TITU MAIORESCU - De brevitate vitae et operae

TITU MAIORESCU

Reprezentantul cel mai autorizat al spiritului critic la Junimea a fost totodata si întemeietorul criticii literare românesti. T. Maiorescu (1840 - 1917), constructorul unei epoci literare, aceea a marilor clasici, este el însusi unul dintre reprezentantii de frunte ai acesteia. Locul lui se afla alaturi de Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, cu care împarte, peste ani, acelasi destin literar si trebuie citit ca un scriitor, nu doar ca un 'îndrumator' sau 'teoretician' doctrinar. El este la fel de mare prozator ca, dintre contemporani, Caragiale si Creanga, doar ca scrie o proza de idei nu de fictiune. Poate ca ideile lui par astazi lipsite de originalitate si învechite, dar talentul critic si portretistic, ironia, spiritul polemic, umorul, concizia si limpezimea scriiturii sunt mereu actuale.   

1.     De brevitate vitae et operae

S-a spus despre T. Maiorescu, mai în gluma mai în serios, ca nu are opera. Ca, de fapt, cea mai însemnata creatie a lui este el însusi.¹⁾

Paradoxul nu se confirma însa în totalitate, din oricare parte am privi lucrurile: nici dinspre viata criticului nici dinspre opera acestuia. În ciuda aparentelor, biografia lui Maiorescu nu e una liniara, lipsita cu totul de elemente imprevizibile, distorsionante, care puteau sa-i schimbe oricând cursul firesc al vietii. Poate ca uneori i l-au si schimbat. Corespondenta si mai ales însemnarile de jurnal au dezvaluit cu surprindere un  Maiorescu aflat nu o data în situatii-limita, când se gândeste intens la gesturi extreme de un dramatism greu de închipuit pentru cei care îl cunoscusera mai de aproape. Dupa cum n-au lipsit din viata sa nici momente meschine, în care criticul a fost victima sau, dimpotriva, actor principal raspunzând cu aceeasi moneda. La tot pasul viata sa e plina de contraste: a îndurat persecutii, dar a si persecutat, la rându-i, când s-a ivit ocazia; mistic al prieteniei, n-a ezitat sa rupa câteva prietenii care pareau definitive (cu Caragiale, D. Zamfirescu, P. P. Carp); urmas al scolii latiniste ardelene, cel putin prin biografie (tatal sau se înrudea, dupa mama, cu Petru Maior), a fost necrutator cu ultimii reprezentanti ai acesteia: Barnutiu, Laurian, T. Cipariu. Trebuie sa privim asadar cu circumspectie formula stilului olimpian de existenta, pe care si l-a impus singur, formula invocata de fiecare data atunci când vine vorba de portretul moral si intelectual al criticului. E o simplificare. Întâmplarea, neprevazutul au jucat adeseori un rol determinant de-a lungul existentei sale, ca în orice viata de om. Viata nu e un roman si biografia reala, fie si a unui ins exceptional precum Maiorescu, nu poate avea coerenta unei opere de arta.

Nu e mai putin adevarat ca înca de la primele aparitii publice mai semnificative tânarul Maiorescu, de curând absolvent al colegiului Theresianum din Viena si doctor la nici douazeci de ani în filosofie, la Giessen, îsi impune un stil de viata si un model de comportament de la care nu se va abate niciodata. Sobru, distant, rece în relatiile cu cei apropiati, impunând prin exactitate si taria de caracter, criticul lasa impresia a nu se mai fi schimbat deloc fata de cum arata si se manifesta la douazeci de ani. Portretul sau pare înghetat definitiv în câteva trasaturi schematice - e drept, de un puternic relief. “Luciditatea autoscopica” este, cum s-a spus, principala trasatura a adolescentului, expresie a însesi modalitatii critice de mai târziu, precum si a facultatii intelective domiante în ecuatia eului creator maiorescian. Însemnarile zilnice, pe care începe sa le tina de la vârsta de cincisprezece ani, arata însa cealalta fata a omului, mai adevarata prin dramatismul ei.²⁾ Criticul a trecut, cum spuneam, prin multe momente de cumpana, dar si de slabiciune, care, de fapt, îi umanizeaza portretul. Într-un cuvânt, viata lui Maiorescu e destul de interesanta în sine, pe alocuri la limita aventurii si a paradoxului (ardelean nascut la Craiova, precocitate intelectuala iesita din comun, sef de promotie la Academia Theresiana - o scoala de elita, cu elevi proveniti, cei mai multi, din aristocratie -, ascensiunea fulminanta în cariera didactica si politica, procesul de imoralitate intentat la putin timp dupa stabilirea la Iasi, campania de contestare a cetateniei române, gândul sinuciderii, la un moment dat, si al exilului peste ocean, divortul, sacrificarea unor mari prietenii, dat totul dintr-un scrupul moral exagerat, atitudinea demna în timpul ocupatiei germane), încât nu e nevoie de argumentul operei pentru a-i da o mai mare consistenta. Fireste, de la un punct încolo, viata omului si biografia operei se suprapun pâna la indistinctie. Asa se întâmpla cu orice mare scriitor, Maiorescu nu constituie o exceptie. E surprinzator însa cum o viata atât de atipica precum a lui Maiorescu a devenit, în timp, atât de exemplara în datele ei fundamentale.

A sustine, pe de alta parte, ca T. Maiorescu nu are opera e lipsit de orice temei. Sa amintim numai principalele scrieri ale criticului si teoreticianului filosofic: cele trei volume de Critice (editie completa 1908), adunând în cea mai mare parte articolele din Convorbiri literare, publicate timp de mai bine de trei decenii de activitate literara neîntrerupta, Logica (1876, ed. a V-a: 1898), cele cinci volume de Discursuri parlamentare (1897 - 1915), Istoria contimporana a României (trebuia sa prefateze discursurile parlamentare, editata postum, în 1925). La acestea putem adauga acum Prelegeri de filosofie (1980), volum care contine o selectie din cursurile de Istoria filosofiei tinute la Universitatea din Bucuresti (1884 - 1909), Scrieri din tinerete (1858 - 1862), editate într-un singur volum în anul 1981, traducerile (în primul rând din Schopenhauer), dar mai ales Însemnarile zilnice, publicate în totalitatea lor abia în integrala scrierilor împreuna cu corespondenta. Lectura jurnalului, având si efectul unei drastice demitizari, a contribuit în mod decisiv la fixarea portretului real, nesupradimensionat al criticului. În acest punct, exemplaritatea operei se întâlneste cu exemplaritatea vietii criticului, într-un model de clasicitate pe care Maiorescu l-a întrupat ca nimeni altul în cultura româna.

Evident, Maiorescu nu a scris mult, comparativ cu unii contemporani sau cu cei care vor veni dupa el. Scrisul sau se remarca mai mult prin concizie si precizia notionala a termenilor. Putinatatea textului critic maiorescian, explicabila pâna la un punct si prin putinatatea literaturii românesti din acel moment, cum observa cu perspicacitate Vl. Streinu³⁾, lasa o oarecare impresie de sterilitate. Acest aspect s-ar putea datora si dublei sale vocatii literare si filosofice. Revelatia pe care i-a produs-o descoperirea logicii, elev fiind la Theresianum, a actionat ca un factor inhibitiv asupra adolescentului Maiorescu, determinându-l sa renunte la încercarile literare de pâna atunci (epigrame, versuri lirice, proiecte de nuvele si piese de teatru).  Asa se va întâmpla însa si de aci înainte. Criticul îsi va masura cu luciditate si exagerate precautiuni disponibilitatile creatoare si, în general, orice iesire în arena. Textele sale critice au de fiecare data un pretext imediat, de obicei polemic. Raspund punctual unei probleme sau unei provocari. Maiorescu nu este un profesionist al scrisului în întelesul de azi al cuvântului. Cum remarca E. Lovinescu, “adevarata sa vocatie n-a fost cea a cuvântului scris ci a cuvântului vorbit; a fost mai mult un orator decât un scriitor”. Dincolo de ambiguitatea cuvânt scris/ cuvânt vorbit, se observa caracterul prin excelenta fragmentar al Critice-lor sau al eseisticii filosofice. Nu înseamna ca nu a vrut mai mult decât atât. La vârsta de treizeci de ani era preocupat serios de elaborarea unui tratat de psihologie, intitulat provizoriu Teoria perceptiei⁴⁾, iar pe la 1890, la cincizeci de ani, înca mai spera sa scrie o Istorie a românilor (proiect care data din anii studiilor de la Theresianum). Niciodata n-a finalizat aceste proiecte. Singura scriere filosofica de sinteza, de proportii reduse totusi, ramâne eseul din tinerete Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, si acesta nascut din conferinte rostite în unele cercuri particulare si stenografiate. Mult mai extins si de mai mare anvergura, cu ambitii de originalitate pe alocuri, e studiul Despre scrierea limbei române, care – luat în sine – nu constituie totusi o lucrare de referinta în lingvistica si filologia româneasca. A jucat un rol mai mult practic, fiindca din el s-a nascut sistemul nostru ortografic, pe care în esenta îl folosim si astazi. Se pare ca T. Maiorescu nu avea rabdarea acumularilor îndelungate si a documentarii eshaustive în biblioteca, atât de necesare elaborarii unei sinteze de proportii. Chiar si studiul despre limba, marturiseste criticul, a fost conceput si scris “cu iuteala fulgerului” într-o singura noapte (primul capitol). Criticul era adeptul unei eruditii active, pe deplin asimilate si adaptate strict la specificul si limitele temei în discutie. Tipul enciclopedist de cultura (cf. reprezentantii scolii latiniste sau chiar Hasdeu) îl considera depasit, iar poligrafi, precum V. A. Urechia, nu-i inspirau nici o încredere. Pe de alta parte, mai toti exegetii operei sale au remarcat lipsa fortei si fanteziei creatoare a criticului. Acesta a trait înca din tinerete o cumplita drama a precocitatii, când se temea de “întepenirea mintii” sau de “lipsa de elasticitate, de turgescenta” (cum noteaza în jurnal).

Mai important pentru noi e însa faptul ca textele maioresciene, în simplitatea si concizia lor exemplara, sunt si astazi, în buna parte, lizibile. Ele stau la temelia discursului cultural românesc modern. Daca P. P. Carp e considerat autorul doctrinei politice junimiste, formulata în manifestul Era Noua din 1881 si publicat în 1888, numele lui Maiorescu e legat indiscutabil de triumful 'directiei noi', pe care a sustinut-o prin întreaga sa opera critica. El si-a întemeiat actiunea critica pe câteva principii de maxima generalitate, dar si de eficienta bine calculata: respectul adevarului, disocierea ferma a valorilor si adaptarea ideilor (programelor) la realitati si posibilitati. Acest principiu unitar de actiune critica, în numele adevarului, asigura unitatea de fond, substantiala, a operei maioresciene (desi structural fragmentara si “ocazionala”). Atacând 'formele fara fond', precum si confuzia poeticului cu morala si politicul, Maiorescu a împiedicat proliferarea mediocritatii literare. Prin autoritatea sa critica, a impus la Junimea bunul gust si respectul pentru adevartele talente literare ale vremii. Nu e sigur daca, fara girul si sustinerea sa, un Eminescu, Creanga sau Slavici, poate chiar Caragiale si Alecsandri, s-ar fi bucurat de o receptare pe masura valorii si noutatii creatiei lor, în climatul cultural românesc de atunci.