Pessoa

Priveam amandoi salcamul dinspre strada.

In fiecare dimineata acesta era momentul nostru de intimitate.

Te lasam pe masuta din dormitor cu ochii atintiti

inspre lumea de-afara.

Seara m-asteptai linga usa: executai cu voluptate acelasi ritual

care ma linistea si ma imblanzea.

Te-am numit Fernando Pessoa inca din prima zi

cand el te-a adus in casa, era spre sfarsitul lui octombrie,

acum opt ani: un ghemotoc negru de hranit cu pipeta.

Mult timp nu te-am luat in serios

umpleai coridoarele dintr-un cuplu hartuit.

In primavara am vrut sa te las pe pamantul reavan

cu atata disperare te-ai agatat de pulovarul meu,

incat spaima din privirea ta m-a cuprins si pe mine,

ca si cum petecul acela incercuit de ciment ne tragea

pe amandoi in adanc.

In primii ani plecam fara sa-mi pese de tine,

pana cand el m-a anuntat ca ai disparut.

O saptamina ai stat lipit de varful salcamului,

se vedea coaja zgreptanata de imbratisarea ta.

Un copil s-a catarat pana la tine si te-a tras de un picior

de ti l-a rupt. Oricum ne-am intors impreuna acasa.

Te mangaiam adesea, torceai impingandu-ti capul

in palma mea

si dintr-o data ma tintuiai cu privirea.

Minute in sir. Cu o lumina parca de altundeva.

Prezenta ta ne devenise indispensabila.

Tu ne-ai apropiat din nou, ne curatai zilnic

de mazga lipicioasa de-afara.

De Craciun n-am cumparat brad. Am pus cateva crengi

impodobite cu globuri la fereastra. Cand nu le-ai mai urmarit

curcubeiele, cand n-ai mai iesit de sub mormanul

de reviste si ziare, mi-a revenit spaima.

Am luat vasul cu scoici marine aduse din Rhodos

si l-am rasturnat in jurul tau.

Te-am vegheat pana-n noaptea Anului Nou.

Focurile de artificii trasau pe cer

conturul bombei de la Hiroshima.

Zvacnetul final i-a lasat trupului tau o clipa

de plutire prin aer, iar ochilor ragazul sa se cufunde

in intuneric.