Microgrupurile sociale

Introducere

Aceasta prima prelegere asigura o introducere generala in problematica microgrupurilor sociale, inssitand asupra structurii si proceselor psihosociale de grup, fenomenelor psihosociale de grup, dinamicii grupurilor ca instrument de actiune psihosociala.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii microgrupurilor si a specificului abordarii psihosociologice a acestora;

sa dobandeasca abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte si rationamente ce tin de psihologia sociala pentru tematica specificata ;

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei sociale

Continut si tematizare

1.Problematica grupurilor sociale

Identificarea si cercetarea componentelor societatii umane si a relatiilor dintre acestea constituie o preocupare majora atat pentru sociologie cat si pentru psihologia sociala, politologie sau antropologie. Folosind un sistem conceptual larg acceptat,

societatea globala este compusa dintr-un ansamblu de formatiuni sociale,

intelese ca retele de indivizi care au in comun modele culturale sau subculturale, pe baza carora se dezvolta procese de relativa uniformizare, distribuire de statute, roluri si functii, precum si de orientare selectiva in raport cu probleme generale ale societatii (25; 88; 164 s.a.).

Principalele tipuri de formatiuni sociale sunt: grupurile, colectivitatile si organizatiile.

q           Grupurile sunt formatiuni sociale in care indivizii interactioneaza direct pe baza unor reguli acceptate si se recunosc ca membri ai unei entitati distincte, intr-un anumit moment si loc.

q           Colectivitatile au la baza aceeasi recunoastere a unor norme si principii comune, dar nu presupun interactiuni directe intre membri (este cazul etniilor, sau credinciosilor unui anumit rit, de exemplu):

q           Organizatiile sunt formatiuni deliberat constituite in vederea atingerii unui anumit scop, prin folosirea explicita a unor strategii de decizie si control.

In calitatea lor de cadre naturale ale formarii si manifestarii fiintei umane, grupurile constituie verigile esentiale ale sistemului social global, realizand legatura necesara individual si social, adica dintre planul existentei psihoindividuale si cel al existentei macrosociale.

Definitie, caracterizare generala, modele

Psihosociologia grupurilor sociale reprezinta una dintre principalele teme ale psihologiei sociale, cu multiple implicatii teoretice si practice in toate domeniile vietii sociale. Diferentierea calitativa a grupurile deriva din numarul membrilor care le compun, respectiv din tipurile de interactiuni care se dezvolta intre acestia. Din acest punct de vedere, vom face o distinctie conceptuala si metodologica intre grupurile primare (microgrupurile cu un numar relativ mic de membri), grupurile secundare (formate din mai multe grupuri primare) si grupurile tertiare (mutimile). La fiecare dintre aceste niveluri de structurare, grupurile manifesta o fenomenologie psihosociala specifica, ceea ce impune tratarea lor ca forme distincte ale realitatii sociale, aflate insa intr-o stransa interdependenta In cadrul acestui capitol vom analiza problematica microgrupurilor sociale, primul nivel integrativ in care se manifesta interactiunea dinamica dintre fenomenologie psihoindividuala si cea psihosociala.

Microgrupurile sunt sisteme dinamice care asigura un prim nivel de integrare in cadrul sistemului social general, in care institutiile si organizatiile vor constitui nivele superioare de structurare a vietii psihosociale. In general, se accepta ca microgrupurile sociale (grupuri primare sau grupuri restranse - in terminologia altor autori) prezinta urmatoarele caracteristici esentiale:

Un numar redus de membri, care face posibila o perceptie interpersonala directa si reciproca, baza pentru dezvoltarea unui sistem complex de interactiuni afective, informationale, de influenta sau actionale. Limita superioara este apreciata la cca. 20-30 membri, dincolo de care interactiunile directe de tipul 'fata in fata' nu mai sunt posibile.

Relatii afective intime Si nemijlocite, manifestate sub forma de simpatie, antipatie sau indiferenta sociometrica; acest tip de interactiuni constituie fundalul pe care se desfasoara procesele si fenomenele psihosociale de grup.

O stransa interdependenta a membrilor, nascuta in contextul actiunilor comune si avand ca baza sentimentul solidaritatii si coeziunii de grup.

. Diferentierea rolurilor intre membri grupului; din acest punct de vedere, grupul apare ca un sistem de distribuire a rolurilor, astfel incat functiile sale constitutive sa poata fi indeplinite in conditii optime.

Existenta unor scopuri si valori comune, premise ale dezvoltarii sistemului relational dintre membri grupului. (7; 48; 88; 95; 130; 148; 168; 190).

Desi aceste caracteristici au un mare grad de relevanta pentru natura intima a microgrupurilor, consideram ca in aceasta forma ele nu pot constitui baza unei definitii operationale. Motivele sunt multiple. Astfel, dupa cum remarcau D. Anzieu si J.Y. Martin , nu toate aceste caracteristici sunt in mod necesar prezente in cadrul aceluiasi grup, avand in vedere marea diversitate tipologica a acestora, cat si fazele calitativ distincte pe care le parcurg grupurile in procesul constituirii lor. Pe de alta parte, unele dintre aceste caracteristici nu au un caracter explicit, necesitand la randul lor demersuri complexe de operationalizare. In consecinta, pe baza unor analize critice a diferitelor conceptii privind specificul psihosocial al acestor sisteme sociale (48), propunem o alta modalitate operationala de definire a microgrupurilor, pornind de la rolul structurant pe care sarcina o are in constituirea lor ca sisteme dinamice si de la functia psihologica a constiintei apartenentei la grup ; corelativ cu transformarea sentimentului de "eu" in sentimentul de "noi".

Microgrupurile reprezinta sisteme interactionale dinamice, formate dintr-un numar relativ mic de membri (2-30), care poseda urmatoarele caracteristici: (a) participa nemijlocit si constant la realizarea unei sarcini comune, impusa sau adoptata prin consens; (b) interactioneaza direct pe tot parcursul realizarii sarcinii, pe baza unor valori, modele si norme comportamentale, actionale si atitudinale impuse sau/si adoptate de grup; (c) au constiinta apartenentei la grup si se recunosc reciproc ca membri ai acestuia (au interiorizata o aceeasi identitate sociala, permanenta sau temporara, formala sau informala); (d) dezvolta relatii stabile si nonintamplatoare intre membri sai, conditionate nemijlocit de tipul de activitate pe care o desfasoara in comun, respectiv de tipul de sarcina asumata.

Din punct de vedere fenomenologic, microgrupurile reprezinta o dimensiune distincta a realitatii sociale, cu proprietati, functii si legi specifice. Grupul nu este o simpla structura cumulativa, ci una integrativa, in care calitatile ansamblului sunt cu totul noi si diferite fata de simpla insumare a calitatilor partilor componente. Constituirea grupului ca sistem interactional determina o diferentiere fata de mediu, prin "trasarea" unor granite simbolice intre care se vor elabora norme, reprezentari, atitudini, ideologii si simboluri comune, paralel cu formarea unor tendinte de autocreditare pozitiva a propriului grup in defavoarea altora cu care vine in contact.

Pentru explicarea acestei proprietati fundamentale a microgrupurilor s-a recurs la numeroase modele teoretice prin care s-a incercat sistematizarea datelor experimentale si a principiilor teoretice generale care stau la baza dinamicii de grup ( 145; 150; 48)

q       Modelul cvasimecanic interpreteaza grupul ca pe o masina generatoare de interactiuni, clasificate in raport cu functiile pe care le indeplinesc. Interactiunile in grup sunt considerate a urma legi stabile si universale, o anumita actiune producand totdeauna acelasi efect, ceea ce face posibila predictia comportamentului de grup in situatii tipice, indiferent de unele determinari sociale, de personalitatea membrilor si de tipul particular de problema cu care se confrunta. Se considera ca actiunile care indeplinesc aceeasi functie pot fi substituite fara ca sistemul sa fie afectat fundamental. Calitatea principala a acestei conceptii rezida in faptul ca releva caracterul legic si regularitatile proceselor interactionale din cadrul grupurilor sociale, omitand insa factori si conditionari importante ce tin de subiectivitatea membrilor grupului si de mediul sociocultural intern si extern in care acestia interactioneaza. Datorita acestui fapt, modelul este mai putin apt sa explice dinamica interna si evolutia grupului in conditii de variabilitate a mediului.

q       Modelul organic concepe grupul ca pe un organism biologic care parcurge in evolutia sa o serie de faze specifice: formare, crestere, maturizare, dezintegrare. Aceste faze marcheaza diferente calitative la nivelul proceselor si fenomenelor subiacente, precum si la acela al mecanismelor de adaptare la mediul extern. Dubla orientare a grupului, spre interior si exterior, implica si existenta a doua categorii de scopuri, legate de autorealizare si autoconservare. Modelul, mai complex decat cel cvasimecanic, permite intelegerea factorilor care determina schimbarea si dezvoltarea grupului inteles ca sistem natural.

q       Modelul conflictual prezinta grupul ca un sistem in care coordonarea partilor implica o limitare reciproca a gradelor de libertate, fapt care determina aparitia sistematica si necesara a unor conflicte interpozitionale. Experienta esentiala a grupului este conflictul, iar raspunsul la conflict determina o noua stare a sistemului. In aceasta conceptie, grupurile se raporteaza conflictual la ele insele si la mediul exterior, rezolvarea dizarmoniilor interne constituind premisele esentiale ale dezvoltarii. In aceste conditii, supravietuirea grupului este conditionata de echilibrul realizat intre membrii grupului aflati pe diferite paliere ale structurii puterii si ale celei socioafective. Schimbarea nu este inteleasa ca un proces natural (ca in cazul conceptiei organice), ci ca un rezultat al acordului asupra intereselor si dorintelor aflate in joc, acord obtinut in urma unei confruntari active intre membrii grupului. Generalizand fenomenul conflictual, acest model omite posibilitatea realizarii schimbarii prin consens, precum si prevalenta unor factori de coeziune grupala asupra celor divergenti.

q       Modelul "de echilibru" interpreteaza grupul ca un sistem aflat in echilibru: orice factor perturbator, intern sau extern, va fi contracarat de forte opuse care vor asigura astfel mentinerea starii anterioare perturbarii. Pe aceasta baza teoretica pot fi interpretate o serie de procese si fenomene psihosociale care apar in cadrul microgrupurilor: echilibrul cognitiv, tendinta spre echivalenta a schimburilor interpersonale, disonanta cognitiva, raportul dintre tendintele centripete si cele centrifuge etc. Desi modelul permite explicarea coerenta a unei serii de fenomene complexe, aplicarea sa se dovedeste utila numai pentru anumite subsisteme functionale ale grupului si numai pe perioade limitate. Dinamica si devenirea grupului presupune existenta unor contradictii dialectice care constituie un factor motor al fenomenologiei psihosociale de grup, aspect partial ignorat in cadrul acestei conceptii.

q       Modelul psihanalitic pune accentul pe relatiile afective dintre membrii grupului, interpretate insa din perspectiva tezelor si conceptelor centrale ale psihanalizei: identificare, transfer, refulare, sublimare, complexul Oedip s.a. Unii teoreticieni de aceasta inspiratie tind chiar sa reduca mecanismele psihosociale ale grupului la modelele freudiene ale familiei, in care rolul determinant il au relatiile parinti-copii, pe de o poate, si relatiile dintre frati, pe de alta poate. Desi contributia psihanalizei este incontestabila in ceea ce priveste descifrarea mecanismelor inconstiente prin intermediul carora se structureaza relatiile afective in cadrul grupului (mai ales pe directia relatiei lider-membrii), nu se poate ignora faptul ca structurarea grupului ca sistem dinamic are si alte determinatii, de ordin functional si cultural (v. 84).

q       Modelul interactionist, fundamentat in principal pe cercetarile lui R.F. Bales, se orienteaza spre aspectele descriptive si empirice ale proceselor care au loc in cadrul grupurilor artificiale. Aspectele teoretice sunt desprinse ulterior, prin intermediul unor tatonari progresive - fapt ce aminteste de principiul construirii progresive a spatiului operational, asa cum este formulat acesta in cadrul cercetarii operationale (45). In esenta, se procedeaza la o inregistrare sistematica a tuturor tipurilor de interactiuni care au loc intre membrii unui grup, pe fondul desfasurarii unei activitati determinate: rezolvarea unei probleme, gasirea unor solutii practice pentru o situatie concreta, dezbaterea unei teme etc. In a doua faza, se procedeaza la o analiza de continut prin care se evidentiaza natura interactiunilor care au loc intre membrii grupului. Perspectiva preponderent empirista si artificiala impusa de acest model simplifica intr-o masura mult prea mare complexa problematica afectiva si motivationala subiacenta functionarii microgrupurilor, ceea ce impune o coroborare cu alte tipuri de modele teoretice.

q       Modelul structural functional concepe microgrupul ca un sistem cu granite bine definite, care urmareste in permanenta atingerea unui scop, si a carei supravietuire are un caracter problematic. De aceea, in fiecare moment grupul trebuie sa-si mobilizeze resursele si sa actioneze prompt in raport cu cerintele de schimbare. Membrii indeplinesc functii diferentiate, legate de asigurarea supravietuirii grupului si realizarea sarcinii, fapt care explica fenomenul distribuirii statutelor si rolurilor in cadrul sistemului. Diferitele tipuri de functii ale membrilor si subsistemelor se conditioneaza reciproc, dand nastere unui echilibru necesar mentinerii grupului ca sistem si realizarii obiectivelor sale constitutive; cand echilibrul nu se realizeaza, grupurile au dificultati in desfasurarea activitatilor sale si - uneori - nici nu supravietuiesc. Modelul structural-functional aduce o contributie importanta la elaborarea psihosociologiei microgrupurilor, subliniind rolul invatarii in structurarea si evolutia sistemului, si evidentiind legatura care exista intre motivatia individuala si mentinerea grupului ca sistem; in acest context, dezintegrarea grupului apare ca un fenomen obiectiv, consecinta fireasca a neindeplinirii cerintelor de echilibru intern. Insa, accentuand foarte mult aspectele legate de supravietuire si omitand conditiile dezvoltarii, modelul prezinta o anumita tenta conservatoare in interpretarile teoretice pe care le propune.

q       Modelul cresterii cibernetice concepe grupurile ca sisteme de prelucrare a informatiei, cu posibilitati potentiale de autoreglare si autodezvoltare. Ca si in cazul modelului structural-functional cu care are multe elemente comune, modelul cibernetic presupune existenta unor agenti care, observand si evaluand situatia, actioneaza consecvent asupra realitatii fizice si sociale in care grupul se manifesta, realizand stari dinamice de echilibru in plan intern si extern. Urmarind nu numai supravietuirea, sistemul vizeaza si strategii implicite de dezvoltare, pe baza a trei categorii de feed-back-uri: a) feed-back-ul urmaririi si realizarii scopurilor, care presupune reorientarea si restructurarea activitatii membrilor in raport cu gradul de congruenta dintre scopurile propuse si rezultatele obtinute la un moment dat; b) feed-back-ul organizarii si restructurarii interne in raport cu gradul de compatibilitate dintre normele si valorile de grup si cele ale spatiului sociocultural in care grupul fiinteaza; c) feed-back-ul constituit din constiinta de sine a grupului ca sistem, la acest nivel membrii actionand ca agenti ai constiintei de grup. In urma actiunii convergente a acestor conexiuni inverse, membrii grupului isi formeaza un sistem de reprezentari si simboluri prin care se raporteaza la relatiile interpersonale din cadrul sistemului, procesele psihosociale dezvoltate in acest context interactional generand reglari. si restructurari continue in planul vietii de grup, astfel incat sa se realizeze mentinerea grupului ca intreg, realizarea sarcinilor constitutive si asigurarea echilibrului dinamic cu mediul extern. Desi modelul cresterii cibernetice este deosebit de complex, la o analiza mai atenta se poate evidentia una dintre carentele sale: accentuand functiile legate de autoreglare, invatare si dezvoltare, se ignora partial dimensiunea psihologica a constituirii raporturilor intra si intergrupale, in favoarea aspectelor formale, de natura organizationala si institutionala.

Ca o sinteza a celor prezentate mai sus, vom interpreta microgrupurile ca sisteme interactionale dinamice, bazate pe autoreglare, dezvoltare si adaptare la mediu.

De aici rezulta cateva caracteristici esentiale care pot configura mai exact cadrul conceptual prin care circumscriem aceasta zona a realitatii sociale. Astfel:

a)             intre elementele sistemului (membri grupului) se dezvolta relatii directe, nonintamplatoare si relativ stabile, acestea constituind structurile psihosociale de grup (structuri, socioafective, de comunicatie, de influenta, motivationale, normativ-axiologice si de realizare a sarcinii);

b)             in urma dezvoltarii structurilor sale, ansamblul (microgrupul) capata calitati si functii noi, ireductibile la simpla insumare a calitatilor partilor componente;

c)             grupurile sunt sisteme vectorizate teleologic, scopurile comune ale membrilor avand un rol structurant pentru intreaga viata si activitate de grup;

d)             datorita complexitatii structurilor sale, grupurile dezvolta mecanisme psihosociale de autoreglare interna si externa, mecanisme care asigura coeziunea, stabilitatea si eficienta activitatilor comune, pe fondul unui continuu proces de invatare si dezvoltare;

e)             microgrupurile reprezinta subsisteme in cadrul sistemului social global, ceea ce conditioneaza dezvoltarea unor relatii de coordonare si subordonare structurala si functionala cu alte subsisteme sociale (persoane, grupuri, organizatii, institutii);

f)              in aceeasi calitate de subsisteme, grupurile mentin relatii complexe cu mediul extern, relatii de natura substantiala, energetica, informationala si psihosociala;

g)             datorita caracterului lor dinamic, grupurile parcurg etape si procese evolutive de formare, dezvoltare, manifestare activa si destructurare, profilurile acestor etape constituind istoria grupului;

h)             procesele psihosociale specifice microgrupurilor implica o interactiune complexa a unor factori de natura axiologica, cognitiva, afectiva si motivationala, pe fondul creat de influentele socioculturale ale mediului extern;

i)               in cadrul grupurilor actioneaza legi probabiliste, cu diferite grade de generalitate (valabile pentru toate tipurile de grupuri sau numai pentru anumite categorii , precum si legi specifice subsistemelor componente).

Modelul cibernetic este apt pentru dezvoltari ulterioare, avand o deosebita valoare metodologica si operationala, si permitand analize pertinente pentru oricare dintre cazurile particulare intalnite in practica. Pornind de la relatia generala Yj = f (Xi . Zk ), se pot determina conditiile fizice si psihosociale necesare pentru atingerea anumitor obiective sau, intr-o situatie data, se pot anticipa comportamentele si performanta grupului. Pentru o astfel de analiza se incepe prin identificarea parametrilor marimilor de intrare: compozitia umana a grupului, cadrul formal in care acesta fiinteaza, resursele materiale, energetice si informationale de care dispune, conditiile fizice in care isi desfasoara activitatea, influentele externe pe care le suporta etc. Corelativ, se evidentiaza exigentele proiectate ale marimilor de iesire: parametru de performanta (cantitatea si calitatea produselor activitatii, productivitatea s.a.), influentele conexe pe care grupul le exercita asupra mediului sau, relatiile cu alte elemente ale sistemului social etc. In acest context, se determina parametru starilor interne care pot asigura realizarea obiectivelor: tipul leadership-ului, distribuirea rolurilor intre membrii grupului, modalitatile de realizare a autoreglajelor interne etc.

Caracteristicile generale ale grupurilor. Una dintre dimensiunile fundamentale ale existentei sociale este data de sistemul complex de interactiuni dintre diferitele categorii de grupuri uman, de o mare varietate tipologica. Exista o gama larga de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate:

q       Tipul grupului: rezulta in urma aplicarii unui set de criterii de clasificare tinand de modul de formare, numarul de membri, relatiile dintre acestia, natura activitatii desfasurate s.a.

q       Marimea: este data de numarul de membri care compun grupul, acest parametru influentand sensibil alti indicatori tinand de performanta, creativitate, intimitatea relatiilor interpersonale etc.

q       Compozitia: reflecta caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului, sub aspectul varstei, sexului, etniei, nivelului de instructie, starii civile, statutului profesional s.a.

q       Structura: consta din modul de configurare a relatiilor interpersonale dintre membrii (relatii socioafective, de comunicare, influenta, coordonare, control etc.), respectiv din distributia rolurilor si functiilor in cadrul grupului.

q       Sarcina grupului: consta din obiectivul care trebuie realizat in urma activitatii comune a membrilor, obiectiv care are atat o componenta obiectiva, cat si una subiectiva (48, 68); acest parametru are o deosebita functie structuranta asupra intregii vieti de grup.

q       Coeziunea: este data de ansamblul fortelor care mentin unitatea grupului si circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultanta a relatiilor intra si extragrupale, caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul in care se desfasoara activitatea de grup s.a.

q       Nivelul de integrare: este expresia gradului de maturizare a relatiilor psihosociale din cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor si valorilor comune care structureaza viata de grup, a masurii identificarii membrilor cu grupul din care fac poate si a participarii la diferite aspecte ale vietii colective; indirect, nivelul de integrare exprima si gradul de elaborare a constiintei colective, element de fond al coeziunii grupale.

q       Vechimea grupului: este data de timpul scurs din momentul constituirii sale; prin corelare cu nivelul de integrare si performanta rezulta un parametru derivat, care exprima viteza de maturizare si structurare a grupului.

q       Eficienta: exprima sintetic parametru calitativi si cantitativi de realizare a sarcinii, dar si pe cei care se refera la mentinerea grupului si satisfacerea trebuintelor membrilor sai.

q       Dupa cum arata numeroase cercetari experimentale, fiecare dintre aceste caracteristici este conditionata atat de ansamblul proceselor si fenomenelor psihosociale de grup, cat si de celelalte caracteristici mentionate mai sus. Deci, trebuie sa avem in vedere ca la nivelul grupului actioneaza un sistem de determinari structurale, in care fiecare factor poate fi -succesiv sau simultan - cauza, conditie sau efect.

Dinamica si functiile psihosociale ale microgrupurilor

In cadrul celei mai reprezentative teorii structural-functionale asupra grupurilor sociale, Parsons, Bales si Shils evidentiaza doua dintre principalele dimensiuni ale oricarei structuri sociale: a) dinamica si b) functiile sale in cadrul sistemului supraordonat. In sensul cel mai general, termenul de dinamica semnifica ansamblul forjelor care actioneaza in cadrul grupurilor ca rezultat al interactiunii si desfasurarii in timp a diferitelor tipuri de procese psihosociale: socioafective, motivationale, cognitiv-evaluative, de comunicatie, influenta si realizare a sarcinii.

Intr-o acceptie particulara, avandu-si originea in lucrarile lui K. Lewin, termenul desemneaza ansamblul metodelor psihosociale prin intermediul carora grupul poate fi folosit ca instrument de interventie formativa asupra persoanelor si organizatiilor sociale (88; 95; 130; 160; 164). Desi aparent distincte, intre cele doua acceptii exista o stransa legatura: cunoasterea mecanismelor si proceselor psihosociale specifice microgrupurilor permite utilizarea acestora pentru a exercita influente controlate asupra unor persoane, grupuri sau organizatii (in scop terapeutic sau pentru optimizarea unor aspecte ale activitatii din cadrul respectivelor formatiuni, de exemplu).

In stransa corelatie cu problemele de dinamica se formuleaza si cele vizand rolul indeplinit de microgrupuri in plan intern si extern. Astfel, in cadrul sistemului social global, grupurile indeplinesc multiple si complexe functii, derivate din tripla lor calitate de mediu natural si imediat al existentei individuale, veriga de legatura dintre individual si social, element bazal al diferitelor tipuri de structuri si formatiuni sociale. In consecinta, functiile microgrupurilor se vor manifesta pe urmatoarele directii principale:

(a) realizarea sarcinii in conditii de eficienta care sa corespunda unor criterii de optimalitate grupala si sociala, sarcina avand si rolul de principal factor constitutiv pentru grup.

(b) satisfacerea trebuintelor psihologice ale membrilor grupului, precum si rezolvarea unor probleme psihologice cu care acestia se confrunta in plan intrasau extra-grupal;

(c) asigurarea si mentinerea coeziunii, coerentei si limitelor grupului ca sistem, pe fondul realizarii sarcinii sale constitutive, acestea fiind totodata si conditiile esentiale ale existentei sale;

(d) reglementarea raporturilor dintre grup si alte grupuri, organizatii si institutii sociale, precum si dintre acestea si persoanele aflate sub incidenta lor formala sau informala.

Indiferent de natura sa, grupul ca sistem psihosocial isi fundamenteaza existenta pe capacitatea de a satisface in mod diferentiat trebuintele psihologice ale membrilor sai. Nevoile fundamentale de integrare, afirmare sau recunoastere sociala, trebuintele de afectiune, comunicare sau protectie, cele de ascendenta sau dependenta - toate aceste configuratii motivationale specifice fiecarei persoane pot fi satisfacute in mod diferentiat, intr-o masura care depinde de calitatile structurale si functionale ale grupului ca sistem. Dupa cum remarca J.P. Sartre, grupul nu este o totalitate amorfa, ci o "celula-mama", capabila sa asigure individului protectie psihica, caldura afectiva si un mediu in care se poate descoperi, forma, manifesta si dezvolta. In consecinta, dinamica grupului va fi strans legata de dinamica vectorilor motivationali individuali si a acelora care rezulta intr-un context relational, interpersonal, intragrupal sau intergrupal, precum si de capacitatea sistemului de a satisface nevoile si aspiratiile membrilor sai, in conditiile oferite de cadrul normativ si axiologic al spatiului sociocultural respectiv.

Grupul constituie un mediu interactiv in care are loc nu numai armonizarea trebuintelor interindividuale ale membrilor cu imperativele mediului social, ci si crearea unor noi nevoi, reprezentari si atitudini, care pot viza pe ceilalti membri, grupul ca imagine miniaturala a societatii sau diferite segmente ale societatii globale. Acest fenomen de "remodelare psihologica in context grupal" se realizeaza prin ajustari, adaptari sau restructurari in plan cognitiv, afectiv, motivational, atitudinal, relational si comportamental, pe fondul creat de capacitatea de influenta a grupului de apartenenta, dar si a celor de presiune, aspiratie sau comparatie.

Pentru a reusi satisfacerea trebuintelor membrilor sai, grupul trebuie sa indeplineasca doua conditii esentiale, care sunt totodata si conditiile fiintarii sale: realizarea sarcinii si mentinerea coeziunii si limitelor prin care se identifica. Dupa cum s-a aratat, sarcina reprezinta un factor constitutiv al grupului, indiferent daca acesta este fixata din afara, ca in cazul unui grup formal, sau este adoptata prin consens, ca in cazul grupurilor informale. In toate aceste situatii, sarcina ofera ratiunea de a fi a unui grup, chiar daca uneori este un pretext, implicit pentru realizarea functiei legata de nevoile membrilor sai, care nu pot fi satisfacute decat intr-un context interactional de grup. Dupa cum se va arata mai departe, sarcina indeplineste o tripla functie: 1) polarizeaza si orienteaza eforturile si actiunilor membrilor grupului; 2) structureaza relatiile intra si intergrupale; 3) racordeaza viata si activitatea grupului la coordonatele sistemului social global, respectiv la valorile, normele si obiectivele generale ale sistemului sociocultural caruia grupul ii apartine. In consecinta, natura sarcinii va afecta profund atat desfasurarea raporturilor interpersonale, mai ales in ceea ce priveste leadership-ul, cat si structurarea grupului ca sistem orientat spre o anumita finalitate.

Corelativ cu natura sarcinii, performanta va influenta direct procesele psihosociale de grup, fiind un indicator sintetic al functionalitatii intregului sistem. Indeplinirea functiei constitutive (realizarea sarcinii la un nivel inalt de performanta) este strans conditionata de mentinerea unei coezivitati care sa permita coordonarea si concentrarea eforturilor comune, pe fondul actiunii unor eventuali factori disfunctionali. Grupul realizeaza constant o presiune spre conformism, faciliteaza actiunea unor factori centripeti in defavoarea celor centrifugi si incearca sa-si mareasca atractivitatea pentru membri sai, astfel incat sa-si mentina limitele, unitatea si functionalitatea.

Paralel cu realizarea acestor functii de baza, grupul are capacitatea de a mijloci si reglementa raporturile membrilor sai cu alte grupuri, organizatii si institutii, jucand atat rolul unui "releu", cat si pe acela al unui "tampon social".

Clasificarea microgrupurilor

Marea diversitate tipologica a microgrupurilor face dificila identificarea unor criterii unitare de clasificare, cu efecte negative si asupra metodologiei de cercetare, in masura in care natura grupului impune si o adecvare a metodelor de abordare experimentala (48; 95; 130; 168; 190).

Sistematizand diferitele modalitati de clasificare intalnite in literatura de specialitate, vom adopta in cadrul lucrarii noastre urmatoarea tipologie:

. In functie de caracterul relatiilor dintre membri, se disting grupurile primare (sau de contact "fata in fata") si grupurile secundare (in care predomina relatiile indirecte, prin "releu"). Colectivul de lucratori din cadrul unui atelier formeaza un grup primar, in timp ce colectivul unei intregi sectii (formata din mai multe ateliere) formeaza un grup secundar. Din perspectiva operationala, membri prin intermediul carora se realizeaza legatura dintre subgrupurile unui grup secundar se numesc puncte de articulatie, fiecare punct avand un anumit grad de conexitate, dat de numarul relatiilor in care sunt implicate respectivele persoane.

Dupa modul cum se formeaza, grupurile pot fi naturale sau artificiale. Cele naturale iau nastere spontan, datorita existentei unor conditii obiective care determina dezvoltarea unor relatii stabile intre viitorii membri. Cooley distinge patru tipuri de grupuri primare naturale cu caracter universal in istoria umanitatii : familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinatate (din micile comunitati rurale, de pilda) si comunitatea de batrani (formata din persoane care se cunosc de foarte multi ani si locuiesc in aceeasi zona). Grupurile artificiale sunt cele care se formeaza in urma unui proiect stiintific, organizatoric sau de utilitate practica. In aceasta categorie intra grupurile de laborator, cele care formeaza o organizatie sau institutie (pe baza unei organigrame), grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei sarcini determinate, grupurile terapeutice s.a.

. In functie de natura activitatii desfasurate (tipul sarcinii) vom deosebi grupuri scolare, de munca, de creatie, militare, sportive, de petrecere a timpului liber, de discutie etc. Natura sarcinii determina diferente esentiale in dinamica grupului, mai ales la nivelul desfasurarii proceselor psihosociale (socioafective, comunicationale si de influenta), a configuratiei factorilor de coeziune si a celor motivationali, si a profilului leadership-ului.

In functie de existenta cadrului institutional-normativ care le reglementeaza existenta, grupurile pot fi formale (institutionale) sau informale (spontane). In cazul grupurilor formale, cadrul institutional este cel care le fixeaza principalele coordonate structurale si functionale, normele interne, tipul sarcinii de indeplinit s.a., existand si mecanisme de control si coordonare extragrupale, incluse in structura ierarhica a institutiei respective. In cazul grupurilor informale, neexistand un cadru institutional anterior formarii grupului, dinamica proceselor interrelationale va fi determinata preponderent de factori socioafectivi spontani, si de cei care rezulta din chiar procesul constituirii grupului ca sistem. De remarcat faptul ca si in cadrul grupurilor formale se dezvolta in timp structuri informale care se vor afla intr-o relatie dialectic-contradictorie cu structurile formale.

In functie de raporturile existente intre membri si grupuri, acestea pot fi de apartenenta, de referinta sau de presiune. Grupurile de apartenenta sunt cele carora membri le apartin la un moment dat, in mod natural sau prin activitatea pe care o desfasoara in mod curent. Participarea efectiva la viata si activitatea grupului poate sa nu semnifice automat si o participare psihologica, aceasta implicand structurarea unor relatii intime de ordin informal si adoptarea unor reprezentari, valori, idei si atitudini care sunt ale intregului grup. Uneori, dupa cum remarca J. Maisonneuve, apartenenta la un grup poate fi fictiva, cand cineva isi imagineaza ca apartine unui grup, fara ca acest lucru sa corespunda realitatii obiective. Alteori apartenenta este pur formala, fara o adeziune subiectiva care sa dea consistenta psihologica participarii la activitatea grupului respectiv. Grupul de referinta (concept introdus de Hyman) este acela de la care se imprumuta valorile, normele si atitudinile considerate de referinta, prin prestigiul de care se bucura. Grupurile de presiune sunt cele care au capacitatea de a exercita o influenta semnificativa asupra unor persoane, grupuri sau institutii, datorita pozitiei, prestigiului sau puterii pe care o detin, in virtutea resurselor de care dispun (de natura informationala sau organizationala; economica, politica, profesionala, ideologica sau religioasa).

Utilizand un sistem combinat de criterii, D. Anzieu si J.Y. Martin propun un mod propriu de clasificare a grupurilor umane, diferentierea facandu-se dupa numarul de membri, tipul de relatii dintre acestia, stabilitatea relatiilor interpersonale, durata de existenta a grupului, obiectivele explicite sau implicite. Rezulta astfel urmatorul sistem de clasificarea

Multimea: numar mare de participanti cu legaturi interindividuale foarte slabe, instabila si predispusa la contagiune afectiva, cu o durata redusa de existenta, dominata de irumperi de credinte si pulsiuni latente, pe fondul unor manifestari paroxistice care pot oscila intre apatie si violenta, fara o constiinta clara a scopurilor.

Banda: numar mic de membri, avand un grad redus de structurare si o durata relativ redusa de existenta; sustinerea reciproca a membrilor in atingerea unor scopuri conjuncturale, cu mijloace para sau antisociale.

Gruparea: un numar mijlociu sau mare de membri, cu un grad mediu de structurare, pe fondul unor relatii umane superficiale; reprezinta un suport pentru ideile, atitudinile sau convingerile individuale, insa pe fondul unei rezistente pasive sau a unor actiuni limitate.

Grupul primar: numar redus de membri, cu un inalt grad de structurare, relatii interpersonale intime si o constiinta clara a scopurilor; cu o durata de existenta care poate fi foarte mare si o influenta importanta asupra membrilor sai, pe fondul unor actiuni comune sistematice.

Grupul secundar: un numar mijlociu sau mare de membri, cu un foarte inalt grad de structurare, o durata medie sau foarte mare de existenta, pe fondul unor activitati in care prevaleaza organizarea; relatiile dintre membri au un caracter predominant functional, cu o relativ clara constiinta a scopurilor si mijloacelor de realizare a acestora.

Identificarea corecta a tipului de grup are o importanta operationala deosebita, datorita faptului ca multe particularitati structurale, functionale si de dinamica depind direct de acest parametru.

2.Structuri si procese psihosociale de grup

Microgrupurile sociale se constituie ca sisteme dinamice cu autoreglare in urma dezvoltarii unui ansamblu de relatii determinate intre membri, pe fondul desfasurarii unor activitati comune. Desfasurarea in timp a acestor relatii definesc procesele psihosociale de grup (aspectul diacronic al raporturilor interpersonale), iar modul de configurare a relatiilor la un moment dat definesc structurile psihosociale (aspectul sincronic al raporturilor interpersonale). Cele doua aspecte au caracter dialectic si complementar, procesele conducand la configurarea structurilor, iar acestea - la randul lor - constituie baza desfasurarii proceselor psihosociale de grup. Modul cum se manifesta in plan observational interactiunile dintre procese si Structuri reprezinta fenomenologia psihosociala de grup, cea de a treia dimensiune esentiala a dinamicii grupurilor sociale.

Cercetarile teoretice si experimentale evidentiaza existenta a patru categorii principale de structura (respectiv procese) psihosociale de grup: structura socioafectiva (procesele preferentiale), structura comunicatiei (procesele de comunicatie), structura puterii (procesele de influenta) si structura activitatii (procesele de realizare a sarcinii). La acestea adaugam alte doua categorii care, desi aparent secundare, au o importanta majora asupra formarii si evolutiei grupului ca sistem social: structura motivational-atitudinala si structura participativ-axiologica (48, 31). Dintre acestea, structurile comunicatiei, influentei si activitatii pot avea atat un caracter formal, determinate fiind de normele constitutive ale grupurilor institutionale, cat si un caracter informal, generate spontan in contextul interactiunii membrilor, in cadrul oricarei categorii de grupuri. Celelalte categorii de structura (socioafectiva, motivationala si participativ-axiologica) au preponderent un caracter informal, cu manifestari in cadrul oricarui tip de grup, chiar daca anumite aspecte ale structurilor formale le pot influenta modul de configurare si de manifestare.

Structura socioafectiva a grupului

Unul dintre cei mai importanti factori ai dinamicii de grup il reprezinta relatiile socioafective care se dezvolta intre membri, inca din primele momente ale intalnirii lor. Structurile afective ale grupului, sau "matricea sociometrica"- in terminologia lui Moreno, reprezinta elementul de fond in functie de care se vor dezvolta si manifesta toate Celelalte structura. Totodata, raporturile afective constituie un factor dinamogen atat pentru integrarea membrilor in viata de grup, cat si pentru dezvoltarea individuala a acestora. Din acest punct de vedere grupul poate fi considerat nu numai ca un sistem generator de relatii, ci si un cadru care asigura dezvoltarea emotionala, cognitiva si relationala a membrilor sai, ca o conditie a propriei sale maturizari, functionari si supravietuiri sociale. Afectivitatea de grup are semnificatia unui fundal in care se insereaza toate Celelalte forme ale trairilor emotionale.

Microgrupul social ofera conditiile necesare unei structurari complexe a relatiilor afective ale membrilor sai, structurare care se realizeaza in doua planuri principale, fiecare implicand la randul sau doua forme relativ distincte de manifestare:

1) In plan intragrupal, procesele afective imbraca atat forma relatiilor preferentiale interpersonale, cat si pe aceea a trairilor afective fata de grup ca intreg. Intre cele doua forme ale afectivitatii intragrupale exista stranse interconditionari, prima gasindu-si expresia in matricea sociometrica a grupului, iar cea de a doua la nivelul coeziunii, climatului psihosocial si performantei. Aceste categorii de structuri socioafective au constituit obiectul a numeroase cercetari experimentale, reprezentand una dintre temele principale ale psihosociologiei microgrupurilor .

In plan extragrupal, procesele afective se structureaza atat in raport cu alte grupuri cu care se afla in raporturi de conexitate, cat si in raport cu mediul social in care isi desfasoara activitatea, mediu constituit din organizatiile, institutiile si conditiile sociale generale care au incidenta asupra vietii de grup. Probleme legate de aceste categorii de structuri socioafective sunt abordate cel mai adesea in cercetarile privind psihosociologia organizatiilor si psihologia multimilor.

Structura socioafectiva a grupului consta in modul de configurare a relatiilor preferentiale dintre membri la un moment dat, relatii care pot imbraca forma atractiei, respingerii sau indiferentei sociometrice. Aceste relatii au un caracter propensiv, cu o conditionare complexa, neputandu-se identifica decat prin simplificare cu relatiile de simpatie, antipatie sau indiferenta dezvoltate in contextul relatiilor interpersonale extragrupale (v. 157; 110).

Fundamentarea teoretica si experimentala a problematicii relatiilor socioafective este nemijlocit legata de numele lui J.L. Moreno, intemeietorului sociometriei. Nascut la Bucuresti in anul 1892, emigreaza in SUA unde, impreuna cu o serie de colaboratori, dezvolta cercetari sistematice privind relatiile afective in cadrul grupurilor mici. Conform conceptiei sale, "universul social" are trei dimensiuni, aflate intr-o stransa interdependenta: "societatea externa", 'matricea sociometrica" si "realitatea sociala". Societatea externa reprezinta aspectul macroscopic al vietii sociale, format din totalitatea grupurilor umane reale si vizibile, indiferent de marime: familia, grupurile din ateliere, scoala, armata si alte institutii. Matricea sociometrica constituie aspectul microscopic si intim al vietii sociale, rezultat al interactiunilor afective dintre membrii grupurilor, interactiuni evidentiate prin tehnica analizei sociometrice elaborata de Moreno. "Societatea externa" si "matricea sociometrica" se conditioneaza reciproc, unitatea lor dialectica constituind "realitatea sociala", ca forma de compromis dintre primele doua. Matricea sociometrica , sau realitatea "intima a vietii sociale" este considerata drept factorul major al dezvoltarii sociale, la acest nivel manifestandu-se predispozitia nativa si esentiala a fiintei umane, aceea de a dezvolta relatii afective cu cei din jur. Teleelementul este unitatea de baza a matricii sociometrice, fiind format din legatura preferentiala (simpatetica) dintre oameni, dintre ei si rolurile lor si dintre ei si anumite obiecte. Singura conditie a manifestarii teleelementului este 'intalnirea", adica contactul psihologic complex si contradictoriu dintre doua persoane; in acest context, preferinta afectiva se va manifesta 'spontan" si 'creator", capatand forma alegerilor, respingerilor si indiferentelor (v.157; 149).

Tehnica analizei sociometrice a fost perfectionata de numerosi alti cercetatori, introducandu-se elemente din teoria grafurilor, analiza matriceala si calcul probabilistic. Principala carenta a sociometriei clasice, aceea de a evidentia exclusiv aspectele sincronice ale realitatii relatiilor preferentiale, a fost depasita prin elaborarea tehnicilor "panelului sociometric", prin care se pot analiza aspectele diacronice si de prognoza a evolutiei raporturilor socioafective din cadrul microgrupurilor sociale (36; 72).

Factorii care conditioneaza alegerile sociometrice. Incercarea de a identifica factorii care intervin in structurarea relatiilor socioafective in cadrul grupurilor s-a dovedit deosebit de dificila, datorita numeroaselor conditionari existente in acest proces, precum si datorita complexitatii relatiilor dintre diferite categorii de factori implicati: primari sau secundari, de determinare sau conditionare, individuali, de grup sau socioculturali, structurali sau functionali, sincronici sau diacronici etc.

Una dintre cele mai interesante deschideri teoretice in legatura cu aceasta problema este oferita de A. Mihu, care - in stransa legatura cu orientarile axiologic-culturologice ale lui T. Vianu, L. Blaga s.a.- considera alegerea sociometrica ca fiind fundamental conditionata de continutul axiologic al relatiilor interpersonale . Din aceasta perspectiva, orice "intalnire" sociala are un caracter implicit evaluator si valorizator, grila de valori individuale, grupale si culturale fiind cea care conditioneaza aparitia "afinitatilor elective". Observatiile si cercetarile noastre confirma aceasta ipoteza, cu urmatoarea mentiune; grilele si criteriile valorice care intervin cu o anumita pondere in structurarea relatiilor afective sunt la randul lor conditionate de o serie complexa de factori motivationali, cognitivi si conjunctural-existentiali. Grila axiologica care sta la baza alegerilor sociometrice are o "coloratura" foarte personala, sintetizand in fapt o multitudine de factori psihoindividuali, psihosociali si socioculturali.

Unele cercetari evidentiaza o stransa legatura intre alegerile sociometrice si efortul unui anumit membru pentru consolidarea si afirmarea grupului. Aceasta corelatie se explica prin semnificatia pe care grupul ca intreg o are pentru fiecare dintre membri sai, in urma realizarii functiei de satisfacere diferentiata a trebuintelor individuale, a valorizarii membrilor in plan social si crearii unui cadru indispensabil manifestarii personalitatilor. In acest context, orice efort de consolidare a grupului este convergent cu o importanta serie de factori motivationali individuali si colectivi, ceea ce faciliteaza formarea unor relatii preferentiale pozitive fata de cei ce contribuie implicit la satisfacerea respectivilor vectori motivationali.

Dintr-o larga serie de factori care conditioneaza formarea si structurarea relatiilor preferentiale in cadrul grupurilor, urmatorii sunt considerati ca cei mai semnificativi: inteligenta sociala, capacitatea de comunicare interpersonala, farmecul personal, prestigiul intra- si extra-grupal, altruismul si disponibilitatea de intrajutorare, competenta si implicarea in rezolvarea problemelor cu care se confrunta grupul, statutul recunoscut in plan formal si informal.

In functie de natura si compozitia grupului, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si contextul sociocultural general in care functioneaza grupul, configuratia factorilor care mediaza raporturile preferentiale poate prezenta variatii considerabile. Insa, de fiecare data va putea fi identificat un factor care poate fi considerat "strict afectiv', adica tinand de acea zona de mister si inefabil care caracterizeaza formarea afinitatilor elective in conceptia lui Gheote, Maisonneuve sau Pavelcu. De fapt, fiecare dintre factorii generativi mentionati produc anumite "ecouri afective", din a caror integrare rezulta optiunea sociometrica.

Relevarea structurii socioafective a grupurilor. Una dintre principalele contributii practice ale sociometriei consta in elaborarea unei tehnici simple si eficiente de evidentiere si analiza cantitativa a structurilor preferentiale din cadrul grupurilor, indiferent de natura acestora. Prin aplicarea testelor sociometrice, intocmirea sociogramelor si calcularea unei serii de indicatori se poate realiza o veritabila "radiografiere" a relatiilor preferentiale dintre membrii grupului, dublata de relevarea unor aspecte calitative privind raporturile interpersonale intragrupale, precum si a caracteristicilor proceselor psihosociale pe baza carora acestea se dezvolta: procesele de cunoastere si deschidere interpersonala, de elaborare a reprezentarilor relationale si de implicare motivationala in actul interpersonal s.a,

Tehnica sociometrica permite analiza cuantificata a doua dintre dimensiunile principale ale structurilor de grup: a) dimensiunea socioafectiva, care reflecta modul de distribuire a potentialului afectiv intre membrii grupului sub forma de alegeri, respingeri si indiferente sociometrice; b) dimensiunea expresivcognitiva, care exprima atat "vizibilitatea' preferintelor interpersonale pentru terte persoane (transparenta), cat si capacitatea membrilor de a percepe corect natura preferintelor interpersonale reale din cadrul grupului din care fac poate (transpatrundere), ( 95; 96; 132).

Pentru obtinerea datelor sociometrice necesare analizelor mai sus mentionate se procedeaza in felul urmator:

Se identifica exact obiectivele sau problemele a caror rezolvare presupune o analiza a structurilor sociometrice. Acestea pot viza dificultati reale cu care se confrunta grupul, dorinta de optimizare a unei situatii prezente, nevoia de optimizare a climatului psihosocial si performantelor de grup, stimularea creativitatii, eliminarea sau reducerea conflictelor intra sau extragrupale, identificarea cauzelor unor situatii disfunctionale conjuncturale, realizarea unor prognoze privind evolutia ulterioara a grupului ca intreg sau a unor raporturi interpersonale semnificative din cadrul acestuia, raporturile tensionale dintre unele subgrupuri, pregatirea grupului pentru confruntarea cu anumite situatii deosebite etc.

Pe aceasta baza se elaboreaza un chestionar in care se solicita membrilor grupului mai multe categorii de informatii: a) Preferintele interpersonale (atractii si respingeri) formulate pe baza unui criteriu bine precizat (desfasurarea activitatii curente, rezolvarea unor probleme deosebite, petrecerea timpului liber s.a.); de regula, se solicita formularea preferintelor (alegeri, respingeri) pentru cca. 1/3 dintre membri grupului, cealalta treime intrand in zona indiferentei sociometrice. b) Presupunerile individuale asupra modului cum au fost formulate alegerile si respingerile sociometrice in cadrul respectivului grup. Transparenta raporturilor preferentiale rezulta din proportia estimarilor corecte privind natura optiunilor exprimate la nivelul intregului grup. Transpatrunderea , care este un indicator complementar transparentei, este data de capacitatea fiecarui membru de a intui exact, pe baza unei "transpuneri empatice', a preferintelor formulate de catre toti ceilalti membri. Transparenta este rezultatul "vizibilitatii' si calitatilor expresive ale relatiilor interpersonale, asa cum acestea se dezvolta si se manifesta in cadrul unui anumit grup, in timp ce transpatrunderea exprima capacitatea de perceptie si cunoastere interpersonala a membrilor respectivului grup. Cele doua sunt aspecte complementare ale procesului mai larg de perceptie interpersonala. Pregatirea psihologica pentru aplicarea chestionarului sociometric. Desi chestionarul are o structura foarte simpla si este usor de elaborat, aplicarea sa ridica numeroase probleme stiintifice, metodologice si deontologice care pot fi depasite numai printr-o buna pregatire a membrilor grupului pentru acceptarea si implicarea in desfasurarea probei. Inducerea increderii fata de experimentator, cointeresarea membrilor, asigurarea confidentialitatii rezultatelor, eliminarea oricaror suspiciuni privind scopul urmarit prin aplicarea chestionarului s.a. sunt numai cateva dintre aspectele care trebuie avute in vedere de psiholog. O pregatire psihologica incorecta nu numai ca poate vicia sensibil rezultatele obtinute, dar poate activa relatii negative si tensionale aflate pana atunci in stare latenta (48 ).

Prelucrarea rezultatelor, elaborarea sociogramei si matricilor sociometrice, calcularea indicatorilor structurii socioafective a grupului. In functie de obiectivele urmarite se pot determina urmatorii parametri: statutul socioafectiv individual, aria socioafectiva pozitiva si negativa, coeziunea si gradul de structurare a grupului, transparenta, transpatrunderea s.a. Acesti indicatori releva sincronicitatea structurilor socioafective ale grupului.

Pentru determinarea parametrilor privind dinamica si evolutia grupului, chestionarele sociometrice se aplica la anumite intervale de timp (intervale de schimbare), ceea ce permite folosirea tehnicii panelului sociometric, cu o relevanta mult mai mare in ceea ce priveste viata afectiva a grupurilor (36).

Structura comunicatiei

Dupa cum s-a aratat, atat constituirea grupului ca sistem dinamic cu autoreglare cat si desfasurarea activitatilor care ii sunt specifice presupun un ansamblu de interactiuni sistematice intre membri, interactiuni care au loc pe , fondul unui proces continuu de comunicare interpersonala. In diferite forme si la diferite niveluri calitative de desfasurare, comunicarea reprezinta conditia esentiala a functionarii oricarui sistem social si a desfasurarii activitatilor prin care se realizeaza sarcina constitutiva.

Aspectele teoretice si practice ale comunicarii in grup constituie una dintre problemele centrale ale psihosociologiei microgrupurilor sociale, constituind obiectul a numeroase cercetari, incepand cu cele efectuate de K Lewin, A. Baveles, H. Leavitt, C. Flament s.a. (78; 88; 130). Principalele aspecte abordate se refera la structura si dinamica activitatii de comunicare in cadrul grupurilor, sursele de blocaj sau distorsionare a comunicarii, caracteristicile retelelor de comunicatie si influenta acestora asupra activitatii grupale, functiile comunicarii in viata de grup si efectele sale asupra relatiilor interpersonale etc.

Clasificarea formelor de comunicare intragrupala se poate face dupa mai multe criterii: (a) In functie de directia pe care se realizeaza, comunicarea se poate desfasoara pe orizontala, intre membri aflati la acelasi nivel al structurilor formale, sau pe verticala, intre membri aflati pe paliere diferite ale structurilor formale de autoritate ale grupului. (b) Dupa modul de implicare a participantilor in actul comunicarii, aceasta poate fi unilaterala, cand aceasta se desfasoara unilateral intre sursa si receptor, sau bilaterala, cand rolurile de emitator si receptor sunt indeplinite succesiv de membri participanti la actul comunicarii.

(c) In functie de obiectivele propuse si modul de utilizare a informatiei vehiculate, comunicatia poate fi instrumentala, cand informatia transmisa este destinata desfasurarii si coordonarii activitatilor de grup, sau de consum, in cazul unei comunicari interpersonale spontane, prin care se realizeaza contactul psihologic dintre membri, fara o finalitate explicita. (d) Dupa numarul persoanelor implicate, comunicarea poate % biunivoca, cand se desfasoara intre doi membri, sau multivoca, atunci cand se desfasoara in grup, cu participarea cvasi-simultana a mai multor membri. (e) Dupa modalitatile folosite pentru codificarea si transmiterea informatiei, comunicarea poate fi verbala, orala sau in scris, sau nonverbala, prin folosirea semnelor, gesturilor, mimicii, posturii sa.

De remarcat ca in cadrul unor grupuri superior structurate si in urma unei traditii consolidate in timp, comunicarea capata deseori forme si modalitati specifice de desfasurare, prin simplificare, abreviere, folosirea unor semne particulare etc. Frecvent vom intalni limbaje (jargoane) specifice anumitor tipuri de grupuri: scolare, de munca, militare sau de divertisment. In cazul bandelor de adolescenti sau "gangurilor' din lumea interlopa, limbajele folosite capata forma unor 'jargoane' in care componenta nonverbala ocupa o pondere cu totul deosebita, si cu functii extinse in zona unor reprezentari simbolice a unor sentimente, intentii, relatii sau actiuni. Analiza psihologica si semantica a acestor limbaje ofera o cale extrem de eficienta de patrundere in intimitatea vietii de grup si a universului simbolic care fundamenteaza modul particular de existenta si manifestare a acestor colectivitati restranse.

Functiile comunicarii in cadrul grupurilor sociale. Comunicarea interpersonala in cadrul grupurilor indeplineste o multitudine de functii, in mare poate legate de functiile generale ale grupului ca sistem. Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele:

(a) Asigura organizarea grupului, coordonarea activitatilor de realizare a sarcinilor si rezolvarea problemelor curente.

(b) Mijloceste realizarea contactului psihologic dintre membri grupului, conditie a satisfacerii trebuintelor psihologice ale acestora (de afiliere, comunicare, afectiune, manifestare a personalitatii etc.).

(c) Conditioneaza constituirea si manifestarea coeziunii, prin uniformizarea valorilor, normelor, opiniilor, credintelor si atitudinilor care fundamenteaza viata de grup.

(d) Fundamenteaza formarea palierului simbolic al vietii de grup, prin care grupul se obiectiveaza, se justifica si se manifesta in plan intergrupal, organizational si sociocultural.

(e) Faciliteaza realizarea integrarii sociale si influentei formative a grupului asupra membrilor sai, precum si a influentei acestora asupra grupului, conditie a constituirii ansamblelor interactionale care dau unitate structurala si functionala sistemului grupal.

In concluzie, comunicarea fundamenteaza dinamica generala a oricarui sistem social, atat prin asigurarea functionalitatii lor interne, cat si prin asigurarea racordarii informationale, functionale si actionale la viata si activitatea altor grupuri, organizatii si institutii.

Retelele de comunicare. Totalitatea legaturilor stabile prin intermediul carora se transmit informatiile intre membri definesc reteaua de comunicatie a unui grup. Reteaua poate avea caracter formal sau informal, permanent sau temporar, activ sau latent. Numeroase cercetari au evidentiat o puternica relatie intre tipul retelelor de comunicare, pe de o poate, si performanta grupului, satisfactia membrilor, creativitate, eficienta leadership-ului si climatul psihosocial, pe de alta parte (Leavitt, 1949; Bavelas, 1950; Smith, 1950; Luce, 1953; Flament, 1963; Anzieu , 1968, 1976)

Desi in functie de numarul de membri pot fi imaginate o mare varietate de retele, acestea pot fi reduse la cateva tipuri generale: lant, cerc, stea, ramificata, mixta si completa. Fiecare retea este caracterizata printr-o serie de indicatori, prin intermediul carora se evalueaza unele aspecte cantitative si calitative ale sistemului de comunicatie aferent. Dintre acestia amintim:

Distanta (d) reprezinta numarul de verigi pe care informatia trebuie sa le parcurga pentru a ajunge de la un membru (sursa) la un alt membru (destinatar). Pentru calcularea distantei totale (D) se insumeaza valoarea distantelor pentru fiecare membru al grupului. Deci: D = E d. Distanta este un indicator important care arata pozitia unui anumit membru in structura retelei, viteza cu care poate circula informatia, care depinde si de numarul de verigi care trebuie parcurse, precum si numarul posibilelor surse de distorsionare a informatiei, fiecare veriga putand constitui o astfel de sursa.

Centralitatea (C) reprezinta raportul dintre distanta totala (D) si distanta individuala (d), valoare normalizata prin raportare la numarul de membri ai grupului (N). Deci: C = D/N.d

Gradul de conexitate (Gc) este defmit ca numarul minim de verigi a caror eliminare duce la intreruperea (fragmentarea) retelei de comunicatie.

Gradul de completitudine (sau de saturatie - Gs) este dat de raportul dintre numarul real de conexiuni intre membru unui grup (n) si numarul maxim posibil: Gs = 2.n/N(N-1). Gradul de completitudine arata masura in care o retea reala se apropie de reteaua ideala, in care exista verigi de comunicatie intre toti membru grupului, care au deci acelasi indice de centralitate.

Parametru retelelor de comunicatie influenteaza sensibil procesele psihosociale care se desfasoara in cadrul microgrupurilor, in special cele care sunt implicare in rezolvarea sarcinii. Astfel, cu cat distantele sunt mai reduse, cu atat desfasurarea activitatii este mai facila, reducandu-se posibilitatea aparitiei unor blocaje sau distorsionari ale mesajelor. Retelele centralizate se dovedesc mai eficiente in rezolvarea unor sarcini care presupun o coordonare riguroasa a activitatii membrilor, insa sunt mai putin adecvate pentru activitati de creatie sau rezolvare de probleme. Totodata, se constata o stransa corelatie intre pozitia unui membru in structura retelei de comunicatie si satisfactia obtinuta in urma participarii la viata de grup: cu cat pozitia este mai centrala, cu atat influenta asupra celorlalti membri este mai ridicata, iar satisfactia personala mai mare, paralel cu tendinta de implicare mai profunda in activitatea grupului; deci, indicele personal de centralitate este un indicator implicit de prognoza, care permite sa anticipam cat de profunda este tendinta unui membru de implicare in rezolvarea sarcinii, asumarea responsabilitatilor si participarea la unele aspecte colaterale ale vietii de grup. Retelele cu un grad redus de conexitate sunt foarte vulnerabile la aparitia blocajelor, disfunctionalitatile aparute la nivelul unei singure verigi putand paraliza sau fragmenta activitatea grupului; cu cat indicele de saturatie in legaturi directe de comunicatie este mai mare, cu atat reteaua este mai putin sensibila la aceste fenomene. Insa, in acest ultim caz se constata o coordonare mai dificila a activitatilor care solicita o decizie prompta, cu o inalta asumare a responsabilitatii (ca in grupurile militare, de exemplu).

Iata forma generala a tipurilor de relele prezentate mai sus, impreuna cu principalii lor parametri structurali si functionali:

1. Relea lant. A-B-C-D-E-F-G N n = 6 ; Gc = 1

Distantele: A-B = 1; A-C = 2; A-D = 3; A-E = 4; A-F = 5; A-G = 6; d(A) = 21

d(B) = 16; d(C) = 13; d(D) = 12; d(E) = 13; d(F) = 16; d(G) = 21

D = Σd = 112 ; Distanta retelei normalizata Dnorm = D/N = 16

Centralitatile: C(A) = D/nd = 112/21.7 = 0,76; C(D) = 112/12.7 = 1,33 Completitudinea: Gs = 2.n/N(N - 1) = 2.6/7(7 -1) = 0,29

2. Retea cerc. A-B-C-D-E    N = 7; n = 7 ; Gc = 2

F-G

Distantele:    d(A,B,C,D,E,F,G) = 12; D = 84 ; Dnorm = 12

Centralitalile: C(A,B,C,D,E,F,G)=84/7.12 =1 (egale pentru toti membrii). Completitudinea: Gs = 2.n/N(N - 1) = 2.7/7(7 -1) = 0,33

3. Retea cerc. A E N = 7 ; n = 6 , Gc = 1 B D F

B D F

C G

Distantele: d(A,B,C.E,F,G) = 11 ; d(D) = 6 ; D = 72 ; Dnorm = 10,29

Centralitalile: C(A,B,C,E,F,G) = 0,94; C(D) = 1,71

Completitudinea: Gs = Gs = 2.n/N(N - 1) = 2.6/7.6 = 0,29

4. Retea ramificata. A-B-D-E-F-G N= 7 ; n = 6 ; Gc = 1

C

Distantele :    d(D) = 10 ; d(G) = 19 ; D = 99 ; Dnorm = 14,14

Centralitatile: C(D) = 1,41 C(G) = 0,74

Completitudinea :    2.6/42 = 0,29

5. Reteaua mixta. A-B-C-D-E-F N = 10 n = 11 ; Gc = 1

G H I J

Distantele: d(A) = 30; d(B) = 24; d(C) = 18; d(D) = 15; d(E) = 18; d(F) = 25

d(G) = 24 ; d(H) = 19 ; d(I) = 23 ; d(J) = 32 ; D = Ed = 228

D norm = 228/10 = 22,8

Centralitatile: C(A) = 0,76 ; C(B) = 0,95 ; C(C) = 1,27 ; C(D) = 1,52 ; C(E) = 1,27 ; C(F) = 0,91 ; C(G) = 0,95 ; C(H) = 1,20 C(I) = 0,99; C(J) = 0,71

Completitudinea: Gs = 2.11/10.9 = 0,24

In functie de obiectivele urmarite, se pot alege acele relele de comunicatie care sa conduca fie la o mare eficienta in activitatea de rezolvare a sarcinii, fie la crearea unui climat pozitiv sau gasirea unor solutii creatoare referitoare la problemele cu care se confrunta grupul. Strategia optima consta in elaborarea unor relele de comunicatie flexibile, care sa fie folosite in mod diferentiat in functie de natura sarcinii pe care o are de rezolvat grupul. De asemenea, este foarte utila constituirea unor relele duble, una structurata preponderent pe caracteristicile sarcinii (comunicatie functionala), iar cealalta pe nevoile psihosociale ale membrilor grupului (comunicatie de consum).

Structura autoritatii

Membrii unui grup se diferentiaza si dupa capacitatea de care dispun de a influenta activitatea colectiva si comportamentul celorlalti membri. Structura autoritatii exprima ierarhizarea formala sau informala a membrilor unui grup in functie de aceasta capacitate, care este conditionata de o serie complexa de factori psihoindividuali, psihosociali si situationali.

Structura autoritatii formale (sau a puterii institutionale) corespunde organigramei institutiei careia ii apartine grupul, atributiile diferitelor pozitii fiind exercitate cu grade diferite de competenta, experienta si autoritate de catre cei care le ocupa. Mentionam distinctia care trebuie facuta si in acest caz intre putere si autoritate: puterea exprima accesul unei persoane asupra mijloacelor de control si determinare a comportamentului celor din subordine, in timp ce autoritatea reflecta recunoasterea ascendentei unei persoane in cadrul unei colectivitati, recunoastere datorita mai ales calitatilor persoane care valorizeaza o pozitie sociala in consens cu aspiratiile celor asupra carora se exercita.

Cel mai important aspect care tine de exercitarea puterii si autoritatii in cadrul grupurilor se refera la raportul dintre structurile formale si cele informale ale acestora. Aceste raporturi pot fi de convergenta, divergenta, complementaritate, competitie sau conflict, cu grade diferite de intensitate si nuante in forma de manifestare.

Cei mai importanti factori psihosociali care determina gradul de autoritate al unui membru sunt considerati urmatorii:

(1) Statutul sociometric: raportul dintre alegerile si respingerile socioafective pe care le realizeaza in cadrul grupului; acest parametru este esential in cadrul grupurilor informale.

(2) Competenta profesionala: capacitatea de rezolvare a problemelor tehnice care deriva din contextul activitatii de realizare a sarcinii; acest parametru are o pondere cu atat mai mare cu cat sarcina este mai importanta si mai dificila pentru grup si pentru membrii sai.

(3) Pozitia formala in ierarhia grupului: statutul ocupat in organigrama organizatiei sau institutiei careia ii apartine grupul si puterea cu care este investit de nivelul ierarhic superior.

(4) Statutul socioeconomic extragrupal: pozitia ocupata in mediul social careia ii apartine (prin familie, instructie, sistem de relatii extragrupale, situatie materiala, domiciliu etc.).

(5) Nivelul de cultura generala: este vorba mai ales de acele zone ale culturii generale care interfereaza cu activitatea grupului, precum si cu trebuintele si sensibilitatile culturale ale membrilor sai.

(6) Accesul la informatie, initiativa si capacitatea de asumare a riscului.

Cercetarile noastre pe cele mai variate categorii de microgrupuri au evidentiat tendinta generala de dezvoltare a unei structuri de Influenta informala, paralel sau in opozitie cu structurile puterii formale. Principalii factori care determina aceasta tendinta spre dedublare sunt de natura motivationala si afectiva. Atunci cand structurile formale au capacitatea de a satisface acesti vectori, tendinta aparitiei unor structuri informale se reduce considerabil, pe fondul dezvoltarii unui climat deosebit de favorabil si a cresterii coeziunii grupului. Totodata insa, grupul devine rezistent la influente externe, iar performanta devine "controlata" de normele stabilite de grup.

In cazul anumitor tipuri de sarcini, cand competitia poate avea un rol pozitiv, si cand controlul exterior trebuie mentinut ca o conditie a bunei functionari a organizatiei, stimularea aparitiei unor structuri informale se poate dovedi foarte utila. Situatia ideala este a dezvoltarii unor structuri complementare, in care structura informala este orientata spre satisfacerea trebuintelor psihoindividuale ale membrilor, iar structura formala este centrata pe realizarea sarcinii (48, 146).

Structura sarcinii

Sarcina reprezinta principalul factor care orienteaza si structureaza activitatea grupului si in raport cu care se apreciaza performanta. Sarcina este definita ca un ansamblu obiectiv de cerinte, conditii si modele actionale elaborate si validate social, impuse din exterior sau adoptate prin consimtamant. Prin structura sarcinii vom intelege totalitatea relatiilor functionale dintre membrii grupului, relatii impuse de desfasurarea optima a activitatii de realizare a obiectivului propus. Configuratia tipica a relatiilor functionale va desemna tipul sarcinii: aditiva, complementara, convergenta, conjunctiva, disjunctiva si compensatorie (v. cap. 7). Pe langa dimensiunea tipologica, Sarcina mai poate fi caracterizata prin: gradul de structurare, care exprima existenta modelelor, informatiilor si strategiilor explicite de realizare practica; modul de conexare cu sarcinile altor grupuri; complexitatea durata de realizare integrala etc.

Tipul sarcinii, gradul de structurare si modul de conexare la sarcinile altor grupuri sunt principalii factori care vor regla interactiunile de baza ale membrilor grupului. De aceea, analiza celorlalte structuri (comunicationale, socioafective si de influenta) va necesita o raportare continua la structura sarcinii; compatibilizarea si armonizarea acestor structuri constituie calea cea mai sigura pentru cresterea performantelor de grup, pe fondul pozitivarii climatului si relatiilor interpersonale.

Dupa cum a rezultat din cele expuse anterior, structurile psihosociale ale grupului pot fi reprezentate prin grafuri carora le pot fi asociate matricele corespondente. Astfel se deschide calea analizei logico-formale a structurilor de grup, avand ca obiectiv optimizarea anumitor parametri structurali si functionali: performanta, climatul psihosocial, coeziunea, leadership-ul, gradul de conflictualitate, relatiile interpersonale, raporturile intergrupale s.a. (v. 48).

In acest scop am introdus conceptul de congruenta a structurilor de grup, indicator care exprima gradul de compatibilitate functionala dintre doua sau mai multe structuri psihosociale de grup: structura sarcinii, comunicatiei, influentei si socioafectiva . Conceptul a fost elaborat pe notiunea matematica de "distanta" si s-a dovedit extrem de relevant din punct de vedere teoretic, si util din punct de vedere practic in proiectarea, controlarea si corectarea dinamicii microgrupurilor sociale, in special a celor industriale, militare si "de proiect"(v. 48, 68).Cu cat un grup are un indice mai mare de congruenta a structurilor sale functionale cu atat performanta sa este mai buna, climatul psihosocial mai favorabil, tendinta generala a unui astfel de grup fiind de evolutie pozitiva. Dimpotriva, o congruenta scazuta indica disfunctionalitati active sau latente la nivelul compatibilitatilor dintre structurile grupului. Performanta grupului va fi scazuta, tendinta generala va fi de inrautatire a climatului psihosocial si de alterare si mai accentuata a relatiilor interpersonale. Principalele tipuri de sarcini, diferentiate dupa configuratia relatiilor functionale pe care le presupun, vor fi prezentate intr-un capitol urmator (v. cap. 7.2.).

Analiza structurii sarcinii reprezinta una dintre cele mai importante etape in activitatea psihosociologului de 'proiectare' a grupurilor, precum si in cea de diagnoza, prognoza si optimizare a dinamicii microgrupurilor sociale. Toate celelalte structuri, ale comunicatiei si influentei trebuie sa fie structurate astfel incat sa rezulta un indice maxim de congruenta, care este o premisa esentiala pentru obtinerea unei performante superioare.

Rezolvarea sarcinii presupune un ansamblu de relatii intre membrii grupului, dintre care cele strict functionale reprezinta numai o parte. Astfel, in urma unor cercetari sistematice asupra grupurilor de discutie, R. F. Bales evidentiaza un numar de 12 categorii de interactiuni, fiecare avand un continut specific, dupa cum rezulta din tabelul de mai jos (122).

Dupa cum se observa, exista perechi de categorii interactionale care corespund principalelor tipuri de probleme ivite in timpul rezolvarii sarcinilor: (a) = probleme referitoare la informa(ii; (b) = probleme de evaluare; (c) _ probleme de control; (d) = probleme legate de decizie; (e) = probleme legate de starile de tensiune; (f) = problemele referitoare la integrare.

Conform tezei lui Bales, orice grup aflat intr-o activitate de rezolvare a unei sarcini (respectiv a unei probleme de interes comun) parcurge succesiv aceste faze, dupa reguli care conduc la un schema-tip de rezolvare. Succesiunea este urmatoarea: informare asupra problemei- sarcina; evaluarea situatiei; cautarea de solutii si influentarea reciproca pentru o anumita varianta rezolutiva; control interpersonal prin reactii afective fata de mersul discutiilor; luarea deciziei. Experimentele au fost desfasurate pe grupuri diferite (grupuri informale, familii, clase, cluburi) si in situatii dintre cele mai variate, rezultatele obtinute confirmand teza de mai sus.

Alte categorii de structuri psihosociale ale grupului

Pe langa structurile de baza mai sus prezentate, inca alte doua tipuri de configurari structurale detin un rol important in dinamica microgrupurilor.

Structura motivational-atitudinala. Cercetarile noastre evidentiaza faptul ca inca din faza initiala de constituire a grupului incepe sa se manifesta o structura motivational-atitudinala, care va cunoaste o evolutie foarte rapida (48, 31).

Este evident ca fiecare membru al grupului poseda o anumita configuratie proprie a factorilor motivationali si atitudinali care, in contextul interactiunilor sistematice din cadrul grupului in formare, se vor ajusta si influenta reciproc. Are loc un proces de polarizare, vectorizare si organizare a respectivilor factori pe criterii de convergenta, complementaritate sau divergenta, rezultand - in final - o structura motivalionala de grup. De altfel, nici nu este posibila intelegerea modului de functionare a grupului ca sistem fara a lua in considerare articularea si armonizarea factorilor motivationali si atitudinali individuali in cadrul unei structuri globale relativ stabila, in raport cu care grupul isi indeplineste una dintre functiile sale de baza: satisfacerea trebuintelor membrilor sai.

Corelativ vectorilor motivationali care ii anima, se vor manifesta si atitudinile interpersonale, precum si atitudinile membrilor grupului fata de elementele semnificative ale ambiantei fizice si sociale, fata de sarcina de indeplinit, precum si fata de grup ca intreg. Astfel, in faza de maturizare a grupurilor se poate vorbi de o structura motivational-atitudinala stabila si coerenta, care va reflecta unele dintre cele mai subtile relatii dintre membri: acelea prin intermediul carora isi gasesc implinirea aspiratiile si trebuintele care ii determina sa participe la viata si activitatea respectivului grup. Particularitatile acestei structuri reflecta cu mare fidelitate raporturile profunde dintre membri, pe de o parte, si dintre acestia si grup, pe de alta poate. Este structura care evidentiaza cel mai bine fondul si potentialul energetico-dinamogen al grupului.

Structura normativ-axiologica. In cadrul grupului apar si se dezvolta si o serie de procese cognitiv-axiologice, prin intermediul carora membrii grupului evalueaza, ierarhizeaza si valorizeaza elementele si aspectele esentiale ale vietii de grup. Ca si in cazul celorlalte tipuri de structuri, cunoasterea interpersonala constituie un element conditional de fond, care va conduce progresiv la configurarea tuturor tipurilor de relatii dintre membrii unui grup: relatii afective, de comunicare, de influenta interpersonala, motivationale sau co-actionale. Mai ales in prima etapa dupa constituire, cand membrii grupului iau contact reciproc, procesele de perceptie, cunoastere si evaluare interpersonala ocupa o pondere aparte, prevaland asupra celorlalte categorii de procese psihosociale. Procesele evaluative prin intermediul unor modele si criterii de natura psihosociala si socioculturala vizeaza urmatoarele aspecte principale: sarcina si conditiile realizarii sale; coordonatele organizational-formale ale grupului; relatiile existente intre membri si intre acestia si lider; influentele externe care se exercita asupra grupului; conditiile de mediu in care se desfasoara activitatea.

Procesele cognitiv-evaluative care conduc la formarea structurii valorilor si normelor de grup nu se limiteaza in timp la faza constituirii obiectivului, implicarea lor in dinamica grupului realizandu-se pe tot parcursul functionarii acestuia, constituind baza coordonarilor reciproce dintre membri.

3.Fenomene psihosociale de grup

Dinamica interactiunilor si proceselor psihosociale amintite se manifesta sub forma unor fenomene care sunt specifice realitatii microgrupurilor sociale. Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele: coeziunea, presiunea spre conformism si deviationismul; leadership-ul; climatul psihosocial; starile conflictuale intra si intergrupale; performanta grupului. La nivelul fenomenelor psihosociale mentionate se obiectiveaza particularitatile proceselor interactionale, aici putand fi observate, identificate si corectate acele elemente structurale si functionale care afecteaza intr-un sens negativ viata de grup, cu efecte emergente si asupra macromediului social.

Coeziune, conformism si deviationism

Mentinerea grupului ca sistem unitar este rezultatul direct al convergentei unor forte centripete care mentin laolalta membrii, contracarand fortele centrifuge care tind spre dezintegrarea sistemului. Dupa cum remarca J. Maisonneuve, notiunea de coeziune este fundamentala pentru studierea grupurilor, oferind totodata un suport operational pentru cercetarile experimentale (130).

Coeziunea este definita ca totalitatea campului de forte care are ca efect mentinerea laolalta a membrilor unui grup, opunandu-se forjelor dezintegratoare; coeziunea exprima atractia globala pe care grupul o exercita asupra membrilor sai, prin intermediul functiei de control, a presiunii spre uniformitate si a integrarii afective a membrilor, ceea ce are drept rezultat formarea sentimentului de 'noi', care prevaleaza asupra tendintelor de autonomie individuala.

Factorii coeziunii. Avand un caracter integrator in raport cu toate procesele interactionale de grup, coeziunea ca fenomen psihosocial este rezultatul actiunii unor foarte variate categorii de factori.

O prima clasificare a acestora se face in functie de zona de provenienta.

(a) Factorii extrinseci sunt anteriori formarii grupului si tin de cadrele formale de ordin organizational sau sociocultural care impun anumite valori, norme si modele care devin referentiale functionale pentru membrii unui anumit tip de grup, imediat dupa formarea sa. Astfel, ia nastere o presiune externa care actioneaza in sensul impunerii unei unitati bazate pe reguli a caror incalcare se presupune ca va fi sanctionata, atat de opinia publica si structura organizationala careia ii apartine grupul (factori externi), cat si de catre ceilalti membri, care vor actiona ca exponenti ai opiniei publice (factor intern).

(b) Factorii intrinseci sunt proprii grupului ca atare, rezultand in contextul interactiunii dintre membrii, normele consensuale care fundamenteaza viata de grup, sentimentele si motivatiile care se dezvolta si actioneaza in acest context s.a. Factorii intrinseci pot fi impartiti in mai multe categorii

Factori socioafectivi, care sunt rezultatul atractiilor si respingerilor sociometrice dintre membrii grupului, dar si al sentimentelor de identificare cu grupul, ambele fundamentate de valori, expectatii si motivatii specifice. In termeni lewinieni, ansamblul acestor forte constituie valenta grupului, care este o masura a atractivitatii pe care acesta o exercita asupra membrilor sai. In aceasta categorie vom identifica: atractia fata de anumiti membri ai grupului (jocul afinitatilor interpersonale), atractia unui scop comun, atractia fata de o activitate comuna care corespunde si unor motivatii individuale, atractia apartenentei la grup (prin care individul se valorizeaza social, scapand totodata de insecuritatea specifica persoanelor izolate si neintegrate), satisfacerea prin grup a unor trebuinte individuale (nevoia de afectiune, comunicare, ascendenta, afirmarea de sine etc., nevoia de recunoastere sociala) s.a.

Factori socio-operatori, care se refera la fortele coezive rezultate in urma organizarii interne a grupului ca sistem, precum si a desfasurarii coordonate a activitatii de realizare a sarcinii si de dezvoltare si urmarire a telurilor sale. Din aceasta categorie amintim: distributia si articularea rolurilor in cadrul structurii organizatorice a grupului, controlul si coordonarea activitatii de catre lider, interdependentele create pe fondul realizarii unei activitati comune, structurarea retelei de comunicatie si a celei de influenta interpersonala s.a.

De remarcat faptul ca orice structura, odata constituita, va reprezenta un important factor de coeziune datorita functiilor integratorii pe care acestea le indeplinesc, paralel cu dezvoltarea unor mecanisme de autoreglaj (feed-back negativ) care tind sa elimine perturbatiile si disfunctionalitatile care apar pe parcursul activitatii sistemului.

Pentru determinarea indicatorilor de coeziune grupala se pot folosi mai multe metode, fiecare fiind sustinuta de o anumita conceptie teoretica privind natura fortelor de legatura dintre membri, si dintre acestia si grup.

Pornind de la conceptia sociometrica, cea mai simpla metoda consta in calcularea diferentelor dintre relatiile pozitive (de atractie)si cele negative (de respingere) care se manifesta intre membrii grupului, preferinte evidentiate in urma aplicarii unui chestionar sociometric. Deci, indicele de coeziune (Ic) se va calcula astfel: Ic = [(n+) - (n-)] / N , unde (n+) este numarul de alegeri, (n-) este numarul de respingeri sociometrice, iar N este numarul de membri ai grupului. Folosind o metoda mai elaborata (D. Cristea, 1982), se poate obtine un indicator de coeziune mult mai relevant, introducand diferentieri intre alegerile si respingerile bilaterale si cele unilaterale. In acest caz, Ic se calculeaza astfel:

Ic = [(2n*+) + (n+) - (2n*-) - (n-)] / N , unde n* reprezinta relatiile bilaterale (de atractie sau respingere), iar n relatiile unilaterale. Ambele formule sunt normalizate prin raportarea la numarul de membri ai grupului (N).

Conformismul de grup. Unul dintre rezultatele directe ale coeziunii consta in aparitia unor presiuni psihosociale care tind sa uniformizeze conduitele membrilor grupului. Interactiunile sistematice dintre persoanele care formeaza un grup determina aparitia unor "uniformitati" atitudinale si comportamentale care capata treptat caracterul unor norme si modele cu valoare simbolica pentru apartenenta la un anumit grup. Nerespectarea acestor prescriptii adoptate printr-un consens tacit echivaleaza cu respingerea valorilor colective si este resimtita de membrii grupului ca o contestare, sau chiar ca un atac la principiile care stau la baza activitatii lor in comun. Reactia este proportionala cu importanta normelor care sunt incalcate, frecventa acestor incalcari si atitudinea adoptata de nonconformist la presiunile exercitate de grup. Reactia este de asemenea diferita in functie de natura grupului, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata in comun, gradul de constituire a traditiilor de grup, personalitatea deviantului si imprejurarile in care se produce incalcarea sau contestarea normelor, statutul formal si informal al deviantului in cadrul grupului si in afara sa, contextul social si organizational general in care functioneaza grupul s.a.

In cadrul grupurilor formale exista doua categorii de valori, norme si modele comportamentale care au o functie prescriptiva pentru membri: (a) o prima categorie se refera la cadrul normativ oficial pe baza caruia s-a constituit grupul, cadru formulat la nivelul organizatiei sau institutiei sociale careia ii apartine grupul; (b) o a doua categorie se construieste progresiv pe parcursul functionarii grupului, avand un caracter spontan si informal. Raportul dintre componenta formala si cea informala a normelor de grup are o importanta majora atat pentru desfasurarea activitatii de realizare a sarcinii, cat si pentru dinamica generala a proceselor psihosociale care au loc in acest context. Desi in cazul grupurilor informale, aparent nu exista un cadru normativ institutional cu valoare prescriptiva pentru comportamentul membrilor, in realitate acest sistem referential exista, fiind preluat selectiv din ansamblul valorilor, normelor si modelelor sociale specifice unui anumit spa(iu cultural.

Din perspectiva psihoindividuala conformismul este resimtit ca o garantie a acceptarii de catre grup, a functionarii, supravietuirii si mentinerii unitatii acestuia in contextul presiunilor la care este supus; implicit, conformismul creeaza un sentiment de securitate individuala si colectiva, realizandu-se astfel una dintre functiile esentiale ale grupului ca sistem dinamic orientat spre realizarea unor obiective specifice.

Deviationismul reprezinta tendinta indepartarii de la prescriptiile care definesc implicit comportamentul considerat "normal" de catre grup, sau -mai grav- faptul negarii valorilor, normelor si modelelor acceptate de grup ca avand o functie constitutiva sau reprezentativa pentru existenta si activitatea sa. Deviationismul poate imbraca diferite forme si grade de intensitate, incepand cu simpla atitudine fantezista a unor membri, considerata ca un capriciu nesemnificativ pentru viata de grup, pana la comportamentul criminal, care ataca insasi fundamentele existentei individuale si sociale. Insa, raportul dintre deviationism si conformism este mult mai complex si poate evolua in functie de situa(ie. Astfel, in masura in care conformismul excesiv inseamna un conservatorism care blocheaza orice tendinta de inovare sau innoire, deviationismul poate indeplini o functie pozitiva atunci cand exprima tendinte firesti de perfectionare, evolutie sau schimbare, care se pot dovedi benefice pentru destinul social al grupului. Daca deviationistul ramane singur, fara ca atitudinea lui sa genereze prozelitism, atunci el va fi supus unor presiuni din ce in ce mai mari, va fi izolat si -in cele din urma- exclus. Momentul cel mai semnificativ in acest proces de confruntare dialectica dintre conservatorism si modernism este acela in care contestatarul polarizeaza in jurul sau mai multi membri, devenind lider al unei miscari de innoire. Odata instituite noile norme si modele, procesul natural de stabilizare va conduce la aparitia unor presiuni care impun atitudini conformisme in raport cu noile referentiale morale si comportamentale ale grupului, urmand o perioada de stabilitate in care se cristalizeaza noile coordonate ale vietii de grup.

Intr-un sens mai general, alienarea, delincventa si criminalitatea pot fi considerate forme extreme de deviationism, care sunt reprimate de societate in aproape toate imprejurarile. Acele rare situatii cand acest lucru nu se intampla se refera la o interpretare politica a unor actiuni violente, considerate forme de protest si modalitati extreme de lupta pentru obtinerea unor drepturi si eliminarea unor discriminari de ordin etnic, religios sau economic. Schimbarile violente prin revolutii sunt exemple elocvente in acest sens.

Rezistenta impotriva deviationismului este efectul direct al conformismului, dar exprima totodata o subtila relatie de conditionare reciproca dintre tendintele care se manifesta in cadrul grupului, motivatia membrilor si situatia sociala generala in care evolueaza viata de grup: o atitudine care intr-o anumita imprejurare poate fi considerata intolerabila de catre grup, promotorul ei putand suporta sanctiuni foarte severe, in alta imprejurare poate aparea ca o solutie oportuna si dezirabila pentru evolutia grupului, deviationistul fiind perceput ca un erou plin de curaj, care ofera o noua deschidere vietii colective.

Deosebit de interesant pentru viata de grup este cazul "deviationistului tolerat", insa transferat in derizoriu ca obiect de amuzament; este vorba de realizarea unei "supape psihologice" prin care se diminueaza tentatiile de manifestare nonconformista a membrilor.

Leadership-ul

Planificarea, coordonarea si controlul activitatilor reprezinta una dintre cele mai importante componente ale vietii de grup, aceasta fiind strans legata de procesele de influenta si distribuire a puterii intre membri Problematica leadership-ului, a liderului si stilului de conducere a suscitat un numar considerabil de cercetari teoretice si experimentale, fiind una dintre temele centrale ale psihosociologiei grupurilor sociale (48; 88; 130; 168 s.a.). Insa, pe fondul acestor cercetari extrem de diversificate se observa si lipsa unei conceptii metodologice riguroase, suficient de coerenta in aspectele ei generale, care sa permita integrarea rezultatelor cercetarilor intr-o conceptie teoretica unitara si eficienta din punct de vedere operational. Aflandu-ne in fata unui volum considerabil de date experimentale, obtinute in conditii conceptuale si metodologice foarte diferite, acestea au un caracter fragmentar, fiind necesara o selectie atenta a acelora care prezinta o suficienta relevanta practica.

Prin leadership se intelege ansamblul relatiilor intra- si intergrupale prin intermediul carora o persoana sau un grup de persoane influenteaza comportamentul de grup, dirijeaza, supravegheaza si controleaza activitatile, asigurand mentinerea grupului ca sistem organizat.

Implicit, leadership-ul vizeaza procesele si fenomenele psihosociale legate de exercitarea functiilor de conducere si control in cadrul microgrupurilor sociale, acestea implicand trei aspecte esentiale:

(a) Aspectul functional, referitor la rolul pe care il are actul conducerii in desfasurarea activitatilor, realizarea sarcinii si mentinerea grupului ca sistem, precum si la conditiile in care aceasta functie se poate realiza ca urmare a unui ansamblu structurat de influente psihosociale interne si externe.

(b) Aspectul relational, prin care se evidentiaza raporturile interindividuale dintre lider, persoana centrala si ceilalti membri ai grupului in contextul exercitarii functiilor legate de conducere si control.

(c) Aspectul aptitudinal, referitor la capacitatile si calitatile psihoindividuale ale celor implicati in exercitarea conducerii, coordonarii si controlului, atat in ceea ce priveste activitatea de realizare a sarcinii, cat si celelalte activitati psihosociale conexe (mentinerea echilibrului intern, rezolvarea conflictelor, asigurarea coeziunii grupului, dezvoltarea relatiilor cu alte grupuri, rezolvarea problemelor membrilor etc.).

Elementul esential al leadership-ului il reprezinta "persoana centrala", inteleasa in sensul dat de S. Freud acestui termen, ca "individul in jurul caruia un grup se cristalizeaza, si cu care ceilalti membri se identifica" (84). De cele mai multe ori persoana centrala se identifica cu liderul grupului, desi nu in mod necesar. In urma cercetarilor noastre rezulta ca de cele mai multe ori avem de-a face cu situatii mult mai complexe, constand fie in existenta a doi lideri complementari ("specialistul tehnic al sarcinii" si "specialistul in probleme socioafective"), fie existenta unui "nucleu de influenta si control', in care mai multe persoane centrale exercita conducerea si controlul vietii si activitatii de grup (48, 146; 95, 216). In toate cazurile referitoare la grupurile formale, se manifesta fenomenul dedublarii structurii de influenta centrala in doua componente: una preponderent formala, cealalta preponderent informala, ceea ce conduce la aparitia unei situatii de concurenta, complementaritate sau conflict dintre cele doua structuri, respectiv intre cei doi lideri.

Problematica liderului trebuie abordata dintr-o tripla perspectiva: a) statutul formal si informal pe care il detine in structura de putere a grupului si organizatiei (institutiei) din care face partea b} liderul ca persoana, avand o anumita personalitate si un set determinat de aptitudini psihosociale, intelectuale si profesionale; c) stilul de conducere, inteles ca o structura relationala specifica, prin intermediul careia se coordoneaza si se controleaza activitatea grupului, in conditiile unui anumit lider, a unui anumit grup, cu o anumita sarcina si intr-o situatie sociala determinata.

In baza consideratiilor teoretice privind interactiunea nivelurilor structurii sociale (v. 48, 55), trebuie remarcat faptul ca particularitatile relatiei de conducere nu deriva univoc din specificul interactiunilor intragrupale; multe dintre atributele si trasaturile leadership-ului rezulta din natura influentelor socioculturale externe, in special a celor tinand de o anumita "cultura organizationala", precum si din particularitatile organizatiei sau institutiei din care face parte grupul respectiv. Tipul organizatiei, structurile ierarhice ale acesteia, modul de exercitare a autoritatii de catre nivelurile ierarhice superioare, natura mecanismelor de "delegare a puterii" s.a. vor influenta intr-o masura considerabila comportamentul real al liderului aflat in situatia de conducere. In consecinta, apreciem ca stilul de conducere adoptat de lider va reflecta intr-un mod sintetic atat determinarile de ordin exterior, cat si particularitatile personalitatii liderului si cele ale structurii grupului ca atare (sintalitatea acestuia).

Fara a reduce leadership-ul la stilul de conducere, numeroase cercetari evidentiaza deosebita valoare operationala a acestui concept, care reflecta sintetic o dimensiune centrala a vietii de grup.

Stilul de conducere reprezinta sintetic modul relativ stabil si specific al unui lider de a-si exercita atributiile de organizare, coordonare si control a activitatilor interne, cele de reprezentare a grupului in exterior, precum si modalitatile caracteristice de raportare la diferitele aspecte ale vietii de grup. Stilul de conducere se structureaza in zona de interferenta a mai multor categorii de factori: socioculturali, organizationali, psihosociali de grup, psihoindividuali si circumstantial-situationali.

In ceea ce priveste aspectele operationale, remarcam ca exista foarte multe conceptii referitoare la natura dimensiunilor care definesc si structureaza stilul de conducere. Astfel, K. Lewin, R. Lippitt si R.K. White (1938) disting trei tipuri ale stilului de conducere, autoritar, democrat si permisiv, avand in vedere practic un singur criteriu: acela al concentrarii puterii de decizie si de exercitare a autoritatii. Acest reductionism conceptual conduce la irelevanta unor cercetari privind corelatia dintre cele trei stiluri si eficienta activitatii; rezultatele contradictorii demonstreaza existenta si a altor dimensiuni sau factori care conditioneaza eficienta comportamentului de conducere si care nu au fost luate in considerare ( 102; 117; 148; 168; 220 s.a.).

Cercetatorii amintiti au urmarit, pe langa identificarea unor tipuri generale de stiluri de conducere, si influenta acestora asupra unor aspecte importante ale vietii de grup: performanta, climatul psihosocial, relatiile dintre liderul care practica un anumit stil de conducere si membrii grupului. Rezultatele cercetarilor pot fi sintetizate astfel:

q       Stilul autoritar: Se caracterizeaza prin concentrarea puterii de decizie si control in mana liderului. Acesta ia singur decizii si masuri, sanctioneaza sau recompenseaza dupa propriile sale opinii, fara sa se consulte cu membrii grupului si fara sa tina cont de parerea lor. Intr-o asemenea situatie climatul psihosocial este apasator si tensionat, dar conflictele se pastreaza intr-o stare latenta, datorita controlului dur exercitat de lider. Performantele sunt mediocre, desi in anumite tipuri de sarcini acestea pot fi chiar bune. Relatiile dintre lider si membrii grupului sunt tensionate, insa acestea nu se obiectiveaza in conflicte deschise, datorita sentimentului de teama fata de repercusiuni.

q       Stilul democrat: Se bazeaza pe raporturi de colaborare si incredere intre lider si membrii grupului. Liderul ia decizii si masuri in urma consultarii unor membrii, insa isi pastreaza prerogativele de conducator care isi asuma responsabilitatile ce deriva din pozitia sa. Intr-un asemenea caz climatul psihosocial este tonic si destins, iar relatiile lider-membri sunt cordiale, fara a fi intime. Performanta este superioara, iar numarul conflictelor este foarte scazut, rezolvarea acestora realizandu-se cu usurinta, datorita stimularii unei comunicari interpersonale directe si libere in cadrul grupului.

q       Stilul permisiv (laisser faire): Se caracterizeaza prin faptul ca liderul isi abandoneaza intr-o masura mai mare sau mai mica responsabilitatile si functiile sale, lasand ca activitatea grupului sa se desfasoare de la sine. In acest context performantele sunt foarte scazute, climatul este deosebit de nefavorabil, cu numeroase conflicte intre membri si intre acestia si lider, care este facut raspunzator pentru esecurile inregistrate si situatiile nefavorabile create pe fondul lipsei unei coordonari eficiente si a derobarii de raspundere.

Trebuie remarcat faptul ca situatiile concrete ofera foarte putine exemple in care aceste tipuri de stiluri de conducere sa se afle in stare pura, de cele mai multe ori intalnind profiluri mixte ale comportamentului unui lider.

Un alt autor, Abraham Korman, considera ca dimensiunile de baza ale stilului de conducere sunt: a) consideratia, adica increderea reciproca prin care se caracterizeaza relatiile dintre lider si membrii grupului; b) structura initiativei, care reflecta posibilitatea liderului de a delimita si structura rolul propriu si pe cel al subordonatilor, in vederea realizarii obiectivelor grupului. Dupa cum se observa, aceste dimensiuni ar corespunde mai degraba celor doua functii principale pe care trebuie sa le indeplineasca liderul: asigurarea sinergiei de mentinere si a sinergiei de eficienta.. D.G. Bowers si S.E. Seashore introduc, pe langa cele doua dimensiuni mentionate mai sus, inca doua: c) capacitatea liderului de a reliefa sarcina, in sensul intensificarii motivatiei grupului spre o mai buna activitate, corelata cu buna delimitare a obiectivelor particulare care conduc la realizarea globala a sarcinii; d)sensibilitatea, inteleasa ca o receptivitate a conducatorului fata de relatiile si presiunile sociale din cadrul sau din afara grupului. In ambele cazuri se remarca intuitivitatea si nespecificitatea caracteristicilor aduse in discutie, precum si dificultatea operationalizarii conceptelor respective.

Elemente deosebit de importante pentru precizarea dimensiunilor stilului de conducere gasim in conceptia lui F.E. Fieller. Autorul deosebeste, in primul rand, doua stiluri de conducere dupa criteriul directivitatii: a) conducere directiva, in care liderul imparte cu precizie sarcinile si responsabilitatile, urmarind indeaproape realizarea lor si intervenind activ in desfasurarea activitatii; b) conducere nondirectiva, in care liderul acorda o larga autonomie subalternilor, cu care isi imparte prerogativele de planificare si control asupra realizarii sarcinilor. Fiecare dintre aceste stiluri implica trei dimensiuni care exprima nu atat maniera personala de conducere a liderilor, cat tipurile de determinari intra- si extragrupale care fac ca liderul sa adopte o anumita maniera de conducere. Dimensiunile invocate sunt: 1) relatiile dintre conducator si membrii grupului; 2) tipul sarcinii; 3) autoritatea cu care investit statutul liderului. In mod evident, stilurile de conducere se structureaza diferit in functie de aceste variabile. De exemplu, sarcinile nestructurate fac dificil actul de conducere, deoarece nici liderul si nici membrii grupului nu stiu exact ce au de facut; de asemenea, o pozitie puternica ofera alte valente de coordonare si control decat una slaba, cu investiri reduse de autoritate.

Abordand structura stilului de conducere intr-o maniera mai analitica, un grup de cercetatori romani evidentiaza 13 variabile ale acestuia, dintre care amintim: 1) stilul de luare a deciziilor; 2) capacitatea profesionala a liderului; 3) orientarea prioritara spre interesele personale, cele ale colaboratorilor sau cele ale organizatiei; 4) increderea subalternilor in lider; 5) tipul de sanctiuni sau stimulente folosite; 6) gradul de autonomie acordat subalternilor; 7) gradul perceput de adecvare a deciziilor; 8) tehnici psihologice folosite in activitatea de conducere s.a. (47, 84). Mergand pe aceeasi directie metodologica, C. Zamfir identifica - utilizand tehnica analizei factoriale- 10 factori-structura ai stilului de conducere: 1) capacitatea profesionala; 2) exigenta in munca; 3) capacitatea organizatorica; 4) exemplaritatea in munca; 5) ajutorarea in activitate; 6) aprecierea muncii; 7) receptivitatea fata de opiniile altora; 8) stimularea schimbului de opinii; 9) incurajarea discutiilor; 10) centrarea pe om. Dupa cum se poate observa, in totalitatea lor acesti factori reprezinta calitati ale liderului asa cum apar ele in situatia de conducere; avand un caracter omogen, factorii amintiti se pot constitui cu usurinta intr-un profil psihoindividual al conducatorului, insa nu pot oferi o imagine sintetica asupra stilului de conducere ca atare, aflat sub multiple determinatii.

In concluzie, se poate constata ca desi exista numeroase studii privind structura stilului de conducere, factorii evidentiati au un mare grad de eterogenitate, relevanta lor fiind foarte diferita de la un autor la altul. De asemenea, nu sunt relevate toate categoriile de determinatii care actioneaza, de cele mai multe ori fenomenul fiind considerat in sine, fara conexiuni cauzale cu mediul social extern si natura activitatii desfasurate.

Abordarea sistemica a proceselor si fenomenelor psihosociale de grup ofera o baza conceptual-metodologica deosebit de eficienta pentru analiza stilului de conducere. Pe aceasta cale, pot fi identificate trei categorii de variabile prin intermediul carora poate fi operationalizat conceptul 'stil de conducere': a) variabilele care exprima conditionarile externe si interne ale fenomenului de conducere, respectiv dimensiunea factorilor determinanti; b) variabilele care descriu comportamentul de conducere al liderului, respectiv dimensiunea factorilor caracteristici; c) variabilele care descriu efectele stilului de conducere asupra grupului ca intreg, respectiv dimensiunea efectelor conducerii. Studiile experimentale intalnite in literatura de specialitate ofera o bogata gama de factori care apartin celor trei dimensiuni, insa diferentierea lor functionala este esentiala pentru intelegerea sistemica a fenomenelor psihosociale legate de activitatea de conducere.

Pe baza principiului construirii progresive a spatiului operational, fiecare categorie de factori poate fi imbogatita si nuantata, fara ca modelul general sa fie afectat. De asemenea, prin intermediul unor cercetari concrete se pot determina coeficientii de pondere pe care fiecare factor il are asupra fenomenului studiat, pondere care depinde la randul sau de o alta serie de factori.

Pornind de la aceste premise teoretice si metodologice, prezentam un model al leadership-ului care s-a dovedit deosebit de eficient in activitatea practica de diagnosticare si optimizare a activitatii in diferite tipuri de microgrupuri: industriale, militare, studentesti sa. (48, 82).

Modelul cuprinde in structura sa trei dimensiuni, respectiv trei categorii de factori cu semnificatii distincte: a) factori determinanti ai stilului de conducere si ai relatiilor din campul exercitarii autoritatii; b) factorii stilului de conducere practicat de lider; c) factorii care reflecta perceptia subiectiva a stilului de conducere de catre membrii grupului. Fiecare factor poate fi apreciat pe o scala cu cinci valori, in functie de ponderea sa in configurarea fenomenului: 1 = factor cu o pondere redusa, foarte putin semnificativ; 5 = factor cu o pondere foarte mare, extrem de semnificativ.

(a) Factorii determinanti ai stilului de conducere sunt: 1) extragrupati (modelele socioculturale care structureaza formal sau informal activitatea grupului, masura investirii liderului cu autoritate si autonomia care i se acorda s.a.); 2) referitori la sarcina (importanta acesteia din punct de vedere social, gradul de structurare, ponderea sa in cadrul obiectivelor generale ale organizatiei etc.); 3) intragrupali (referitori la natura grupului, personalitatea liderului, competenta profesionala a liderului si a membrilor s.a.). Astfel:

. puterea pozitiei: exprima gradul de investire cu autoritate a liderului de catre nivelul ierarhic superior si autonomia pe care o are in exercitarea puterii specifice statutului sau;

. importanta activitatii: exprima responsabilitatea care deriva din natura activitatii si a modului de realizare a acesteia, in contextul obiectivelor generale ale organizatiei;

. gradul de structurare a sarcinii: reflecta masura in care sarcina este precis definita sau algoritmizata (in cazul sarcinilor inalt structurate) sau - dimpotriva- presupune o elaborare continua a modului de rezolvare, prin initiativa si creativitate personala;

compozitia grupului: se refera la omogenitatea colectivului din punct de vedere al varstei, sexului, experientei, culturii, statutului social etc.;

traditia grupului: se refera la gradul de structurare a normelor si modelelor organizatorice, atitudinale si comportamentale prin intermediul carora grupul isi regleaza viata interna;

competenta profesionala a liderului: exprima capacitatea liderului de a organiza activitatea si de a rezolva problemele tehnice ivite in procesul indeplinirii sarcinii;

. trasaturile temperamental-caracteriale ale liderului: se refera la acele insusiri generale ale personalitatii care marcheaza semnificativ si relativ stabil comportamentul liderului in cursul exercitarii activitatii sale (temperament, trasaturi caracteriale dominante, trasaturi accentuate ale personalitatii, flexibilitatea relationala etc.).

(b) Factorii caracteristici ai stilului de conducere: evidentiaza acele "invariante" comportamentale si relationale ale liderului, specifice unei anumite situatii de conducere (un anumit grup, anumiti factori determinanti, o anumita sarcina, o situatie sociala data etc.). Factorii cei mai semnificativi din aceasta categorie sunt urmatorii:

autoritarismul: reprezinta gradul de concentrare a puterii de catre lider si modalitatea de luare a deciziilor si masurilor privind diferite aspecte ale vietii de grup;

directivitatea: reflecta atitudinea liderului in situatiile problematice pe care le ridica activitatea de realizare a sarcinii, din punct de vedere al sugestiilor, indicatiilor tehnice si solutiile oferite celor implicati nemijlocit in activitatea;

relatiile lider-membrii: exprima tipul general de relatii informale pe care liderul le promoveaza in raporturile sale cu subalternii;

. orientarea liderului in raport cu problemele grupului: se refera la prioritatea si ponderea pe care liderul o acorda problemelor si intereselor organizatiei in raport cu cele ale grupului si membrilor sai, pe fondul necesitatii principiale de a armoniza ambele categorii de cerinte;

tehnici personale de conducere a activitatii de grup: se refera la mijloacele pe care liderul le foloseste in coordonarea activitatii si indeplinirea responsabilitatilor ce ii revin.

(c) Factorii perceperii subiective a stilului de conducere de catre membrii grupului:

. statutul sociometric al liderului : exprima pozitia conducatorului in structura sociometrica a grupului prin intermediul indicelui statutului sociometric (alegerile si respingerile socioafective pe care le suscita liderul printre membrii grupului);

gradul de incredere in lider: masura in care membrii il crediteaza pe lider in ceea ce priveste capacitatea acestuia de a coordona eficient si competent activitatea grupului in vederea realizarii sarcinii sale (competenta, asumarea raspunderii, promptitudine).

Desi analiza structurii leadership-ului poate fi mult aprofundata, prin introducerea si a altor factori din fiecare categorie, cercetarile experimentale au aratat ca, in forma prezentata mai sus, modelul are un inalt grad de operationalitate si relevanta pentru majoritatea situatiilor intalnite in practica.

Corelatiile intalnite intre factorii determinanti, factorii caracteristici ai stilului de conducere si cei ai perceperii subiective a liderului sunt de cele mai multe ori deosebit de pregnante.

Astfel, s-a constatat ca puterea pozitiei determina in mare masura autoritarismul, o autonomie redusa in exercitarea autoritatii determinand un autoritarism redus, in timp ce un inalt grad de autonomie si putere a pozitiei accentueaza semnificativ autoritarismul.

O importanta deosebita a activitatii desfasurate impune un grad mai inalt de directivitate, mai ales daca sarcina este si slab structurata, situatie in care liderul este bine perceput, chiar daca manifesta un autoritarism care in alte conditii ar fi dezagreat de membrii grupului; simetric, o sarcina neimportanta si bine structurata face inacceptabil un stil de conducere autoritar si directiv, care apare ca abuziv si arbitrar, fara justificari de ordin functional.

Competenta profesionala coreleaza pozitiv cu directivitatea, liderii incompetenti fiind de regula nondirectivi, cu relatii distante fata de membrii grupului si cu o atitudine autoritara si rigida, adoptata ca modalitate de mascare a incapacitatilor profesionale si sociale. Cei mai contestati si impopulari lideri sunt cei incompetenti, autoritari si nondirectivi, care practica "distantarea statutara" fata de subalterni ca mijloc de pseudovalorizare.

Un grup omogen si cu trasaturi socioprofesionale de acelasi ordin cu cele ale liderului solicita relatii apropiate si informale intre lider si membrii grupului, atitudine total contraindicata atunci cand grupul este neomogen, cu o mare distanta sociala lider-membri. Grupul mixt, format din barbati si femei solicita o atitudinea mult mai atenta a liderului, in ceea ce priveste vocabularul si modul de comportare, decat in situatia unui grup omogen din acest punct de vedere.

Un grup cu o traditie indelungata solicita un stil de conducere atent elaborat si permisiv, in special in ceea ce priveste modelele comportamentale "consacrate", ceea ce in cazul unor grupuri recent constituite nu se impune, oferind un mai mare spatiu de miscare initiativelor liderului in orientarea generala a vietii de grup.

Tipul temperamental al liderului isi pune puternic amprenta asupra stilului comportamental al acestuia, colericii fiind din acest punct de vedere plasa li in opozitie cu flegmaticii. Un comportament mult prea vulcanic, energic si neuniform este greu de acceptat, in raport cu un comportament de conducere constant si previzibil, desfasurat cu o dinamica moderata.

In ceea ce priveste factorii perceperii subiective, statutul sociometric si gradul de incredere in lider, acestia se afla intr-un raport de complementaritate: unii lideri intalniti in situatii concrete au un statut socioafectiv foarte inalt, fiind chiar iubiti de subalterni datorita relatiilor apropiate pe care le promoveaza, a protejarii intereselor grupului si a tehnicilor personale de conducere, fara ca in mod necesar acestia sa se bucure de o incredere profesionala din partea subalternilor; frecvent, in aceste cazuri grupul promoveaza un "specialist tehnic al sarcinii", care preia functiile rezolutive ale liderului, acestia devenind astfel 'specialist in probleme socioafective". In alte cazuri, liderii dezagreati, cu un statut socioafectiv redus, se pot bucura de un mare grad de incredere, datorita deosebitelor capacitati profesionale dovedite in situatii dificile si obiectivitatii reci de care dau dovada in imprejurari complexe; in acest caz, grupul va promova complementar un lider informal, avand ca functie specifica satisfacerea trebuintelor afective ale membrilor. Prin determinarea experimentala o valorilor specifice fiecarui factor se poate elabora profilul leadership-ului, avand o remarcabila valoare diagnostica si prognostica privind multe dintre fenomenele psihosociale manifestate in cadrul vietii de grup: climat necorespunzator, performante reduse, grad de conflictualitate ridicat, coeziune redusa etc.

Functiile liderului se manifesta pe doua directii principale, indiferent de tipul grupului pe care il conduce (130; 168; 220 s.a.):

(1) Directia socio-operatorie, prin care se asigura coordonarea tehnica a activitatii de realizare a sarcinilor si de indeplinire a obiectivelor conexe legate de aceasta: asigurarea tehnico-materiala, mentinerea relatiilor cu alte grupuri conexe, planificarea si controlul procesului tehnologic, facilitarea rezolvarii situatiilor tehnice problematice, fixarea rolurilor membrilor grupului s.a.

(2) Direclia socio-afectiva, care consta in mentinerea relatiilor interpersonale pozitive, crearea unui climat psihosocial favorabil, facilitarea contactelor afective informale, stimularea si motivarea membrilor grupului in scopul obtinerii unor performante superioare, rezolvarea unor probleme personale etc.

Climatul psihosocial de grup

Unul dintre cele mai semnificative fenomene care reflecta si sintetizeaza aspectele esentiale ale vietii de grup este climatul psihosocial. La acest nivel intalnim intr-o forma sintetica ansamblul trairilor subiective ale membrilor grupului generate in contextul obiectiv al vietii de grup, fenomenul rezultat din aceasta integrare avand complexe functii reglatorii.

Spre deosebire de conceptul "stil de conducere", care a generat numeroase cercetari cu caracter operational care au vizat prezentarea analitica a structurii sale, in cazul climatului psihosocial situatia este cu totul alta: desi acest concept are o larga circulatie in psihosociologie, semnificatia sa este destul de vaga, neexplicita si cu o puternica incarcatura intuitiva. In literatura de specialitate se utilizeaza destul de frecvent termenii de climat, atmosfera si moralul grupului cu o semnificatie cvasi-echivalenta, ceea ce mareste si mai mult ambiguitatea conceptuala si metodologica ( 48, 103).

Trebuie subliniat faptul ca este necesara o distinctie clara intre climat, atmosfera si moral, acestea reflectand aspecte psihosociale diferite ale vietii de grup, aflate insa intr-o stransa legatura.

Referitor la climatul psihosocial, literatura de specialitate ofera cateva dintre caracteristicile esentiale ale fenomenului, acestea putand fi folosite in demersul operationalizarii conceptului

(a) In primul rand, se remarca caracterul sintetic al climatului, in sensul ca reprezinta o rezultanta a unui ansamblu de factori interni si externi, obiectivi si subiectivi. In acest sens, I. Czitrom defineste climatul psihosocial ca "o atitudine colectiva a grupului fata de totalitatea mediului profesional, atitudine determinata de interactiunea tuturor factorilor obiectivi si subiectivi (tehnicomateriali, sociali si psihologici) care actioneaza la locul de munca" . Caracterul sintetic si global a fost subliniat si de alti cercetatori, fara a se reusi evidentierea unui criteriu generat dupa care se poate stabili in ce masura un anumit factor participa sau nu la generarea climatului intr-un anumit grup . Cercetarile noastre nu indreptatesc generalizarea de mai sus: dintre toti factorii care actioneaza asupra grupului intr-o situatie data, numai aceia care au semnificatie pentru grupul in cauza indeplinesc rolul de factori determinanti ai climatului psihosocial; factorii neutri nu intra in aceasta categorie, desi pot avea un caracter activ, influentand unele aspecte ale vietii de grup.

(b) O alta caracteristica a climatului psihosocial consta in relativa sa stabilitate si independenta in raport cu factorii care l-au generat. Un anumit tip de climat nu se dezvolta imediat dupa declansarea actiunii unor factori determinanti, dupa cum nici nu se modifica foarte usor in cazul variatiei sau disparitiei de scurta durata a unora dintre acesti factori. Se poate spune ca fenomenul manifesta o anumita inertie, calitate care face posibila explicarea functiei reglatorii si compensatorii pe care o indeplineste climatul in dinamica microgrupurilor sociale. Faptul ca stabilitatea este recunoscuta ca o caracteristica a climatului rezulta si din aceea ca majoritatea autorilor definesc acest fenomen ca o "atitudine colectiva" a grupului in raport cu mediul sau. Dupa cum se stie, atitudinea reprezinta o tendinta dobandita si relativ stabila a unui subiect de a reactiona la o situatie data.

(c) Climatul psihosocial are un caracter generalizat la nivelul grupului respectiv, chiar daca atitudinea unora dintre membrii grupului fa(a de unele aspecte ale vietii de grup poate fi diferita. Acest aspect ne determina sa definim Climatul mai degraba ca o "dispozitie" sau o "stare psihica colectiva" decat ca o "atitudinea colectiva", modalitate de definire care implica mari dificultati teoretice in analiza si interpretarea relatiilor dintre sistemele atitudinale propriu-zise ale membrilor grupului si Climatul psihosocial de grup, care - frecvent - contine ca elemente generative chiar respectivele sisteme atitudinale.

Definitie

Sintetizand cele expuse mai sus, vom defini climatul psihosocial ca un nivel superior de integrare a factorilor interni si externi, obiectivi si subiectivi care au semnificatie pentru grup si care genereaza o dispozitie psihica relativ stabila si generalizata la nivelul membrilor grupului.

Factorii care contribuie la formarea climatului pot fi: a) fizico-materiali (conditiile fizice si materiale in care grupul isi desfasoara activitatea); b) sociali (care (in de cadrele sociale generale, de caracteristicile sistemelor economice, politice sau juridice care au impact asupra grupului ca intreg, cel mai frecvent prin intermediul mediului institutional sau organizational caruia ii apartine grupul);c) psihosociali (rezultati din interactiunea membrilor grupului sau dintre acestia si alte persoane sau grupuri din exterior); d) psihici (constand din caracteristicile psihoindividuale ale membrilor manifestate in contextul vietii si activitatii de grup). Actiunea acestor factori este cel mai adesea reala, insa poate fi si numai invocata ca iminenta. In toate cazurile, este necesar ca acesti factori sa capete semnificatie pentru viata de grup pentru a deveni factori generativi ai climatului. Totodata, trebuie sa existe circumstante relativ stabilizate pe fondul carora sa se dezvolte un anumit climat psihosocial.

Definitie

Atmosfera psihosociala reprezinta aspectele tranzitorii ale climatului:

pe fondul aceluiasi climat - care se pastreaza relativ stabil atata timp cat factorii sai determinanti nu se modifica in mod esential, sau nu capata alta semnifica(ie pentru grup - pot aparea diferite "nuante" ale dispozitiilor afective ale membrilor, legate de anumite circumstante sau evenimente aleatorii ivite in viata de grup. Astfel, ia nastere o anumita atmosfera, legata nemijlocit de respectivele imprejurari si care dispare odata cu acestea. Chiar pe fondul unui climat deosebit defavorabil pot aparea momente de disensiune sau conflict, situatie in care se creeaza o atmosfera incarcata si tensionata, care dispare odata cu eliminarea factorului perturbator. Climatul pozitiv constituie in acest caz un factor esential care contribuie la rezolvarea sau depasirea starilor conflictuale, acestia ramanand in continuare un element stabil si de fond al vietii de grup. In acest caz ar fi gresit sa se creada ca s-a modificat Climatul psihosocial, fiind vorba numai de o dispozitie afectiva pasagera, legata de atmosfera conjuncturala din cadrul grupului. Trebuie remarcat ca persistenta unor factori disfunctionali care genereaza o atmosfera nefavorabila, poate conduce in ultima instanta la modificarea climatului de grup: in acest caz, grupul nu poseda sau nu gaseste modelele comportamentale capabile sa conduca la depasirea situatiei disfunctionale, modificarea climatului exprimand ruperea "echilibrului cvasistationar" existent in grup inainte de aparitia situatiei de criza.

Definitie

Moralul exprima increderea membrilor in capacitatea grupului de a rezolva la un anumit standard sarcinile si problemele cu care se confrunta si de a surmonta dificultatile ivite in cale. Incredere care are o importanta componenta cognitiva si de experienta consumata, pe langa o componenta afectiva, derivata a coeziunii grupale, a climatului psihosocial si a relatiilor lider-membri.

Factorii determinanti ai climatului psihosocial , asa cum au fost identificati in urma unor cercetari pe diferite categorii de grupuri, pot fi structurati pe sase dimensiuni: dimensiunea socioafectiva, motivational-atitudinala, cognitivaxiologica, instrumental-executiva, proiectiv-anticipativa si structurala (47, 103).

Dimensiunile climatului se afla intr-un raport de interconditionare, fiecare continand mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt urmatorii:

(a) Dimensiunea socioafectiva contine factori care se refera la urmatoarele aspecte ale vietii de grup: relatiile de simpatie, antipatie sau indiferenta dintre membrii grupului; existenta subgrupurilor ("clici" sau "bisericule") ca urmare a scindarii grupului in plan functional si afectiv; gradul de acceptare/inacceptare afectiva a liderului, existenta unui lider informal si relatiile dintre cei doi; adeziunea afectiva a membrilor fata de grup ca intreg (masura identificarii afective cu grupul).

(b) Dimensiunea motivational-atitudinala include: tipul de atitudini interpersonale (respect, consideratie, apreciere etc.); atitudinea fata de grup si fata de activitatea pe care o desfasoara; gradul de congruenta a intereselor si trebuintelor membrilor grupului, compatibilitatea acestora cu obiectivele generale ale grupului; gradul de satisfactie/insatisfactie etc.

(c) Dimensiunea cognitiv-axiologica cuprinde aspecte referitoare la: comunicarea interpersonala (indicele de centralitate a retelei, forma de realizare, indicele de "bilateralitate" etc); gradul de cunoastere interpersonala; gradul de convergenta si compatibilitate a opiniilor, convingerilor si conceptiilor tematice ale membrilor grupului; gradul de elaborare si modul de functionare a normelor de grup; nivelul de constituire a traditiilor si modelelor comportamental-atitudinale.

(d) Dimensiunea instrumental-executiva include factori care reflecta conditiile si mijloacele de realizare a sarcinii: natura relatiilor functionale dintre membrii grupului; modul de ierarhizare a functiilor in grup; gradul de coparticipare la realizarea sarcinii; spatiul de initiativa si afirmare personala in plan profesional; stilul de conducere si competenta liderului formal; conditiile obiective in care se desfasoara activitatea; coordonarea externa a grupului pe linia realizarii sarcinii; gradul de "incarcare" a membrilor (solicitarea fizica si intelectuala); conflictele intra- si intergrupale generate in contextul activitatii grupului.

(e) Dimensiunea structurala reflecta: varsta medie a membrilor; gradul de omogenitate (statut social, nivel de cultura generala, mediul de provenienta, varsta s.a.); raportul numeric dintre barbati si femei.

(f) Dimensiunea proiectiv-anticipativa se refera la: perspectivele sociale si profesionale ale grupului si -implicit- ale membrilor sai; existenta unor stari de incertitudine privind situatia viitoare a organizatiei sau grupului; anticiparea rezultatelor ce pot fi obtinute intr-un context problematica unitatea de vointa a membrilor in raport cu obiectivele urmarite (coeziunea functionala a grupului). Dimensiunea proiectiv-anticipativa reflecta intr-un mod semnificativ moralul grupului, care are o influenta apreciabila asupra capacitatii de mobilizare a resurselor psihofizice ale membrilor in vederea realizarii sarcinilor si problemelor cu care se confrunta.

Determinarea profilului climatului psihosocial de grup. Cercetarile experimentale extensive au evidentiat diferente sensibile in ceea ce priveste ponderea anumitor categorii de factori in producerea climatului de grup. Aceste diferente de ponderi sunt determinate de o serie de factori care reflecta: a) tipul grupului (scolar, de munca, studentesc, militar etc.); b) gradul de maturizare atins de acesta (timpul scurs de la constituire si nivelul de integrare reciproca a membrilor); c) natura sarcinii ce trebuie realizata s.a. (48, 110).

In consecinta, prin determinarea ponderii factorilor determinanti in cadrul unui anumit grup se poate elabora profilul climatului psihosocial, instrument de mare eficienta diagnostica si prognostica privind dinamica proceselor si fenomenelor de grup.

Pentru determinarea profilului de climat s-a folosit urmatoarea metoda. In prima faza, membrilor unor grupuri de diferite tipuri (scolare, industriale si studentesti) le-a fost prezentata intr-un mod intuitiv notiunea de climat psihosocial de grup, valoarea generala a acestuia (pozitiva sau negativa) si faptul ca fenomenul este generat de o serie de factori interni si externi. In a doua faza s-a cerut ca fiecare membru sa aprecieze pe o scala cu sapte valori climatul existent in grupul din care fac parte (-3, -2, -1, 0, +1, +2, +3), dupa care sa enumere cauzele care generat respectivul climat; dupa enumerarea tuturor cauzelor, li s-a cerut sa acorde o pondere (de la 1 la 5) fiecarei cauze, dupa importanta pe care respectiva cauza a avut-o la generarea climatului asa cum a fost apreciat anterior. In a treia faza s-a procedat la o analiza de continut a raspunsurilor, gruparea lor in cele sase categorii prezentate anterior, si calcularea ponderii statistice pe care fiecare categorie de factori o are in determinarea climatului in acel grup, precum si in randul grupurilor de un anumit tip. Astfel, sa putut determina atat profilul climatului, specific pentru grupurile scolare, industriale, studentesti, militare s.a., cat si profilul climatului unui anumit grup; prin compararea profilului particular al unui grup cu profilul general, specific tipului de grup caruia ii apartine, s-a putut face o analiza diagnostica de mare finete privind gradul de structurare a grupului, existenta unor disfunctionalitati etc. (44; 48).

In urma acestor cercetari, s-a constatat ca fiecare tip de grup are un profil specific al climatului, dat de ponderea diferitelor categorii de factori determinativi. Astfel, in cadrul grupurilor scolare ponderea factorilor socioafectivi este relativ mare in determinarea climatului, in cadrul grupurilor studentesti dominanta se deplaseaza in zona factorilor atitudinali si cognitivaxiologici, in timp ce in cazul grupurilor industriale ponderea dominanta o detin factorii instrumental-executivi (v. graficu17.1).

Daca acceptam ca aceste tipuri de grupuri reprezinta in plan ontogenetic etape progresive si consecutive in ceea ce priveste integrarea si participarea sociala a individului, se constata ca "maturizarea sociala" a grupurilor se exprima - la acest nivel de analiza - printr-o deplasare a accentului de la factorii afectivi spre cei atitudinali, cognitivi, axiologici, instrumentali si executivi.

Fata de aceste profiluri tipice, profilul real al unui anumit grup reflecta gradul de maturizare psihosociala a membrilor, dar si masura in care grupul s-a constituit ca un sistem centrat pe realizarea sarcinii, pe satisfacerea trebuintelor personale ale membrilor sau pe probleme tinand de evolutia grupului ca intreg.

In ceea ce priveste gradul de constituire a grupurilor, se constata ca in cazul colectivelor recent formate, factorii socioafectivi au o pondere mai mare in determinarea climatului, indiferent de tipul grupului, evolutiile ulterioare conducand la accentuarea ponderii acelor categorii de factori care joaca rolul cel mai important in desfasurarea activitatilor de grup: a celor cognitiv-axiologici, in cazul grupurilor studentesti, sau a celor instrumental-executivi, in cazul celor industriale.

G Retineti : Este deosebit de important faptul ca prin constituirea climatului psihosocial, cu influentele sale majore asupra tuturor sistemelor relationale, se realizeaza un mecanism de autocorectie de tip feed-back. Intr-adevar, prin faptul ca prin climat se exprima sintetic calitatile structurale, functionale si umane ale grupului, o tonalitate negativa a acestuia va semnaliza totdeauna existenta unor disfunctionalitati interne sau externe; in consecinta, se semnalizeaza implicit existenta unei probleme, a unei situatii conflictuale sau a unei inadecvari de orice natura, ceea ce va genera o tensiune in sensul rezolvarii acestor situatii negative. Deci, climatul psihosocial apare ca un indicator sintetic asupra "starii de sanatate' a unui microgrup care actioneaza in anumite conditii sociale.

De asemenea, se constata existenta unor relatii de cauzalitate circulara intre procesele psihosociale de grup, climat si performanta. Relatiile psihosociale necorespunzatoare creeaza un climat nefavorabil, ambele conducand la performante scazute; fapt ce afecteaza si mai mult climatul, respectiv calitatea relatiilor umane s.a.m.d.; ruperea cercului vicios este conditia iesirii din criza.

Conflictele de grup

Desfasurarea activitatilor de realizare a sarcinii, precum si a relatiilor intra- si intergrupale conduc frecvent la aparitia unor fenomene conflictuale.

Definitie si precizari conceptuale

Prin conflict se intelege o forma de opozitie dintre persoane sau grupuri, derivata din incompatibilitatea reala sau perceputa dintre scopurile, valorile, normele sau motivatiile partilor. In acest cadru conceptual, situatia conflictuala este definita ca acel context interpersonal, grupal, organizational sau sociocultural in care se produce opozitia dintre doua sau mai multe parti. Situatia conflictuala se poate prezenta ca simpla potentialitate, in care partile resimt starea tensionala generata de incompatibilitatile percepute - fara ca acest fapt sa se obiectiveze intr-o forma specifica de comportament; sau se poate prezenta ca un conflict deschis - in care confruntarea se obiectiveaza in plan atitudinal, comportamental si actional, partile disputandu-si activ interesele (v. 110; 206, 220).

In functie de cauzele generatoare si cursul pe care il poate lua rezolvarea lor, conflictele pot fi: a) constructive - cand conduc in final la clarificari, la eliminarea unor disfunctionalitati de cunoastere, comunicare sau interpretare; in urma depasirii acestor tipuri de confruntari grupul castiga in coerenta si echilibru, dobandind astfel o mai mare functionalitate si capacitate rezolutiva sau adaptativa; b) distructive - atunci cand exista incompatibilitati ireductibile intre parti, sau nu exista conditii obiective sau subiective pentru gasirea unor solutii de compromis, ceea ce conduce la escaladarea conflictului, precum si la deteriorarea climatului psihosocial si la crearea de noi disfunctionalitati si - in final - la o posibila dezintegrare a grupului.

Conflictele se pot desfasura intre persoane (membri ai aceluiasi grup sau a unor grupuri diferite), intre persoane si grup ca intreg, intre grupuri sau intre organizatii si grupuri sociale. Cauzele cele mai frecvente ale conflictelor din interiorul microgrupurilor pot fi grupate in urmatoarele categorii:

Conflicte de interese, atunci cand atingerea scopului uneia dintre parti afecteaza realizarea scopului celeilalte parti.

Competitii pentru ocuparea diferitelor pozitii (statute) in cadrul grupului, sau pentru obtinerea de noi atributii sau privilegii statutare.

Disfunctionalitati organizatorice sau tehnice aparute in cursul activitatii de rezolvare a sarcinilor specifice sau a altor activitati conexe.

Diferente semnificative in planul cunoasterii unor aspecte legate de viata de grup sau de activitatea tehnica de rezolvare a sarcinilor.

Dificultati sau blocaje de comunicare intre parti, ceea ce conduce la desincronizari, neintelegeri sau perceptii gresite ale situatiilor, penurie informationala pentru una dintre parti s.a.

. Incompatibilitati persoane de ordin temperamental, caracterial sau aptitudinal care genereaza asperitati interpersonale.

. Actiuni, decizii sau influente inadecvate ale liderului, sau ale altor membri semnificativi in ceea ce priveste activitatea de rezolvare a. sarcinilor sau alte aspecte ale vietii de grup.

Incompatibilitati in planul valorilor si convingerilor ideologice, politice, religioase sau morale, intre planul normelor de grup si comportamentele unor membri sau grupuri.

Performanta grupului

Realizarea sarcinii reprezinta principala functie constitutiva a microgrupurilor, de indeplinirea acesteia depinzand si realizarea celorlalte functii specifice: satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor si mentinerea grupului ca sistem. Din acest punct de vedere, performanta referitoare la indeplinirea sarcinii constituie nu numai un indicator de eficienta sociala a grupului, ci si un parametru cu un inalt grad de obiectivitate care ne furnizeaza informatii indirecte privind desfasurarea proceselor psihosociale din cadrul grupului, gradul de integrare a membrilor in cadrul microsistemului social, precum si racordarea acesteia la exigentele mediului social extern.

Performanta este functie de o serie de factori individuali, psihosociali si socio-organizatorici, dintre care amintim: particularitatile psihofizice ale membrilor, nivelul lor de pregatire profesionala, experienta de care dispun si motivatiile de care sunt animati; compozitia si gradul de structurare a grupului, experienta acumulata in activitati comune, calitatea leadership-ului, climatul psihosocial existent in grup, functionalitatea relatiilor interpersonale dintre membri si gradul de congruenta a structurilor psihosociale de grup; natura sarcinii, gradul de structurare a acesteia, experienta sociala dobandita in respectivul domeniu de activitate si mijloacele materiale si tehnice de care dispune grupul; influenta organizatiei sau institutiei sociale asupra grupului, relatiile dintre grupurile aceleiasi organizatii, modul general de control asupra activitatii si recompensele sociale acordate pentru activitatea depusa, climatul social general s.a.

Performanta se refera si la capacitatea grupului de a-si rezolva problemele tehnice si cele socio-umane, dar si la nivelul de creativitate pe care il genereaza grupul ca intreg. De altfel, putem aprecia ca prin nivelul de creativitate care ii este specific, grupul isi releva in modul cel mai semnificativ calitatea sa de sistem psihosocial, cu importante functii formative asupra membrilor sai.

Pentru evaluarea acestei dimensiunii a activitatii grupului se pot utiliza o serie de indicatori, dintre care cei mai semnificativi sunt urmatorii:

q       Eficacitatea: reprezinta gradul in care grupul isi indeplineste sarcina, indiferent de 'costul' realizarii si indiferent de termenii de comparatie pe care ii pot oferi alte grupuri cu sarcini similare. Indicatorul este important pentru evaluarea capacitatii grupului de a-si realiza neconditionat sarcina.

q       Eficienta : constituie un indicator mai fin, in sensul ca evalueaza raportul dintre eficacitate si costuri. Desfasurarea unor activitati eficiente presupune alegerea unei cai optimale in procesul realizarii sarcinii grupului, in acest caz termenii de comparatie sociala avand o importanta prioritara.

q       Productivitatea: exprima eficacitatea grupului raportata la unitatea de timp; altfel spus, productivitatea reprezinta timpul cheltuit pentru realizarea sarcinii activitatii.

q       Performanta reprezinta rezultatele activitatii raportate la un etalon, de regula cel oferit de media rezultatelor obtinute de grupurile care desfasoara sau au desfasurat activitati similare; uneori se pot lua ca termeni de referinta chiar rezultatele aceluiasi grup obtinute in momente diferite ale evolutiei sale. Performanta constituie un concept mai cuprinzator, in sensul ca se poate referi la oricare dintre aspectele activitatii de grup, putand reflecta atat dimensiunile cantitative, cat si cele calitative ale obiectivelor activitatii si ale vietii de grup.

4.Dinamica grupului ca instrument de actiune psihosociala

Pe directia deschisa de scoala psihologiei dinamice initiata de K. Lewin, grupul poate fi inteles si interpretat ca un veritabil instrument de interventie, formare si optimizare a comunitatilor, a relatiilor umane din cadrul acestora, dar si a persoanelor implicate in reteaua interactiunilor de grup.

Dupa cu se stie, prin dinamica Lewm desemna totalitatea schimbarilor adaptative care se produc in structura de ansamblu a unui grup, ca urmare a unor schimbari survenite intr-o poate oarecare a respectivului grup (164, 319). Cu alte cuvinte, si asa cum s-a demonstrat in cadrul acestui capitol, conduita grupului este strans conditionata de sistemul proceselor si forjelor care actioneaza in sanul sau. Grupul constituie un camp dinamic, a carei organizare, unitate si functionalitate se bazeaza pe interdependenta membrilor, care suporta la randul lor toate efectele acestora. Acest fapt deschide calea utilizarii grupului ca sistem de formare si schimbare psihosociala.

Pe aceasta directie teoretica si practica si-au adus contributia o serie de psihologi, psihiatrii si sociologi. Astfel, Moreno dezvolta tehnica psihodramei in care, desi accentul este pus pe raporturile interpersonale, grupul ad-hoc constituit reprezinta totusi cadrul necesar rezolvarii problemelor psihice ale pacientilor.

Bion si Tavistock dezvolta la randul lor o tehnica complementara de utilizare a grupului ca instrument terapeutic, contribuind astfel decisiv la fundamentarea teoriei si practicii training-group-ului. Era o tehnica a grupului fara lider, utilizata cu succes in tratarea unor nevroze de razboi, iar ulterior pentru depasirea unor conflicte psihice cu efecte destabilizatoare pentru conduita pacientilor, dar si a unor grupuri "naturale'.

Lippitt, Lewm si White introduc ulterior un nou element in ecuatia dinamicii grupurilor, si anume leadership-ul, respectiv stilul de conducere. Acest factor sa dovedit a avea o influenta covarsitoare asupra proceselor si fenomenelor psihosociale de grup, putand % folosit cu deosebit succes pentru a le da o anumita orientare, in concordanta cu scopurile "terapeutului".

La randul ei, psihanaliza a influentat puternic cercetarile in acest domeniu, prin contributiile remarcabile ale lui Rogers, Anzieu, Eliott, Kaes, Foulkes, M. Klein s.a. Pe aceasta directie, se pune in evidenta dubla dimensiune a vietii de grup (fantasmatica si simbolica), precum si fenomenele de "rezonante inconstiente" dintre membrii unui grup.

Utilizand poate tehnicile derivate din seria de cercetari mentionate, continuate ulterior cu o deosebita intensitate, interventiile optimizatoare in cadrul microgrupurilor pot viza atat fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor performante profesionale si sociale superioare, cat si armonizarea relatiilor interpersonale si rezolvarea problemelor sau crizelor psihosociale individuale. Astfel, se pot elabora strategii de optimizare a climatului psihosocial, a stilului de conducere sau a sistemului relational si functional din cadrul grupului (v. 48, 169 si cap. VII).

Intrebari si exercitii

Care sunt principalele tipuri de formatiuni sociale si prin ce se deosebesc intre ele?

Definiti microgrupurile.

Care sunt modelele teoretice ale dinamicii grupurilor?

Prin ce se particularizeaza grupurile.

Explicati dinamica si functiile psihosociale ale microgrupurilor.

In ce consta structura socioprofesionala a grupului?

Care sunt functiile comunicarii in cadrul grupurilor sociale?

Ce retete de comunicare cunoasteti?

Care sunt principalele fenomene psihosociale de grup?

Ce se intelege prin leadership?

Care sunt stilurile de conducere?