COLABORAREA CA FORMA DE COMPORTAMENT COSOCIAL;CONDITII PSIHOSOCIALE SPECIFICE

COLABORAREA CA FORMA DE COMPORTAMENT COSOCIAL;CONDITII PSIHOSOCIALE SPECIFICE

Colaborarea reprezinta o forma de comportament in care doi sau mai multi subiecti sociali conlucreaza armonios si se sprijina reciproc in activitatea de realizare a unui scop comun. Este o forma pozitiva de comportament social, bazat pe interesele comune sau complementare ale partilor.

Desi are un evident caracter instrumental legat de realizarea unui obiectiv determinat, colaborarea determina si aparitia unor efecte psihosociale notabile: sporeste coeziunea, climatul psihosocial pozitiv si performanta sociala, datorita legaturilor de intrajutorare pe care le implica, si a fondului afectiv si motivational pozitiv si tonifiant pe care il creeaza. Datorita acestui fond psihologic pe care se desfasoara relatiile de colaborare, chiar unele disfunctionalitati, divergente de opinii sau chiar conflicte sunt usor depasite, in poate si datorita atractivitatii scopului comun, dar si actiunii unor factori motivationali specifici. Dupa eum se stie, trebuintele de afiliere, de comunicare, de recunoastere sociala, de protectie sau de afectiune nu pot fi satisfacute decat printr-un sistem de relatii sociale si interpersonale pozitive si relativ stabile, dar care ofera totodata si cadrul optim de structurare a raporturilor de cooperare.

Aparitia si mentinerea unor relatii de colaborare stabile implica o serie de conditii, din a caror configurare intr-o situatie sociala data va rezulta profilul psihosocial al relatiilor de colaborare. Dintre acestea amintim:

Preexistenta, aparitia sau formularea unui obiectiv care, in situatia data, devine scop comun pentru mai multe persoane, grupuri sau organizatii; obiectivul poate consta in realizarea unui produs material, rezolvarea unor situatii problematice, desfasurarea unor activitati de utilitate generala etc.

. Dificultatea sau specificul obiectivului sa nu permita realizarea sa in conditii acceptabile de o singura persoana, microgrup sau organizatie.

Existenta unui climat social general pozitiv, care sa faciliteze dezvoltarea unor relatii interpersonale deschise si de intrajutorare; starile de criza, lupte politice exacerbate si conflictualitate sociala ridicata sunt cu totul nefavorabile dezvoltarii relatiilor de colaborare.

Functionarea unui cadru axiologic si normativ care sa valorizeze social relatiile de colaborare, dar sa si reglementeze in linii generale raporturile de acest tip, precum si cele care pot rezulta accidental din acestea (concurenta,

conflicte, separari, transferuri de proprietate, autoritate sau competenta s.a.). . Intre persoanele implicate sa existe similitudini de ordin axiologic, intelectual si motivational, paralel cu eventuale complementaritati in plan aptitudinal, instrumental si executiv. Deci, credinte, aspiratii, convingeri, nivel de pregatire intelectuala si sfera de interese generale asemanatoare, pe fondul unor posibile diferentieri in planul aptitudinilor si competentelor implicate in realizarea sarcinii comune.

Manifestarea sistematica a atitudinilor de incredere, corectitudine si respect reciproc, echitate in distribuirea eforturilor si beneficiilor. Increderea este esentiala pentru gasirea unor strategii optime de colaborare, cu castiguri echitabile pentru ambele parti (vezi "dilema prizonierului': 37,193).

. Mentinerea unui nivel superior de comunicare intre parteneri, ceea ce determina atat un grad inalt de incredere reciproca, cat si o mai buna coordonare a activitatilor, astfel incat sa se obtina cele mai bune performante. De remarcat ca si aici se creeaza un lant cauzal circular: performantele superioare determina o crestere a increderii in partener, pe fondul unei satisfactii inalte; acestea odata formate si integrate in climatul relational capata valoare instrumentala, ducand la o crestere si mai accentuata a performantei s.a.m.d. Insuccesele in desfasurarea activitatii, respectiv obtinerea unor performante scazute afecteaza climatul relational, gradul de incredere in competenta sau chiar probitatea partenerului, ceea ce conduce la o obtinerea unor performante si mai scazute, pe un fond potential conflictual.

. Stabilirea printr-o stransa conlucrare si prin consens a normelor de colaborare, cu precizarea clara a responsabilitatilor si drepturilor fiecareia dintre parti; aceste coordonate odata stabilite vor crea un climat de incredere reciproca si vor evita neintelegerile sau ambiguitatile in desfasurarea activitatilor si indeplinirea obligatiilor.

Datorita importantei sale cu totul deosebita in armonizarea raporturilor umane si asigurarea unor performante sociale superioare, formarea spiritului de colaborare trebuie sa constituie un obiectiv major in procesul socializarii, educatiei generale si instruirii profesionale. Este vorba de dezvoltarea unor atitudini favorabile cooperarii si intrajutorarii, a unor puternici vectori motivationali orientati in acest sens, paralel cu formarea unor trasaturi de personalitate specifice: sociabilitate, obiectivitate, spirit critic, comunicabilitate, altruism, incredere in semeni, capacitatea de a lucra in grup s.a. Exista un potential de cooperare specific unei societati, care este si un indicator al functionalitatii sale generale, precum si al gradului sau de civilizatie.

In viata sociala se intalnesc numeroase situatii cand trebuie sa decidem ce strategie trebuie sa folosim in relatie cu cei din jur. Conform teoriei schimbului, fiecare subiect aflat intr-o situatie relationala tinde sa obtina satisfactia maxima cu investitii si costuri minime. In consecinta, dilema este aceasta: intr-o situatie de interes reciproc, trebuie sa folosim strategia exploatarii partenerului, pentru a obtine avantaje maxime pentru noi in dauna celuilalt, cu riscul compromiterii relatiei?; sau trebuie sa folosim strategia cooperarii, prin care ambele parti obtin avantaje moderate, insa stabile si pe fondul conservarii relatiei? Lucrurile se complica daca se cunoaste faptul ca o strategie prea cooperanta poate fi o tentatie pentru ca celalalt partener sa recurga la exploatare, pentru a obtine un avantaj maxim, in dauna celui care este mult prea cooperart.

In acest context teoretic, a fost formulata asa numita "dilema a prizonierului', care porneste de la un caz concret (R.D. Luce si H. Riffa, 1957). Un procuror aresteaza doi complici la o infractiune, iara sa aiba suficiente probe pentru inculpare. Separandu-i inca de la inceput, procurorul spune fiecaruia ca au de ales intre a marturisi si a tacea, cu urmatoarele consecinte: a) daca nici unul nu marturiseste, vor fi inculpati amandoi sub o acuzatie minora, pe baza probelor deja detinute; b) daca marturisesc amandoi, vor fi inculpati, dar se va recomanda o pedeapsa mai mica decat pedeapsa maxima prevazuta prin lege; c) daca unul marturiseste iar celalalt pastreaza tacerea, cel care marturiseste va aparea ca martor impotriva complicelui sau - urmand a fi eliberat, in timp ce acela care a pastrat tacerea va primi pedeapsa maxima. Intrebarea care se pune este urmatoarea: fara sa poata comunica intre ei, ce solutie vor alege cei doi? Este evident ca ne aflam in fata unei situatii sociale dilematice, in care fiecare varianta de comportament are avantaje si dezavantaje dependente de propria strategie, dar in functie si de strategia adoptata de partener.

Folosind principiile teoriei schimburilor se pot anticipa si explica comportamentele subiectilor implicati in situatii de acest tip. Pentru fiecare tip de strategie folosita (cooperare sau exploatare) exista anumite "costuri", care vor dicta in ultima instanta reactiile subiectilor, dupa cum se arata mai jos.

Pe cale experimentala s-a constatat ca cei doi complici adopta strategii de cooperare cand diferentele de costuri (Cm2 - Cml) sau (Ctl - Cml) sunt fie foarte mici, fie foarte mari. In cazul cand diferentele de cost (Ctl - Cm2) sau (Ctl - Cm2) sunt foarte mari, complicii se desolidarizeaza, adoptand strategia exploatarii (37, 194; 88, 636). Numeroase observatii experimentale atesta validitatea teoriei schimburilor sociale in explicarea cooperarii si competitiei.