Conducatorii Multimilor

In fiecare sfera sociala, de la cea mai inalta la cea mai joasa, din clipa in care omul nu mai este izolat, el se supune imediat autoritatii unui conducator. Majoritatea indivizilor, a celor din randul maselor mai ales, sunt incapabili sa se conduca singuri. Conducatorul le serveste drept calauza.

Autoritatea conducatorului este extrem de despotica, ba chiar nu reuseste sa se impuna decat datorita acestui despotism.

Conducatorii tind azi sa inlocuiasca treptat autoritatile, in masura in care acestea se lasa discutate si slabite. Daca din intamplare, conducatorul dispare si nu este imediat inlocuit, multimea redevine o colectivitate fara coeziune si incapabila de impotrivire. Nu nevoia de libertate, ci cea de supunere domina totdeauna sufletul multimilor. Setea lor de ascultare le face sa se supuna din instinct celui care s-a declarat stapanul lor.

In cadrul psihologiei multimilor, seful constituie o adevarata cvadratura a cercului. Examinand portretul conducatorului, asa cum i-l construiesc Le Bon, Tarde sau Freud, suntem confruntati cu o senzatie stranie. Considerat sub un anume unghi, acest portret apare ca plauzibil, fiind conform faptelor descrise de istorie. Privit sub un alt unghi el nu mai constituie decat o imagine a la Epinal, exagerata, caricaturala. Reflecta mai curand prejudecatile unei epoci, decat o observare impersonala a celei contemporane. Intradevar diversitatea liderilor este atat de mare si corespunde unor forme de autoritate atat de variate incat este dificil sa-i bagam in aceeasi categorie.

Exista in lumea sociala un anume fel de autoritate care ne permite sa concepem ce inseamna in lumea psihica o dominatie exercitata mai putin in virtutea unei puteri fizice, anonime, decat a unei influente spirituale, personale; aceasta este autoritatea carismatica. In sens traditional, cuvantul carisma se refera la un personaj sacru. El califica dogmele unei religii si evoca o gratie. In zilele noastre, ca urmare a influentei sociologului german Max Weber, aceasta gratie este recunoscuta sefilor care fascineaza masele si devin pentru ele un obiect de adoratie. Ea este un atribut al papei Ioan-Paul al II-lea, al carui ascendent asupra milioanelor de credinciosi care il asteapta si il asculta cu fervoare i-a frapat pe observatori.

Seful carismatic este dotat, dupa cum se crede, cu calitati iesite din comun, plasate deasupra vietii de zi cu zi.

Relatiile, insa, pe care oamenii le intretin cu el, sunt de ordin personal. Relatii subiective, desigur, bazate pe o iluzie de reciprocitate. Ele permit totusi fiecarui individ din multime sa-si imagineze ca se afla in contact direct cu omul pe care il admira.

Autoritatea conducatorului este plasata deasupra tuturor corpurilor intermediare, organizatii, partide, mass-media, si toate institutiile care in interiorul fiecarui stat il preschimba pe acesta intr-un monstru rece si impersonal. In jurul persoanei sale se creeaza un fel de comunitate de fidelitate si speranta care scapa controlului ierarhiei. Fiecare se poate declara discipol, partizan, tovaras, fara a avea impresia ca decade sau se diminueaza.

Seful si partizanii sai par a se alege unii pe altii in mod reciproc. Bunul plac al conducatorului este disimulat sub arbitrariul afectivitatii. El este cel care tese legaturile prin care se afla reunit cu oamenii sai. Acestia, la randul lor, acorda incredre si isi incredinteaza soarta in mainile sale, intr-o totala identificare, fara sa stie nici ei vreodata exact pentru ce fac acest lucru. Un asemenea abandon este justificat printr-o decizie bine cantarita, printr-o revelatie intima sau prin ambele.

Circumstantele in care ia nastere o astfel de autoritate sunt, la randul lor, exceptionale. O ruptura clara a ordinii sociale existente, un dezgust fata de institutiile care isi pierd validitatea, toate acestea sunt faptele care o preced. Masele au, in acele momente, sentimentul ca in jurul lor totul se prabuseste. Viata sociala isi iese din fagas-nici pace, nici razboi, ci ceva care tine si de una si de alta. Oamenii sunt gata sa se lase purtati de valurile entuziasmului sau ale furiei si inclina sa transeze, prin solutii simple, problemele pe care le-au intortochiat compromisurile si intrigile continue. Dincolo de ploaia cenusie ei vad luminile curcubeului.

Masele cauta, fara a-si da seama de acest lucru, un om capabil sa forteze cursul lucrurilor, sa reuneasca idealul cu realul, imposibilul cu posibilul, finalmente sa rastoarne ordinea existenta resimtita ca o dezordine si sa readuca o intreaga societate la scopul ei autentic. Nevoia de un anume tip de autoritate se iveste atunci, autoritate capabila sa transforme situatia din interior. Iar liderii dotati cu carisma raspund acestei nevoi.

In sensul cel mai puternic al cuvantului, dupa Weber, carisma este cea a profetului, poate si a unora dintre razboinicii eroici. Profetii formuleaza noi reguli sociale. Ei sunt venerati si ascultati, recunoscandu-li-se merite exemplare. Fiecare depune un juramant de ascultare personala fata de aceste personalitati istorice in legatura cu care Hegel scria: "Putem sa-I numim pe toti eroi datorita faptului ca scopurile si vocatia lor au provenit nu din cursul obisnuit al lucrurilor, sanctionat de de catre ordinea exitenta, ci dintr-o alta sursa, din acel spirit interior, neaparand niciodata la suprafata, care loveste lumea exterioara si o face sa se sparga in bucati, precum puiul care iese din coaja. Astfel erau Alexandru, Cezar,Napoleon".

Unul din motivele invocate pentru a explica reactiile exagerate ale multimilor, disproportionate fata de faptele obiective si lipsa lor de judecata, este persistenta gandurilor si sentimentelor trecutului, a caror intoarcere intuneca spiritul oamenilor. Este vorba aici de un vecgi adevar, anume ca "trecutul, asa cum foarte bine spune Paul Valery, mai mult sau mai putin fantastic, actioneaza asupra viitorului cu o putere comparabila cu a prezentului insusi".

Se poate crede ca, in viata psihica, nimic nu se pierde, totul poate reveni dintr-o clipa in alta. Ne-am obisnuit sa spunem ca popoarele au memorie scurta. Eroi si evenimente extraordinare sunt repede uitate. In realitate, se petrece exact contrariul. Popoarele au o memorie indelungata si nu-si intorc niciodata privirea de la oglinda trecutului. Le Bon si Tarde erau convinsi de acest lucru si il admiteau fara nici o discutie. La fel si Freud, caruia insa ii este dificil sa sa-l explice; o dubla dificultate legata de persistenta amintirilor si a traditiilor si de meanismul transmiterii lor.

Exista un fapt incontestabil: tot ceea ce se intampla in viata indivizilor lasa o trasatura mnezica, se inscrie in creierul lor. Problema devine insolubila in ceea e priveste transmiterea amintirilor de la o generatie la alta. Nu are importanta ca este vorba de masa sau individ: nu exista ereditatea caracterelor dobandite, nu exista memorie a grupului sau a speciei. Orice speculatie in acest sens se loveste, incepand cu Darwin, de vetoul geneticii. In acest nu caz putem stabili o analogie valabila intre psihologia indivizilor si cea a maselor, nu putem transfera notiunile de la una la alta. Dupa Freud, "aceasta a doua dificultate cu privire la transmiterea in cadrul psihologiei maselor este de departe cea mai importanta, dat fiind ca ea ridica o noua problema legata de principii, anume de a sti sub ce forma traditia eficace este prezenta in viata popoarelor, problema care nu se pune pentru individ, caci aici ea este rezolvata prin prezenta urmelor mnezice ale trecutului in inconstient".

Anumite evidente, totusi, permit ocolirea acestui obstacol, iesirea din dilema. Limbajul pare a fi un excelent vehicol de transmitere a amprentelor mnezice de la o generatie la alta. Simbolurile pe care le transmite sunt imediat recunoscute si intelese si lucrul se petrece inca din prima copilarie. Mai mult, in amonte de limbaj dispunem de mituri si religii care aduna si pastreaza timp de milenii idei si rituri foarte vechi. In aval, observam mediul monumental al grupului, cuprinzand toate locurile de celebrare a marilor evenimente si de comemorare a grupului insusi. De la o generatie la alta, acest mediu conserva aceeasi incarcatura emotionala.

Fiintele si situatiile din trecut iau in cadrul psihicului nostru forma de imago, de reprezentari figurate. In general, este vorba despre fiinte si situatii sub care ne-am identificat parintii, natiunea, un razboi sau o revolutie cu care sunt asociate emotii deosebit de puternice. "Imago-ul, scria LaPlanche si Pontalis, poate deci la fel de bine sa se obiectiveze in sentimente si conduite, ca si in imagine".

Dupa Freud, gandurile, amintirile legate de o pulsiune sunt cenzurate, deformate, innabusite de vointa individului de a le mentine in inconstient. Totusi, in pofida acestor refulari, tentinta lor de a reveni, prin intermediul drumului deturnat al viselor, al simptomelor nevrotice si al tulburarilor numite psihosomatice. O data revenite, continuturile inconstiente exercita asupra eu-lui, in afara controlului constiintei, o influenta obsedanta careia acesta nu poate sa-i scape. Mecanismul, nelinistitor se numeste intoarcerea continutului refulat. Or, la drept vorbind, el este propriu psihologiei individului si se aplica prost psihologiei multimilor.

El presupune, mai intai, existenata unui fond inconstient. Un astfel de font nu exista la mase. Psihanaliza, la randul ei, nu-l admite. Apoi, intoarcerea continutului este legata prioritar de reprimarea pulsiunilor erotice. La ea se refera cea mai mare parte a continuturilor uitate si continuate in subconstient. Dar reziduurile psihice ale epocilor indepartate, mostenite de catre mase, sunt mai curand de natura mimetica. Ele sunt legate de identificarea cu stramosii, cu vreun om de valoare, Einstein sau Napoleon, cu orasul natal etc. si revin la fiecare generatie. Atunci cand Freud in ultimele pagini din "Moise si Monoteismul", expune pentru ultima data evolutia umanitatii, el afirma ca aceasta evolutie ar putea fi descrisa ca o lenta "intoarcere a continutului refulat", adauga insa deindata: "Aici nu folosesc termenul refulat in sensul propriu. Ceea ce intereseazaeste ceva din viata poporului care este trecut, pierdut din vedere si pe care ne hazardam sa-l comparam cu ceea ce este refulat in viata psihica a individului".

Pentru a evita un astfel de transfer nesigur de la o psihologie la alta, putem avea in vedere un mecanism specific: resurectia imago-urilor. Acest mecanism se traduce printr-o reinviere brusca si aproape scenica, in orice caz globala, a situatiilor si personajelor din trecut.

Se vorbeste despre resurectie pentru ca ideea este foarte veche. Toate culturile au credinte care se raporteaza la ea, ceremonii care o faciliteaza si ii marcheaza rezultatul, mai ales atunci cand este vorba de un conducator carismatic. "Posedarea unei carisme magice, scrie Max Weber, presupune intotdeauna o renastere", cea a unei imagini pe care masa o recunoaste. Mai mult, se evoca, cu aceasta ocazie, identitatea cu un alt personaj, in mod deosebit cu un mort. Elevii lui Pitagora il reprezentau ca asemanator cu sarmul Hermotim, iar mai tarziu, sub infatisarea lui Stalin a fost regasit Lenin. Aceasta practica a continuat de atunci mereu. Cand sovieticii declarau: "Stalin este Leninul zilelor noastre", o faceau sub imperiul acelorasi necesitati sociale si psihice.

Este greu de acceptat ca personajele si evenimentele se conserva, imateriale, in memoria generetiilor. Ca, dupa o perioada de latenta, ele rrevin, inevitabil, reancarnate intr-o noua fiinta fizica si sociala. Si, in sfirsit, ca pana si cel maai neansemnat eveniment, cea mai usoara emotie a maselor isi au cauzele in acest trecut si rezultatele intr-un viitor care reconstruieste acelas trecut. Pe scurt, ca viitorul este deja un trecut. Acestea sunt cuzele pentru care resurectia imago-urilor este considerata drept un mecanism ipotetic, chiar fictiv, comparabil cu campurile fantoma din fizica, care nu ne ofera nimic mai mult decat posibilitatea de a aborda continuitatea identificarilor in decursul istoriei.