CONDUITA MOTRICA SI PSIHOMOTRICITATEA

Lafon defineste psihomotricitatea drept "rezultatul integrarii, interactiunii educatiei si maturizarii sinergiei si conjugarii functiilor motrice si psihice, nu numai in ceea ce priveste miscarile, dar si in ceea ce le determina si le insoteste - vointa, afectivitate, nevoi, impulsuri".

In fond, functia psihomotrica este tocmai aceasta intricare a motricului cu psihicul, a carei particularitate rezulta din influentele factorilor genetici si a solicitarilor exprimate fata de individ.

Dupa Dragnea Adrian, motricitatea poate fi privita din doua perspective:

-ca fenomen observat din exterior (studiul structurii, formei, genezei si invatarii miscarilor) ai carui factori si procese sunt explorate descriptiv si explicativ printr-un demers intredisciplinar.

-ca proces privit din interior de catre subiectul implicat care simte, alege, decide, comunica, ataca, riposteaza, deci care traieste subiectiv miscarea; un astfel de studiu il realizeaza psihologia si subramurile sale.

Din punctul de vedere al autorului, abordarea psihomotricitatii se

circumscrie celei de-a doua viziuni, cu afirmarea clara a unitatii aspectelor fizic, motric si psihic ale individului.

Psihimotricitatea este definita ca rezultat al integrarii functiilor motrice si mentale sub efectul maturizarii sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul sau.

Psihomotricitatea apare astfel atat ca aptitudine, cat si ca functie complexa de reglare a comportamentului individual, incluzand "participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor, cat si executia adecvata a actului de raspuns".

Dupa Piaget si Wallon "psihicul si motricul nu sunt doua categorii distincte supuse, unul gandirii pure si celalalt mecanismelor fizice si fiziologic, ci dimpotriva, sunt expresia bipolara a unui singur proces, acela al adaptarii eficiente, suple la conditiile externe". Motricitatea, oricat de rudimentara, participa treptat la constituirea inteligentei, prin structuri succesive. Intre conditiile exterioare ale actului motric si conditiile subiective miscarea nu este doar un mecanism de executie, ci un circuit in care fiecare etapa, fiecare detaliu al operatiilor este expresia imediata a raporturilor stabilite intre individ si mediu.

Wallon considera ca "miscarea redusa la contractia musculara care o produce sau la deplasarile in spatiu care urmeaza nu este decat o abstractie fiziologica sau mecanica, gestul motric avand un dublu scop - sa produca o modificare a lumii exterioare declansand o actiune si sa faca sa rasune in sine lumea exterioara".

Fundamentarea psihologica teoretica a psihomotricitatii a fost facuta in mod deosebit de autorii de limba franceza. La H. Wallon psihomotricitatea sta la baza "inteligentei practice", a "inteligentei situatiilor" in care fuzioneaza dispozitiile afective, atitudinile si miscarile care rezulta din ele si campul perceptiv-exterior. La Piaget, inteligenta este o continuare a achizitiilor conduitelor practice, o asimilare senzori-motrica, de la operativ la figurativ.

V. Horghidan afirma ca prin educarea psihomotrica se urmareste atat dezvoltarea schemei corporale ("aspectul reflexiv"), cat si organizarea Eu-lui fata de lume ("aspectul extensiv").

Dupa M. Epuran, insemnatatea factorilor psihici in activitatile corporale si sportive creste proportional cu organizarea si exigenta procesului instructiv-educativ. Comportamentul individului depinde - in structura si formele sale de manifestare - de natura si caracteristicile stimulilor care il provoaca, ca si de particularitatile persoanei respective.

Deoarece, in activitatile corporale latura motrica predomina este foarte important studiul comportamentului motor. Reactiile motrice sunt (ca orice alte manifestari psihice) raspunsuri elaborate la anumite stimulari. Cunoasterea si stapanirea metodicii folosirii celor mai adecvati stimuli (aici exercitiile fizice) reprezinta premisele obtinerii si dirijarii celui mai adecvat comportament, corespunzator telurilor propuse. Este deci firesc ca intregul efect al procesului instructiv-educativ sa depinda intr-o oarecare masura si de structura personalitatii, in care aptitudinile psihomotrice detin un loc important.

Putem vorbi despre "dezvoltarea psihomotorie" ca obiectiv al educatiei fizice si sportive, cuprinzand:

dezvoltarea calitatilor motrice (viteza, forta, rezistenta, indemanarea, supletea);

dezvoltarea chinesteziei (perceptia complexa a miscarilor);

dezvoltarea priceperilor si deprinderilor motrice de baza (mers, alergare, saritura, catarare, aruncare, impingere, tractiune);

dezvoltarea capacitatii de lucru a organismului si de adaptare la sarcina de miscare (stapanirea corpului, stapanirea mediului).

Capacitatea de lucru a organismului depinde de o serie de factori, cei care tin de motricitate fiind foarte importanti. Literatura psihologica si pedagogico-metodica foloseste, fara sa faca vreo deosebire uneori, termenii de abilitate motrica, dibacie fizica, capacitate fizica, aptitudini motrice, calitati motrice. De obicei, termenii de aptitudini motrice generale sunt confundati cu cei de aptitudini psihomotrice. Ultimele se disting de primele prin aceea ca sunt socotite mai rafinate, continand un grad superior de manifestare a functiilor perceptive si intelectuale.

Dupa N. Paunescu, motricitatea este vazuta in raport cu psihismul si definita ca:

O structura neurofiziologica care asigura functionalitatea motorie generala (miscarea). Ea poate sa se manifeste autonom (ex: miscarile copilului in primul an de viata).

O actiune organizata si coordonata prin reprezentarea mintala si intetionalitate, deci prin interventia psihicului care anticipeaza miscarea si o dirijeaza.

O structura complexa, dirijata de afectivitate si constiinta (gesturi, mimica, atitudine).

Structura motorie este in relatie de interconexiune si interactiune cu toate structurile psihismului uman, deci putem vorbi de o structura psihomotrica, care prezinta doua caracteristici de baza.

Unitatea motorie dispune de o mare autonomie functionala datorita gradului inalt de automatizare de care se bucura actele componente (autonomie bazata pe legatura foarte stransa intre unitatea motorie si psihism).

Atat unitatea motorie, cat si formele de manifestare ale psihismului dispun de o mare mobilitate de adaptare, impreuna determinand intregul proces de dezvoltare si adaptare a fiintei umane.

In prima parte a vietii umane, motricitatea este o modalitate de manifestare a raspunsului, de relatie intre organism si mediu.

Motricitatea este un instrument de adaptare utilizat in mod dominant de catre copil care devine primul si cel mai important factor al dezvoltarii psihice. Mersul, prehensiunea, pozitiile corpului in spatiu, etc., sunt modalitati de antrenare a psihismului uman, fiind cunoscut faptul ca, imobilitatea din primii ani, de orice natura, genereaza o intarziere marcanta in dezvoltarea psihica.

Pe masura ce spatiu psihic se largeste si elementele cu care lucreaza el devin abstractiuni prin fenomenul de automatizare a laturii motorii a comportamentului, structura motrica isi capata o mare autonomie functionala.

Componentele psihomotricitatii si ale conduitei motrice

Sfera psihomotrica este foarte larga si are un continut deosebit de bogat si variat. Se observa coprezenta elementelor analitice si sintetice.

Pe planul comportamentului motric vom sublinia marea insemnatate a elementelor psihomotricitatii in reglarea voluntara a actiunilor, atat sub raportul intentiei, al orientarii spre scop, cat si al mecanismelor de "urmarire", control si coordonare-compensare.

Aceasta insemnatate iese in evidenta daca trecem in revista componentele psihomotricitatii (dupa M. Epuran):

Schema corporala

Coordonarea dinamica (a corpului intreg si a segmentelor)

Coordonarea statica-echilibrarea

Lateralitatea

Coordonarea perceptiv-motrica (perceptia spatiului, ritmului si a miscarilor proprii)

Rapiditatea miscarilor

Ideomotricitatea (ca sinteza dinamica a schemei corporale si a coordonarilor perceptiv-motrice cu sarcina motrica).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Bota, Cornelia - (2000), Ergofiziologie. Editura Globus, Bucuresti

Carstea, Gheorghe - (1997), Educatia fizica - teoria si bazele metodicii. ANEFS, Bucuresti

Carstea, Gheorghe - (2001), Didactica educatiei fizice. ANEFS, Bucuresti

Cerghit, Ioan - (1997), Metode de invatamant. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Dragnea, Adrian; Bota, Aura - (1999), Teoria activitatilor motrice. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Dragnea, Adrian si colaboratorii - (2000), Teoria educatiei fizice si sportului. Editura Cartea Scolii, Bucuresti

Epuran, Mihai, Horghidan, Valentina - (1994), Psihologia educatiei fizice. ANEFS, Bucuresti

Golu, Pantelimon; Verza, Emil; Zlate, Mielu - (1996), Psihologia copilului. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Scarlat, Eugeniu - (1993), Educatia fizica a copiilor de varsta scolara. Editura "Editis", Bucuresti

Schiopu, Ursula; Verza, Emil - (1997), Psihologia varstelor. Ciclurile vietii. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Serbanoiu, Sorin - (2002), Lectia de educatie fizica. Colectia activitatilor motrice formative, Bucuresti

Siclovan, Ion - (1972), Teoria educatiei fizice si sportului. Editura Stadion, Bucuresti

Tudor Virgil - (1999), Capacitatile conditionale, coordinative si intermediare - componente ale capacitatii motrice. Editura Rai, Bucuresti