Între doua lumi (I. L. Caragiale si Mateiu I. Caragiale)

Între doua lumi (I. L. Caragiale si Mateiu I. Caragiale)

Suntem tentati sa credem ca operele celor doi scriitori, I.L.Caragiale si Mateiu I.Caragiale, se regasesc în ipostaza a doua oglinzi, care, reflectându-se reciproc, îsi disputa, la distanta în timp, registre artistice si solutii estetice convergente. Conformatia creatiei celor doi autori - tata si fiu - se înscrie într-o elocventa retea de analogii si rasfrângeri usor de identificat la nivelul unor toposuri, teme sau procedee specifice. Demersul nostru comparativ e cu atât mai dificil de întreprins cu cât relatiile dintre cei doi scriitori au înregistrat meandre, discontinuitati afective. Nu au lipsit deloc, în decursul “coexistentei” lor biografice, momentele de încordare, de tensiune sau, uneori, de ruptura intempestiva, momente care si-au putut afla ecoul fie în corespondenta, fie în însemnarile intime ale lui Mateiu, atunci când nu si-au distilat energiile negatoare direct în paginile Crailor de Curtea-Veche. În demersul nostru riscul cel mai primejdios pe care l-am avut de surmontat a fost acela al supralicitarii. Sunt oare relatiile, interferentele, contingentele, reflexele si ambivalentele celor doua opere suficient de clare, îndeajuns de convingatoare pentru a sustine o astfel de întreprindere? Desigur, intuitia prima - aceea a existentei efective a acestor interferente, relatii între operele lui I.L.Caragiale si Mateiu I.Caragiale ne-a condus la necesitatea, daca nu a elucidarii acestor raporturi care, în esenta lor ultima se apropie de inexplicabil, de inefabil, atunci macar a identificarii punctelor de convergenta, a zonelor de contact, favorizate, evident, aproape exclusiv de studiul si interpretarea operei si mai putin de unele incidente (sau incidente) biografice, apte, de altfel, sa primeasca numeroase conotatii si interpretari (sociologice, psihologice, psihanalitice).

Faptul ca în literatura româna s-a ivit aceasta “dinastie” a Caragialestilor poate fi socotit o sansa si un privilegiu de incontestabila însemnatate. Din jocul acesta al necesitatii si întâmplarii, din meandrele imprevizibile ale ereditatii, a luat nastere miracolul caragialian (Ion Luca), prelungit în fibrele temperamentale si literare, cu evidente si firesti deviatii si modulari, ale copiilor (Mateiu si Luca Ion).

În aceasta ordine, nici o clipa I.L.Caragiale nu si-a negat apartenenta sa la spatiul balcanic, s-ar putea afirma chiar ca, nu de putine ori, si-a exhibat cu buna stiinta, în chip demonstrativ, originea. Dealtfel, creatia sa dovedeste în mod limpede aceasta ascendenta balcanica, prin chipuri si temperamente, spatii zugravite, limbajul policrom al personajelor etc. Spatiul acesta balcanic se regaseste, în caracteristicile sale dominante, si în opera lui Mateiu. Lumea pe care o configureaza Mateiu I.Caragiale e aceeasi lume balcanica pe care o întâlnim si în comediile, în momentele, schitele si povestirile lui Ion Luca Caragiale. Inspirati de un acelasi spatiu, reflectând o realitate în linii mari identica, evident, cu disponibilitati, predispozitii si conceptii estetice diferite, I.L.Caragiale si Mateiu I.Caragiale, ajung, pe cai artistice diferite, cam la aceleasi concluzii etice si estetice în privinta lumii pe care o zugravesc. Evocarea realitatii pare, în operele celor doi scriitori, un simplu pretext pentru a invalida deficientele mecanismelor acesteia. “Sanctiunea etica” de care vorbea Mircea Muthu e prezenta nu numai la Mateiu Caragiale, dar ea joaca un rol determinant si în sistemul de reactii la stimulii lumii pe care îl pune în functiune creatia lui I.L.Caragiale. Cu deosebirea doar ca, la I.L.Caragiale, reactia de adversitate, sanctiunea etica, reprosul moral adus lumii - toate acestea nu sunt redate în chip manifest, demonstrativ si declarativ aproape, precum în Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Caragiale. Cel care mizeaza pe gratuitatea comicului caragialian, pe lipsa de reactie morala a acestei opere, mizeaza, în fond, pe o carte falsa deoarece, chiar acolo unde jocul de intentii se gaseste plasat în teritoriul subîntelesului, al subtextualului, chiar acolo unde critica e deghizata iar sanctiunea retransata în exercitiul parodic sau ironic, exista o indutabila vocatie critica, o imposibil de eludat intentionalitate etica.

În fata spatiului balcanic, cu contorsiunile si meandrele sale, cei doi scriitori resimt o atitudine “duplicitara”, ambivalenta, în care fascinatia atractiei e dublata de o reactie de respingere. De aceea se identifica I.L.Caragiale cu reprezentantii acestei lumi, cu propriile sale personaje - pâna la a le privi cu condescendenta (“Îi vezi, ce draguti sunt?”), de aceea Mateiu Caragiale îsi dezvaluie , mai ales în corespodenta sa, dincolo de visurile sale nobiliare, si o irezistibila atractie spre laturile degradante ale existentei. “Adevaratii Arnoteni”, centrul cercului infernal al Crailor de Curtea-Veche nu sunt priviti exclusiv din perspectiva puritanismului si a observatiei critice; ochiul de clinician al autorului îsi abandoneaza, adesea, reticentele, lasându-se sedus, captivat de aceasta lume a degradarii morale si biologice.

Nu pot fi eludate, pe de alta parte, indiscutabilele accente naturaliste pe care autorul le distribuie în zugravirea acestui spatiu infernal; bolgiile acestui infern sunt descrise de un prozator în viziunea caruia e greu de delimitat obiectivarea si implicarea, reactia de repulsie si seductia afectiva. Cert e ca Mateiu I. Caragiale utilizeaza, în descrierea “adevaratilor Arnoteni”, aceleasi instrumente si metode pe care le aplicase I.L. Caragiale în O faclie de Paste, Pacat, În vreme de razboi surprinzând, cu o uimitoare acuitate a observatiei, degradarea umana si viciul, degringolada morala sub impulsul instinctelor primare, al puseurilor subconstientului. Desigur, în aceasta privinta, a ecourilor naturalismului în operele celor doi scriitori, analogiile nu merg prea departe. Daca, în cazul scrierilor pe care le-am evocat, I.L.Caragiale foloseste metoda naturalista cu premeditare si cu o siguranta a observatiei ce aminteste pe mentorul curentului, Mateiu I.Caragiale mânuieste cu mai multa stângacie instrumentele observatiei naturaliste; în Craii de Curtea-Veche realitatea e surprinsa cu atâta minutiozitate, cu decupaje de detalii, cu focalizari ale unor contururi de fizionomie, încât devine halucinanta. Tocmai din acest caracter halucinant al ipostazierii realului (în speta, a Arnotenilor) rezulta si acea poeticitate a abjectiei, acel accent estetizant pe care îl primeste viciul si despre care s-a vorbit atât de mult în exegeza mateina.

Chiar daca nu putini comentatori au validat celebra exclamatie a lui I.L. Caragiale din Grand Hotel Victoria Româna ca pe o emblema definitorie a scriitorului, ca o trasatura dominanta ce si-a asezat definitiv pecetea asupra tuturor plasmuirilor sale, totusi, fara a infirma o astfel de extrapolare a unei exasperari cvasi singulare la ansamblul operei, nu se poate nega faptul ca autorul Momentelor si schitelor a transcris în opera sa existenta omului mediu. Mitica, în ciuda caracterului sau aparent excesiv, e un individ banal, ale carui trairi sunt în mod limpede anodine. Excesul sau este mai curând verbal, dar si aici, în debitul sau lingvistic debordant, tautologia tinde sa devina calitatea dominanta. Mitica e un ins de o naivitate infantila, e inocent în ticalosie si versatil, plin de sine dar, în fond, un anonim printre atâtia altii. Caracterul sau e excesiv mai curând prin lipsa de calitati decât prin cumulul acestora. Mitica e “omul fara însusiri” prin excelenta sau, ca sa fim mai expliciti, e omul tuturor însusirilor, astfel încât profilul sau ramâne lipsit de expresie, privat de o semnificatie particulara. Acesta este personajul caragialian prin excelenta - Mitica - exponentul fara cusur al unei lumi în acelasi timp anodine si excesive, entropice si golite de sens. În vreme ce eroii lui I.L. Caragiale sunt anonimi, lipsiti de relief, simple oglinzi ce multiplica chipurile celorlalti, indivizi intersubstituibili cu usurinta, cópii mai mult sau mai putin fidele ce se reflecta unele pe altele, eroii lui Mateiu I. Caragiale au, mai toti, statut de exceptie existentiala, fie în noblete sau în proiectie onirica (Pasadia, Pantazi, Povestitorul) fie în abjectie si viciu (Pirgu). Dealtfel, s-a afirmat, si nu fara temei, ca Pirgu ar fi un Mitica cu trasaturi exacerbate, cu patimi debordante, o deviatie, de fapt, de la norma medie, pastrând însa în adâncul fiintei trasaturile definitorii ale acestui personaj emblematic: limbutia, enciclopedismul kitsch, neseriozitatea si bascalia, exorbitantul debit verbal si inconsistenta ontologica. Pirgu, pe de o parte, Craii pe de alta parte, reprezinta momente, stadii extreme ale personajului matein. Ei sunt polii acestei lumi dezaxate, reprezentând ipostazele opuse lui Mitica, opuse nu atât ca semnificatie, cât ca dimensiune si configurare artistica, ca anvergura estetica. Pirgu este, pe de alta parte, ca si Mitica, un personaj emblematic pentru ceea ce a fost numit omul kitsch. Si în structura eroului caragialian, dar si în osatura etica si existentiala a lui Pirgu vom putea decupa trasaturile si semnificatiile (sau mai curând lipsa de semnificatie) ale omului kitsch. Portretul robot al omului kitsch îl aflam (fara a fi numit, evident, ca atare) în Autoritate: “Nimica distins în figura lui: o frunte foarte îngusta, ochii foarte putini expresivi, taietura buzelor si structura nasului fara nici un caracter marcant, parul aspru si plantatia lui nehotarât demarcata, în fine, o creatura nici prea-prea, nici foarte-foarte, unul din exemplarele de duzina ale vastei fabricatiuni, exemplar care e greu de deosebit în pachetul întreg!”. E magistral aici modul în care autorul reuseste sa scoata în relief caracterul de exemplar de serie al individului descris, detaliindu-i trasaturi care, în loc sa-l detaseze de alti indivizi, dimpotriva, îi accentueaza doar apartenenta la serie, la categorie. Personajul caragialian se defineste asadar nu prin ceea ce e nota originala, particularitate în constitutia sa, ci prin simpla sa afiliere la categorie, de aceea, între altele, tipicitatea sa este atât de evidenta, în ciuda “culorii” sociale pe care o primeste.

Pornind de la aceasta asertiune care vizeaza analogiile de viziune artistica dintre cei doi autori, vom putea observa similitudini deosebit de semnificative în ceea ce priveste modul de reprezentare a realitatii. În acest sens, nu putini exegeti ai operei lui Caragiale au remarcat, dincolo de modelul referential la care apeleaza autorul Scrisorii pierdute, dincolo de predispozitiile mimetice ale scrisului sau, procesul de stilizare a realitatii pe care ni-l propune autorul. A spune ca I.L. Caragiale reflecta, înregistreaza în mod fotografic medii, structuri sociale, moravuri si caractere ale epocii lui, devenind un grefier al societatii contemporane si facând pur si simplu “concurenta starii civile” (Garabet Ibraileanu) este, prin simplismul schematic al asertiunii, neadevarat. Viziunea estetica ce alimenteaza resorturile creatiei sale este cu mult mai complexa decât simpla descriere mimetica, decât neta reflectare artistica a realitatii. Ca I.L. Caragiale e scriitorul care a dat oglinda cea mai credincioasa a societatii noastre dintre 1880 si 1900 (Serban Cioculescu) este nu doar plauzibil, ci si riguros exact; cu precizarea ca aceasta oglinda e credincioasa nu doar realitatii ca atare (institutii, tipuri, categorii sociale etc.) ci si (mai ales!) propriei viziuni artistice, conceptiei personale. Realismul lui I. L. Caragiale se impune a fi nuantat si din perspectiva conceptiei estetice declarate, expuse în mod manifest, într-o lucrare precum Apus de soare. Câteva note (publicata în Universul, 1909). Definind opera de arta, I.L. Caragiale traseaza cu destula energie profilul unei poetici care accentueaza nu asupra primatului reflectarii, al obiectivitatii, ci asupra a ceea ce este proiectie a sensibilitatii proprii în opera de arta: “Ia s-o luam asadar linistit, babeste. Ma rog, ce este o opera de arta? Este rasfrângerea unei vedenii personale; este, în semne întelese de spiritul omenesc, icoana închipuirii unui spirit omenesc.” Obiectivitatea operei lui I.L. Caragiale se cuvine astfel relativizata de perspectiva refacerii, realcatuirii lumii din fragmentele de realitate trecute prin retortele unei viziuni proprii, ale unei perspective subiective asupra lumii.

Ambitionând, în mod mai curând declarativ, sa priveasca realitatea si ca istoric, nu numai ca “simplu comediante”, autorul Scrisorii pierdute îsi asuma propriul demers literar si gnoseologic atât din perspectiva reflectarii fidele a structurilor si claselor sociale, cât si din perspectiva inventiei, a fictionalizarii realitatii. Din aceste motive, în oglinda textului caragialian, lumea nu e redusa, cu o fidelitate constrângatoare, prea ferma, la o imagine univoca, saraca în consecinte estetice ci, dimpotriva, e reduplicata în retelele de sensuri ale acestui text ce se remarca, în primul rând, prin plurisemantismul sau fecund, incontestabil. S-a mai afirmat, dealtfel, ideea ca nu trebuie sa credem ca societatea româneasca a sfârsitului secolului al XIX-lea a fost  (întocmai) cea reprezentata în opera lui I. L. Caragiale. Cert este faptul ca scriitorul a luat contact, cu o receptivitate ireprosabila, cu lumea în care traia, trecând-o în opera; transferând realitatea în spatiul fragil, pluridimensional al fictiunii, I.L. Caragiale a procedat prin deformare, caricaturizare, ambiguizare, supralicitând adesea imaginea lumii - în directia absurdului si fantasticului, potrivit cu propriile sale intentionalitati estetice. Lucrul acesta a fost observat, între altii, de Valeriu Cristea, care arata în studiul sau Satira si viziune: “Un Caragiale desprins de societatea româneasca dintr-o epoca data este nu numai inacceptabil dar si de neconceput. El porneste în opera sa, în afara de orice îndoiala, de la aceasta societate, de la aceasta epoca, dar nu le reproduce, nu le oglindeste, nu le copiaza în sensul realismului traditional. Caragiale creeaza o viziune a acestei realitati, captând sugestia ei cea mai adânca. O viziune caricaturala, grotesca, voit schematica si mecanica, absurda, fantastica. Ca ea a putut sa para exagerata si denigratoare, neadevarata în raport cu unele aspecte de suprafata, usor de observat cu ochiul liber, este explicabil. Aceasta viziune se justifica prin esenta lumii care îi serveste drept premiza”.