Aspecte generale si probleme privind construirea itemilor chestionarelor de personalitate

Aspecte generale si probleme privind construirea itemilor chestionarelor de personalitate

In istoria psihodiagnozei s-a remarcat o anumita evolutie a preocuparilor vis a vis de construirea itemilor. Angleitner, John si Lohr (1986) amintesc despre o anumita neglijare in faza de inceput a construirii de teste de personalitate, a preocuparilor legate de proprietatile itemilor, in favoarea centrarii aproape exclusive asupra principiilor de construire a scalelor. De aici rezulta inevitabil o sursa importanta de eroare in evaluare.

In sfarsit, actualmente exista cateva probleme legate de constructia itemilor care intra in sfera preocuparilor creatorului de teste: cum trebuie construit lotul initial de itremi; cum trebuiesc scrisi itemii; cum influenteaza caracteristicile formale si de continut ale formularii modul in care vor prelucra subiectii acel item. Aceste categorii de probleme au preocupat pe creatorii clasici de teste se se afla in dezbaterile actuale in domeniu.

1. Strategii generale de construire a itemilor - Problema limbajului

In 1957, Loevinger aducea in discutia specialistilor o anumita problematica. El incrimineaza faptul ca deficienta majora care apare in procesul de generare a itemilor pentru a reprezenta un anumit construct tine de imposibilitatea de a-l repeta ca pe orice experiment psihologic. Aceasta deficienta ar tine de gradul mare de subiectivitate care vine din partea cercetatorului care construieste testul. El a incearcat sa structureze cateva reguli privind construirea lotului initial de itemi, pornind de la postularea realitatii ca itemii lotului initial sunt intotdeauna extrasi dintr-o arie de continuturi mai larga decat trasatura propriuzisa. De aici apare posibilitatea erorii legata de selectia unor itemi care traduc alte continuturi.

Regulile formulate de Loevinger:

a. Necesitatea de a fi construiti si itemi care sa evalueze alte trasaturi, inrudite dar cu valoare discriminativa fata de trasatura avuta in vedere,

b. Itemii trebuie alesi astfel incat sa reprezinte toate continuturile posibile care ar putea exprima trasatura respectiva, in functie de toate teoriile cunoscute,

c. Domeniile continuturilor ar trebui sa fie reprezentative pentru importanta lor existentiala.

In 1967, Jackson accentueaza asupra necesitatii de a opera definitii specifice si reciproc exclusive pentru fiecare construct (trasatura), bazate pe trecerea in revista a literaturii de specialitate privind dimensiunea respectiva. Sistemul propus de Jackson ("sistem secvential de dezvoltare a scalei de personalitate") consta in aceea ca unui grup de judecatori experti li se dau descrieri ale unor persoane tinta care manifesta in inalta masura in comportamentul lor trasatura investigata. In pasul urmator ei vor judeca si ranga probabilitatea ca aceste persoane sa aprobe fiecare dintre itemii propusi. O alta sarcina a grupului de judecatori experti era aceea de a stabili gradul, masura in care itemii pot fi considerati relevanti pentru constructul respectiv.

In 1983, Buss si Craik propun un al doilea model coerent privind generarea itemilor (primul fiind al lui Jackson), pornind de la ceea ce autorii numesc "frecventa actiunii" si care se bazeaza pe prototipicitatea unui comportament pentru o anumita trasatura. Pasi:

1. selectarea in mod sistematic a unui set de trasaturi dintr-un model structurat de comportament interpersonal (realizat de Wiggins in 1979).

2. un esantion larg de subiecti are sarcina de a identifica comportamentele observabile care corespund trasaturii (genereaza acte comportamentale care pot fi considerate manifestari ale trasaturii),

3. alt lot de subiecti apreciaza prin rangare gradul de prototipicitate al acestor acte comportamentale pentru trasatura data. Aceasta evaluare se face pornind de la un set de reguli de evaluare a prototipicitatii si este bazata pe consensul unui mare numar de vorbitori ai unei limbi, fiind prima tentativa de a capitaliza cunostintele semantice ale oamenilor in legatura cu acele comportamente care sunt tipice pentru o anumita trasatura.

Dezavantajul principal al metodei consta in faptul ca nu mai este la fel de utila atunci cand se pune problema construirii unor itemi pentru investigarea unei trasaturi pentru care nu exista denumiri elaborate la nivelul limbajului comun (nu ne putem astepta ca oamenii sa aiba intuitii semantice relevante), cum ar fi de exemplu cazul unor dimensiuni ce se manifesta in afectiunile psihice.

Problema fundamentala care apare ca sursa de eroare in evaluare si este legata de generarea itemilor este subiectivitatea initiala din partea autorului testului. Aceasta problema nu poate fi corijata prin metodele statistice de experimentare, intrucat ceea ce nu a fost cuprins in test si este relevant pentru trasatura nu mai poate fi recuperat pentru a deveni parte a scalei rezultate. Un alt mod in care se manifesta subiectivitatea autorului este legat de decizia acestuia privind denumirea scalei sau factorului rezultat, decizie care va reflecta preconceptiile acestuia. Aceasta problema se manifesta chiar si in chestionarele actuale, cum este de exemplu situatia factorului V din chestionarele de tip Big Five.

O alta problema comuna in modelele propuse de Buss si Craik sau de Jackson se leaga de definirea relevantei pentru personalitate a anumitor cuvinte din limbajul curent. Allport si Odbert (1936) considera de exemplu (intr-o modalitate clasica) ca relevanti pentru personalitate sunt acei termeni care pot fi folositi pentru a "distinge comportamentul unui om de comportamentul altuia".

In 1990, Angleitner, Ostendorf si John propun un model de definire si operare selectiva prin trei modalitati. 1. Prima dintre ele identifica o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regasite direct la nivelul limbajului natural (substantive, verbe, adjective, adverbe etc). Aceasta clasificare cuprinde 6 categorii de continuturi: a. trasaturi stabile; b. stari si dispozitii psihice; c. activitati; d. roluri sociale, relatii si efecte sociale; e. abilitati si talente; f. caracteristici care tin de prezenta fizica. 2. A doua modalitate se refera la specificarea unor criterii de excludere: a. un termen nu este relevant pentru personalitate daca este nondistinctiv si nu se aplica la toti indivizii; b. Termeni ce se refera la originea geografica, nationalitate, identitati profesionale sau legate de o anumita munca; c. Termeni care se refera doar la o parte din persoana si d. Termeni a caror implicatie pentru personalitate este metaforica si neprecisa. 3. cea de-a treia modalitate este o grila de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc in oricare dintre urmatoarele propozitii criteriu:

1. Pentru adjective - "Cat de sunt?", "Cat de s-a comportat X?"

2. Pentru substantive - "Este X ?", "Poti sa spui ca X este un ?"

3. Pentru substantive atributive - " lui X este remarcabila?", "Prezinta (poseda) X ?"

Hofstee (cercetand limba olandeza) in 1990, indica 5 tipuri de obstacole ce trebuie avute in vedere atunci cand se pune problema utilizarii limbajului natural in construirea unui sistem stiintific de categorii psihonosologice: 1. domeniul este greu de delimitat (atat categoriile ca atare cat si alegerea itemilor din interiorul acestor categorii), 2. masura in care termenii sunt traductibili dintr-o limba in alta este limitata, 3. rolul coplesitorr al aspectelor evaluative in limbajul comun este stanjenitor pentru un punct stiintific de vedere, 4. nu se pot aplica taxonomizari simple sau reguli precise, 5. multi termeni (sau expresii) sunt paradoxali cand sunt folositi la persoana intaia (autodescrieri). Pe de alta parte, incercarile de a construi un limbaj total artificial s-ar dovedi inutile intr-un sens sau altul (fie ca nu ar fi inteles, fie ca termenii ar asimila repede impedimentele limbajului curent).

Principala strategie pentru a depasi aceasta situatie (obstacole) consta in selectarea acelor termeni care se subsumeaza principiului polaritatii trasaturilor de personalitate. Acelasi autor pledeaza pentru formularea itemilor la persoana a treia singular (cerinta abandonarii chestionarelor care cer subiectului sa se autocaracterizeze in functie de itemi care genereaza paradoxuri cand sunt aplicati la persoana intaia). O alta recomandare a autorului vizeaza heteroevaluarea (aceleasi chestionare completate de alte persoane care cunosc pe cea testata), procedura care poate include sau nu si persoana testata ca judecator.

Mc Crae (1990) afirma un scepticism legat de capacitatea omului obisnuit (nespecialist) de a intelege adevartele baze ale personalitatii. Dupa opinia sa, in studierea limbii trebuie sa se continue examinarea legaturilor empirice cu alte sisteme ale personalitatii, sa se depaseasca utilizarea lexiconului pentru a analiza limbajul vorbit si scris actual. Ei (Costa si Mc Crae) dezvolta variante ale aceluiasi chestionar destinate autoevaluarii (persoana I-a singular) sau heteroevaluarii (persoana a III-a singular).

De Raad face unele studii (1992) privind diferentierile intre adjective, substantive si verbe dupa capacitatea acestora de a capta si reda sensuri ale personalitatii. El dentifica faptul ca utilizarea ideosincratica in scalele de evaluare este mai probabila pentu substantive decat pentru verbe si pentru verbe in raport cu adjectivele. Aceste diferentieri conduc in practica la diferente in ordinea factorilor derivati prin ele sau chiar in numarul factorilor rezultati. Factorii derivati prin substantive prezinta o tendinta spre o descriere mai coerenta si bine definita. Ei tind sa cuprinda cele mai extreme semnificatii ale dimensiunilor derivate din utilizarea adjectivelor. De asemenea, ei au o mai larga variatie in sensuri. Aceste aspecte confirma caracteristica substantivelor de a fi reprezentative prin ele insele. Verbele isi extrag partial sensurile din situatii interpersonale, fiind astfel mai conditionate si necesitand mai multa specificare. Un studiu realizat pe limba germana subliniaza capacitatea verbelor de a capta aspecte temperamentale.

In cercetarile privind dimensiunile Big Five apare concluzia ca o posibila sursa de variatie a acestor dimensiuni in diferite limbi tine de modurile diferentiate de relationare intre cele trei categorii de termeni (adjective, substantive si verbe), moduri specifice pentru fiecare limba. Concluziile cercetatorilor se indreapta catre un acord in ceea ce priveste o mai buna capacitate a adjectivelor de a deveni descriptori de personalitate, dar este preferabil sa se combine capacitatile de captare a diferitelor clase lingvistice, conform specificului fiecarei limbi (De Raad si Hofstee, 1993). O alta recomandare cu referire la modalitatea de utilizare practica priveste utilizarea de propozitii si fraze in cea mai simpla forma acceptabila gramatical si nu a unor cuvinte singulare (Goldberg 1982, Brigs, 1992).

O alta tendinta, contrara, este promovata de alti creatori de teste precum Gough si consta in aceea ca strategiile sunt utilizate intr-o maniera flexibila iar instrumentele sunt dezvoltate din interiorul aceluiasi lot initial de itemi (unii preluati, altii rescrisi sau nou creati). Un studiu comparativ releva faptul ca scalele care evalueaza constructe similare tind sa cuprinda itemi relativ asemanatori, indiferent de diferentele dintre chestionare privind constructia sau chiar teoria de baza (de exemplu itemi care descriu reactii psihofiziologice pentru scalele de nevrotism sau itemi care descriu comportamente pentru scalele de extraversie sau minciuna). Angleitner concluzioneaza in 1986 ca intre cercetatori pare sa existe o intuitie impartasita privind ce tipuri de itemi sunt mai adecvate in masurarea / exprimarea unor trasaturi de personalitate, chiar daca aceste intuitii nu au fost pana in prezent sistematizate.

2. Relatia item - trasatura

Ca prima etapa in construirea itemului, decizia privind trasatura si continuturile psihologice implica o constanta raportare a itemului la validitatea sa discriminativa:

1. Definirea trasaturii intr-o modalitate optima se face din perspectiva unei teorii structurale care reflecta importanta pentru viata a diferentelor interindividuale generate de dimensiunea psihica avuta in vedere.

Aceasta definire trebuie realizata explicit, fiind descrise atat relatiile de tip convergent cat si cele de tip divergent cu alte trasaturi (constructe) si cu tipurile relevante si specifice de manifestare a trasaturii respective.

2. Pentru evitarea formularii unor itemi nereproductibili sau de tip ideosincratic se vor utiliza loturi de subiecti pentru generarea exemplarelor fiecarui tip de itemi iar selectia se va baza pe acordul intre un numar mai mare de persoane judecator privind gradul de relevanta al continutului itemului pentru trasatura.

3. Pentru a capta influenta contextului situational, se va avea in vedere faptul daca in textul itemului sunt incluse aspecte relevante ale acestuia (ale contextului) si daca continutul este cat mai explicit posibil.

Angleitner realizeaza o descriere sistematica a relatiei item - trasatura pornind de la propriile cercetari si rezultatele obtinute de Janke (1973) si Lennertz (1973). El prezinta un sistem format din 7 categorii, dintre care primele doua sunt centrale (fiind prezente cu mare frecventa in aproximativ toate genurile de chestionare. Celelalte 5 categorii se refera la continuturi indirect legate de trasatura de personalitate, fapt responsabil de altfel si de diferentele care apar in stabilitatea raspunsurilor la itemii de aceste tipuri.

Note

* categorii centrale, prezente cu mare frecventa in aproximativ toate genurile de chestionare

** categorii care se refera la continuturi indirect legate de trasatura de personalitate

3. Caracteristici de suprafata ale itemilor

Problema care apare in discutie in etapa de scriere propriuzisa a itemilor (dupa selectarea constructului si a continuturilor relevante) este legata de posibilitatea de a da cea mai adecvata forma pentru diferitele tipuri de continuturi. Apar doua aspecte legate de aceasta problematica: a. Gasirea formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de indicator al constructului si b. Gasirea formei de raspuns cea    mai adecvata pentru a da subiectului posibilitatea de a-si exprima propria situatie

3.1. Forma de raspuns

Raspunsurile la itemi pot fi subsumate unor comportamente verbale inalt standardizate, comportamente provocate de stimuli verbali. Problemele care apar aici sunt legate de tipul de raspuns solicitat de la subiect: dihotomic, trihotomic, pe o scala Likert sau cu alegere fortata (exprimare seaca si generala a itemului iar raspunsurile redau continutul propriuzis al diverselor comportamente posibile).

In tipul clasic de raspuns de tip Da/Nu, Adevarat/Fals , eventual cu un raspuns mediu de tip Nu stiu, subiectul traieste dificultatea de a lege un raspuns prea extremizat. Daca este utilizat acest format de raspuns este important sa se moduleze continutul itemului prin specificarea frecventei sau a intensitatii manifestarii descrise, pentru a evita ca si itemul sa exprime situatii la fel de extreme ca si raspunsurile. Raspunsurile dihotomizate pot fi utilizate numai la itemii modulati.

In prezent nu se mai folosesc raspunsuri de tip Nu stiu sau ?, considerandu-se a fi nesatisfacatoare din punct de vedere al informatiei (pot traduce fie neintelegerea itemului, fie nesiguranta subiectului, fie un grad intermediar de raspuns de raspuns in situatia unor itemi nemodulati) (Anastasi, 1957). Goldberg (1981) indica cel putin 4 modalitati de apreciere de catre subiecti a raspunsurilor de tip mediu: 1. o atribuire situationala (conduita mea depinde de situatie), 2. o expresie a incertitudinii (nu pot decide, nu-mi cunosc suficient de bine acest aspect), 3. ambiguitatea itemului (nu sunt sigur ce inseamna), 4. neutralitatea (ma aflu undeva la medie in ceea ce priveste aceasta caracteristica).

Cercetarile au demonstrat ca si modularea prin intensitate, frecventa sau masura reprezinta o sursa de ambiguitate (deci de eroare), deoarece subiectii nu inteleg aceleasi lucruri prin cuvinte ca rar, uneori, adesea, frecvent.

In timp, a fost preferata ca forma de raspuns tehnica alegerilor fortate (dezvoltata in perioada anilor 40 de chestionarele destinate selectiei profesionale). In esenta aceasta forma cere subiectilor sa aleaga intre doua sau mai multe raspunsuri de tip descriere, fraze care par egale din perspectiva acceptabilitatii dar care au validitate diferita fata de criteriul extern. De obicei se construiesc pereci sau tetrade (de fapt doua perechi: 2 raspunsuri dezirabile si 2 indezirabile). In forme si mai extinse /(de tip 5 variante de raspuns), subiectului i se cere de obicei sa precizeze care este raspunsul cel mai caracteristic si cel mai putin caracteristic pentru el. O forma speciala a tehnicii alegerilor fortate este cea a sortarii Q, dezvoltata de Stephenson (1950), care cere subiectului sa rangheze un numar impar de raspunsuri-situatii, in functie de un criteriu dat, incepand de la o extrema catre cealalta. Intentia este de a da subiectului posibilitatea de a se exprima personal.

Raspunsurile pe scala Likert sunt folosite in special in studiul atitudinilor. Problema care apare este legata de numarul de variante de raspuns. Se apreciaza ca scalele cu mai mult de 5 trepte nu reusesc diferentieri acceptabile, diferenta dintre treapta 2-3 de exemplu fiind grevata de subiectivitatea respondentului. Preferabile sunt scalele cu 5 trepte. O alta problema se leaga de transparenta itemilor si de ideea de dezirabilitate, ceea ce poate conduce subiectul catre falsificarea in acest sens a raspunsurilor.

Un tip special de raspuns care combina variantele prezentate mai sus este folosit de autorii Neo Pi R (Costa si Mc Crae), prin care se cere subiectului sa-si exprime acordul sau dezacordul fata de o anumita afirmatie pe o scala gradata in 5 trepte (Dezacord total, Dezacord partial, Neutru, Acord partial, Acord total).

3.2. Forma itemului

Sub acest aspect, diversitatea care apare in practica este dezarmanta. Opinia curenta asupra caracteristicilor de suprafata precum lungimea itemului sau complexitatea sintactica a propozitiei / frazei este ca acestea trebuie corelate cu modul in care se face prelucrarea itemului de catre subiectii respondenti. Foss si Hakes (1978) sau Wiggins (1965) sprijina ideea ca gradul de comprehensibilitate al propozitiilor este invers proportional cu numarul mai mare de transformari implicate si numarul nivelelor in procesarile intelegerii. Altfel spus, itemul va fi cu atat mai inteligibil cu cat numarul de transformari este mai mic.

Exista 3 aspecte fundamentale ale structurii de suprafata a itemilor:

1. Lungimea (numarul de cuvinte, litere, propozitii - indicata o lungime medie de 12 cuvinte)

2. Complexitatea (corelata pozitiv cu numarul de negatii, trecerea la diateza pasiva, timpul trecut, alte moduri verbale decat indicativul, referinta personala)

3. Formatul propriuzis al itemului (dat de tipul de propozitie si de tipul de raspuns)

Lievert (1969), Lohr si Angleitner (1980), Angleitner (1986) recomanda itemi cat mai scurti, cu evitarea multor propozitii si negatii. Lungimea medie a itemilor din principalele chestionare analizate (altele decat Big Five) este de aproximativ 12 cuvinte. Conjugarea la timpul trcut si la modul subjonctiv sau conditional apare doar in 10,5 % dintre cazuri. Doar 4,5% dintre itemii curenti nu au referinta personala. Exista si o corelatie posibila cu categoria de relatie item - trasatura. Astfel, chestionarele care contin itemi biografici (MMPI de exemplu) contin si cel mai mare numar de itemi la trecut; frecventa mare a itemilor legati de dorinte, interese, atitudini, opinii (specifica pentru 16 PF de exemplu) conduce la exprimarea prin actiuni de natura ipotetica, deci verbe la modurile subjonctiv sau conditional.

4. Caracteristici semantice ale itemilor

Se refera la acele caracteristici responsabile de aparitia unor dificultati sau confuzii in prelucrarea cognitiva a continuturilor itemilor de catre subiecti.

Angleitner (1986) descrie 5 caracteristici semantice care intervin semnificativ ingreunand sau simplificand procesarile raspunsului:

1. Comprehensibilitatea (cat de usor poate fi inteles)

Cauzele care conduc spre o comprehensibilitate scazuta tin de utilizarea unor cuvinte neobisnuite, a unor structuri propozitionale complicate, fortate sau neclare sau de erorile gramaticale.

2. Ambiguitatea (posibilitatea atribuirii a mai mult decat un inteles)

Este incertitudinea legata de intelesul stimulului (spre deosebire de echivocitate inteleasa ca difernta intre persoane in ceea ce priveste interpretarea itemului, dupa Goldberg 1963). Cauzele ambiguitati tin de prezenta unor cuvinte sau afirmatii cu mai multe intelesuri; de relatii echivoce existente intre propozitiile frazei; de incompatibilitatea dintre itemi si formatul raspunsului (prin introducerea unei negatii, a unor conjunctii de tip sau / sau, a unor fraze cu mai multe propozitii principale).

Aceste erori pun subiectul in 2 posturi tipice: a. Nu recunoaste natura ambigua a itemului si pur si simplu il intelege gresit (interpretandu-l in alt sens decat cel vizat de psiholog) si b. Recunoaste ambiguitatea itemului, insa nu este sigur de care dintre intelesurile posibile este vorba.

3. Nivelul de abstractizare (cu cat informatia este mai abstracta cu atat cere o procesare mai desfasurata)

Nivelul de abstractizare ridicat intervine in procesele de comparare item - experienta personala. Un item concret (care afirma o informatie specificata, care se refera la comportamente clar specificate, numesc conditii si situatii semnificative sau includ fapte a caror veridicitate poate fi afirmata) ajuta la o evocare rapida din memorie. Itemul abstract cere procesarea in continuare a intelesului sau, integrarea treptata si/sau suplimentarea informatiei prin exemple, referinte la fapte concrete. Itemii abstracti sunt de regula cei care prezinta atitudini, opinii, descrieri generale, cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situatii diverse, comparatii cu standarde nespecificate, inferente personale. Cercetarile indica o relatie direct proportionala intre gradul de abstractizare si diferentierile in modul cum inteleg subiectii acesti itemi (Angleitner, 1986).

4. Gradul de referinta personala (informatia care include direct si semnificativ pe subiect)

Gradul in care continutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este in relatie directa cu capacitatea acestuia de a raspunde pe baza unei perceptii sau experiente proprii asupra lucrurilor, in masura in care subiectul este direct mentionat prin item, fie la nivelul trairii unor evenimente, fie la nivelul actiunii si al implicarii emotionale. Referinta personala intervine in stadiul compararii item-eu.

5.Evaluarea (dezirabilitatea sociala a continutului)

Masura in care un item evoca valori, standarde aprobate social, determinari si prjudecati comune, este direct proportionala cu probabilitatea ca subiectul sa selecteze raspunsul in sensul dezirabilitatii sociale. Acest gen de judecata intervine mai ales in stadiul evaluarilor asupra utilitatii.