Personalitatea - Definirea personalitatii

Definirea personalitatii

Ca prim pas in definirea personalitatii, acesta ar fi inteleasa ca totalitatea psihologica in masura sa caracterizeze si sa individualizeze un om particular (apud Zlate, 2000). 'Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, rational, deci omul asa cum este el resimtit in afara noastra sau in propria noastra fiinta. Asadar, nu omul abstract, nu omul aflat in inchipuirea noastra, ci omul de alaturi de noi, pe care il intalnim pe strada, acasa, la birou, in metrou, la un spectacol sau la un miting. Nu omul interpretat ca 'fiinta generica', ci omul asa cum exista si cum se manifesta in viata curenta, cotidiana'(Zlate, idem).

Subiectul uman este considerat o unitate bio-psiho-sociala, un purtator de functii epistemice, pragmatice si axiologice, in realitatea psihologica personalitatea ocupand un loc central in psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea reprezinta un cadru de referinta fundamental pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte notiuni psihologice. 'Notiunile de senzatie, perceptie, afectivitate, motivatie, vointa etc, n-ar avea aproape nici-o semnificatie daca ar fi interpretate in sine, deci neraportate la personalitate. Din punct de vedere practic, dat fiind ca personalitatea este prima, cea mai complexa si adeseori cea mai dramatica realitate umana cu care luam contact si pe care urmeaza s-o influentam, s-o amelioram sau s-o schimbam, ea, personalitatea, reprezinta principalul ghid in modelarea concreta a omului. Numai cunoscandu-i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta si utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influentare educativa'(Zlate, 2000).

Allport si Odbert au descoperit, inca din 1936, existenta in limba engleza a peste 18.000 de termeni prin care pot fi facute descriptii psihologice ale personalitatii. Dintre acestia, 4.504 de termeni (inclusi in seria I) desemneaza trasaturi de personalitate reale, tendinte determinate, generalizate si personalizat e, moduri stabile si consistente de ajustare a individului la mediul sau. Ceilalti termeni implica comportamente specifice si temporare (seria a Ii-a), evaluari (seria a IlI-a), metafore (seria a IV-a). Confuzia si lipsa de coerenta a termenilor sau a definitiilor date provin din preluarea mai mult sau mai putin necritica a unor termeni familiari diverselor domenii (fizica, biologie), insa greu de aplicat fenomenelor psihice. Multitudinea perspectivelor de analiza si amalgamarea termenilor sunt alte cauze care au creat serioase dificultati in stabilirea conceptului de personalitate. In timp organizarea structural-functionala a individului se diferentiaza si se specializeaza pe de o parte iar ansamblul insusirilor psihice ale persoanei parcurge pe de alta parte un proces de structurare care le permite diferentierea si valorizarea capatand unicitatea. Pe scurt, personalitatea este persoana plus o nota de valoare, ea este organizarea superioara a persoanei. Nota de calitate adaugata personalitatii ii confera acesteia apelativul de valoare suprema (Neculau, 1998). Prin conceptul de persoana desemnam, pe de o parte, sistemul atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana, iar pe de alta parte, persoana luata pe latura functiilor ei social-istorice.

Lersch (1954) facea urmatoarea distinctie intre cele doua notiuni: persoana se refera la 'forma fundamentala a fiintei umane', de aceea ea trebuie studiata de psihologia generala care urmeaza a contura o conceptie de ansamblu a omului si locului sau in lume; personalitatea se refera la 'particularitatile psihice individuale', la ceea ce il distinge si il detaseaza 'pe un om de altul'. in timp ce persoana are referinte foarte largi, caci cineva este persoana in calitate de fiinta care traieste si isi realizeaza destinul in lume, in procesele multiple si in diversele continuturi de experienta, personalitatea isi limiteaza referintele la un altul, caci cineva este personalitate numai comparativ cu altii.

Cea mai mare parte dintre cercetatorii personalitatii au pus in centrul atentiei legatura dintre structura si "convertirea' acesteia in comportament, evidentiindu-se anumite proprietati, trasaturi, dinamici interne sau factori caracteristici care determina comportamentele individuale. Trasatura in sine neputind fi masurata direct, s-a recurs la evaluarea comportamentului, ajungindu-se sa se identifice personalitatea cu modelul de comportament (Marlowe, Sergen, 1969).

Mielu Zlate (1987) atrage atentia asupra insuficientei considerari, in analiza si interpretarea personalitatii, a 'insasi personalitatii'. Autorul constata ca: 'Psihologii, in incercarea de a inventaria cit mai multe elemente componente ale personalitatii (indiferent daca acestea se numesc insusiri, trasaturi, factori), in stradania de a depista structurile, sistemele si subsistemele personalitatii pierd cel mai adesea din vedere tocmai personalitatea. Or, in personalitatea totala, integrala a omului semnificatie nu au atit insusirile, configuratiile de trasaturi, ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora'. Pierre Janet scria inca din 1929: "personalitatea reprezinta un ansamblu de operatii, de acte mici si mari, care servesc individului pentru a construi mentine si perfectiona unitatea sa si distinctia sa fata de restul lumii', precizind ca distinctia este "in primul rind sociala, apoi materiala'. Un autor mai apropiat de timpul nostru considera ca, departe de a fi conditionat, omul "se construieste el insusi', "factorii' nefiind decit "materia bruta' pentru aceasta opera de autoconstruire prin fapte, prin acte responsabile (Frankl, 1971). in intelegerea structurii globale de personalitate este important sa se tina seama de principiile integrarii si ierarhiei. Exista o serie de trasaturi generale care le integreaza pe cele particulare in personalitate, dupa cum sunt decelate trasaturi supraordonate si subordonate, toate acestea alcatuind ierarhii ale indivizilor aflate intr-un panel de mare variabilitate. Psihologia contemporana ofera abordari diferentiate acestei problematici, iar eclectismul semnalat de specialisti se doreste a avea o finalitate integratoare prin incercari care deocamdata au o natura controversiala.

1.2. Abordarea trasaturilor si tipurilor de personalitate

Se accepta ca in urma cu - aproximativ- peste 2000 de ani, in 400 i.Ch., Hipocrat descria

cele patru tipuri fundamentale de personalitate associate celor patru umori fundamentale

t

ale organismului. El vorbeste despre un exces al bilei (fie ea neagra, galbena, de sange sau

flegma) care va defini tipul melancolic-depresiv, tipul coleric-iritabil, pe cel sangvinic-

optimist si pe cel flegmatic.

Alta tipologie, cea propusa de Teofrast (327-287 i.Ch.), cuprindea treizeci de tipuri de

personalitate prezentate sub forma unor vignete caracteriale, care zugravesc pe linga o

definitie data caracteristicii dominante a tipului respectiv si o serie de comportamente

specifice.

Facand un salt in timp ajungem in secolul XX, cand in anii 1940- 1950, Sheldon discuta

despre existenta unor legaturi intre trei tipuri de constituitie fizica denumite somatotipuri si

temperament: tipul endomorf, mezomorf si ectomorf. Se pare ca ipoteza legaturilor intre

constitutia fizica si personalitate ramine cantonata in dificultate (Mischel,1968), chiar daca

exsita cercetatori care continua aceste studii, sustinandu-le cu o serie de date care deslusesc

mai degraba o clasificare comportamentala.

Teoriile prezentate mai sus sunt denumite teorii ale tipurilor, deoarece ele considera ca

indivizii pot fi clasificati in tipuri distincte, calitativ diferite unul de celalalt. Tipologiile de

acest gen au fost utilizate si in alte domenii, spre exemplu in chimie sau in biologie unde

conceptele de specie si sex (masculin, feminin) sunt concepte legate de tip.

La ora actuala teoriile tipurilor de personalitate nu mai sunt foarte raspandite, simplitatea

care le poate face sa para atragatoare fiind si principalul lor dezavantaj, intrucat ele

surprind mai greu intreaga complexitate si variabilitate a personalitatii umane. Cu toate

acestea, exista psihologi care sustin necesitatea revenirii la o abordare tipologica a personalitatii, care a fost respinsa din motive neintemeiate si ale carei avantaje au fost

ignorate (Bem, 1983; Gangestad si Snyder, 1985; Kagan, 1989).

Spre deosebire de tipologiile personalitatii care se bazeaza pe categorii discontinue (de

exemplu, feminin si masculin), trasaturile de personalitate sunt vazute ca avand o

dimensiune continua. Astfel, in loc sa clasifice constitutiile fizice intr-unui dintre cele trei

tipuri pure, Sheldon le-a grupat pe trei dimensiuni, folosind o scala in 7 puncte.

De exemplu 2-7-4 inseamna endomorfism scazut, mezomorfism ridicat si ectomorfism

mediu. Teoriile trasaturilor de personalitate considera ca personalitatea variaza simultan pe

mai multe dimensiuni sau scale, astfel ca o persoana poate fi evaluata dupa diferite scale

(de inteligenta, stabilitate emotionala, agresivitate etc). Pentru a realiza o descriere globala

a personalitatii, este necesara cunoasterea localizarii individului pe aceste scale si care este

ponderea fiecarei trasaturi.

Se apeleaza frecvent la teoria trasaturilor de personalitate atunci cand, pentru, a descrie o

persoana, subiectii umani folosesc adjective cum ar fi "agresiv', "precaut , "emotive',

"inteligent', "anxios', aplicand practic o versiune a acestei teorii. Aplicarea informala are

acelasi rol ca si teoriile formale: in acest mod se pot caracteriza constantele care apar in

comportamentul unui individ si, ca urmare, se poate anticipa felul in care el va reactiona

intr-o situatie data.

Cercetatorii teoriei trasaturilor de personalitate incearca sa treaca dincolo de perceptia

prima urmarind:

elaborarea unui set de asemenea trasaturi, avand dimensiuni acceptabile, care sa
acopere diversitatea umana;

stabilrea unor modalitati valide si sigure de a evalua trasaturile de personalitate;

decelarea relatiilor dintre diferitele trasaturi de personalitate, dar si dintre aceste
trasaturi si comportamentele specifice.

in perspectiva lui G.Allport, trasaturile de personalitate sunt elementele fundamentale pe care se bazeaza organizarea personalitatii, avand rolul de a integra ceea ce altminteri nu ar fi decat stimuli si raspunsuri distincte. Cu alte cuvinte, trasatura centrala de personalitate reprezinta elementul unificator, care creeaza o clasa echivalenta de stimuli, o clasa echivalenta de raspunsuri si asigura legatura dintre acestea.

Allport a stabilit o distinctie intre trasaturile comune si dispozitiile personale, cele comune reprezentand dimensiunile in raport cu care indivizii pot fi comparati intre ei. Dispozitiile personale se refera la amprenta sau configurarea unica a acestor trasaturi in cazul unei persoane. Doi indivizi pot fi amandoi sinceri, dar se poate ca felul in care sinceritatea se coreleaza cu celelalte trasaturi sa fie foarte diferit. Unul, atent la sentimentele celorlalti, spune din cand in cand cate o "minciuna neutra': pentru el, aceasta sensibilitate este mai importanta decat sinceritatea. Celalalt, apreciind mai mult sinceritatea, va spune intotdeauna adevarul, chiar daca in acest fel raneste sentimentele altcuiva. De asemenea, oamenii pot avea aceleasi trasaturi, dar din motive diferite.

O persoana poate fi constiincioasa pentru ca tine la parerea celorlalti despre sine. Pentru o alta, constiinciozitatea poate exprima nevoia de a pastra ordine in viata. Trasaturile difera si din punct de vedere al influentei pe care o exercita asupra comportamentului. Allport a considerat ca dispozitiile personale sunt organizate ierarhic, unele avand o influenta mai mare asupra comportamentului decat altele. El a clasificat dispozitiile in cardinale, centrale si secundare. Putini oameni au o singura dispozitie dominanta, care virtual influenteaza toate aspectele comportamentului lor, indivizii prezintand insa interese si tendinte specifice si mult mai restranse, pe care autorul citat le-a denumit dispozitii secundare (preferinta pentru un anumit gen de haine), inainte de aparitia analizei factoriale nu exista o metoda obiectiva prin care sa se reduca numarul imens de termeni legati de trasaturi la un numar rezonabil de dimensiuni. Analiza factoriala multipla introdusa de Thurstone (1947) a permis deschiderea catre o etapa moderna de cerectare in domeniul personalitatii. Ideea consultarii unui dictionar cu scopul stiintific de a construi un vocabular nu este atat de eronata pe cat ar putea sa para. Ea pleaca de la presupunerea ca, datorita evolutiei lingvistice, lexicul unei limbi va incorpora in mod natural cele mai multe, daca nu chiar toate, dintre distinctiile importante, care conteaza in diferentierea cotidiana a persoanelor.

Limba naturala incorporeaza intelepciunea acumulata de mai multe generatii, iar dictionarul nu este altceva decat forma scrisa a acestei intelepciuni. Ulterior, alti cercetatori au plecat de la lista elaborata de Allport si Odbert si au continuat aceasta munca, folosind metoda analizei factoriale care se constituie ca tehnica statistica bazata pe studierea corelatiilor existente intr-o serie de masuratori si pe gruparea celor care prezinta cel mai inalt grad de corelatie, ajungandu-se in final la un numar mai mic de dimensiuni independente, denumite factori.

Studiul cel mai extins al personalitatii bazat pe analiza factoriala a fost condus de R. Cattell (1957; 1966). El a inceput prin a condensa lista de 4500 de termeni elaborata de Allport si Odbert prin eliminarea cuvintelor rare si sinonimelor apropiate, lista fiind restransa la numai 200 de termeni. El a cerut apoi subiectilor sa isi evalueze prietenii, pe baza acestei liste a trasaturilor de personalitate, si a aplicat rezultatelor astfel obtinute tehnica analizei

factoriale. in acest fel, au rezultat doisprezece factori carora li s-au adaugat alti patru, obtinuti prin autoevaluare. Cattell a dat acestor factori o serie de nume tehnice (de exemplu, affectia - sizia), dublate insa de etichete familiare (rezervat - sociabil). Alti factori sunt: stabil - emotional, dominant - supus, imaginativ - practic. Un alt mare teoretician care a folosit analiza factoriala a fost HJ. Eysenck. Ca si Cattell, si el a preferat o abordare completa, cu deosebirea ca Eysenck considera ca, printr-o analiza factoriala mult mai restrictiva, se poate ajunge la un set mult mai util de asemenea factori. Factorii majori la care el face apel sunt introversiunea - extroversiunea, o dimensiune identificata pentru prima oara de catre Jung, si stabilitatea - instabilitatea emotionala, pe care o denumeste neuroticism (sau nevrozism).

Modelul cu trei factori al lui Eysenck (1967, 1997), releva existenta a trei factori ampli ai personalitatii, si anume nevrozismul, extraversiunea -introversiunea si psiho-zismul. Acesti factori sunt evaluati cu ajutorul unui chestionar de autodescriere in care subiectului i se cere sa raspunda cu "da' sau "nu' la mai multe intrebari.

Chestionarul a trecut prin mai multe versiuni, culminand cu Eysenck Personality Questionnaire -Revised (EPQ-R - Eysenck si Eysenck, 1991). EPQ-R, la fel ca unele dintre predecesoarele lui, contine si o "scala a minciunilor' destinata masurarii tendintei subiectilor de a "pretinde ca sunt buni' atunci cand completeaza chestionarul. Cu toate ca se intentioneaza ca dimensiunile de rang superior din teoria lui Eysenck sa nu fie corelate statistic, exista usoare corelari pozitive, in special in cazul subiectilor masculini, intre psihozism si celelalte doua scale (Eysenck si Eysenck, 1991). Distribuirea punctajelor la nevrotism si extraversiune in randurile populatiei se apropie de o curba normala, in vreme ce punctajele la psihozism inclina pronuntat catre valorile scazute.

Eysenck si Eysenck (1991) descriu extravertitul tipic - subiectul care obtine un punctaj mare pe scala extraversiune-introversiune - ca o persoana ce este sociabila, tanjeste dupa emotii puternice, isi asuma riscuri, adora farsele, nu e intotdeauna de nadejde si poate, uneori, sa-si iasa din fire. Ei caracterizeaza introvertitul tipic ca o persoana care este tacuta si retrasa, prefera cartile, si nu oamenii, este serioasa, isi controleaza foarte bine emotiile, este de nadejde si are standarde etice inalte. Cel cu punctaj mare la nevrotism (N) este o persoana care inclina spre anxietate si depresie, isi face sange rau, doarme prost si are tulburari psihosomatice, lasa emotiile sa-i afecteze judecata si se tot gandeste la lucrurile care ar putea sa mearga rau. Spre deosebire de subiectul care obtine un punctaj mare la nevrozism, cel ce obtine un punctaj mic al lui N isi revine rapid dupa o experienta care il tulbura emotional si, in general, este calm si nu-si face sange rau.

Tabelul 1.Trasaturi asociate cu cele trei dimensiuni ale modelului personalitatii elaborat de Eysenck (Matthews et al, 2005)

Dupa Eysenck si Eysenck (1991), cel care obtine un punctaj mare la psihoticism este solitar, adesea dificil, uneori crud, nesimtitor, agresiv, cu gusturi neobisnuite. Aceasta dimensiune se suprapune partial unor concepte cum sunt tulburarile de personalitate schizoida si antisociala, din sfera psihiatrica. Totusi, Eysenck subliniaza faptul ca atat nevrotismul, cat si psihozismul sunt trasaturi normale ale personalitatii, chiar daca ele pot predispune un numar foarte mic de persoane la tulburari nevrotice si, respectiv, psihotice. Din cauza conotatiei evident peiorative a nevrotismului si psihozismului, Eysenck a sugerat ca ele sa fie inlocuite cu emotivitate si duritate, in opozitie, respectiv, cu controlul supraeului. Data fiind vechea antipatie a lui Eysenck fata de psihanalisti, este o ironie faptul ca schema lui contine termeni atribuiti partial lui Jung (extraversiune-introversiune) si un termen freudian (supraeu).

Eysenck (1993) a subliniat faptul ca reteaua nomologica in care este prinsa o dimensiune este cea care ii ofera acesteia validitatea. Reteaua trebuie sa specifice proprietatile psihometrice ale dimensiunii respective, dar si bazele ei biologice si psihofiziologice, invarianta culturala, relatia ei cu comportamentul social si cu maladia, precum si rolul ei in cercetarea psihologica.

Printre contributiile insemnate ale lui Eysenck la cercetarea legata de personalitate se numara si formularea teoriilor despre baza biologica a dimensiunilor personalitatii cu care opereaza el (Eysenck, 1967). Presupunerea ca trasaturile fenotipice ale personalitatii sunt legate de procesele biologice modelate prin selectie naturala poate fi gasita si in schemele lui Cloninger (1987) si Zuckerman (1991).

li

Modelul cu setul de cinci factori al lui Costa si McCrae, bazat pe cinci factori a obtinut recent un consens atat de larg, incat cercetatorii folosesc uneori sintagma cei cinci mari (De Raad, 2000). Motivul prezentarii lui este uriasul volum de studii empirice efectuate de Costa si McCrae si de altii, cu scopul integrarii acestor cinci factori in multe alte scheme ale personalitatii (O'Connor, 2002). Acest model lor sta la baza unei scale de masurare folosite pe larg, NEO-Personality Inventory - Revised (NEO-PI-R - Costa si McCrae, 1992a), care s-a dezvoltat pe baza chestionarelor precedente. NEO-PI-R este alcatuit din 240 de intrebari, cate 48 pentru fiecare dintre cele cinci dimensiuni sau "domenii'. Raspunsul la fiecare intrebare se da pe o scala de cinci puncte, de la "acord total' la "dezacord total'. Fiecare dimensiune are sase fatete -trasaturi de nivel inferior - care sunt evaluate pe baza a opt intrebari. Cele cinci dimensiuni ample sunt numite "nevrozism', "extraversiune', "deschidere', "agreabilitate' si "constiinciozitate' (N, E, O, A si C). Elaborarea modelului celor cinci factori al lui Costa si McCrae a fost determinata partial de considerente rationale si partial de considerente statistice. Dintr-o gama larga de rezultate ale cercetatorilor care se ocupa de personalitate, ei au stabilit care sunt domeniile pe care doresc sa le masoare si apoi au construit scale pentru evaluarea lor, supuse ulterior analizei factoriale. Parerea lui Block (1995) este ca nevrozismul si extraversiunea au aparut din analizele cattelliene, deschiderea a fost construita din stadiul embrionar, iar constiinciozitatea si agreabilitatea au fost "grefate' avand in vedere rezultatele metodei lexicale de cercetare a personalitatii (De Raad, 2000). El considera ca pentru crearea scalelor fatetelor a fost nevoie de "spirit arbitrar inteligent'.

Costa si McCrae (1992a) au urmarit sa-i convinga pe ceilalti ca exista un acord considerabil intre multe scheme ale personalitatii aparent diferite, coreland scalele lor cu cele ale multor alte instrumente de masurare a personalitatii bine cunoscute. Circa jumatate din variatia obisnuita din majoritatea chestionarelor de personalitate poate fi explicata prin modelul cu cinci factori, iar structurile factorilor din aproape toate chestionarele de personalitate pot fi reproduse pe baza cunoasterii asocierii lor cu cei cinci factori (O'Connor, 2002).

Aceasta arata ca modelul celor cinci factori ar putea constitui o prezentare cuprinzatoare a diferentelor personalitatii umane. Spre deosebire de dimensiunile lui Eysenck, domeniile lui Costa si McCrae nu se raporteaza explicit la concepte psihiatrice si nu au baze anterioare in teoria biologica. Totusi, cei cinci factori au fost recent interpretati ca aspecte universale ale naturii umane, influentate genetic, ceea ce ii promoveaza de la simple descrieri ale fenotipului la expresii ale genotipurilor. McCrae si colaboratorii sai (2000) au

afirmat ca "trasaturile de personalitate sunt in mai mare masura expresii ale biologiei umane decat produse ale experientei de viata'. Detaliile teoriei personalitatii sunt, in principiu, modificate pe masura ce apare cate un nou raport de cercetare relevant, cu toate ca principalele constructii teoretice sunt mai solide.

1.3. Perspectiva psihodinamica asupra personalitatii

Viziunea psihanalitica a generat o familie de teorii psihodinamice despre personalitate care contin diverse elemente comune. La nivel teoretic acestea include importanta proceselor inconstiente, satisfactia sexuala sau alte motive fundamentale cat si trairile din copilarie. La nivel metodologic, teoriile psihodinamice freudiene si postfreudiene pun accentul pe importanta studierii indivizilor in detaliu, in special al indicilor pe care le ofera acestia atunci cand vine vorba despre inconstient.

Pornind de la idea ca putini dintre urmasii lui Freud au elaborat un sistem conceptual clar, vom uzita teoria freudiana pentru punctarea principalelor caracteristici ale metodei psihodinamice de cercetare a personalitatii.

Freud a comparat mintea umana cu un iceberg, partea care poate fi vazuta la suprafata apei reprezentand experienta constienta; partea mult mai mare, aflata sub nivelul apei, fiind o reflectare a inconstientului, unde sunt stocate impulsurile, dorintele, amintirile greu de evocat care influenteaza gandirea si comportamentul individului uman. in stransa legatura cu atentia acordata de Freud proceselor inconstiente se afla si perspectiva sa determinista asupra comportamentului uman.

Determinismul psihologic este conceptia conform careia toate ideile, sentimentele si actiunile oamenilor sunt provocate de anumite cauze. Freud considera insa nu numai faptul ca toate procesele psihice au o cauza, ci si ca aceste cauze sunt reprezentate de tendinte nesatisfacute si de dorinte inconstiente, iar visele, dispozitiile, omisiunile, lapsusurile ("lapsusul freudian') nu sunt altceva decat modalitati de eliberare a tensiunilor psihice prin satisfacerea impulsurilor interzise sau a dorintelor neimplinite.

Parintele psihanalizei considera ca personalitatea cuprinde trei subsisteme majore care interactioneaza si controleaza comportamentul uman: sinele (id), eul, supraeul. Sinele reprezinta partea primara a personalitatii, prezenta chiar si la copilul nou-nascut, fiind partea din care, ulterior, se dezvolta eul si supraeul. Aceasta parte reprezinta baza impulsurilor (sau trebuintelor) biologice: nevoia de a manca, de a bea, de a elimina reziduurile, de a evita durerea, de a obtine placerea sexuala. Freud include in randul acestor trebuinte fundamentale si agresivitatea intrucat, in conceptia sa, trebuintele sexuale si cele

agresive reprezinta cei mai importanti determinanti instinctuali ai personalitatii, pe tot parcursul vietii. Sinele cauta satisfacerea imediata a acestor impulsuri. Ca si copilul mic, sinele functioneaza pe baza principiului placerii: indiferent de conditiile exterioare, el urmareste sa obtina placerea si sa evite durerea.

Al doilea susbsistem, Eul se supune principiului realitatii: satisfacerea impulsurilor trebuie amanata pana in momentul in care situatia o permite. Din acest motiv, el joaca un rol esential in administrarea personalitatii, intrucat este cel care decide care actiuni sunt acceptabile, care impulsuri venite dinspre sine vor fi satisfacute si in ce fel anume. Eul realizeaza medierea intre cerintele exprimate de sine, realitatea lumii si cererile pe care le exprima supraeul.

Supraeul este cea de-a treia componenta a personalitatii, cea care decide daca o actiune este corecta sau nu. Generic se apreciaza ca, supraeul nu este altceva decat reprezentarea internalizata a valorilor morale ale societatii si cuprinde atat constiinta persoanei respective, cat si imaginea idealului sau moral. Supraeul se dezvolta ca raspuns la pedepsele si recompensele parintilor. La inceput, parintii controleaza comportamentul copilului in mod direct, prin intermediul pedepselor si al recompenselor. Ulterior, incorporand in supraeu standardele parintilor, copilul dobandeste controlul asupra comportamentului sau. El nu mai are nevoie de cineva care sa ii spuna ca e rau sa furi; acest lucru il va face supraeul sau. incalcarea standardelor supraeului, sau numai tentativa de a le incalca, genereaza anxietate - ceea ce initial reprezenta teama de a pierde dragostea parintilor. Aceasta anxietate este in mare parte inconstienta, fiind resimtita ca vina, iar in conditiile in care standardele parintilor sunt exagerat de rigide, individul este coplesit de acest sentiment si ajunge sa isi inhibe orice impulsuri sexuale sau agresive. Din contra, un individ care nu reuseste sa incorporeze aceste standarde ale comportamentului acceptabil din punct de vedere social isi va impune prea putine restrictii, motiv pentru care el poate deveni mult prea indulgent cu sine, iar comportamentul sau poate deveni chiar criminal. Supraeul unei asemenea persoane este considerat un supraeu slab. Adeseori, aceste trei componente ale personalitatii intra in opozitie: eul amana satisfacerea dorintelor pe care sinele le considera imperioase, iar supraeul se confrunta atat cu sinele, cat si cu eul, intrucat acestea nu respecta codul moral pe care el il reprezinta, in cazul unei personalitati bine integrate, eul exercita un control ferm, dar flexibil, iar principiul realitatii guverneaza. Influentat de fizicianul german Hermann von Helmholtz, psihanalistul a considerat ca si fenomenele psihice ar putea fi explicate pe baza acelorasi principii ca si cele fizice. Freud viza in primul rand principiul conservarii energiei, conform caruia energia isi poate schimba forma, dar nu poate fi nici creata si nici distrusa. Ca urmare, el a considerat oamenii ca sisteme energetice inchise si a numit energia lor psihica, al carei nivel este dat pentru fiecare individ, libido (termenul latin pentru "placere'), ca expresie a faptului ca, in perpectiva sa, trebuintele sexuale sunt fundamentale. Un corolar al principiului conservarii energiei este faptul ca orice act sau impuls interzis este suprimat, iar energia respectiva va cauta o alta iesire din sistem, eventual aparand deghizata intr-o alta forma.

Dorintele exprimate de catre sine contin o energie psihica ce trebuie eliberata, iar faptul ca satisfacerea lor este refulata nu inseamna ca ele dispar. De exemplu, impulsurile agresive pot fi exprimate prin participarea la curse de masini, jucand sah, sau printr-un unior sarcastic. Visele si simptomele nevrotice sunt, de asemenea, manifestari ale unei energii psihice care nu a putut fi exprimata in mod direct. Indivizii care doresc sa faca ceva ce le este interzis, devin anxiosi. Ei pot exprima anumite pulsiuni intr-o forma sublimata, evitand astfel atat judecata societatii, cat si pe cea a propriului supraeu si reducand anxietatea.

Freud descrie cateva strategii la care individul face apel pentru a preveni sau a reduce anxietatea, strategii pe care el le numeste mecanisme de aparare a eului. Mecanismul de baza este refularea, prin care un gand amenintator sau interzis este scos in afara constiintei si impins in inconstient. Din afara, individul pare pur si simplu sa uite gandul sau impulsul respectiv. Indivizii difera atat in ceea ce priveste pragul anxietatii, cat si mecanismele la care fac apel pentru a-i face acesteia fata. Anxietatea si mecanismele de aparare sunt elemente centrale ale teoriei lui Freud cu privire la comportamentele maladaptive. in ceea ce priveste dezvoltarea personalitatii, viziunea lui Freud se centra pe primii cinci ani de viata ai individului care parcurgea o serie de stadii de dezvoltare, care aveau influenta directa asupra personalitatii acestuia. in fiecare stadiu, impulsul sinelui de cautare a placerii este concentrat asupra unei anumite zone a corpului si a activitatilor legate de zona respectiva.

Freud a denumit primul an de viata stadiul oral al dezvoltarii psihosexuale, al doilea an de viata considerat inceputul stadiului anal, urmatorul denumit stadiul falie, cuprinzand varsta intre 3 si 6 ani. Specific acestui stadiu: copiii se confrunta cu binecunoscutul conflict oedipian. Rezolvarea conflictului oedipian marcheaza sfarsitul stadiului falie, urmat de o perioada de latenta care dureaza de la 7 la 12 ani. Pe parcursul acestei perioade, calma din punct de vedere al sexualitatii, copiii sunt mai putin interesati de corpul lor, fiind orientati mai ales spre dobandirea acelor aptitudini cerute de relationarea cu mediul.

In cele din urma, trecand prin pubertate si adolescenta, se ajunge in stadiul genital, faza

adulta a sexualitatii mature.

Aparitia anumitor probleme in oricare dintre aceste stadii poate opri (sau fixa) dezvoltarea

individului, ceea ce are efecte de durata asupra personalitatii.

Libidoul va ramane fixat pe tipul de activitati specifice fiecarui stadiu. Astfel, un copil

intarcat prea devreme si care nu si-a putut satisface in suficienta masura placerea suptului,

va ramane fixat pe stadiul oral. Ca adult, aceasta persoana va fi excesiv de dependenta de

cei din jur si va avea inclinatii spre placeri orale de genul mancarii, bauturii, fumatului. O

asemenea persoana este numita personalitate orala.

in cazul in care fixarea se produce in stadiul anal al dezvoltarii psiho-sexualitatii, persoana

poate fi excesiv de procupata de curatenie, ordine, economie si va tinde sa opuna rezistenta

presiunilor exterioare - ceea ce se numeste o personalitate anala.

Un conflict oedipian rezolvat in mod necorespunzator poate genera un slab simt al

moralitatii, dificultati in relatia cu autoritatile si multe alte probleme. Se remarca astfel ca

teoria lui Freud include si o teorie a tipurilor - si anume, o tipologie psiho-sexuala. Ca orice

adevarat om de stiinta, el a ramas receptiv fata de datele noi obtinute, revizuindu-si pozitia

initiala in masura in care apareau noi observatii ce nu puteau fi incorporate in teoria

originala.

Teoriile lui Freud au fost ulterior aprofundate de catre fiica sa, Anna, care a avut un rol

deosebit de important in clarificarea problemei mecanismelor de aparare (1946/1967) si in

aplicarea teoriei psihanalitice in practica psihiatriei infantile (1958). Dar, in ciuda acestei

deschideri catre date noi, Freud a refuzat in mod constant orice opinie diferita de a sa,

exprimata de colegi sau de discipoli, si mai ales orice revenire asupra teoriei libidoului sau

asupra locului central pe care il are motivatia sexuala in structurarea personalitatii.

Acest dogmatism a provocat ruptura dintre el si cei mai straluciti discipoli ai sai, dintre

care cativa chiar au dezvoltat teorii concurente, acordand o atentie sporita celorlalte

procese motivationale, altele decat sexualitatea. Este cazul unor apropiati precum Cari G.

Jung si Alfred Adler, sau, mai tarziu, al unor teoreticieni ca Harry Stack Sullivan, Karen

Homey si Erich Fromm.

Aceste dizidente, ca si o serie de teorii psihanalitice mai recente, accentueaza rolul jucat de

catre eu: eul este prezent inca de la nastere, se dezvolta independent de sine si are si alte

functii in afara celei de a gasi modalitatea cea mai realista de a satisface impulsurile

exprimate de catre sine. De exemplu, eul intervine atunci cand se invata modalitatea de a

raspunde la cerintele mediului sau de a valorifica experienta. O asemenea perspectiva

apropie conceptul de eu de procesele cognitive. Parte importanta a acestei orientari o

reprezinta teoria relatiilor obiectuale, care urmareste atasamentul manifestat de copil fata

de diferite persoane, pe parcursul dezvoltarii sale.

Conceptul de sine sau importanta pe care o au trebuintele biologice in motivarea

comportamentului nu sunt ignorate, dar se acorda o atentie egala unor aspecte cum ar fi

gradul separarii psihologice de parinti, gradul de atasament sau de implicare in raport cu

alte persoane comparativ cu preocuparea fata de sine, nivelul sentimentului de

autoapreciere si competenta.

Studiile experimentale despre inconstient pot fi integrate cu succes in lucrarile despre

trasaturile de personalitate, chiar daca psihanaliza nu se preteaza la testare, ea a dovedit ca

poate contribui la teoria personalitatii. in acest sens, Pervin (2002), facea referire la

inconstient ca fiind 'un subiect de importanta teoretica si metodologica enorma pentru

domeniul psihologiei personalitatii'.

Teoria psihodinamica despre personalitate elaborata de Sigmund Freud contine patru

ipoteze-cheie relevante pentru teoria trasaturilor. in primul rand, personalitatea reflecta

fixarea energiei instinctuale ("libidoul') pe structuri psihologice si pe obiecte, in al doilea

rand, trasaturile stabile ar putea reflecta structurile, cum sunt sinele, eul si supraeul, fixate

cel mai solid in etapele psihosexuale ale dezvoltarii.

in al treilea rand, presiunile realitatii obiective si ale culturii tind sa genereze conflicte intre

structurile personalitatii, iar in al patrulea rand, mecanismele de aparare ofera mijloace

inconstiente de protejare a eului de aceste conflicte, insa pot ele insele sa influenteze

personalitatea.

S-a manifestat un anumit interes fata de compatibilitatea dintre constructiile freudiene si

trasaturi - de exemplu, extraversiunea cu manifestarile sinelui si nevrozismul cu

slabiciunea eului. Totusi, ramane neclar in ce masura aceste potriviri ne ajuta sa cunoastem

mai bine trasaturile. Problema generala este baza stiintifica neconvingatoare a psihanalizei,

ale carei ipoteze sunt fie imposibil de testat, fie testabile, dar eronate.

Studii cognitiv-psihologice recente au pus mai mult accent pe inconstient ca subiect al

cercetarii. O mare parte din procesarea "automata' pare sa fie inaccesibila constiintei. Ea

poate fi investigata prin intermediul studiilor bazate pe stimuli subliminali care pot

influenta emotiile si motivatiile.

Unele cercetari par sa confirme unele fenomene empirice sugerate de psihanaliza, cum ar fi

dificultatea de a percepe cuvintele interzise aflate aproape de prag ("apararea perceptiva')

si functionarea mecanismelor de aparare inconstiente. In cazul multor cercetatori

conceptele freudiene s-au dovedit inutile pentru explicarea datelor empirice despre aceste fenomene si cercetatorii au preferat sa creeze modele noi ale modului in care interactioneaza procesele fundamentale cognitive si emotionale. Acest nou val de studii despre procesele inconstiente ar putea fi important pentru psihologia trasaturilor, ca sursa de noi paradigme pentru explorarea efectelor trasaturilor.

1.4. Perspectiva behaviorista asupra personalitatii

Conceptia behaviorista recurge la studiul functiilor particulare ale individului, anume la gestica, vorbire si obiceiuri fapt care dupa cum afirma Mielu Zlate conduce 'la pulverizarea unitatii si integralitatii personalitatii intr-o multitudine de elemente sau parti constuituante. La fel, unele <tipologii>, mai ales cele constitutionale, prin incercarea de a identifica doar un singur element morfologic, considerat ca fiind esential, saraceau si goleau personalitatea atat de bogatia si varietatea componentelor sale cat si de diversitatea relatiilor dintre acestea. O asemenea modalitate de abordare a personalitatii a fost practicata nu doar la inceputurile psihologiei stiintifice, ci s-a continuat pana in zilele noastre. intr-un manual oarecare de psihologie, la capitolul 'Personalitate' vom intalni cateva informatii introductive generale, apoiu tratarea separata a celor trei elemente componente ale personalitatii (temperament, aptitudini, caracter)'. Abordarea behaviorista are doua coordonate principale: pe de o parte descompunerea personalitatii si studiul legat de functionarea elementelor sale, pe de alta parte 'descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental ale acesteia' (Zlate, 1999).

Teoria contemporana a invatarii sociale vine in descendenta behaviorismului si a psihologiei stimul-raspuns, orientari care au dominat prima jumatate a secolului XX. invatarea sociala considera ca determinantul comportamental este in primul rand mediul sau situatia. Pentru teoreticienii acestei orientari, comportamentul este rezultatul permanentei interactiuni dintre variabilele personale si cele de mediu. Conditiile de mediu modeleaza personalitatea prin intermediul invatarii si, la randul sau, comportamentul individual poate modela mediul. Altfel spus, indivizii si situatiile se influenteaza reciproc, ca urmare, pentru a putea emite predictii asupra comportamentului, este necesar sa stim cum interactioneaza caracteristicile individuale cu cele situationale. Comportamentul individual poate fi influentat in mare masura de ceilalti oameni - prin pedepsele si recompensele pe care acestia le pot oferi. Din acest punct de vedere, invatarea sociala reprezinta un caz aparte al conditionarii operante si al celorlalte procese corelate.

Cele mai multe dintre diferentele care apar in comportamentul individual sunt rezultatul diferitelor experiente de invatare pe care o persoana le parcurge in timpul cresterii. Unele pattern-uri comportamentale sunt invatate prin experiente directe: individul este pedepsit sau recompensat cand se comporta intr-un anumit fel. Exista insa si raspunsuri invatate nu prin intarire directa, ci prin invatare observationala sau indirecta. Oamenii pot invata observand actiunile celorlalti si consecintele acestor actiuni.

Daca toate comportamentele umane ar fi invatate numai prin intarirea directa a raspunsurilor, un asemenea proces ar fi indelungat si ineficient. La randul ei, intarirea care controleaza exprimarea comportamentului invatat poate fi directa (recompense tangibile, aprobare sau dezaprobare sociala, diminuarea unor conditii nefavorabile), indirecta (observarea recompensei sau a pedepsei primite de catre o alta persoana pentru un comportament similar cu propriul comportament) sau autoadministrata (evaluarea propriului comportament, urmata de autoapreciere sau autoimputare). Teza fundamentala a teoriei invatarii sociale este aceea ca oamenii prefera sa se comporte intr-un fel in care este cel mai probabil sa obtina intarire. Cu alte cuvinte, actiunile individuale depind de caracteristicile specifice ale situatiei, de felul in care individul evalueaza situatia respectiva (care este probabilitatea de a obtine intarire) si de intaririle obtinute in trecut, in situatii similare (sau de observarea altor persoane aflate in situatii similare).

Comportamentul este consistent atat timp cat situatiile cu care se confrunta individul si rolurile pe care este asteptat sa le indeplineasca sunt relativ constante. intrucat cele mai multe dintre comportamentele sociale nu sunt recompensate in orice situatie, indivizii invata sa diferentieze in ce context un anumit comportament va fi adecvat si in ce context nu va fi adecvat.

Generalizarea se produce in masura in care acelasi raspuns dat de o persoana in situatii diferite este recompensat; in acest fel, creste probabilitatea ca raspunsul respectiv sa apara si in alte imprejurari. Astfel, un copil al carui comportament agresiv este intarit atat acasa, cat si la scoala si in timpul jocului, va evolua probabil spre o personalitate dominant agresiva. Cel mai des, insa, raspunsurile agresive sunt intarite in mod diferit, iar discriminarea astfel invatata va determina aparitia situatiilor in care individul se poate manifesta agresiv (de exemplu, agresivitatea este acceptata pe terenul de fotbal, dar nu si in sala de clasa). Din acest motiv, teoreticienii invatarii sociale considera ca o caracterizare facuta din perspectiva trasaturilor de personalitate, in care se folosesc termeni cum ar fi "agresiv', este inutila, intrucat nu tine seama de variatia comportamentului de la o situatie la alta. Conditionarea operanta si procesele corelate ei se aplica in cazul comportamentului,in jurul caruia se centreaza abordarea invatarii sociale.

Privitor la emotie sau afect, teoreticienii invatarii sociale includ in cadrul imaginii lor

asupra personalitatii si conditionarea clasica. De exemplu, cand un copil este pedepsit de

parinti pentru ca a facut ceva ce nu avea voie, pedeapsa antreneaza o serie de raspunsuri

psihologice care se asociaza cu vina si anxietatea. Ca urmare, si in comportamentul

copilului va fi antrenat tot acest tip de raspunsuri, iar copilul se va simti vinovat de fiecare

data cand va face ceva interzis. Sau, in termenii conditionarii clasice, comportamentul

devine un stimul conditionat care se asociaza cu stimulul neconditionat care este pedeapsa,

in vreme ce anxietatea devine un raspuns conditionat.

Pentru teoreticienii acestei abordari, sursa interna de anxietate, denumita de Freud supraeu,

apare in urma conditionarii clasice. Ca si conditionarea operanta, si conditionarea clasica

poate actiona aleator, ducand la generalizarea unor stimuli care nu au fost cohditionati in

mod direct.

Psihologia personalitatii urmareste atat variabilele personale datorita carora indivizii se

deosebesc intre ei, cat si procesele generale ale dinamicii personalitatii.

Abordarea din perspectiva invatarii sociale s-a concentrat in primul rand asupra proceselor,

acordand prea putina atentie descrierii diferentelor interindividuale.

intrucat aceasta orientare considera ca personalitatea este produsul unic al unei serii intregi

de intariri si accentueaza gradul in are comportamentul variaza de la o situatie la alta, ea nu

isi propune sa clasifice indivizii in raport cu o tipologie anume si nici sa ii evalueze dupa

anumite trasaturi.

in cadrul acestei orientari exista teoreticieni care au inceput sa studieze in mod sistematic

diferentele interindividuale, urmarind mai ales felul in care anumite variabile personale par

sa interactioneze cu unele situatii particulare, modificand comportamentul. Unul dintre cei

mai importanti reprezentanti ai acestui curent, Walter Mischel, a propus abordarea

urmatoarelor variabile:

Tabel 2: Variabile personale (dupa Mischel, 1973,1993).

Toate aceste variabile personale (adeseori numite si variabile cognitive ale invatarii

sociale) interactioneaza cu conditiile caracteristice situatiei particulare, determinand felul

in care individul se va comporta in situatia data.

Imaginea personalitatii umane din perspectiva invatarii sociale

Abordarea din perspectiva invatarii sociale este o abordare determinista ce acorda o atentie

redusa determinantilor biologici ai comportamentului, concentrandu-se exclusiv asupra

celor care tin de mediu. Ca si behaviorismul, aceasta abordare a fost si ea puternic

influentata de ideile lui Darwin: asa cum, prin intermediul selectiei naturale, evolutia

modifica specia, adaptand-o mediului, procesul invatarii - mai ales prin intermediul

conditionarii operante - modifica repertoriul comportamental al individului, adaptandu-1

mediului. in mod inevitabil, in aceste conditii omul nu este nici bun, nici rau, ci doar

extrem de deschis fata de modificari datorate experientelor situationale trecute sau actuale.

Este decelata o doza mare de optimism in capacitatea pe care o au subiectii umani de a-si

schimba comportamentul prin schimbarea mediului.

Acest punct de vedere este in acord cu pragmatismul american si cu ideologia americana a

egalitatii, motiv pentru care nu este de mirare ca behaviorismul a fost atat de raspandit mai

ales in Statele Unite.

Din perspectiva invatarii sociale, personalitatea umana poate fi modificata, dar chiar si asa,

ea inca mai cuprinde o anumita dimensiune pasiva, in sensul ca ea inca apare ca

determinata de forte care ies in afara controlului individului. Imaginea se schimba, in

corelatie directa cu rolul activ care ii revine individului in alegerea si modificarea

mediului, astfel incat el devine o forta cauzala in propria sa viata.

Teoria invatarii sociale a avut o contributie deosebit de importanta din punctul de vedere al

psihologiei clinice si al teoriei personalitatii mai ales datorita atentiei pe care o acorda

variabilelor de mediu care se asociaza cu comportamente specifice.

Criticile aduse acestei abordari se refera mai ales la importanta exagerata care se acorda

influentei caracteristicilor situationale, aspect defavorabil din punctul de vedere al

psihologiei personalitatii (Carlson, 1971). Multi teoreticieni nu doresc sa admita ca, de

fapt, personalitatea este mult mai putin consistenta de la o situatie la alta decat ar parea in

conformitate cu teoria invatarii sociale. Aplicarea sistematica a principiilor invatarii a avut

succes in cazul multor comportamente maladaptative.

Teoreticienii acestei abordari au contrazis opinia conform careia comportamentul

indivizilor este constant independent de situatie, ceea ce a determinat revizuirea premiselor

fundamentale ale altor teorii cu privire la personalitate.

1.5. Abordarea fenomenologica in personalitate

Abordarea fenomenologica a personalitatii isi concentreaza atentia asupra experientelor subiective ale individului sau, altfel spus asupra viziunii personale despre lume a acestuia. Teoriile fenomenologice difera prin faptul ca, in general, nu urmaresc motivatiile sau intaririle din trecutul unei persoane si nici predictiile in legatura cu comportamentul acesteia, ci sunt orientate asupra felului in care individul percepe si interpreteaza evenimentele care se petrec in mediul sau curent, adica asupra fenomenologiei individului. Printre diferitele orientari incluse in cadrul acestei abordari, un loc central il ocupa psihologia umanista cu un set constituent de obiective care au la baza patru principii:

Interesul fundamental il reprezinta experienta personala. Oamenii nu sunt simple obiecte
de studiu. Ei trebuie descrisi si intelesi in termenii propriei lor viziuni subiective asupra
lumii, in functie de felul in care se percep pe ei insisi si de sentimentul valorii personale.
Principala intrebare careia fiecare trebuie sa ii raspunda este "Cine sunt eu?'. Pentru a afla
in ce fel raspunde acestei intrebari o persoana, psihologul trebuie sa devina partenerul
acelei persoane aflate in cautarea intelesului existential.

Aspectele preferentiale ale investigatiei sunt alegerea individuala, creativitatea si
autoactualizarea. Psihologii umanisti resping abordarea psihanalitica, argumentand ca o
psihologie bazata pe persoane infirme nu poate fi decat o psihologie infirma. Ei resping si
behaviorismul ca fiind o psihologie lipsita de constiinta, derivata din studierea animalelor
inferioare. Oamenii nu sunt motivati numai de tendinte primare, ca sexul sau agresivitatea,
sau de nevoi fiziologice, ca foamea si setea. Ei au nevoie sa isi dezvolte propriul potential
si propriile aptitudini. Criteriile sanatatii mentale ar trebui sa fie cresterea si
autoactualizarea, nu controlul pe care il exercita eul si nici adaptarea la mediu.

in alegerea temelor de cercetare, intelesul trebuie sa primeze in fata obiectivitatii.
Psihologii umanisti considera ca de prea multe ori cercetarea psihologica depinde mai mult
de metodele disponibile, decat de importanta problemelor ce vor fi abordate, studiul ar
trebui canalizat pe problematica umana si sociala, chiar daca acest lucru ar putea insemna
apelul la metode mai putin riguroase. Psihologii trebuie sa se straduie sa fie obiectivi in
colectarea si interpretarea datelor, alegerea temelor poate si trebuie sa fie ghidata de valori.

Demnitatea umana reprezinta valoarea fundamentala. Oamenii sunt fundamental buni.
Obiectivul psihologiei este intelegerea oamenilor, nu controlul sau predictia
comportamentului lor. Din punctul de vedere al psihologilor umanisti, chiar folosirea

termenului de "subiect' aduce atingere calitatii lor de parteneri egali in incercarea de a intelege personalitatea umana.

Psihologii care au aderat la valorile acestei asociatii au orientari diferite. De exemplu, Gordon Allport, teoretician al trasaturilor de personalitate, a fost in mod evident un psiholog umanist, dar ideile lui Cari Rogers si cele ale lui Abraham Maslow alaturi de teoria constructelor personale a lui G. Kelly raman ideile centrale ale psihologiei umaniste. Astfel, Maslow considera ca forta fundamentala care motiveaza organismul uman este tendinta de actualizare - tendinta de implinire sau de actualizare a tuturor capacitatilor organismului. Orice organism in crestere tinde sa isi actualizeze propriul potential, ,in limitele ereditatii sale. in momentul in care acest curs a fost stabilit, individul va prefera cresterea mai degraba decat regresul. Pe de alta parte Rogers nu a negat niciodata ca exista si alte nevoi, cum sunt cele biologice, dar el a considerat ca motivatia organismului include aceste nevoi ca autointarire: 'Cel mai avantajos punct pentru intelegerea comportamentului unui individ este situat chiar in interiorul cadrului de referinta al individului respectiv', "Organismul are o tendinta fundamentala spre care isi indreapta eforturile: sa isi actualizeze, sa isi mentina si sa isi sporeasca experienta', 'Atunci cand un individ isi percepe si accepta intr-un sistem consistent si integrat toate experientele sale senzoriale si viscerale, atunci este foarte probabil ca individul respectiv sa fie mai intelegator fata de ceilalti si, de asemenea, sa fie mai usor acceptat de catre acestia'(Rogers, 1951). Dupa parerea lui Rogers, individul isi evalueaza fiecare experienta in raport cu aceasta imagine de sine. Oamenii doresc sa se comporte consecvent in raport cu imagnea de sine; experientele si sentimentele neconsecvente cu aceasta imagine sunt infricosatoare, motiv pentru care li se refuza accesul spre constiinta. Cu cat o persoana respinge mai multe experiente, considerandu-le inconsistente cu imaginea de sine, cu atat mai mare va fi prapastia dintre sine si realitate, crescand posibilitatea dezadaptarii. Un individ a carui imagine de sine este incongruenta in raport cu sentimentele si experientele sale va trebui sa se apere impotriva adevarului, intrucat adevarul produce anxietate. Daca incongruenta devine prea mare, capacitatea sa de aparare cedeaza, generand o anxietate majora sau alte tulburari emotionale.

in schimb, o persoana bine adaptata va avea o imagine de sine concordanta cu gandirea, experienta si comportamentul sau; sinele sau nu este rigid, ci flexibil, si se poate schimba pe masura ce asimileaza experiente si idei noi. Individul este cu atat mai fericit si mai implinit, cu cat sinele ideal este mai apropiat de sinele real iar discrepanta prea mare intre sinele real si cel ideal are ca rezultat nefericirea si insatisfactia persoanei respective. Astfel,

pot aparea doua tipuri de incongruente: prima, intre sine si experienta realitatii, cea de-a doua, intre sine si sinele ideal.

Rogers a considerat ca oamenii pot fi mult mai impliniti daca li se acorda o recompensa pozitiva neconditionala. Copiii se vor simti apreciati de parinti si de alte persoane chiar si atunci cand sentimentele, atitudinile, comportamentele lor nu sunt la inaltimea idealului. in conditiile in care parintii acorda numai o atentie pozitiva conditionala - adica valorizeaza numai acele sentimente, idei sau comportamente considerate corecte - este foarte probabil ca imaginea de sine a copilului sa fie distorsionata. Oamenii se simt cu atat mai inconfortabil in raport cu ei insisi, cu cat sunt nevoiti sa isi nege mai mult propriile Jor sentimente si sa accepte valorile celorlalti.

Maslow a aratat ca exista o ierarhie a trebuintelor, pornind de la nevoile biologice fundamentale si urcand spre motivatii psihologice tot mai complexe care devin insa importante numai dupa ce nevoile fundamentale sunt satisfacute. Nevoile unui nivel

i

trebuie macar partial satisfacute inainte ca cele de la nivelul urmator sa poata determina, la randul lor, diferite actiuni. Atunci cand hrana si siguranta sunt greu de obtinut, actiunile individului respectiv sunt dominate de satisfacerea acestor nevoi, in vreme ce motivele situate la niveluri superioare au o semnificatie redusa. Numai atunci cand nevoile de baza pot fi satisfacute cu usurinta individul gaseste timp si energie pentru a se consacra unor interese intelectuale sau estetice. Cea mai inalta motivatie - autoactualizarea - poate fi atinsa numai dupa ce toate celelalte nevoi sunt satisfacute.

Teoria constructelor personale se constituie ca abordare mai pronuntat cognitivista a fenomenologiei individuale. Kelly (1955) considera ca scopul psihologiei ar trebui sa fie descoperirea acelor dimensiuni pe care persoanele in cauza le folosesc pentru a interpreta sau pentru a explica aspecte legate de ele insele sau de lumea lor sociala. Aceste dimensiuni sunt constructele personale ale individului, constituind, in teoria lui Kelly, unitatea de baza a analizei. Autorul considera ca indivizii ar trebui vazuti ca oameni de stiinta care actioneaza intuitiv. Ca si oamenii de stiinta, si ei observa lumea, formuleaza si testeaza ipoteze legate de ea, elaboreaza teorii cu privire la aceasta. La fel cu psihologii care ii studiaza, la randul lor, subiectii umani analizeaza sau rezuma comportamente - clasificand, interpretand, evaluand aspecte legate de ei insisi si de lumea lor. Si, tot ca si oamenii de stiinta, indivizii pot intretine teorii false, credinte care ii stanjenesc in viata de zi cu zi si le distorsioneaza felul in care evalueaza evenimente, persoane, sau pe ei insisi. Toate cele amintite mai sus, stabilesc distinctii nete intre imaginea asupra personalitatii umane asa cum rezulta ea in conformitate cu aceasta abordare si imaginea pe care o ofera abordarea psihanalitica sau cea behaviorista. Abordarea fenomenologica nu discuta daca variabilele biologice si cele de mediu influenteaza sau nu comportamentul, ci pune accent pe rolul care ii revine individului insusi in definirea si crearea propriului destin. Indivizii sunt fundamentali buni si urmaresc cresterea si autoactualizarea, acestia sunt deschisi schimbarii si activi. Fiind orientata asupra perceptiei si a intepretarii individuale a evenimentelor, psihologia fenomenologica revine, in studiul personalitatii, asupra rolului pe care il are experienta personala. Mai mult decat orice alta teorie discutata pana acum, teoriile lui Rogers si Maslow ,se concentreaza asupra individului sanatos luat ca intreg si contureaza o imagine pozitiva, optimista a personalitatii umane. Totusi, orice teorie fenomenologica a personalitatii este incompleta si nu analizeaza in suficienta masura cauzele comportamentului. Imaginea de sine a unei persoane este un determinant important al comportamentului, dar ce anume determina aceasta imagine de sine la care se raporteaza individul ramane inca neelucidat. Accentul pus pe actiunea in directia sinelui si pe latura pozitiva a trairilor omenesti ar putea fi cea mai durabila mostenire a psihologiei umaniste. Cercetatorii contemporani continua sa aprofundeze ceea ce Maslow (1970) a numit trebuiente legate de progres in opozitie cu trebuientele legate de lipsuri.

O teorie contemporana de acest tip a fost formulata de Deci si Ryan (2000), denumita teoria autodeterminarii. in cadrul acestei teorii sunt distinse trei trebuinte innascute care sprijina progresul personal si alianta armonica dintre lumea personala si cea sociala. Trebuinta de competenta se refera la o motivatie fundamentala a puterii, trebuinta de a stabili relatii se refera la dorinta individului uman de a se simti legat de altii, in cadrul relatiilor de iubire si ingrijire. Trebuinta de autonomie se refera la motivatia exercitarii liberului arbitru. Scopul principal al acestei teorii rezida in prezentarea contextelor sociale care intaresc competenta, stabilirea relatiilor si autonomia ca determinanti ai afectelor pozitive, a sanatatii mentale si nivelului inalt de performanta.

Studiul lui Deci si Ryan (2000) face parte dintr-o miscare psihologica in directia psihologiei pozitive, care prezinta tendinte umaniste si foloseste metode de cercetare riguroase. Psihologia pozitiva urmareste favorizarea progresului personal si social, precum si realizarea potentialului uman. Dupa parerea lui Seligman si Csikszentmihalyi (2000): 'Psihologia pozitiva se ocupa la nivel subiectiv de trairile subiective pretuite: starea de bine, multumirea si satisfactia (in trecut); speranta si optimismul (pentru viitor); fluiditatea si fericirea (in prezent).

La nivelul fiecarei persoane, se refera la trasaturi individuale pozitive: capacitatea de iubire, vocatia, curajul, competentele interpersonale, sensibilitatea estetica, perseverenta.'.Psihologia pozitiva ofera spreanta unei abordari stiintifice a subiectelor psihologiei umaniste fapt care ar putea avea implicatii directe in cunoasterea trasaturilor de personalitate si in modul in care trebuintele fundamentale se suprapun acestora prin conotatii motivationale.

1.6. Perspectiva psihosociala in personalitate

Perspectiva psihosociala dupa cum afirma Mielu Zlate (1999) in 'Eul si personalitatea' este orientata spre 'surprinderea personalitatii concrete, asa cum se manifesta eajn situatiile si conjuncturile sociale particulare, in sistemul interrelatiilor si al psihologiei colective, in functie de atributele psihosociale ale omului, adica de statutele si rolurile sale, de nivelurile sale de aspiratie si asteptare, de structura atitudinilor si opiniilor sale'. in acest context discutia se poarta asupra unei analize, a unei interpretari cat si explicarii

i

unui numar de doua aspecte: pe de o parte, asupra felului cum personalitatea umana, asa

cum s-a constituit ea la un moment dat, se raporteaza si se relationeaza cu o alta

personalitate; pe de alta parte, asupra modului cum, tocmai in urma unei asemenea

interrelationari, personalitatea se formeaza pe sine insasi.

'Omul, ca fiinta sociala prin excelenta, nu poate exista decat in cadrul relatiilor sociale, iar

ansamblul acestor relatii sociale asa cum a fost preluat, interiorizat si sedimentat de catre

fiecare individ in parte, constituie insasi <esenta personalitatii>' , autorul evidentiind

faptul ca este vorba despre toate tipurile de relatii, de la cele macrosociale (economice,

politice, juridice, morale, religioase etc), cat si de cele microsociale (familiale, scolare,

profesionale, stradale etc).

Calitatea personalitatii depinde de calitatea relatiilor sociale; ca urmare, daca dorim sa

formam personalitatea, mai intai trebuie sa construim si sa amenajam corespunzator

relatiile sociale din mediul in care acesta isi desfasoara activitatea.

'Omul nu traieste intr-un vacuum social, el se implica direct in multitudinea si varietatea

relatiilor sociale concrete pe care le gaseste sau pe care le creeaza. Asa incat, daca

intentionam sa studiem personalitatea concreta a omului, este necesar sa stim cum se

raporteaza ea la altii, ce anume preia sau respinge, care este influenta relatiilor sociale

interiorizate asupra comportamentului actual al omului'(Zlate, 1999).

O serie de cercetatori ce imbratiseaza aceasta abordare au propus diverse conceptualizari,

spre exemplu Kardiner (1939) vorbea despre existenta unei "personalitati de baza'

inteleasa ca o configuratie psihologica particulara, comuna tuturor membrilor unui grup

social, unei societati si manifestata intr-un anume stil de viata. Nucleul de baza al

personalitatii este format prin asimilarea conditiilor exterioare de viata.

Aceeasi idee apare si la R. Linton (1968), care sustinea existenta unor "personalitati de

statut', aceste personalitati detinand o serie de statute si roluri care prin sistemul de

indatoriri continute si carora individul li se conformeaza reprezinta o amprenta interna a

personalitatii.

Jean Stoetzel (1943) este autorul care considera ca in abordarea personalitatii se pot utiliza

doua puncte de vedere care vor explicita interactiunea manifestarilor personalitatii. Astfel,

punctul de vedere substantialist, care defineste continutul personalitatii, din ce anume "se

compune, si un punct situational, ce indica modul de manifestare a personalitatii, felul cum

se implica ea in relatiile si situatiile sociale. Teoriile sociopsihologice se pot imparti in linii

mari in teorii constructiviste si sociocognitive.

Teoriile constructiviste presupun ca personalitatea este creata si recreata continuu prin

t

intermediul convorbirilor dintre oameni. Teoriile sociocognitive presupun ca structurile cognitive din memoria pe termen lung reprezinta credintele si motivatiile sociale ale unei persoane, oferind constanta comportamentului. Manifestarile personalitatii in relatiile interumane sunt creionate in functie de substanta sa, iar substanta personalitatii se creeaza treptat, tocmai prin preluarea si sedimentarea efectelor unor asemenea manifestari. Teoria sociocognitiva ofera explicatii atat pentru constanta cat si pentru inconstanta comportamentului social.

Exista dovezi ca anumite elemente ale cunoasterii sociale sunt accesibile in situatii diferite venind in sprijinul unei constante comportamentale care poate fi legata de personalitate. Un individ aflat in contact social aduce o serie de caracteristici cum sunt credintele despre sine, proiectele personale si scenariile interpersonale toate reprezentand un punct de pornire in personalitatea dependenta de context ce apare intr-o interactiune sociala. Toate aspectele personalitatii sunt renegociabile, aparenta constanta a comportamentului putand fi atribuita constantei cadrelor sociale cu care vine in contact personalitatea. Exista de asemenea o serie de ipoteze despre modul in care personalitatea altcuiva influenteaza interactiunea sociala. Snyder (1992), sugereaza ca efectele de confirmare comportamentala servesc unor motivatii de tipul cunoasterii celuilalt si intelegerii cu el. El sustine si ipoteza referitoare la faptul ca nevrozismul se suprapune partial apararii identitatii amenintate, in timp ce extraversiunea se suprapune reglarii interactiunii.

Din punctul de vedere al lui Mielu Zlate perspectiva psihosociala presupune o tripla interpretare a personalitatii: situationala, relationala, grupala.

Autorul subliniaza ca: 'A interpreta personalitatea situational inseamna a o raporta permanent la situatia in care se afla, pe care o produce, ale carei influente le genereaza, dar le si suporta, inseamna a considera personalitatea ca produs al imprejurarilor, al situatiilor sociale, dar si ca stapana a imprejurarilor, capabila de cunoastere, dirijare si depasire a lor. A interpreta personalitatea relational inseamna a o <scoate> din granitele si limitele sale proprii si a o pune in fata altei persoane pentru a vedea cum se acomodeaza cu aceasta, cum coopereaza cu ea, inseamna a confrunta o persoana cu o alta persoana. in sfarsit, a interpreta personalitatea grupai inseamna a largi numarul persoanelor cu care aceasta vine in contact, a o raporta la psihologia de grup, la scopurile si activitatile comune ale grupului,,, a o face "partasa' la viata de grup, a considera grupul nu doar ca un simplu context in care , individul exista si activeaza, ci ca un veritabil instrument de formare a personalitatii'. Abordarea psihosociala, fara a fi lipsita de unele limite, concretizate indeosebi in tendinta

de a dizolva uneori persoana in roluri, de a o "pierde' in multitudinea diferitelor situatii

i sociale, de a deveni un fel de "marioneta' a imprejurarilor, contribuie totusi la intelegerea

mult mai nuantata a constituirii treptate a personalitatii, a selectarii, sedimentarii si cristalizarii in sine a influentelor mediului extern, indeosebi a celui social. Autorul concluzioneaza ca: 'Viziunea psihosocialapermite interpretarea mult mai concreta si mai nuantata a personalitatii, apropiind-o de modul in care exista si activeaza in diferite tipuri de medii sociale si imprejurari particulare''(Zlate, 1999).

1.7. Construirea personalitatii si criteriile ei de devenire

Procesul construirii personalitatii incepe din primele zile ale copilariei si continua toata viata omului. El nu are loc intotdeauna uniform si continuu, ci si cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase, dar si cu plafonari si retardari descurajante, nu permanent egal si perfect, ci si cu perioade de inegalitate, de dezvoltare dizarmonica sau chiar haotica, nu numai valorizat pozitiv si conducand la insertia fireasca, dezirabila in mediul social, ci si cu o serie de conduite marginale sau deviante.

Desi procesul structurarii si reimprospatarii personalitatii se produce de-a lungul intregii vieti a individului, exista, totusi, unele perioade, unele varste cand el cunoaste o mai mare accentuare, implicand restructurari majore sau stabilizari partiale. Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani (deci in prescolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor personalitatii, pentru ca in adolescenta personalitatea sa fie, in linii mari, constituita deoarece dispune de toate laturile si chiar de maturizarea relatiilor dintre ele. Procesul transformativ al personalitatii este indelungat, complex, multifazic si plurifactorial, el dispune de niveluri calitativ distincte, deosebite intre ele prin diferentierea si specializarea interioara a componentelor personalitatii, pe de o parte, dar si prin relatiile de interactiune si interdependenta realizate intre structura interna si factorii externi, de mediu, pe de alta parte.

Kurt Lewin (1936), referindu-se la dezvoltarea personalitatii, distingea trei niveluri de

structurare a acesteia:

• nivelul structurilor primare, insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele componente;
• nivelul structurilor semi-dezvoltate, caracterizat prin diferentierea interioara a elementelor componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea gradului lor de functionalitate;
• nivelul structurilor dezvoltate, care presupune individualizarea subsistemelor psihologice ale personalitatii (cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, integrarea lor succesiva intr-o structura functional-echilibrata.

Zlate (2000) configureaza o serie de zece criterii ca fiind relevante pentru devenirea personalitatii, pe care le vom insera in tabelul urmator:

Omul devine Personalitate cand:

Redam in continuare pe larg explicatiile oferite de autor in ceea ce priveste procesul de devenire al personalitatii:

Omul devine personalitate cand este constient de lume, de altii, de sine - dintre aceste
trei forme de constiinta esentiala fiind ultima, deoarece ea este o formatiune psihica
deosebit de complexa ce permite individului sa-si dea seama cine si ce este, ce reprezinta
pentru sine si pentru altii, ce scopuri si idealuri are, ce-si propune sa devina; asa numita
"prima nastere' a personalitatii este legata de cei mai multi psihologi tocmai de momentul
cristalizarii constiintei de sine care, concomitent cu tendinta de independenta sl
autodelimitare <presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile
dorinte si placeri prin compararea cu altii: aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si
ingradiri (respectiv permisiuni) pe care individul le aplica altora> (Golu, 1993)}

isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari, conceptii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu sine: ceea ce conteaza este nu ingramadirea
intamplatoare, haotica a cunostintelor, convingerilor si conceptiilor, ci legarea si sudarea
lor intr-un sistem, conteaza, de asemenea, nu conceptiile si ideile si convingerile personale,
izvorate din traiectoria propriei vieti si experiente; sistemul personal de idei, convingeri
etc. il ghideaza pe individ in fixarea unei linii distincte de conduita in acord cu ceea ce
simte, gandeste si vrea;

Desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute, nu gratuite, inutile sau chiar
destructive; numai asemenea activitati permit insertia optima a individului in societate,
practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, asumarea responsabilitatilor
sociale; activitatile sociale si utile il socializeaza pe individ, il transforma intr-o fiinta
umana;

Emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate, punand sub semnul
intrebarii unele aspecte care intra in contradictie cu modul sau de a fi, gandi, actiona, cu
sistemul de idei si conceptii formate pana la un moment dat; nevoia argumentarii
afirmatiilor facute il conduc pe individ la elaborarea unor seturi de criterii apreciative,
valorizatoare, fapt care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor; nevoia de indoiala, de
incertitudine il imping la reevaluari si descoperiri de fapte si relatii noi;

Creeaza valori sociale, se transforma din consumatori de valori in producatori de valori,
desfasurand o activitate in conformitate cu esenta sa creatoare; o asemenea particularitate isi are radacinile in nevoia omului de valorificare sociala, de a-si depasi conditia de fiinta biologica pentru a ajunge la statutul de fiinta novatoare, creatoare, de a face saltul de la creatia subiectiva, produsul fiind nou doar pentru sine, in raport cu propria sa experienta, la creatia obiectiva, produsul fiind nou atat pentru sine, cat si pentru societate;

Are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care ii permite sa se dedice unor idei,
idealuri militand pentru traducerea lor in fapt; profilul psihomoral il leaga cognitiv, afectiv
si volitiv pe individ de idei si conceptii, il incita spre actiuni priri intermediul carora sa si le
realizeze;

Si-a format capacitatea de control si autocontrol in concordanta cu semnificatia
situatiilor, cu cerintele lor permisive si restrictive, traind afectiv, la inalta tensiune, ceea ce
crede si face, asumandu-si constient responsabilitatile si consecintele actelor sale;
debarasarea de tutela, trecerea treptata de la control la autocontrol, de la educatie la
autoeducatie, mijloace prin intermediul carora individul pune stapanire ps propria sa
conduita, sunt notele definitorii ale acestei caracteristici; el isi conserva propria sa libertate
si chiar incearca s-o impuna si altora;

Se integreaza armonios si util in colectivitate; omul este prin excelenta o fiinta sociala si
nu solitara; desprins, izolat de altii el nu s-ar forma niciodata ca personalitate, mai mult
chiar, nu s-ar putea forma nici ca om (cazul asa numitilor "copii de lup' demonstreaza
suficient de bine acest fapt); trecerea treptata de la reverie, inchidere in sine, solitudine la
apropierea de ceilalti, la cautarea grupului social, nu doar ca un refugiu, ci ca un mijloc de
satisfacere a unor importante nevoi sociale (afiliere, afirmare, realizare de sine, protectie,
securizare, siguranta etc.) constituie una dintre notele definitorii ale inchegarii
personalitatii; grupul, colectivitatea umana ii ofera individului modele de actiune sociala,
pregatindu-1 si ajutandu-1 in felul acesta pentru integrarea cat mai facila in reteaua relatiilor
sociale;

Stie sa se puna in valoare, sa se faca recunoscut de altii; nu-i suficient ca o persoana sa
dispuna de multe cunostinte, deprinderi, capacitati etc. pentru a reprezenta o personalitate;
daca ea nu stie sa-si valorifice aceste disponibilitati va ramane anonima, va trece
neobservata; aceasta particularitate este legata de "reusita in viata'. Un autor american
(Mangan, 1966) considera ca exista doua sisteme de reusita in viata: sistemul de merit,
bazat pe cunostinte si capacitati, pe invatare si munca asidua, si sistemul "de a te pune in
valoare', bazat pe capacitatea de a te valoriza, de a-ti da importanta, de a deveni cineva. El
arata ca nu de putine ori este mai eficient cel de al doilea. Cei dotati nu reusesc, uneori,

datorita faptului ca nu-si fructifica posibilitatile de care dispun, lasandu-le sa se consume

interior fara vreun profit nici pentru ei, nici pentru altii;

10. Poate fi luat drept model pentru formarea altor personalitati; din perspectiva acestui

criteriu trebuie sa intelegem ca personalitatea are valoare de model educational, ea

neformandu-se intr-un vacuum social, ci intr-un context in care altii s-au ilustrat si tocmai

de aceea sunt luati ca puncte de reper in plamadirea noilor personalitati.

Daca cele zece criterii ar fi interpretate ca variabile si caracterizate dupa sensul lor de

evolutie, nivelul de dezvoltare, gradul de corelare si interdependenta ca si dupa

configuratia lor de la un anumit moment dat, vom intelege si mai bine structura si

devenirea personalitatii.

1.8. Personalitatea adulta si functiile sale

Exista un set de sase functii ale personalitatii adultului care sunt strans legate si corelate

intre ele. in plan functional aceste functii 'se ajuta, se sprijina reciproc, se intretaie si duc

in final la constituirea unui profil distinct al personalitatii adulte'(Zlate, 2004).

Functiile personalitatii sunt prezente la individul uman, indiferent de varsta, insa la adult,

dupa cum afirma autorul citat 'ele capata diverse particularizari, datorate indeosebi vietii

sociale (familiale si productive) a acestuia'.

Functiile personalitatii omului adult sunt urmatoarele: functia de identificare; de expresie;

de adaptare; de diferentiere; de integrare; de intentie.

Functia de expresie este prima care se impune la contactul initial cu o persoana oarecare,

referindu-se la conduita, la comportamentul direct observabil al individului.

Zlate (2004) constata ca diverse tipuri de modificari interne ale organismului sau ale

activitatilor lui, fie fiziologice sau psihologice, au capacitatea de a se exterioriza, de a fi

'vazute', 'simtite' si de alte persoane. Conduita comportamentala a individului este

alcatuita din elementele izolate si diverse care sunt reunite intr-un 'tot unitar'.

Astfel, la adult se intalnesc ca tipuri de conduite: conduita instinctiva, legata de modul de

satisfacere a trebuintelor fundamentale, indeosebi a celor sexuale, si care se constituie intr-

o particularitate cu totul specifica pentru varsta adulta; conduita emotionala, cuprinzand

totalitatea expresiilor emotionale, care au rolul de a comunica starile afective ale

individului, de a regla comportamentul altor oameni sau chiar propriul comportament, de a

se transmite prin contagiune, creand in felul acesta diverse tipuri de stari afective (de

satisfactie sau insatisfactie) in grup; conduita intelectuala, cuprinzand forme specifice de

expresie inteligenta (scris, citit), care ajuta la adancirea cunoasterii si la facilitarea comunicarii; conduita sociala, prin intermediul careia individul tine cont de existenta si interesele altora, se raporteaza, pe de o parte, la societate, la munca, iar, pe de alta parte, la sine si, mai ales, la altii; conduita activa, indicand modul in care individul isi cheltuieste energia fizica si morala.

In psihologia organizational-manageriala target-ul direct este reprezentat de conduita sociala, deoarece in aceasta forma adultul se raporteaza la altii, comportamentul sau derivand direct din interactiunea cu altul sau cu altii.

Functia de expresie a personalitatii adulte este ceea ce mai nou se desemneaza prin termenul de autodezvaluire (self-disclosure). Autodezvaluirea se prezinta ca 'un tip de comunicare in care informatiile despre Eu, care in mod normal sunt tinute ascunse, sunt comunicate altei persoane' (De Vito, 1986), ca 'actul de a te face cunoscut altei persoane intr-un mod in care aceasta te poate percepe si intelege' (Adler, Rosenfeld, Towne, 1983) sau ca 'procesul prin care indivizii dezvaluie cele mai intime sentimente si experiente

partenerilor lor de interactiune' (Reis, 1995) si apare intr-o tripla ipostaza: capacitate de exprimare a personalitatii (dependenta de personalitatea celui care se dezvaluie); proces de comunicare si intercunoastere (dependent de personalitatea celui catre care se face autodezvaluirea); produs cu un anumit continut informational (cantitatea si calitatea informatiilor dezvaluite).

In studiile facute despre autodezvaluire (Godstein, 1994; Boncu, 1999; Dinu, 2000; Duck, 2000) sunt subliniate functiile si efectele pozitive: crearea unei imagini pozitive la alte persoane; adaptarea si integrarea sociala prin deschiderea catre altii; mentinerea si ameliorarea echilibrului psihic; obtinerea acceptarii de catre altii si exercitarea influentei asupra acestora.

'In mediile organizationale, oamenii traiesc profund trebuinta de apartenenta, pe cea de stima si statut; or, in vederea satisfacerii acestora, ei apeleaza frecvent la functia de autodezvaluire. Numai ca, uneori, ei nu se autodezvaluie autentic din teama ca nu vor fi acceptati, si atunci 'fabrica' si transmit despre ei informatii false sau trunchiate. in astfel de situatii apar fenomene de blocaj comunicational, de inchideri in sine, de exteriorizare fortata si inautentica, fapt care se repercuteaza nu doar asupra statutului individului in cadrul grupului din care face parte, ci si asupra eficacitatii muncii lui' (Zlate, 2004). Functia de expresie/autodezvaluire detine un impact pozitiv in mediile organizationale, ea reprezentand un indicator al 'bunastarii psihice, sanatatii mintale si o conditie a dezvoltarii unor relatii interpersonale armonioase'.

Capacitatea personalitatii adulte de a identifica, pe baza informatiilor furnizate prin functia de expresie date referitoare la comportamentul altui individ, este definita prin functia de expresie. Alta definitie consta in 'capacitatea persoanei de a se lasa identificata, fie ca urmare a unei cunoasteri aprofundate, fie doar dupa aparente' (Zlate,2004). Functia de expresie deriva direct din prima, identificarea fiind usurata de prezenta unor 'insemne exterioare' la o persoana data, cum ar fi, spre exemplu, imbracamintea sau uniforma. in psihologia organizational-manageriala, aceasta functie a personalitatii adulte capata o importanta deosebita, devenind chiar obiect de studiu al ei si fiind incadrata in 'perceptia sociala' sau 'perceptia semenului' constituindu-se ca factor prim al relatiilor interpersonale.

Functia de adaptare defineste la persoana adulta o modalitate specifica de manifestare, este vorba despre conduitele adaptative care o data formate, permit organismului sa faca fata celor mai diverse solicitari, in conditii optime, cu efort minim.

La adult, functia de adaptare se va manifesta in concordanta cu noile conditii carora este pus sa le faca fata. Forma cea mai simpla de adaptare reciproca o constituie viata in comun a unui barbat si a unei femei, deci familia, casatoria. Devenind adult, omul isi intemeiaza o familie, iar convietuirea cu un alt partener declanseaza in mod necesar |nstituirea unor conduite adaptive si, mai ales, armonizarea acestora. in buna adaptare familiala a adultului, un rol important, cu largi implicatii si in celelalte domenii ale vietii sociale, il au unii factori de natura sociala sau psihosociala, cum ar fi prezenta unor interese comune, de natura psihologica sau de natura strict fiziologica.

Forma mai complexa de adaptare o constituie la varsta adulta adaptarea profesionala. Perioada de inceput a practicarii unei profesiuni necesita elaborarea unor noi conduite adaptive pe care individul nu le-a putut capata dinainte. Adaptarea presupune o apropiere intre individ si profesiune, o modelare a individului in functie de particularitatile muncii sale, o asimilare activa a noilor sarcini ce-i stau in fata, cum ar fi insusirea noilor cunostinte, formarea priceperilor si deprinderilor, cat si dezvoltarea unor trasaturi de personalitate cerute de profesiunea respectiva.

Caracteristic pentru adaptarea profesionala este faptul ca randamentul muncii este in continua crestere, iar priceperile si deprinderile capata un pronuntat caracter automatizat. Functia de integrare permite personalitatii adulte sa-si apropie si sa-si asimileze ceea ce ii este dat prin nastere, ii este impus prin institutii sau ii vine ocazional, accidental. Datorita ei, individul uman se 'imbogateste', se raporteaza eficient la conditiile mediului ambiant. Ca urmare a integrarii, adultul capata o oarecare independenta relativa fata de unele

conditii si evenimente ce au loc in jurul sau. Conduita sa are o oarecare stabilitate si, ca

urmare, selectivitatea individului se manifesta plenar.

Functia de intentie tine de ideea potrivit careia omul nu traieste numai in prezent, ci si in

viitor. El nu se multumeste numai cu satisfacerea prezenta a unor necesitati, ci isi

proiecteaza altele, tinde sa-si organizeze in asa fel activitatea incat sa si le poata satisface.

Omul isi formeaza deci un intreg ansamblu de idealuri, scopuri generale si particulare,

opinii despre el si despre altii - toate acestea avand un rol deosebit de important in

conturarea propriei personalitati. Modelatori ai personalitatii, scopurile, idealurile,

aspiratiile sunt integrate vietii profesionale, ele sunt generate de ea si, la randul lor detin

influente asupra acesteia.

Functia de diferentiere a personalitatii adulte consta in tendinta omului de a se

individualiza, de a se diferentia de toti ceilalti. insotitoare permanenta pentru celelalte

functii, diferentierea permite decelarea la indivizi, caracteristici si insusiri care au grade

diferite de intensitate, iar combinatia acestor 'conglomerate propiin coloraturi

proprii'(Zlate, 2004).

Functiile descrise mai sus detin ca arie de lucru atat activitatea cat si personalitatea omului.

in ambele cazuri ele se instituie intr-o relatie dihotomica de factori frenatori sau

dinamizanti, atat in plan productiv, cat si in planul personalitatii adulte.

Cunoasterea si dirijarea lor facuta intr-o modalitate constienta, cat si orientarea lor pe

directia realizarii optime a sarcinilor productive si educative reprezinta o conditie de

dezvoltare a personalitatii umane.