PERCEPTIILE - Teorii ale perceptiei

PERCEPTIILE

Continuturi:

Teorii ale perceptiei

Definire si specific psihologic

Fazele procesului perceptiv

Obiective:

Prezentarea principalelor teorii ale perceptiei

Prezentarea si analiza perceptiei si a mecanismelor ei

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

1. Teorii ale perceptiei

A. Senzualismul asociationist (empirismul) reprezentat prin Priestley, Hartley, Bain, J.St. -Mill sustine ca perceptia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale. In acest fel perceptia era redusa la senzatii pierzandu-si identitatea. Un punct de vedere interesant este exprimat de catre cercetatorul german Lotze care considera ca fiecare perceptie este rezultatul unei insumari de puncte de excitatie retiniana.

B. Gestaltismul reprezentat prin Wertheimer, Koffka si Khler ofera prima teorie coerenta asupra perceptiei. Inca in 1890 savantul german von Ehrenfels in articolul sau ber Gestaltqualitten (Asupra calitatilor formei) da exemplul cu melodia ce nu poate fi redusa la o simpla suma de tonalitati sonore si, daca se schimba ceva nu se pierde forma.

La inceputul secolului al XX-lea Wertheimer a realizat un experiment simplu si ilustrativ menit sa demonstreze faptul ca perceptia nu se reduce la simpla suma de senzatii. Experimentul consta in aprinderea succesiva a doua becuri astfel incat la o viteza de dintr-o secunda se obtine o banda luminoasa continua. Acesta este fenomenul "phi" al miscarii aparente. Pentru gestaltisti perceptia este un proces unitar si autonom care nu se reduce la o simpla suma de impresii senzoriale. Ceea ce primeaza este forma (Gestalt) in conditiile principiului pregnantei. Conform acestui principiu obiectele se impun perceptiei prin particularitatile lor de forma, de structura. Oamenii prezinta o tendinta innascuta de a percepe obiectele in integralitatea lor. Obiectul este perceput in cadrul campului perceptiv cu atributele sale de ordin fizic. Gestaltistii au studiat si au elaborat o serie de legi ale perceptiei care isi mentin actualitatea.

Sintetizand, gestaltismul insista asupra primordialitatii intregului in raport cu partea; obiectele sunt percepute in intregul lor prin forma, structura, configuratia lor specifica. Ceea ce s-a reprosat gestaltismului este caracterul innascut al tendintei spre integralitate perceptiva. Aceasta conceptie va fi combatuta de catre J. Piaget.

C. Structuralismul genetic al lui J. Piaget este sustinut de celebra lucrare Mecanismele perceptive aparuta in 1961. Perceptia este strans legata de evolutia structurilor inteligentei astfel incat ea evolueaza in raport cu evolutia acestor structuri. Piaget preia conceptul de structura de la gestaltism dar considera ca aceste structuri nu sunt innascute in totalitate ci numai in componentele lor anatomo-fiziologice pentru ca o data cu dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligentei sa se constate o dezvoltare si a mecanismelor perceptive.

D. Teoria tranzactionalista a lui A. Ames si Ittelson introduce o noua perspectiva asupra perceptiei ca rezultat al unui proces de tranzactie, de schimb intre organism si mediu. In acest context toate partile tranzactiei intervin ca participanti activi si isi dovedesc existenta numai in aceasta participare activa. Perceptia implica emiterea unei supozitii in sensul ca noi tindem sa alegem supozitii verificate in experienta anterioara; semnificatia obiectului tine de experienta personala a subiectului; aceasta experienta presupune un raport anticipativ cu viitorul.

E. Teoria senzorio-tonica a lui H. Werner si S. Wapner considera ca perceptia nu este exclusiv de origine senzoriala intrucat la realizarea ei participa si tonusul muscular ce asigura postura si activitatea motrica. In amplasarea perceptiva a obiectului fata de subiect nu este suficient sa luam in consideratie doar pozitia obiectului in campul vizual ci trebuie sa tinem seama si de postura corporala, de pozitia capului in raport cu restul corpului. Perceptia verticalitatii este polisenzoriala implicand orientarea retiniana si orientarea proprioceptiva in raport cu axa gravitationala. Aceasta teorie subliniaza rolul factorilor nonperceptivi in perceptie: tonusul muscular, postura, kinestezia, senzatiile interne, starile afective.

F. Teoria starilor centrale directoare propusa de catre F.H. Allport demonstreaza importanta factorilor comportamentali in perceptie. Sistematizand cercetarile fundamentale in domeniul perceptiei realizate in anii '40 ai secolului al XX-lea autorul ajunge la concluzia ca perceptia este influentata de o varietate de factori comportamentali cum ar fi trebuintele, valorile, pulsiunile, reactiile defensive, personalitatea si experienta subiectului.

G. Teoria psihofizica a lui Gibson, evidentiaza perceptia ca o priza de contact cu mediul, reunind priza de constiinta si comportamentul. Informatia este organizata deja in stimuli si rolul perceptiei este acela de aprehensiune sau de rezonanta cu aceasta informatie organizata. Individul devine capabil sa determine trasaturile caracteristice ale obiectului si sa extraga proprietatile lui generale.

H. Modelul cognitivist a lui Neisser, porneste de la teoria lui Gibson si propune conceptul de procesare de informatii. Modelul cognitivist reabiliteaza rolul experientei si al factorilor nonperceptivi acordand un rol predominant anticiparii sau expectatiei. Conform acestui model obiectul are o anumita cantitate de informatie disponibila care este extrasa in baza unei activitati de explorare a subiectului dirijata de scheme mentale interne. Schema mentala se va modifica si in actiunile perceptive ulterioare, se va impune ca experienta dobandita.

2. Definire si specific psihologic

Perceptia se defineste ca proces psihic de prelucrare si interpretare a informatiei senzoriale sub forma unei imagini cu sens pentru subiect.

Analizand aceasta definitie rezulta dimensiunea procesuala a perceptiei, desfasurarea ei fazica si plurinivelara. Apoi, se impune considerarea perceptiei ca proces senzorial. Continutul informational al perceptiei il constituie insusirile obiectelor si fenomenelor luate in ansamblul lor unitar si integrat. In perceptia reflectam obiectul in totalitatea insusirilor lui atat cele de detaliu cat si insusirile principale relevante. Perceptia este un proces de integrare a informatiei senzoriale ceea ce inseamna ca informatia senzoriala oferita de catre analizatori este preluata si integrata intr-o maniera unitara. In acest proces ceea ce predomina este intregul, obiectul in ansamblul sau si abia apoi elementele componente.

Perceptia este un proces senzorial complex, primar pentru ca se desfasoara in prezenta obiectului. De asemenea, durata perceptiei este conditionata de durata actiunii obiectului in campul perceptiv.

In analiza specificului psihologic al perceptiei trebuie sa tinem seama de imbinarea celor doua orientari ascendenta si descendenta de procesare a informatiei. Orientarea ascendenta sau perceptia directa se bazeaza pe datele informatiei senzoriale pe care le fructifica valorificand activitatea analizatorului. Acest punct de vedere este sustinut de catre Gibson care considera ca abordarea directa, nemijlocita permite culegerea informatiilor oferite de mediul inconjurator intr-o maniera naturala, spontana, fara sa reflectam asupra lor. Din aceasta perspectiva perceptia este reductibila la informatia de tip senzorial.

Perceptia indirecta este dirijata de datele experientei, de schemele perceptive, de orientarile subiectului, de factorii comportamentali. Dupa cum sustine Gregory, prin abordarea indirecta constatarile noastre in legatura cu profunzimea se realizeaza pe baza experientei anterioare despre profunzime sau alte caracteristici.

Cele doua directii de procesare a informatiei sunt sustinute de catre psihologia cognitiva si sunt aduse o serie de dovezi provenite din sfera iluziilor perceptive sau din sfera formelor complexe ale perceptiei.

Mecanismele perceptiei implica pe de o parte abordarea monomodala si pe de alta parte abordarea plurimodala. Perceptia ca integrare a informatiei senzoriale se realizeaza la nivele diferite de complexitate. Din perspectiva continutului informational perceptia reflecta insusiri concret-intuitive, complexe, bogate in continut, semnificative, relevante. Raportarea perceptiei la o anumita categorie de insusiri ne poate conduce la ideea complexitatii acesteia. Perceptia poate deriva din activitatea unui analizator ceea ce face ca sa avem perceptii corespunzatoare senzatiilor: senzatii vizuale - perceptii vizuale; senzatii auditive - perceptii auditive s.a.m.d. Dar in perceperea obiectului participa mai multi analizatori astfel incat putem vorbi despre o perceptie plurimodala referitoare la forma, marime, volum, distante, viteza, timp, spatiu. Constatam ca perceptia monomodala este efectul unei procesari de tip direct, ascendent in schimb perceptia plurimodala este efectul unei procesari de tip indirect, descendent. Nu trebuie sa consideram ca cele doua directii de procesare sunt disjunctive. Dimpotriva, ele se coreleaza si interactioneaza ceea ce permite elaborarea unei imagini perceptive bogate in continut.

Imaginea perceptiva prezinta o serie intreaga de atribute cum ar fi:

este o imagine primara, actuala, elaborata aici si acum, in conditiile prezentei obiectului in campul perceptiv;

este o imagine bogata in continut care prezinta atat insusirile principale cat si pe cele de detaliu, atat fondul cat si obiectul perceptiei, atat culorile principale cat si nuantele cromatice;

este o imagine integrata si unitara intrucat integreaza insusirile oferite de catre analizator intr-o maniera unitara; ceea ce se impune este caracterul unitar si integrat al obiectului;

este o imagine obiectuala, ceea ce face trimite la capacitatea perceptiei de a semnala obiectele asa cum sunt ele in integralitatea insusirilor lor;

este o imagine semnificativa, ceea ce demonstreaza capacitatea perceptiei de a integra informatia senzoriala intr-o imagina cu sens pentru subiect. Intotdeauna ceea ce percepem are o anumita semnificatie pentru noi, iar atunci cand aceasta semnificatie nu o putem accesa vom tinde sa o atribuim prin reducere la experienta anterioara. Confruntarea cu informatii ce nu pot fi integrate unei semnificatii provoaca un fenomen de disonanta cognitiva, de conflict cognitiv intre experienta proprie si datele realitatii. In aceste conditii tindem sa reducem necunoscutul la ceva cunoscut, preferam sa operam cu semnificatii macar partiale dar care sa ne scoata din impas.

Principiul vizualizarii demonstreaza ca in perceptie tindem sa acordam atributele vizualizarii nu numai informatiilor provenite de la analizatorul vizual ci si celor provenite de la alti analizatori, in special cel kinestezic si auditiv. Acest lucru demonstreaza rolul primordial al informatiei vizuale in procesarea perceptiva. Experienta fiecaruia dintre noi ne arata ca atunci cand informatia vizuala lipseste tindem sa acordam atributul vizualizarii informatiei obtinute pe alte cai de semnalizare.

Principiul verbalizarii sugereaza rolul cuvantului in perceptie. Acest rol poate fi privit prin doua perspective. In primul rand, cuvantul are un rol integrator intrucat prin cuvant este integrata experienta perceptiva privitoare la un obiect si cuvantul desemneaza obiectul, il denumeste. Denumirea obiectului, eticheta lui verbala tinde sa se substituie insusi obiectului in cauza intrucat prin pronuntarea numelui obiectului perceput realizam in mod automat trimiterea la ansamblul experientelor informatiilor, cunostintelor pe care le detine in legatura cu acel obiect. A doua perspectiva priveste rolul cuvantului ca factor de reglare, coordonare a activitatii respective. Prin comenzi verbale subiectul isi poate orienta explorarea perceptiva sau este orientat din exterior. In acest caz vorbim despre invatarea perceptiva si efectele ei benefice. In timp, prin mijloace verbale se realizeaza o coordonare a explorarilor perceptive, o asimilare a experientelor, o integrare a lor ceea ce va permite ulterior procesari perceptive tot mai rapide si mai eficiente.

Fazele procesului perceptiv

Perceptia are o desfasurare fazica procesuala si plurinivelara. Procesualitatea perceptiei este superioara in raport cu procesualitatea senzatiei. Desfasurarea procesuala a senzatiei este indisolubil legata de conceptul de prag. Pragul desemneaza nivelul de intensitate al stimulului necesar pentru a declansa o senzatie constientizata. Pragul este specific, propriu fiecarui analizator. In cazul perceptiei se poate vorbi despre praguri doar cu trimitere la procesarea perceptiva monomodala ce integreaza informatiile senzoriale de la un singur analizator. In aceste conditii cercetatoarea Alexandrova a reliefat urmatoarele praguri ale procesului perceptiv:

pragul de minimum vizibile, constituie momentul in care obiectul intrat in campul perceptiv este abia perceput; este o perceptie oscilanta, nesigura, subiectul poate doar sa spuna ca ceva se petrece fara sa fie sigur ce anume;

pragul de minimum separabile, este momentul in care obiectul intra in campul perceptiv, atrage atentia asupra sa dar nu suntem sigur despre calitatile lui specifice menite sa-l individualizeze. La acest nivel se realizeaza comparatii intre atributele obiectului si cele ale campului perceptiv in urma carora se separa, se aleg insusirile specifice obiectului;

pragul de minimum cognoscibile, este momentul in care obiectul este perceput, constientizat, integrat verbal si comportamental. Aceasta corespunde minimumului de cantitate de informatie necesara pentru a construi o imagine perceptiva coerenta.

J. Piaget analizand mecanismele procesului perceptiv considera ca desfasurarea sa procesuala implica urmatoarele faze:

faza de activare perceptiva, in cadrul careia se produce activarea analizatorilor, intrarea lor in priza de contact in raport cu obiectul;

faza de centrare perceptiva, este momentul in care subiectul este dominat de particularitatile obiectului. Piaget abordeaza aceasta faza atat ontogenetic cat si procesual. Din punct de vedere ontogenetic, centrarea perceptiva, exprima nivelul de procesare specific copilului mic in conditiile in care structurile operatorii ale inteligentei sunt foarte slab reliefate. Absenta acestor disponibilitati operational-intelective pune copilul intr-o stare de inferioritate in raport cu obiectul perceput. Obiectul se impune, isi impune calitatile si conduce la o imagine perceptiva distorsionata sau marcata de iluzii. Pe masura ce structurile operatorii ale inteligentei se dezvolta, in aceeasi masura mecanismele perceptive devin capabile sa depaseasca centrarea perceptiva si sa realizeze o perceptie performanta adecvata. Din punct de vedere procesual centrarea perceptiva este specifica oricarui subiect in conditiile primului contact perceptiv cu obiectul. In aceste prime momente obiectul tinde sa isi impuna atributele si sa determine o perceptie uneori eronata, imprecisa sau chiar iluzii perceptive. Dar, intr-un timp foarte scurt subiectul investeste experienta, cunostinte, operatii intelectuale care ii permit depasirea centrarii perceptive;

faza decentrarii perceptive, descrie momentul in care subiectul ia in stapanire obiectul realizand o percepere adecvata. Decentrarea perceptiva este efectul evolutiei dezvoltarii, maturizarii, perfectionarii structurilor operatorii ale intelectului.

Dupa cum observam, centrarea-decentrarea perceptiva ca faze ale perceptiei pot fi subsumate modelului cognitivist de abordare directa-indirecta.

Teoria detectarii semnalelor a permis abordarea perceptiei dintr-o perspectiva informationala. M. Golu (2002) propune urmatoarele faze ale procesului perceptiv: orientarea, explorarea, detectia, discriminarea, identificarea si interpretarea.

. Orientarea constituie o prima reactie pe care subiectul o realizeaza in campul perceptiv, este expresia unei reactii innascute, de orientare care raspunde la intrebarea "De ce?". Starea de vigilenta este activata si subiectul se orienteaza asupra obiectului sursa. Formatiunea reticulata faciliteaza fenomenul de focalizare, de orientare a atentiei, inhiba alte surse perturbatoare si permite aducerea in prim plan a obiectului sursa.

. Explorarea are loc in conditiile activarii starii de vigilenta. Explorarea consta dintr-o suma de actiuni motorii, de parcurgere, de cautare activa in campul perceptiv. Prin explorare se produce un decupaj informational, se realizeaza o prima decupare a obiectului din fondul perceptiv. Explorarea conform teoriei cognitiviste se realizeaza fructificand datele experientei anterioare si valorificand informatia disponibila. Termenul de informatie disponibila este sugestiv pentru contextualitatea perceptiei. Un obiect intr-un moment dat, intr-un anumit context, in anumite conditii ofera o anumita cantitate de informatie. Este vorba despre conditii de vizibilitate, conditii de auditie, de explorare tactilo-kinestezica sau conditii necesare interventiei altor simturi. La aceasta se adauga conditiile mediului inconjurator care pot sa faciliteze sau sa deterioreze explorarea perceptiva. Astfel, in nici un moment, cantitatea de informatie disponibila nu este aceeasi cu cea anterioara sau cu cea ulterioara. La aceste particularitati obiective trebuie sa adaugam si pe cele subiective ce tin de subiect, de orientarea acestuia, de pozitia lui, de tonusul muscular, de starea psihofizica, de motivele, trebuintele, interesele, preocuparile, experienta proprie. Constatam ca explorarea perceptiva pune in opera un numar foarte mare de factori si de aici apare riscul ca ea sa se desfasoare haotic, aleatoriu. Dar, asa cum arata Neisser, explorarea perceptiva este4 ghidata de schemele mentale interne astfel incat ea se realizeaza intr-o maniera eficienta.

. Detectia este momentul in care informatiile sunt "puse in cumpana". Informatia "favorabila obiectului" se afla in disputa cu cea "defavorabila" acestuia. Raporturile dintre cele doua tipuri de informatie pot sa oscileze de la eroare, iluzie spre incertitudine si apoi spre certitudine. Mecanismele acestui proces pot fi descrise pe baza principiului informatiei relevante. Dupa cum am vazut la faza anterioara, in explorare se investigheaza informatia disponibila. Dar aceasta informatie disponibila nu este in totalitatea ei si relevanta. Cea care va inclina balanta detectiei este informatia relevanta. Amplasarea informatiei relevante este caracteristica si specifica fiecarui obiect. Fiecare obiect are o identitate proprie, atribute proprii caracteristice astfel incat informatia relevanta se instituie ca indicator fundamental in procesul perceptiei. Acest gen de informatie este amplasata pe contur, pe elementele de structura, pe configuratie. Este vorba despre colturi, muchii, unghiuri, zone curbe, asperitati, porozitati si alte particularitati proprii obiectului. Subliniem ca informatia relevanta tine de particularitatile proprii mediului in care omul traieste. Ceea ce este informatie relevanta pentru un lapon nu este si pentru un european si invers.

Teoria detectarii semnalelor pune in discutie conceptul de canal si cel de zgomot. Informatia este transmisa printr-un canal si este supusa unor distorsiuni. Nivelul zgomotului sau al distorsiunii influenteaza procesul detectiei. Raportul dintre informatia transmisa pe canal si zgomotul perturbator constituie un indicator al dificultatii detectiei. Din aceasta perspectiva canalul informational prezinta o zona de intrare a informatiilor apoi o zona de transmisie supusa presiunii zgomotelor adica a informatiilor perturbatoare din exterior si o zona de iesire corespunzatoare cu finalizarea detectarii.

. Discriminarea este faza in care se realizeaza o comparatie intre atributele obiectului si cele ale mediului inconjurator precum si intre atributele obiectului la momentul dat si atributele acestuia in momente anterioare. Discriminarea este o segregare, o desprindere a unor informatii relevante pentru procesul perceptiv. In aceasta faza se accentueaza contrastul, se pun in evidenta unele calitati in raport cu altele in conditiile in care se utilizeaza un numar mare de indicatori ce pot fi comparati la un moment dat.

. Identificarea presupune in fapt acordarea unei identitati obiectului perceput in baza integrarii informatiei intr-o imagine unitara si semnificativa. Identificarea presupune o comparatie, un cuplaj informational intre un model etalon, o schema mentala a obiectului si obiectul perceput. Cuplajul informational implica o participare activa a tuturor partilor conform teoriei tranzactionaliste. In ultima instanta identificarea trebuie sa raspunda la intrebarea "Ce este acesta?" ceea ce presupune utilizarea unor indicatori verbali. Cuvantul permite integrarea informatiei despre obiect in cadrul etichetei verbale. Pe aceasta cale informatia relevanta, semnificativa este operata si asignata (atribuita) obiectului perceput in realitatea datelor acestuia.

Identificarea poate fi categoriala sau individuala. In procesualitatea identificarii se impune mai intai forma categoriala a acestuia: obiectul perceput este integrat intr-o categorie anume de obiecte in baza unei operatii de categorizare. Categorizarea permite atribuirea insusirilor unei categorii de obiecte si altor obiecte individuale in masura in care acestea intrunesc cel putin unul dintre atributele relevante ale categoriei. Identificarea individuala presupune decuparea obiectului din categorie si precizarea mai fina a insusirilor lui relevante caracteristice semnificative.

. Interpretarea este ultima faza a procesului perceptiv, este momentul in care informatia este raportata la cerintele activitatii, la necesitatile subiectului, la imperativele situatiei. In interpretare obiectul este evaluat sub aspectul importantei, utilitatii sau al altor criterii relevante pentru subiect. Drept urmare, interpretarea se poate solda cu abandonarea demersului perceptiv sau cu aprofundarea acestuia in functie de nivelul de utilitate implicata in momentul respectiv.

UNITATEA DE INVATARE 4

PERCEPTIILE (II)

Continuturi:

Factorii determinanti ai perceptiei

Legile perceptiei

Formele complexe ale perceptiei

Iluziile perceptive

Obiective:

Prezentarea modului in care perceptia este influentata in dinamica ei de o serie de factori de ordin obiectiv si subiectiv.

Prezentarea legilor perceptiei si explicarea modului lor de actiune.

Prezentarea formelor complexe ale perceptiei si rolului lor in viata de zi cu zi.

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

Factorii determinanti ai perceptiei

In desfasurarea ei procesuala, perceptia, este influentata de o serie de factori care conditioneaza atat dinamica desfasurarii cat si finalitatea, imaginea perceptiva. Acesti factori pot fi abordati din doua perspective. In primul rand sunt factori care tin de suportul neurofiziologic al perceptiei, de atributele, calitatile si mecanismele de functionare ale analizatorilor, de atributele obiective ale situatiei stimul. Este vorba despre informatia senzoriala care influenteaza direct, nemijlocit dinamica perceptiva. In aceasta categorie de factori avem in vedere continutul informational specific, intensitatea, durata si frecventa. O a doua categorie de factori sunt cei care tin de subiect, de particularitatile sale de varsta, sex sau alte variabile comportamentale.

. Calitatea sau modalitatea senzoriala exprima determinarea perceptiei de catre continutul informational specific reflectat. De aici deriva directia directa dintre tipul de informatie senzoriala si modalitatea perceptiva specifica. In general se pastreaza relatia de corespondenta care ne conduce catre perceptii vizuale derivate din senzatii vizuale, perceptii auditive derivate din senzatii auditive s.a.m.d. Dupa cum aratam in acest capitol, continutul informational al perceptiei vizeaza nu doar insusiri specifice care declansand o senzatie specializata sunt integrate apoi in perceptii monomodale. Esential pentru continutul informational al perceptiei sunt insusirile complexe ale mediului fizic cum ar fi: spatiul, distante, marime, volum, timp, viteza s.a.m.d. Integrarea acestor insusiri cu cele specifice variatilor analizatori va determina dezvoltarea unor perceptii plurimodale complexe.

. Intensitatea este un factor determinant al perceptiei care actioneaza intr-o maniera specifica. Daca in cazul senzatiilor intensitatea este un factor fundamental pentru declansarea si sustinerea senzatiei, in cazul perceptiei intensitatea este sensibil diferit abordata. La acest nivel actioneaza intr-o anumita masura intensitatea stimulului care declansand o procesare senzoriala influenteaza si perceptia specializata. Dar, dincolo de aceasta intensitate obiectiva avem de a face si cu o intensitate operationala (M. Golu, 2002). In contextul actiunii unor factori multiplii sunt situatii in care stimulul cel mai puternic ca intensitate fizica, obiectiva sa nu exercite o influenta tot atat de mare ca si un stimul mai slab dar avand semnificatie operationala mai mare. Se poate vorbi despre un mecanism operational al perceptiei in cadrul caruia se realizeaza o integrare particulara a variatelor intensitati fizice obiective in cadrul unei intensitati globale specifice, proprii obiectului stimul sau situatiei stimul.

. Durata este un factor determinant care exprima relatia dintre durata de actiune a situatiilor stimul si durata desfasurarii procesului perceptiv. Avand in vedere faptul ca perceptia este, in mod definitoriu, un proces senzorial rezulta ca durata expunerii si durata perceptiei se suprapun in mod firesc si abaterile semnifica perturbarea procesului perceptiv. In aceasta relatie factorul durata prezinta un optimum de expunere ceea ce sugereaza desfasurarea fazica a procesului perceptiv. De la o durata minima pana la o durata maxima avem un registru de actiune al situatiei stimul intre limitele caruia se integreaza durata optima. In situatiile in care expunerea la stimuli este prea lunga se produce un fenomen de saturatie, de oboseala perceptiva. Din acest motiv variatiile de intensitate, semnificatie, contextualitate pot determina refacerea raporturilor optime perceptive.

. Frecventa manifestarilor situatiei stimul determina perceptia prin gradul de noutate sau nivelul de familiaritate. Stimulii noi cu o frecventa scazuta pot declansa o reactie perceptiva iar familiaritatea acestor situatii stimul poate sa conduca la un proces de obisnuire. Totusi, frecventa situatiei stimul este un factor de consolidare a procesului perceptiv.

. Varsta este un factor care influenteaza dinamica perceptiei pe axa temporala, ontogenetica a individului. In contextul dezvoltarii proceselor psihice, perceptia cunoaste in mod firesc o perioada de evolutie ascendenta, de dezvoltare si complicare a mecanismelor ei functionale, apoi, o perioada de stabilizare, de echilibru optim ce rezulta din consolidarea achizitiilor anterioare si, in final, o perioada descendenta care, de scadere a performantelor perceptive ca efect al procesului de imbatranire si de uzura a capacitatii analizatorilor. Varsta nu actioneaza intr-o maniera mecanica intrucat intervin mecanisme compensatorii care permit recuperarea unor pierderi, accentuarea unor performante datorita experientei si altor factori socio-culturali, profesionali.

. Sexul este un factor determinant care isi releva influenta intr-o maniera mai putin pregnanta datorita faptului ca, in cazul procesarii informationale de tip senzorial si cognitiv, mecanismele senzoriale si cognitive sunt mai putin influentate de factorii de sex.

. Factorii comportamentali F.H. Allport a sistematizat cercetarile din domeniul perceptiei realizate pana la vremea lui si a subliniat ca oamenii percep diferentiat, in functie de valorile lor, de tensiuni, reactii defensive, personalitate, trebuinte.

Aceasta teorie se rezuma la 6 ipoteze specifice:

Trebuintele, nevoile biologice ale subiectilor tind sa determine ceea ce este perceput.

Intr-un experiment s-au prezentat unor subiecti infometati, la tahistoscop, imagini cu hrana. S-a constat:

crestere a raspunsurilor tip hrana dupa 3 ore;

crestere mai ampla a raspunsurilor tip hrana ;upa 6 ore

scadere a raspunsurilor tip hrana dupa 9 ore.

Concluzie: intervin mecanismele biologice de aparare a organismului (in acest experiment: evitarea diminuarii nivelului de glucoza)

Recompensa si pedeapsa asociate perceptiei obiectului tind sa determine ceea ce este perceput.

Intr-un experiment s-au prezentat unor subiecti doua imagini schematice ale unui profil uman (una din stanga si una din dreapta, cu mici diferente). Pentru una dintre imagini, la fiecare recunoastere: o recompensa. Pentru cealalta imagine, recunoasterea presupune pedeapsa. S-a constatat ca recompensa favorizeaza perceptia mai rapida.

Valorile caracteristice individului tind sa determine o scadere a vitezei de recunoastere a stimulilor asociati acestor valori.

Intr-un experiment subiectii au fost solicitati sa raspunda la un chestionar de valori Allport-Vernon, menit sa identifice valorile primordiale ale subiectilor din 6 tipuri de valori: economice, estetice, sociale, politice, teoretice, religioase. Fiecare dintre noi are un profil al valorilor caruia ii suntem atasati. S-a constatat la tahistoscop ca viteza de recunoastere a cuvintelor care fac parte din sistemul de valori proprii este mai mica decat recunoasterea valorilor neutre.

Valoarea pe care o reprezinta un obiect pentru individ tinde sa determine aparenta de marime a acelui obiect.

S-au supus unui experiment (clasic dar controversat) 3 grupe de copii:

grupul de control, alcatuit din copii apartinand middle class;

grup 1, alcatuit din copii apartinand clasei defavorizate;

grup 2, alcatuit din copii apartinand clasei instarite.

Sarcina era de a evalua aparenta de marime a subdiviziunilor USD. S-au constatat:

tendinta de a supraevalua aparenta de marime (la toti copii);

diferente semnificative in legatura cu tendinta supraevaluare:

mai puternica la grupul 1

mai slaba la grupul 2

Discutia de ordin etic pe care a provocat-o acest experiment este aceea ca exploateaza pozitia sociala si economica a subiectilor, ceea ce este incorect deontologic.

Datorita criticilor aduse acestui experiment, s-a elaborat o varianta experimentala corecta, in care s-au folosit ca subiecti studenti (maturi si care si-au dat consimtamantul) apartinand clasei de mijloc. Acestia au participat la experiment sub forma de sugestie hipnotica:

conditia experimentala 1: subiectii se identifica ca oameni foarte saraci;

conditia experimentala 2: subiectii se identifica ca oameni bogati.

S-a constatat, in urma evaluarilor monedelor, o diferenta neta:

in situatia de saracie: supraevaluare;

in situatia de bogatie: subevaluare.

Personalitatea individului il predispune sa perceapa de o maniera conforma cu aceasta.

Trasaturile de personalitate predispun la un mod de percepere a realitatii. Cea mai buna dovada o constituie testele proiective de personalitate. Acestea au fost construite avand in vedere impactul trasaturilor de personalitate in perceptie, posibilitatea ca aceste trasaturi de personalitate sa poata fi evaluate prin interpretarea raspunsurilor perceptive ale subiectului.

Stimulii verbali perturbatori, afectogeni tind sa prelungeasca timpul de recunoastere fata de stimulii neutri iar forma si semnificatia stimulilor neutri tinde sa fie perceputa alterat.

Cuvintele tabu afectogene provoaca reactii neuro-vegetative si emotionale inainte de a fi percepute (cuvinte tabu imprimate in copilarie respinse, refulate, neacceptate, zona de intimitate).

Postman supune unui experiment (1953) 4 grupuri:

grup 1: subiecti naivi (neinformati);

grup 2: subiecti informati in maniera strict necesara;

grup 3: subiecti facilitati afectiv;

grup 4: subiecti inhibati mental (prin amintirea cuvintelor tabu).

Se constata o scadere a performantelor, de la bune la slabe, in urmatoarea ordine a grupelor: 3, 2, 4, 1.

2. Legile perceptiei

Primii care au studiat in mod sistematic perceptia si au desprins legitati specifice sunt reprezentantii Scolii de la Berlin - Gestaltismul.

Legile gestaltiste ale perceptiei:

. Legea celei mai bune forme afirma ca nu exista materie fara forma, neorganizata in structuri astfel incat componentele campului perceptiv prezinta o tendinta intrinseca, legica de a se unifica in cea mai buna forma posibila. De exemplu, sunetele unei melodii se contopesc intr-o structura melodica ireductibila, formele geometrice, liniile, dreptele, segmentele, curbele tind sa se integreze intr-o forma coerenta. La baza acestei legi sta principiul pregnantei care face ca organizarea psihica a campului sa fie buna, forma sa fie stabila, structura sa fie proeminenta, simpla, regulata, simetrica.

. Legea unificarii sustine ca perceptia formelor este supusa unui principiu al incluziunii. Inclusivitatea permite ca doua elemente componente sa alcatuiasca o figura unitara astfel incat partile componente isi pierd individualitatea.

. Legea bunei continuitati sustine ca formele care prezinta un contur continuu sunt mai pregnante decat cele cu un contur discontinuu. Aceasta lege este supusa principiului directiei celei mai bune care ne arata cea mai buna directie necesara perceperii optime a unui obiect.

. Legea proximitatii sau a destinului comun ne arata ca elementele aflate in vecinatate in cadrul campului perceptiv tind sa fie percepute unitar.

. Legea similitudinii demonstreaza ca elementele similare, asemanatoare tind si ele sa se supuna principiului celui mai bun destin si sa fie percepute in mod unitar atunci cand actioneaza impreuna in cadrul campului perceptiv.

Legile generale ale perceptiei:

. Legea selectivitatii perceptive pune in evidenta raporturile dintre obiect si fond in procesul perceptiei. Este vorba despre o relatie dinamica. Selectivitatea perceptiva exprima cel mai bine influenta factorilor determinanti ai perceptiei. Cea mai buna dovada a selectivitatii perceptive o constituie raportul dintre obiect si fond in perceptie. Perceptia se realizeaza prin decuparea obiectului din fondul perceptiv, reliefarea caracteristicilor acestuia dar si modificarea raporturilor astfel incat in orice moment, in functie de cerintele procesului perceptiv, se poate modifica acest raport (de exemplu, figurile duble).

. Legea integralitatii perceptive defineste o particularitate esentiala a perceptiei si anume orientarea acesteia spre surprinderea obiectului in integralitatea insusirilor lui. Dupa cum aratau reprezentantii curentului gestaltist, in perceptie exista o tendinta intrinseca spre integralitate, spre receptarea obiectului ca tot unitar. Aceasta legitate este demonstrata de capacitatea perceptiei de a intregi o figura lacunara, de a completa o informatie absenta si de a elabora in plan mintal o imagine perceptiva unitara, integrala si semnificativa. Constatam ca atunci cand citim randurile unei carti si, din motive tipografice, literele nu se vad complet avem tendinta si capacitatea de a intregi informatia si de a reusi o lectura coerenta. Trebuie sa precizam ca integralitatea nu functioneaza intr-o maniera automata si in orice conditii intrucat este necesara o anumita cantitate de informatie utila, semnificativa si relevanta. Astfel, daca aceasta informatie se prezinta intr-o proportie scazuta, sub 50%, atunci avem de-a face cu o perceptie eronata; daca raportul dintre informatia utila si cea irelevanta sau absenta este in proportie de 50% atunci avem de-a face cu o perceptie oscilanta, marcata de incertitudine, iar daca proportia informatiei relevante depaseste 50% atunci legea integralitatii opereaza corect si asigura o receptare obiectiva a informatiei. Informatia relevanta nu este dispusa in mod egal pe suprafata obiectelor sau in cadrul situatiei stimul ci este dispusa pe asa numitele zone cu incarcatura informationala maxima, pe configuratia obiectului, pe structura.

. Legea structuralitatii perceptive exprima dispunerea informatiei relevante, utile in asa numitele puncte de concentrare informationala maxima aflate pe configuratie, pe structura obiectului stimul. Aceste puncte de concentrare informationala sunt amplasate pe margini, muchii, colturi, unghiuri, zone curbe, in general in zonele de modificare a directiei de explorare perceptiva. Fiecare obiect prezinta elemente de identitate si specificitate proprie si in cursul dezvoltarii, maturizarii si invatarii perceptive se asimileaza o experienta a explorarii perceptive orientata dupa aceste puncte de concentrare informationala maxima. De exemplu, figura oamenilor privita din fata prezinta urmatoarele zone de urmarire prioritara: buzele si ochii care sunt "citite" de catre interlocutor, prin fixari succesive menite sa asigure contactul vizual si comunicarea. In schimb, profilul prezinta alte elemente de identitate oferite de catre forma nasului, barbia, fruntea, urechea.

. Legea constantei perceptive exprima capacitatea perceptiei de a-si mentine parametrii functionali de receptare obiectiva a informatiei in conditiile in care se produc modificari datorate variatiilor de distanta, marime, forma, luminozitate, culoare. Acest atribut al perceptiei este esential pentru perceptia umana capabila sa recepteze adecvat forma, marimea, configuratia, culoarea unui obiect in conditii dificile.

Constanta formei si a marimii are la baza in primul rand mecanismele specifice analizatorului vizual, capacitatea acestuia de a realiza acomodari, reglari fine in conditiile unei distante maxime de 25 m fata de obiect. La aceasta se adauga si experienta tactilo-kinestezica acumulata in timp care confera elemente de certitudine in explorarea perceptiva. La distante mai mari constanta perceptiva permite subiectului sa perceapa adecvat forma, marimea unor obiecte in conditiile in care intervin legile perspectivei, interpozitia, distanta unghiulara ce modifica parametrii functionali ai perceptiei. Multe dintre iluziile perceptive care tin de legile perspectivei se datoreaza dificultatilor de realizare a constantei perceptive. In acest caz experienta acumulata de catre subiect joaca un rol foarte important si confera perceptiei un realism obiectiv.

In ceea ce priveste constanta culorilor aceasta explica disponibilitatea perceptiei de a recepta in mod adecvat culoarea obiectelor. Fiecare obiect are anumite atribute cromatice proprii. Aceste atribute pot fi afectate de unghiul de incidenta al luminii, de nivelul de luminozitate sau iluminare. Constanta perceptiva ne permite sa atribuim obiectelor culoarea lor reala si sa nu acceptam aceste modificari. Faptul ca intr-un apus de soare o padure pare sa fie aramie nu inseamna ca arborii si-au modificat culoarea.

. Legea proiectivitatii perceptive exprima o proprietate specifica perceptiei de a elabora imaginea obiectului in plan mental si apoi de a o proiecta asupra acestuia. Cu alte cuvinte "nu vad cand vad, ci vad dupa ce vad". Acest paradox se explica simplu pe baza mecanismelor senzorial perceptive. Astfel, informatia este captata si procesata, se realizeaza imaginea mentala, corticala a obiectului si, apoi, aceasta imagine este proiectata pe obiectul sursa. Conditia fundamentala a proiectivitatii o constituie sentimentul propriei identitati corporale: pentru a percepe adecvat ceea ce se intampla in jurul meu, trebuie sa ma percep pe mine ca subiect al procesului perceptiv. Alte mecanisme care stau la baza proiectivitatii perceptive tin de capacitatea analizatorului vizual si de experienta tactilo-kinestezica.

Formele complexe ale perceptiei

Perceptia spatiului se realizeaza ca perceptie a formei, marimii, distantei, directiei si profunzimii. Aceste forme complexe ale perceptiei pot fi reunite si ordonate in doua categorii majore: spatiul bidimensional si cel tridimensional.

In perceptia formei si a marimii obiectelor se imbina mecanismele receptiei vizuale asociate cu experienta tactilo-kinestezica. Analizatorul vizual are rolul predominant integrand informatia vizuala cu cea tactila si cea kinestezica. Forma si marimea obiectelor sunt percepute atat direct in baza explorarii vizuale si tactilo-kinestezice dar mai ales indirect in baza experientei si prin raportarea la etaloane de marime si forma. In acest caz actioneaza constanta perceptiva care permite elaborarea unei imagini adecvate, corecte in conditiile in care se modifica distanta sau pozitia obiectelor. In perceptia spatiului un rol important il are sistemul de coordonate ce presupune integrarea orizontalei cu verticala gravitationala. Perceptia spatiului tridimensional, a volumului obiectelor, a profunzimii presupune in cel mai inalt grad combinarea intre abordarea directa bazata pe informatia de tip senzoriala si abordarea indirecta bazata pe evaluarile conceptuale si experienta subiectului. In perceptia volumului un rol deosebit il prezinta o serie de indici proprii spatiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de incidenta al luminii, raportul dintre lumini si umbre, pozitia, amplasarea obiectului. Disparitatea binoculara are si ea un rol semnificativ in perceptia volumului. Disparitatea se datoreaza modului in care este captat obiectul cu fiecare dintre cei doi ochi. Unghiurile vizuale ale celor doi ochi se intersecteaza si permit receptarea obiectului simultan din unghiuri diferite.

Distanta este perceputa prin integrarea urmatoarelor mecanisme: obiectele amplasate la orizontala par mai indepartate iar atunci cand sunt privite pe verticala par mai indepartate; cu cat proiectia retinala este mai mica cu atat obiectul pare mai indepartat; obiectele localizate pe un fond cu textura mai fina par mai indepartate decat cele localizate pe un fond cu textura mai grosiera; obiectele mai apropiate tind sa ecraneze obiectele mai indepartate; obiectele aflate la distante mai mari capata o nuanta cromatica bleu spre violet; distanta plina pare mai mare decat spatiul gol; absenta umbrelor afecteaza perceperea profunzimii; contrastul de lumina si de culoare influenteaza perceperea distantei si a profunzimii; obiectele cu luminozitate mai mica par mai indepartate; perspectiva liniara - marimea retinala a dimensiunilor longitudinala este invers proportionala cu patratul distantei fata de subiect; miscarea aparenta a obiectelor depinde de miscarile capului sau ale ochilor; obiectele mai apropiate par sa se miste mai repede decat cele indepartate.

Perceptia miscarii are la baza atat mecanisme ale perceptiei directe cat si mecanisme ale perceptiei indirecte. Mecanismele perceptiei directe vin sa sustina ideea ca miscarea obiectelor este accesibila privirii umane intr-o maniera directa, chiar si in absenta reperelor. Cea mai buna dovada o constituie capacitatea privirii umane de a recepta deplasarea unui stimul luminos in intuneric in absenta oricarui reper. La baza sunt mecanismele retiniene si legea postefectului: deplasarile succesive ale stimulului sunt receptate punct cu punct pe retina iar excitatia fiecarei celule retinale se mentine un timp foarte scurt ca postactiune activand urmatoarele celule retinale. Aceasta "dara" excitatorie corespunde vitezei obiectului. La viteza mare dara excitatorie este mai lunga decat la viteza mica. Mecanismele perceptiei indirecte a miscarii tin de implicarea reperelor si a experientei perceptive a subiectului. J. Piaget a demonstrat ca perceptia vitezei este conditionata de dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligentei. In cea mai mare parte copiii tind sa perceapa viteza intr-o maniera ordinala: obiectele aflate in miscare pe prima pozitie sunt considerate ca avand o viteza mai mare decat cele aflate in pozitiile urmatoare. Se constata ca in perceptia vitezei capacitatile omului sunt destul de limitate. Experienta omului in deplasare si miscare este conditionata de calitatea sa de fiinta terestra. Astfel, oamenii tind sa perceapa relativ corect viteza in limite destul de restranse: vitezele foarte mici sau foarte mari sunt percepute eronat.

Perceptia timpului are la baza in special mecanisme de procesare indirecta ceea ce sugereaza complexitatea acestei forme. Experienta directa, nemijlocita a perceptiei timpului are la baza informatia senzoriala oferita de catre analizatorul auditiv si cel tactilo-kinestezic datorita faptului ca acesti analizatori realizeaza o procesare succesiva a informatiilor astfel incat subiectul dobandeste in timp capacitatea de evaluare a succesiunii evenimentelor si in baza acestui tip de experienta. Dar, dupa cum aratam mai sus, mecanismele perceptiei indirecte sunt fundamentale si ele implica participarea unui intreg sistem de repere cum ar fi: miscarea astrelor, succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace artificiale de masurare a timpului. Perceperea nemijlocita a timpului este extrem de limitata si ea se reduce la cateva sutimi de secunda pana la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid perceperea timpului implica mecanisme mnezice si reprezentarea timpului trecut. Prezentul psihologic este un punct infinitezimal suspendat intre trecut si viitor. De aceea se poate spune ca timpul este in cea mai mare masura trait si mai putin perceput. Drept dovada, intervalele de timp pline, incarcate de activitati sunt percepute ca fiind mult mai scurte decat intervalele de timp lipsite de activitati. In general timpul trece greu in conditii de activitati plictisitoare, lipsite de interes.

Iluziile perceptive

Iluziile perceptive sau perceptiile deformate constituie un caz aparte de perceptii supuse unor efecte distorsionante sub aspectul lungimii, formei, marimii, greutatii. Daca graficienii au elaborat o multime de iluzii optico-geometrice, trebuie sa spunem ca perceptia deformata nu se reduce la acest gen de iluzii ci se datoreaza unor particularitati specifice evolutiei procesuale a perceptiei ca si desfasurarii acesteia. Analiza cea mai pertinenta a mecanismelor deformarii perceptiei o datoram lui J. Piaget care a introdus termenul de efecte de camp. Efectele de camp sunt distorsionari ale imaginii perceptive datorate unor raporturi specifice ce se instituie in campul perceptiv intre partile componente ale aceluiasi obiect sau intre obiecte diferite aflate simultan in campul perceptiv. Efectele de camp sunt create tocmai de un anumit mod de amplasare a obiectelor, de anumite raporturi de supra sau subevaluare a unor laturi ale obiectelor. Dupa cum am aratat la discutia asupra fazelor procesului perceptiv, in faza de centrare perceptiva subiectul este expus acestor efecte de camp datorita faptului ca nu dispune de mecanismele de evaluare adecvata a raporturilor dintre partile componente ale obiectelor sau a raporturilor dintre diferite obiecte. Legile perspectivei, superpozitia, ecranarea, raportul dintre lumini si umbre, anumite contraste de marime, forma sau culoare pot determina aceste perceptii eronate. Prin decentrare intervin mecanisme si structuri operationale proprii inteligentei ceea ce permite corectarea perceptiilor deformate.