu nu s-au învechit cu totul, iar multe dintre verdictele date atunci nu si-au pierdut valabilitatea. Excelent diagnostician literar, riscând uneori previziuni îndraznete (exegeza eminesciana si caragialiana a confirmat, de-a lungul anilor, multe din intuitiile si observatiile pertinente ale criticului), Maiorescu a discreditat nu mai putin mania diminutivelor, a comparatiilor 'uzate si abuzate' ('Toate amantele poetilor nostri sunt ca o floricica sau ca o steluta… toate impresiile poetice se desteapta când cânta filomela.'), a respins cu fermitate tot ce e versificatie fara valoare si în special compunerile care fac concesii politicului sau exprima netransfigurat 'patriotismul ad-hoc'. De altfel, mai toti comentatorii s-au pus de acord asupra valorii terapeutice exceptionale a criticii maioresciene. Mai ales în O cercetare critica…, e de parere N. Manolescu, autorul sprijina pe o estetica a poeziei 'o veritabila hygiėne des lettres'. Dupa ce demonstreaza ce este poezia, în cele doua parti ale studiului, despre 'conditiunea materiala' si 'conditiunea ideala', criticul ne poarta 'printr-o grotesca, ilara, fara precedent infirmerie a literaturii române'.⁵³⁾

T. Maiorescu a fost totodata cel mai important critic de directie pe care l-am avut. De fapt, singurul critic de directie în adevaratul sens al cuvântului. Nu întâmplator el considera critica drept “sinteza generala în atac”. Dupa O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867, un studiu mai mult de sinteza critica generala, vizând un întreg fenomen simptomatic, negativ în cea mai mare parte, era firesc sa încerce impunerea unei noi directii poetice. Momentul este bine ales, odata cu revenirea lui Alecsandri datorita Junimii si aparitia unui nou talent poetic autentic, Eminescu. Desi se opreste asupra unor profiluri de poeti, în primul rând asupra lui Alecsandri si Eminescu, comentariul este mai degraba sintetic si global, la fel ca în O cercetare critica…sau în Observari polemice, studiu care ofera asupra literaturii de atunci o imagine exact inversa fata de aceea, mitica, din Epigonii lui Eminescu. Nu întâmplator acestuia din urma îi reproseaza, în Noua directie în poezia si proza româna, tocmai retorica abstracta din numitul poem si excesul de reflexivitate uneori, dincolo de marginile admise. Constatam o data în plus ca Maiorescu este cu adevarat memorabil în negatie, nu în afirmatie (asa cum în O cercetare critica…ne convinge mai mult ce anume nu este poezie decât ce este poezia în sens teoretic). Nu ne mira ca, în linii generale, comentariul la pastelurile lui Alecsandri e descriptiv si destul de conventional. Portretul lui Eminescu se tine însa minte: “Cu totul osebit în felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pâna acum asa de putin format, încât ne vine greu sa-l citam îndata dupa Alecsandri, dar în fine poet, poet în toata puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu.”⁵⁴⁾ Distanta de la aceasta patrunzatoare si concisa caracterizare la studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui, este distanta de la intuitia talentului, cu prilejul debutului, la revelatia geniului eminescian consacrat deja de opera publicata între timp. Criticul nu o spune direct, ci implicit, facând apel la teoria geniului din filosofia lui Schopenhauer. Adevarul e ca portretul spiritual al poetului acesta este, asa cum l-a fixat atunci T. Maiorescu, punând bazele mitului eminescian, întretinut apoi de majoritatea criticilor care i-au succedat. Remarcabile sunt toate afirmatiile cu caracter mai general ale criticului, mai ales acelea privitoare la influenta modelului poetic eminescian asupra poeziei românesti din acea vreme, dar si din secolul urmator. Toate aceste previziuni s-au adeverit. Dupa cum si accentul pe care-l pune în comentariu pe evidentierea culturii poetului, a orizontului sau metafizic de o mare cuprindere filosofica si mitica. Exegeza eminesciana ulterioara va confirma toate aceste linii de interpretare trasate prima data de Maiorescu. Limitele criticii maioresciene se vad în partea a doua a studiului, când trece la comentariul textelor. Totul e prea sumar si de suprafata. Cu semnalarea unor greseli gramaticale sau a lipsei de justete logica a constructiilor poetice, cum proceda Maiorescu în O cercetare critica…sau în Observari polemice, se poate proba cel mult lipsa talentului sau mediocritatea unei întregi productii literare mimetice. Dar numai cu sintagme precum “farmecul exprimarii”, “forma frumoasa”, “o frumusete de limba si înaltare de cuget”, “mânuire perfecta a limbei”, “armonia uneori onomatopeica a versurilor”, “splendoarea unor rime surprinzatoare” etc. sau cu caracterizari precum “aplicarea sigura a unor forme rafinate în oda în metru antic, în glossa si în admirabilele sonete” ajungând “la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adânca filosofie” nu se poate patrunde în intimitatea formulei poetice eminesciane. Ca sa nu mai vorbim de analiza imaginarului sau de accesul la muzicalitatea profunda a lirismului eminescian. Spirit cartezian prin excelenta, asadar cerebral, T. Maiorescu se blocheaza în fata irationalului. Gustul sau functioneaza ireprosabil, dar mecanismele sondarii în interioritatea textului îi scapa cu totul. Poate ca nici nu le credea necesare, la stadiul de atunci al criticii. Încât comentariul versurilor eminesciene e destul de plat si nivelator, la fel ca prezentarea pastelurilor lui Alecsandri, cu apropae doua decenii în urma. Criticul de directie putea fi satisfacut însa. “Noua directie” triumfase. Între timp mai aparusera Caragiale, Creanga, Slavici si Duiliu Zamfirescu, considerat ultimul scriitor junimist important. Despre acestia Maiorescu nu va scrie în mod special, exceptând articolul despre comediile lui Caragiale. Asupra tuturor însa criticul a pus un diagnostic exact, în studii ca Literatura româna si strainatatea, Poeti si critici sau în mai putin cunoscutul Leon C. Negruzzi si «Junimea» (1890), din care transcriem o pagina pe nedrept uitata evocând câteva dintre figurile reprezentative ale Junimii de-a lungul timpului:

“Cele mai disparate spirite s-au putut întâlni si s-au putut însufleti în acest contact: veselul voltairian Pogor cu sistematicul politic Carp, melancolicul Theodor Rosetti cu (pe atunci) humoristicul Iacob Negruzzi, scriitorul acestor rânduri cu militarul autodidact M. Cerchez, traducatorul lui Heine N. Schelitti cu frantuzitul M. Korné, închisul estetic Burghele cu vârtosul glumet Creanga, juristul Mandrea cu hazliul Paicu, agerul si recele Buicliu cu sentimentalul Gane, spaniolul Vârgolici cu obscurul german Bodnarascu, horatianul Ollanescu-Ascanio cu liricul ofiter Serbanescu, tacutul Tasu cu vorbaretul Ianov, viul cugetator Conta cu poligraful Xenopol, exactul Melic cu «volintirul» Chibici, amarul critic Panu cu blândul Lambrior, anecdotistul Caraiani cu teoreticul Missir, bunul «papa» Culianu cu epigramaticul Cuza, izbucnitorul Philippide «Hurul» cu blajinul Miron Pompiliu, super-gingasul Volenti cu filologul Burla, popularul Slavici cu rafinatul Naum, înaltul visator Eminescu cu nemilosul observator Caragiale, si altii si altii în umbra si penumbra, iar din când în când în mijlocul lor întineritul Vasile Alecsandri cu farmecul povestirilor lui.

Unde sunt aceste timpuri si unde sunt acesti oameni!”⁵⁵⁾

E de subliniat cu alte cuvinte, dincolo de insuficienta limbajului critic (uneori), semnificatia paradigmatica a criticii maioresciene. Alaturi de gust si ironie, spiritul filosofic este axa de neclintit a acestei critici, imprimând o gândire unitara si coerenta de-a lungul câtorva decenii de activitate neîntrerupta. Studiile însesi sunt construite, în expresia lor lapidara, ca demonstratii ornind de la principii estetice generale, iar exemplificarile sunt ca o verificare a acestora prin experienta vie a lecturii. Expunerea de motive si argumente nu face decât sa confirme la sfârsit ceea ce criticul afirmase a priori la început. O spune chiar Maiorescu în studiul O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867: 'conchidem prin inductiune ceea ce afirmasem a priori, ca poezia cea adevarata nu este decât un simtamânt sau o pasiune, manifestata în forma estetica' etc. Dar supratema reflectiei critice maioresciene este raportul organic dintre obiect, notiune, si cuvânt. Din distorsionarea, constienta sau nu, a acestui raport se trag maladiile limbajului si ale discursului cultural modern, poate si maladiile criticii însesi. Nu întâmplator criticul reduce totul la limbaj, incriminând întâi de toate abuzul si 'betia de cuvinte'. În viziunea criticului - am subliniat de atâtea ori si mai înainte - chiar si Logica îsi extrage legile din regulile limbii, asa cum filosofia transcendentala si-a extras principiile apriorice din aritmetica si geometrie. Paradoxal, E. Lovinescu regreta lipsa de imaginatie creatoare filosofica la Maiorescu, iar G. Calinescu acuza lipsa de imaginatie creatoare în general si structura pur formalista a spiritului critic maiorescian. Si Lovinescu si Calinescu au trecut, poate, cu prea multa usurinta pe lânga o însemnare ca aceasta din jurnal (vineri, 8 / 20 oct. 1882):

'…Lectura din Herbert Spencer pâna la 6 ³⁴. Ce seaca si constând numai din sarbede abstractii devine, zau, filosofia, îndata ce vrea sa fie pozitivista si pierde fantasticul dar profund-necesarul farmec al metafizicii transcendentale!

Seara Luceafarul lui Eminescu… citit, corectând.”⁵⁶⁾

Nu se poate contesta asadar altitudinea intelectuala a criticii maioresciene si nici lipsa de expresivitate, dovada numeroasele observatii de finete si rafinament (e drept, izolate) din articole si numeroase alte texte. Criticului, care considera ca în literatura cu adevarat triviala este numai absenta talentului, nu i se poate reprosa oscilatia gustului sau a optiunilor exprimate de-alungul anilor. A scris putin, dar întotdeauna din necesitate. Discursul sau critic e deosebit de consistent si autoritar prin calitatea diagnosticului, dar mai ales prin probitatea intelectuala si precizia limbajului. Lipsa de imaginatie creatoare vine, la Maiorescu, mai mult dintr-o inhibitie teoretica, din dorinta aproape mistica de a spune cu exactitate adevarul. Pentru el critica nu este înca un alt limbaj diferit de limbajul comun: suport universal al oricarei activitati intelectuale. Limitele acestei critici (evident, fara valente creatoare explicite) trebuie cautate nu atât în structura interioara a criticului, cât în încercarea de “supunere” neconditionata “la natura lucrurilor”, cum spunea el, dintr-un instinct de rationalitate si bun simt. Tendinta de impersonalizare a discursului critic tot de aici provine.