Introducere in neurostiintele cognitive

Introducere in neurostiintele cognitive

1. Definirea neurostiintelor cognitive:

Neurostiintele pot fi impartite in doua mari clase :

A. primele sunt consacrate studierii in detaliu a sistemului nervos ( cellule , membrane, ,molecule ) fara sa faca referire directa la comportamentul organismului .

In acest caz observatiile asupra structurii si functionarii elementelor este realizata decat in vitro, pe baza fragmentelor foarte simplificate ale sistemului nervos ( S.N).

B. dimpotriva cele din a doua grupa sunt direct interesate de comportament : mecanismele acestuia constituie obiectul lor de studiu. In plan experimental, in acest caz , se uzeaza de variabile comportamentale cum este frecventa unui raspuns conditionat.

Pentru orice specialist in neurostiintele cognitive, obiectul final il constituie o perspective unitara asupra functionarii sistemului nervos la toate nivelurile lui de organizare.

In concluzie neurostiintele cognitive se ocupa de toate fenomenele neurobiologice, elementare sau globale, cu conditia ca acestea sa se afle intr-un raport sistematic cu anumite comportamente.

2. Behaviorismul

Behaviorismul, denumire prin care a devenit cunoscuta conceptia lui Watson, a contribuit semnificativ la dezvoltarea psihologiei in prima jumatate a secolui XX. Una dintre orientarile promovate de behaviorism, psihologia stimul - raspuns, este si acum extrem de influenta. Experimentele din cadrul acestei orientari au vizat: stimulii semnificativi din mediul inconjurator, raspunsurile declansate si recompensa sau pedeapsa ulterioara.

Pentru a ilustra acesta orientare vom face referire la frica conditionata: stimulii semnificativi sunt sunetul si socul electric (memorarea faptului ca sunetul precede in mod constant socul electric), iar raspunsul relevant este ghemuirea sau alte comportamente asociate in mod obisnuit fricii. Conditionarea este procesul prin care sunetul declanseaza acelasi raspuns ca cel declansat in mod obisnuit de socul electric si este consecinta asocierilor repetate, in care sunetul precede socul electric, insa mai multe lucruri despre acest fenomen veti afla in capitolele urmatoare.

Behavioristii au preferat sa faca abstractie de procesele mentale care au loc intre stimul si raspuns. Desi in prezent putini psihologi se mai considera behavioristi, multe dintre curentele psihologice moderne s-au inspirat din lucrarile behavioristilor.

Idea fundamentala este ca ceea ce este observabil si masurabil sunt doar stimuli care actioneaza asupra organismului uman si raspunsurile sale comportamentale (overtbehavior). Fenomenele mentale nu exista ontologic, ele fiind doar fenomene de limbaj, reductibile la stimuli si comportament.

Originile behaviorismului cu implicatii in psihologie dateaza de la inceputul secolului XX, cand fiziologul rus Ivan Pavlov (1849-1937) si-a inceput studiile asupra invatarii (conditionarii clasice, numita de unii si pavloviana), lucrand cu animale.

In viziunea behaviorismului, psihologia nu trebuie sa se bazeze pe datele introspectiei ci pe fapte obiective.

Fenomenele psihologice nu sunt stari mentale cunoscute exclusiv subiectului, ci comportamente, adica functionari ale subiectului care pot fi observate din exterior si descries de catre o terta persoana.

Comportamentul trebuie studiat folosind metodele stiintelor naturale, aceasta conceptie se datoreaza lui Watson (1925) si Skinner (1938), ei se inspira din pozitivismul Cercului de la Viena in cel putin doua privinte : faptele "publice" pe care oricine le poate observa, sunt singurele date pe care stiinta trebuie sa le ia in consideratie; fizica este modelul tuturor stiintelor. Psihologia trebuie sa se conformeze acestui model.

Behaviorismul, in special cel al lui Watson si Guthrie, se baza pe modelul stimul- raspuns ( S-R) . Daca un comportament este evocat in mod constant de evenimente fizice identificabile (stimuli) el satisface datorita relatiei regula pozitivista. Daca stimuli sunt controlabili, se pot repeta masuratorile comportamentului, se poate verifica reproductibilitatea, si se poate stabili o lege functionala care sa faca legatura intre intensitatea stimulilor si amplitudinea raspunsului.

Problema apare atunci cand ne confruntam cu unele comportamente spontane ( care nu au legatura cu evenimentele anterior observate); acestea sunt imposibil de explicat prin schema stimul - raspuns.

Cu alte cuvinte se intampla adesea ca o relatie stimul- raspuns sa varieze fara ca un eveniment observabil sa poata explica aceasta variatie ( de exemplu o pisica pusa in fata aceluiasi aliment in aceleasi conditii, uneori il va devora cu pofta, alteori nu-i va acorda atentie).

De aceea la schema stimul - raspuns s-a adaugat o variabila intermediara    ( VI - Tolman 1938) . Aceasta variabila intermediara desemneaza procese, in general imposibil de observat din exterior care moduleaza relatiile dintre stimul si raspunsul unui organism la respectivul stimul.

Variabila intermediara in cazul pisicii este determinate de senzatia de foame, care este un rezultat al unei perioade in care pisica a fost privata de hrana - conditie care permite masurarea si controlarea ei de catre experimentator.

In plus, caracterul non-observabil al VI poate sa fie doar provizoriu, VI putand fi identificata, cel putin partial, prin masuratori biologice- concentratia glucozei in sange sau frecventa descarcarii unor neuroni din anumite regiuni ale creierului in cazul starii de foame.

Din cauza acestor garantii de obiectivitate sau a posibilei relatii cu stiintele naturale, recursul la adresa behaviorismului( obiectivul lui este intemeierea psihologieie ca stiinta pura fata de celelalte stiinte).

Contrar acestui obiectiv, cercetarea mecanismelor biologice a fost asociata din ce in ce mai mult cu studierea comportamentului.

Noua disciplina care s-a dezvoltat incepand cu anii '40 sub diverse nume - psihofiziologie, psihobiologie, biologie sau fiziologia comportamentelor- studiaza in principiu mecanisme biologice de orice natura, localizate in toate tesuturile si organele, dar, in masura in care toate comportamentele fac apel la sistemul nervos central (SNC), acesta reprezinta principala sursa de VI biologice.

Prin urmare, obiectivul neurostiintelor comportamentale il constituie starile, procesle SNC ( sistemului nervos central

3. Principii generale ale dezvoltarii cognitive

Indiferent de teoria pe care o abordam, ne intrebam care sunt principiile fundamentale care stau la baza studiului dezvoltarii cognitive si creeaza punti de legatura intre toate teoriile.

In primul rand, de-a lungul vietii, oamenii dobandesc un control mai sofisticat asupra propriei lor gandiri si asupra invatarii. Pe masura ce oamenii imbatranesc, ei devin capabili sa produca interactiuni mai complexe intre gandire si comportament.

In al doilea rand, oamenii se angajeaza intr-o procesare mai completa o data cu avansarea in varsta. Copiii mari encodeaza mai multa informatie decat cei mai mici si de aceea, in cazul primilor, creste probabilitatea de a rezolva probleme corect. Chiar si in timpul perioadei adulte, oamenii continua sa acumuleze cunostinte.

In al treilea rand, oamenii devin din ce in ce mai capabili sa inteleaga relatii complexe de-a lungul dezvoltarii.

In cel din urma, oamenii isi dezvolta flexibilitatea in utilizarea strategiilor sau a altor informatii in timp. Pe masura ce oamenii avanseaza in varsta, devin mai putin deprinsi in a folosi informatia intr-un singur context, invatand cum sa o aplice intr-o varietate de contexte.

4. Maturizarea proceselor gandirii. Teoria lui J. Piaget asupra dezvoltarii cognitive

Una dintre cele mai originale si comprehensive teorii asupra dezvoltarii cognitive ii apartine psihologului elvetian Jean Piaget (1896-1980). Desigur ca de-a lungul timpului unele dintre ideile sale au fost supuse criticii specialistilor si au fost infirmate. Cu toate acestea, teoria sa continua sa influenteze psihologia si astazi.

Piaget a revolutionat studiul asupra formarii conceptelor la varsta copilariei si a inteligentei, el a realizat observatii repetate asupra copiilor (inclusiv asupra celor trei copii ai sai) si a determinat raspunsurile corecte si pe cele gresite pe care acestia le dadeau la itemii unor teste si le-a identificat erorile aparute in rationamentele pe care le faceau.

Piaget a ajuns la concluzia ca sistemele logice coerente stau la baza gandirii copiilor. Aceste sisteme difera ca tipuri de sistemele logice ale adultilor.

Principiile generale ale dezvoltarii si stadiile dezvoltarii cognitive elaborate de Piaget.

Teoria lui Piaget mai este cunoscuta si sub denumirea de teoria cognitiv-constructivista. Conceptele de baza pe care le foloseste in teoria sa sunt preluate din biologie si logica. El postuleaza un efect de continuitate intre procesele biologice de adaptare a organismului la mediul in care traieste si procesele psihologice unde factorii exteriori si interiori ai dezvoltarii sunt indisociabili si cunoasterea rezulta dintro interactiune intre subiect si obiect.

Astfel, functionarea inteligentei va fi descrisa prin termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare) si structurile care sunt generate de functionarea sa sunt descrise in termini logici (structuri logico-matematice, structuri de grup).

Adaptarea individului la mediu se face gratie celor doua mecanisme principale care constau in schimburile continue ce se stabilesc intre individ si mediul sau: asimilarea si acomodarea.

Mecanismul intern pe care se bazeaza dezvoltarea de la un stadium la altul este cel al asimilarii si acomodarii, care caracterizeaza omul din primele zile de viata. Pe plan biologic, asa cum omul asimileaza substante si le transforma tot asa pe plan psihologic obiectele sufera transformari cand sunt asimilate. Fenomenul invers al asimilarii se numeste acomodare.

Pe plan psihologic, acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau actiunilor individului.

Echilibrul ("equilibrium") intre asimilare si acomodare duce la adaptare. Forma cea mai inalta de adaptare mentala dupa Piaget este inteligenta.

Asimilarea si adaptarea intervin in toate actele de inteligenta, iar adaptarea intelectuala comporta un element de asimilare, adica de structurare prin incorporare si, de asemenea, inteligenta este acomodare la mediu si la variatiile sale.

Piaget prezinta dezvoltarea din perspectiva stadialitatii genetice.

- Stadiile dezvoltarii conform teoriei lui Piaget sunt:

1. Stadiul senzorio-motor: de la nastere la 2 ani;

2. Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani;

3. Stadiul operatiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani;

4. Stadiul operatiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani

Senzorio-motor: copilul dispune doar de perceptii si motricitate; actiuni pentru mentinerea si repetarea senzatiilor interesante (reusita majora: permanenta obiectului)

Preoperator: copilul experimenteaza intentionat obiectele fizice; devin mai complexe planificarea si reprezentarile interne ale obiectelor fizice; decentrarea este inca problematica pentru a lua in considerare mai mult de o caracteristica o data (reusita majora: limbajul si dezvoltarea conceptuala)

Operatii concrete: manipulari mentale mai sofisticate ale reprezentarilor mentale ale obiectelor concrete; se poate decentra pentru a lua in considerare mai mult de o caracteristica o data (reusita majora: conservarea cantitatii)

Operatii formale: gandirea abstracta si gandirea logica.

In teoria lui Piaget dezvoltarea cognitiva se realizeaza cu precadere

dinspre interior spre exterior prin maturizare. Mediile pot cultiva

sau impiedica dezvoltarea, dar Piaget subliniaza aspectul biologic si

prin urmare de maturizare al dezvoltarii.