IMAGINEA DE SINE STADIU AL DEZVOLTARII PSIHICE INDIVIDUALE SI COMPONENTA A PROPRIUM-LUI ( EU-LUI)

IMAGINEA DE SINE STADIU AL DEZVOLTARII PSIHICE INDIVIDUALE SI COMPONENTA A PROPRIUM-LUI ( EU-LUI)

Referirile la acesta tematica sunt relativ putine in psihologia anterioara anilor '70, dar nu lipsesc. Astfel, Karen Horney, psihanalist disident, distinge intre o imagine de sine realista, flexibila si dinamica, proprie subiectilor normali si o alta specifica nevroticilor, unde aceasta este construita puternic deformat; pentru acesti subiecti imaginea ideala nu corespunde realitatii, pentru ei nu exista imagine de sine ideala, ci o alta iluzorie, pe care si-o asuma. Nevroticul este convins de realitatea imaginii de sine construite, desi, pentru ceilalti, este evident ca nu corespunde realitatii.

G.W. Allport, in lucrarea sa fundamentala " Personalitatea: o interpretare psihologica" (1937), propune termenul de proprium pentru a inlocui pe cel de ego sau self. Aici imaginea de sine apare ca stadiu al dezvoltarii proprium-ului. Respectiv, dupa stadiul Eului corporal ( 1-3 ani), in care copii disting intre ei insisi si obiectele din jur, se produce identitatea Eului ( sesizarea constantei identitatii in raport cu schimbarile din jur), apare auto-stima si constientizarea numelui propriu, iar intre 4- 6 ani, pe fondul extensiunii Eului ( acum copilul ajunge sa recunoasca obiecte si persoane care fac parte din lumea sa), apare si se manifesta imaginea de sine actuala si idealizata in raport de cum satisfac sau nu expectatiile parentale.

Evolutia proprium-ului, in esenta, ar putea fi descrisa dupa cum urmeaza .Prima componenta a subiectivitatii umane-care functioneaza ca o ancora a constiintei de sine pe tot parcursul vietii individului-este simtul Eului corporal, marturia de baza a existentei noastre. Se formeaza inca din primul an de viata, probabil, odata cu maturizarea incipienta a cortexului cerebral si cu posibilitatea retinerii in memorie a "urmelor existentei". Este perceptia propriului corp si a distinctiei ca " acolo, afara" este altceva decat "aici, inauntru". Aspectul fusese semnalat inca de Th.Ribot (" Les maladies de la personalite "[1885]), cel care gasea baza senzoriala a constiintei de sine in cenestezie ( gr.v. koinas- comun; aisthesis-senzatie), in senzatia ca " eu sunt un corp"), cu un jol major in viata psihica. Atat de mare este aceast rol incat pierderea, chiar si temporara a perceptiei corporale, ca in cazul privarii senzoriale prelungite ( vezi experimentele de privare senzoriala totala), conduce la tulburari neuropsihice si pierderea simtului Eului. Si reciproca este valabila: o psihopatie, ca nevroza astenica, se asociaza si cu cenestopatia ( stare de jena si rea functionalitate). Simtul propriului corp se impune in viata psihica prin senzatia de rezistenta, uneori chiar dureroasa a lumii, perceputa ca "altceva" decat "sub pielea proprie". Ceea ce se simte ca apartine propriului corp este "cunoscut, cald, diferit fata de ceea ce este
"afara". Asa cum remarca si Allport, experienta vietii contine in prima sa parte numerosi stimuli care dau senzatia de durere, mult mai numerosi si diferentiati decat cei de placere. Astfel, deja la varsta de un an aspectele afective de teama, dezgust sau furie sunt deja mai bine cunoscute decat cele de "placere". Tocmai pe aceasta baza apare si se manifesta "simtul de sine continuu", in care un rol deosebit revine insusirii limbajului si al pronumelui personal singular "eu". Confuziile intre "eu", "tu" sau "el" sunt inerente varstei de doi ani cand propria identitate nu este inca pe deplin inteleasa. Cand individul se identifica cu propriul nume/ prenume, acest fapt are ecouri psihologice importante; acum apare si respectul de sine, ca tendinta de afirmare a propriei identitati. Aceasta componenta a subiectivitatii (personalitatii), aparuta la varsta copilariei ( trei ani) are un rol fundamental in identificarea si manifestarea personalitatii. O porecla peiorativa, faptul ca cineva ne uita numele sau ne neaga personalitate are (uneori) efect de "rana psihica". Hobbes, Schopenhauer , Stirner au considerat ca acesta constituie cea mai de seama trasatura a omului; in actiunile noastre un scop este si mentinera nivelului ridicat al Eului, respectiv al respectului de sine. La Allport, imaginea de sine apare odata cu afirmarea respectului de sine si cu simtul proprietatii, acest stadiu fiind urmat de cel al gandirii rationale ( intre 6 si 12ani cand copilul incepe sa utilizeze logica in solutionarea problemelor cotidiene) si cel al constituirii proprimum-lui ( in adolescenta) odata cu formularea scopurilor si planurilor pe termen lung destinate satisfacerii temei centrale de efort.

IMAGINEA DE SINE IN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE.

IDS -REZULTAT AL INTERACTIUNII, PERCEPTIEI SI COMPARATIEI SOCIALE

Asa cum vom demonstra mai jos,imaginea de sine nu poate fi veridic conceptualizata si interpretata decat in si prin perspectiva sociala. Modul specific de existenta al individului uman este de " a-fi- in- lume"(vezi fenomenologia lui E. Husserl sau K. Jaspers, cat si existentialismul lui J.P.Sarte sau G. Marcel etc.) , de a comunica ( vezi scoala de la Palo Alto) si de a actiona conform motivatiilor sale, inclusiv pentru autoafirmarea Eului ( vezi, spre exemplu, teoria personalitatii la A.H. Maslow).

Toate manifestarile omului concret sunt marcate de "imaginea personala",denumita chiar "cheia personalitatii si comportamentului uman" ( Dr. Maxwell Maltz, Psycho- Cybernetics, Psihocibernetica, Imaginea de sine- cheia spre o viata mai buna (trad.rom.), Curtea Veche, Bucuresti, 1999).

Astazi se admite in psihologie ca imaginea de sine nu reprezinta doar rezultatul unei introspectii. Ci, asa cum remarca P. Fraisse (1967), omul este capabil de o dubla cunoastere: una , prin care sesizeaza propriile senzatii, sentimente sau ganduri si o alta, prin care se vede pe sine traind si actionnand ca si ceilalti oameni. Autoobservatia este de fapt precedata de observarea aplicata asupra celorlalti si, mai mult, omul se cunoaste din activitatea proprie, din succese si esecuri, din relatiile cu alti oameni, intr-un cuvant din "incercarile vietii". Prin actele sale de conduita, prin nivelul autoperceput al prestatiilor personale in imprejurari de viata obisnuite, cat si in situatii-limita, se edifica imaginea de sine ca interiorizare a conduitei celorlalti. Ch. Cooley si G. Mead au subliniat faptul ca intelegerea propriei identitati de catre copil este reflexul (ecoul) reactiilor celorlalte persoane fata de el, iar constiinta de sine este imaginea eului in oglinda sociala ( Cf ,I. Radu, Imaginea de sine si perceptia sociala, in: Psihologie sociala,Ed. EXE S.R.L, p.21-24). Sau, cum afirma, Ch. Baldwin psihogeneza imaginii de sine este simultana cu "imaginea de altul", respectiv, reprezentarea despre celalalt functioneaza ca prototip, ca "altul generalizat" in edificarea propriei imagini de sine.

Sursa autentica de autocunoastere este comparatia sociala in cadrul intractiunii umane si opinia exprimata sau indusa de grupul social de referinta. Continuu se produc la nivelul propriu de constientizare decantari si procesari de informatii rezultate din perceptia celorlalti, experienta succesului / esecului, pretuirea / respingerea de catre grup, la care se raspunde cu autoperceptia propriei identitati si cu imaginea de sine proprie. Imaginea de sine se cristalizeaza intr-o matrice sociala care ofera cadrul social de comparatie, criteriile, standardele necesare si un eventual "model" de urmat prin persoanele de referinta pe care subiectul concentreaza pretuirea sa. Atunci si acolo, unde apar disonante percepute acut intre imaginea de sine reala ( cea cu care opereaza individul), cea "atribuita altora" si imaginea de sine ideala ( cea spre care subiectul tinde sa o impuna siesi si altora), intervin (intre anumite limite ale normalitatii) din subconstient mecanismele de protectie a Eului. Daca disonanta nu poate fi compensata se pot produce patologizari ale imaginii de sine si implicit ale Eului si personalitatii.

Deosebit de importanta pentru " psihologia practica" este o forma a imaginii de sine pe care Albert Bandura (1989) o denumeste "constiinta eficientei proprii" validata de performante. Aceasta are o mare valoare actionala si motivationala, prezenta sa ridica nivelul de aspiratie, creste perseverenta si investitia de efort pe termen lung. Increderea in eficienta personala are si ecou fiziologic, respectiv subiectii expusi la factori stresanti in conditiile prezentei increderii in eficienta personala inregistreaza putine efecte fiziologice adverse, fata de cei care nu au convingerea in eficienta personala. Depresia, de asemenea, implica si o lipsa acuta in fortele proprii, ceea ce se soldeaza si cu descresterea functiei imunitare ( T. Herbert & S. Cohen, 1993).