Psihologia sociala si societatea

Introducere

Aceasta prima prelegere asigura o introducere generala in problematica psihologiei sociale, prezentand obiectul si metodele psihologiei sociale ca stiinta, incluzand precizari terminologice si metodologice, configurand sfera de analiza teoretica a psihologiei, precum si un scurt istoric. Rostul ei este de a familiariza studentul cu elementele fundamentale ale acestei discipline.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii psihologiei sociale ca stiinta

sa dobandeasca abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte si rationamente ce tin de psihologia sociala

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei sociale

sa isi configureze mai eficace elementele esentiale ale stiintei psihologiei sociale, esentiala in studiul disciplinelor din planul de invatamant.

Continut si tematizare

1. Generalitati privind problematica psihologiei sociale : moduri de abordare a problematicii umane in diferite perioade istorice, perspectivele teoretice asupra naturii fiintei umane

Printre stiintele umaniste a caror dezvoltare spectaculoasa a marcat ultima suta de ani, psihologia sociala ocupa o pozitie cu totul aparte, oferind o perspectiva sintetica asupra exigentei umane si totodata un instrument esential pentru intelegerea si optimizarea existentei noastre de zi cu zi. Sau, dupa expresia lui Serge Moscovici a devenit "masina de fabricat zei", adica un instrument de formare a destinelor umane, capabile sa se raporteze lucid, constient si pragmatic la propriul rost in lume.

Preocuparile privind problematica omului si a vietii sale sociale au ocupat in toate timpurile un loc central in campul reflexiei filosofice sau stiintifice.

Desi preponderent metafizice, acestor prime demersuri teoretice nu le lipsesc intuitii si observatii remarcabile prin finetea si pregnanta lor, care vor fi preluate si aprofundate ulterior, in cadrul unor dezvoltari stiintifice sistematice. De altfel, de-a lungul unor perioade de timp relativ mari, modul de abordare a problematicii umane a evidentiat anumite note distinctive, avand caracter complementar.

q     Antichitatea a relevat dimensiunea metafizica a existentei omului, vazut intr-o armonioasa unitate cu intregul Univers material si spiritual, un microcosmos care reproduce sintetic si esential macrocosmosul.

q     Evul Mediu, departe de a putea fi considerat acea intunecata perioada in care preocuparile spirituale s-au aflat in regres, evidentiaza cu o deosebita forta dimensiunea transcendental-religioasda a existentei umane, aspect fara de care intelegerea a ceea ce s-a numit "creatia absoluta a Universului" nu ar fi posibila.

q     Epoca Moderna deplaseaza accentul asupra dimensiunii marcata de aspiratia despre cunoastere si libertate, valori ce apartin unei morale laice, complementara celei religioase.

q     Dupa cum, Epoca Contemporana inscrie existenta umana sub semnul pragmatismului-transformator, capabila sa produsa mutatii existentiale prin intermediul actiunilor sociale dirijate si tehnologiilor. Paralel cu aceasta evolutie, constituirea progresiva a cunoasterii pozitive va conduce si la o necesara maturizare a reflexiei teoretice in domeniul complex al stiintelor despre om, precum si la elaborarea unei metodologii specifice de cercetare. Astfel, se asigura premisele aparitiei unor stiinte precum psigologia, sociologia, antropologia, politologia s.a. In zona de interferenta a acestor discipline se configureaza si psihologia sociala, ca domeniu autonom de cunoastere si cercetare experimentala. De observat ca, mai ales in aceste domenii, impletirea stransa dintre cercetarea stiintifica si speculatia filosofica s-a dovedit deosebit de fructuoasa, cele doua modalitati fundamentale de abordare potentandu-se si sprijinindu-se reciproc.

Aceste inceputuri releva totodata principalele directii de abordare si interpretare teoretica a esentei umane, directii cu functie metodologica care, ulterior, prin dezvoltare si nuantare, vor conduce la formularea principiilor de baza ale sociologiei, antropologiei si psihologiei sociale moderne. De-a lungul evolutiei istorice a stiintelor umaniste, asupra naturii profunde a fiintei umane au fost adoptate si dezvoltate mai multe perspective teoretice, dar care au un evident caracter complementar (88; 94; 131).

(a)        Perspectiva biologica. In cadrul acestei orientari, accentul se pune pe dimensiunea biologica a fiintei umane, vazuta ca o veriga terminata intr-un lung lant evolutiv. Relevandu-se in special determinatiile natural-genetice ale comportamentului, se ipostaziaza rolul instinctelor, al senzorialitatii si activitatii nervoase superioare in dinamica vieti psihice si sociale. Aspectele somatice si filosofice apar ca o veritabila infrastructura a psihologicului si sociologicului, fiind principalele determinante ale procesului mai larg de adaptare la mediu. In aceasta optiune metodologica isi vor gasi inceputurile cercetarile moderne de neuropsihologie, psihofiziologie, psihogenetica sau morfopsihologie. Fundamentarea experimentara a acestor studii a generat adevarate paradigme pentru abordarile teoretice ulterioare.

(b)Perspectiva sociologica. Aceasta conceptie evidentiaza determinatiile socioculturale ale conduitei umane si mecanismele prin care socialul structureaza si modeleaza in plan istoric si ontogenetic atat procesele psihoindividuale, cat si cele de relationare interpersonala, intra- si intergrupale. Principiul de baza al acestei orientari poate fi formulat astfel: nimic nu exista in psihicul uman care sa exprime o influenta sociala, in plan filogenetic sau ontogenetic. Deci, suprastructura sociala este considerata determinantul absolut al vietii individuale si de grup. Cercetarile de aceasta inspiratie au avut un rol important in fundamentarea si dezvoltarea unor stiinte precum sociologia, antropologia culturala, etnopsihologia sau politologia.

(c)Perspectiva psihologica. In acest caz, accentul se deplaseaza asupra subiectivitatii individului, acordandu-se procesualitatii psihice rolul de determinant major al conduitelor individuale si sociale. Cognitia, afectivitatea, motivatia, volitia, starea de constiinta s.a. sunt nu numai domenii predilecte de cercetare, dar totodata si factorii care pot explica ansamblul aspectelor vietii individuale si sociale. In campul acestei orientari teoretice se pot identifica anumite conceptii stiintifice excesiv psihologizate, localizate fie in cadrul psihologiei generale, fie la nivelul unor ramuri specializate ale acesteia: psihologia invatarii, psihopatologia, teorii asupra personalitatii s.a. Insa, cercetarile avand aceasta baza metodologica a contribuit semnificativ la fundamentarea psihologiei moderne, a celei experimentale in special.

(d) Perspectiva sistemica. Depasind evidenta unilateralitate a orientarilor teoretice mai sus amintite, conceptia moderna despre om si viata sociala se bazeaza pe principiul interactiunii dinamice dintre biologic, psihologic si social. Astfel, personalitatea umana este inteleasa ca o structura dinamica bio-psiho-sociala, avand ca principala functie adaptarea originala si eficienta la mediul natural si social. Din aceasta perspectiva, analiza oricarui element al personalitatii, al sistemului relational al acesteia, precum si al vietii sociale in general trebuie sa se faca tinand cont de interactiunea si de conditionarea reciproca dintre factorii biologici, psihologici si sociali, atat in plan filogenetic cat si ontogenetic. Mai ales din perspectiva psihologiei sociale, nu procesele si fenomenele psihice in sine conteaza in primul rand, ci conexiunile si interactiunile in campul carora acestea iau nastere si se manifesta, in plan vast al existentei individuale si sociale. De altfel, viziunea dinamica si sistemica reprezinta un imperativ fundamental al gandirii stiintifice moderne.

2. Obiectul si problematica psihologiei sociale

Indiferent din ce perspectiva vom aborda problema conditiei umane, un fapt este evident: individul se naste cu anumite predispozitii structurale si functionale, cu anumite virtualitati care capata consistenta si se obiectiveaza in conduite specifice numai in urma unui indelungat proces de invatare si integrare sociala. Individual isi depaseste simpla conditie biologica devenind cu adevarat personalitate, numai in urma socializarii sale, a interiorizarii unor influente sistematice si organizate provenite din mediul extern. Progresiv, in ontogeneza se asimileaza si se interiorizeaza sisteme complexe de valori, modele, norme, idealuri, scheme cognitive si actionale etc., toate acestea fiind conditionate de o achizitie fundamentala: limbajul.

Astfel, toate conduitele, atitudinile, sentimentele si actiunile individuale sunt generate, modelate si conditionate in mod esential de factori socioculturali, care au totdeauna - prin simplul fapt al producerii lor - o semnificatie sociala. Chiar aspectele cele mai intime ale vietii individuale, sentimentele, atitudinile, motivatiile si aspiratiile cele mai profunde, isi extrag continutul si se manifesta in forme specifice, ca expresie unor relatii complexe ale persoanei respective cu alte persoane, grupuri, organizatii si institutii sociale. Aceste trairi, dar si procesele psihice subiacente, se structureaza progresiv, pe masura ce consuma istoria sociala a individului si pe masura ce se dezvolta in diferite planuri relatiile interpersonale si de grup ale celui in cauza. Desi filtrate si conditionate de factori endogeni, genetici sau constitutionali, sistemul relatiilor sociale si interpersonale dau - in ultima instanta - continut si forma vietii noastre psihice.

Exemple

Sa concretizam cele afirmate mai sus prin cateva exemple. Inca de la nastere, copilul intra intr-un sistem complex de relatii cu cei apropiati: parinti, frati, prieteni sau vecini. Fiind tratat cu dragoste sau raceala, rasplatit sau pedepsit pentru faptele sale, copilul dezvolta la randul sau anumite sentimente si atitudini fata de persoanele cu care intra in contact. Asimiland progresiv limbajul, in cadrul aceluiasi sistem relational, invata totodata sa comunice, folosind modelele oferite de cei din jurul sau. Asistam astfel la dezvoltarea uni complex proces de invatare sociala, proces care isi va largi progresiv sfera, pe masura ce se extind si relatiile psihosociale ale subiectului.

Crescand, copilul va participa - simultan sau succesiv - la viata mai multor grupuri (familial, scolar, de joaca etc.), formandu-si o tot mai complexa retea de relatii interpersonale si asimiland tot mai numeroase modele si norme de comportament. Va fi, poate, un lider al grupului sau, va intra in conflicte si va forma prietenii, toate acestea reflectandu-se in viata sa interna prin formarea unui sistem coerent de sentimente, motivatii, atitudini si cognitii sociale.

Cand isi va alege o profesie, o va face pe baza unor modele sau influente, preluate tot de la cei din jur: de regula, persoane care au o semnificatie afectiva deosebita, sau se bucura de mult prestigiu. Deci, o optiune care ar putea parea pur subiectiva, exprima de fapt continutul unei relatii sociale: aceea dintre un model social (profesia ca model ocupational), o persoana care confera valoare modelului (prin intermediul prestigiului, pozitiei sau ascendentei sala afective), o institutie care promoveaza o comanda sociala si - in ultima instanta - persoana care face optiunea.

Intr-un alt plan, atunci cand tanarul va aprecia ce este bun sau rau, frumos sau urat, util sau inutil, drept sau nedrept, cand isi va face prieteni sau dusmani, cand va uri sau va iubi, cand va fi orgolios sau umil - in fiecare dintre aceste cazuri vor fi implicate o multime de procese psihice: perceptie, gandire, imaginatie, afectivitate, motivatie s.a. Insa, desi desfasurate in planul unei aparente si pure subiectivitati, continutul acestor procese va fi dat de multitudinea relatiilor interpersonale - anterioare sau actuale, reale sau virtuale - de experienta individuala consumata intr-un anumit camp social si cultural. Forma de manifestare a acestora va fi de asemenea modelata preponderent sociocultural, si intr-o masura mult mai mica de factori psihoindividuali. Multiple influente economice, politice, culturale, religioase si educationale vor modela intr-o masura din ce in ce mai mare conduita individuala, structurand si conditionand integrarea si participarea persoanei la viata sociala a grupurilor, organizatiilor si institutiilor din care face parte, sau cu care se afla in relatii mai mult sau mai putin profunde si stabile

Viata fiecarui om capata continut si semnificatie numai in contextul campului sociocultural in care traieste, sub influenta relatiilor interpersonale pe care le dezvolta si a experientei sociale pe care o acumuleaza. Viata fiecarei persoane este in mod esential o viata de relatie: relatia cu sine insusi, relatia cu altul, cu grupurile si organizatiile din care face parte la un moment dat, sau la care aspira sa adere, relatia cu un ansamblu de sisteme normative si axiologice specifice fiecarei societati intr-o anumita perioada istorica.

Procesele psihice subiacent functionarii acestui complex camp de relatii vor avea continuturi, dinamici si forme specifice de manifestare intr-un anumit cadru sociocultural si istoric; aceste aspecte, impreuna cu numeroase probleme derivate, vor constitui obiect de studiu pentru psihologia sociala.

Definitie

Desi in literatura de specialitate vom intalni numeroase definitii mai mult sau mai putin convergente, o analiza atenta a acestora evidentiaza cateva note comune. Sintetizandu-le, vom defini psihologia sociala ca stiinta care studiaza in mod sistematic interactiunile umane si fundamentele lor psihologice, fenomene psihice care se dezvolta in context relational, impreuna cu legile care le guverneaza formarea, manifestarea si dinamica.

Conform opiniei lui G.W. Allport, psihologia sociala studiaza nu numai relatiile interpersonale reale, ci si pe cele imaginare - in masura in care acestea influenteaza conduita persoanelor implicate intr-un anumit camp si joc social. Deci, psihologia sociala cerceteaza particularitatile psiho-comportamentale ale omului aflat intr-un sistem relational real sau virtual, cautand sa desprinda legitatile care guverneaza zona de interferenta dintre individual si social.

Constituirea psihologiei sociale ca stiinta autonoma a condus la formularea unor principii teoretice cu caracter general, care configureaza mai exact problematica specifica acestui domeniu de cunoastere.

Iata cateva dintre reperele teoretice si principiile care fundamenteaza demersul epistemologic al psihologiei sociale contemporane:

Orice proces psihic individual se naste, se dezvolta si se manifesta pe fondul si in contextul unor influente socioculturale sistematice. Cognitia, afectivitatea, motivatia, actele voluntare s.a., sunt dimensiuni ale vietii psihoindividuale, dar al caror continut si dinamica sunt strict determinate in ontogeneza de procesul socializarii, al invatarii si integrarii sociale a individului.

Conduita subiectului, in orice moment al existentei sale, se manifesta in forme induse si modelate sociocultural, fiind aproape totdeauna reactii de raspuns la solicitarile mediului social.

Chiar atunci cand o conduita raspunde unor impulsuri biologice primare, de natura instinctuala, modalitatile de satisfacere a acestora sunt reglate cultural, imbracand forme acreditate de valorile, modelele si normele sociale existente la un moment dat.

Continutul vietii psihice constiente rezulta univoc din consumarea unei experiente sociale, chiar daca fixarea acestei experiente in forme specifice se face in urma unei conditionari realizate la nivel bio-psihic, prin intermediul unor particularitati anatomo-fiziologice si neuro-functionale, a unor trebuinte si predispozitii native.

Comportamentul individual, precum si trairile psihice subiacente capata anumite particularitati de continut si forma de manifestare atunci cand subiectul se afla integrat unui grup sau multimi, constituindu-se astfel o fenomenologie psihosociala aparte, guvernata de legi specifice, distincte de cele care actioneaza la nivel psihoindividual.

Interactiunea individual-social are un caracter general (in sensul ca se desfasoara pe multiple planuri) si biunivoc: structurile socioculturale conditioneaza fundamental viata psihoindividuala si de relatie a membrilor societatii, insa si acestia - la randul lor - pot influenta in anumite conditii viata grupurilor, a organizatiilor si institutiilor din care fac parte, sau cu care se afla in anumite relatii semnificative.

Principiile generale formulate mai sus releva implicit si directiile concrete de structurare a problematicii psihologiei sociale, temele majore de interes pentru cercetarea experimentala si aplicativa. Aceste directii sunt urmatoarele:

Analiza influentei factorilor sociali, a modelelor si normelor socioculturale asupra proceselor psihoindividuale (perceptie, reprezentari, memorie, gandire, imaginatie, motivatie, afectivitate s.a.), precum si asupra formarii si dezvoltarii personalitatii.

Structurarea si functionarea seturilor de statute si roluri prin care se realizeaza dinamic si buinuvoc conexiunea individual-social.

Construirea, in plan cognitiv, afectiv si actional a "realitatii sociale", in stransa legatura cu procesul elaborarii perceptiilor, reprezentarilor si judecatilor sociale.

Problematica relatiilor psihosociale: personale/impersonale, grupale/organizationale, afective/comunicationale/de influenta/de realizare    a sarcinii, directe/indirecte etc.

Dinamica raporturilor interpersonale si influenta acesteia asupra persoanelor, grupurilor organizatiilor si institutiilor sociale.

procesele psihosociale implicate in invatarea si integrarea sociala a individului, dinamica acestor procese si fenomene negative aferente (agresiunea, devianta, delincventa); crizele de adaptare si probleme de psihiatrie si terapie psihosociala.

Formarea, evolutia si schimbarea normelor, modelelor si valorilor sociale; influenta acestora asupra comportamentului individual si de grup; conformismul, contestarea axiologica si anomia.

problematica microgrupurilor sociale: procese si fenomene psihosociale de grup, leadership-ul, climatul psihosocial, coeziunea, conflicte si performanta de grup; influenta grupului asupra personalitatii si creativitatii membrilor sai etc.

Procese si fenomene psihosociale implicate in functionarea organizatiilor si institutiilor sociale, dinamica raporturilor individ-grup-organizatie-institutie in functie de contextul cultural, religios, economic, politic sau educational.

Formarea si manifestarea opiniei publice; procesele de informare, dezinformare, control si manipulare sociala; problemele comunicatiei sociale si mass-media.

Geneza, dezvoltarea si dinamica atitudinilor, stereotipurilor, prejudecatilor si discriminarilor sociale; psihologia raporturilor dintre grupurile sociale diferentiate etnic, cultural, religios, economic, politic si geografic.

Procese si fenomene tinand de psihologia multimilor; particularitatile comportamentelor grupurilor si multimilor spontane.

Problematica optimizarii raporturilor umane si a cadrelor existentei sociale a persoanelor si grupurilor.

problemele de patogenie psihosociala; factorii sociali si psihosociali care pot genera disfunctionalitati psihice de natura nevrotica sau psihotica.

Analiza raporturilor generale dintre natura si societate in plan istoric si cultural; relatiile dintre stiinta, tehnologie si structurile psihosociale ale societatii; elaborarea unor strategii de optimizare a raporturilor om-natura.

Dupa cum se observa, elementul de analiza in cadrul psihologiei sociale nu il constituie nici individul in sine, ca in cazul psihologiei generale sau al diferitelor ramuri ale acesteia, nici marile grupuri sau institutii in care individul nu este privit decat ca un element statistic, ca in cazul sociologiei sau politologiei. Aici centrul de interes il constituie intr-adevar individul, inteles insa ca un ireductibil sistem relational, context in care dezvolta anumite trairi, sentimente, ganduri, motivatii sau atitudini. Cu alte cuvinte, nu individul este elementul de baza al cercetarii psihosociale, ci persoana, in calitatea ei de subiect al unei situatii sociale, definita prin tipurile de relatii pe care le implica si prin efectele pe care le genereaza in planul trairilor subiective.

La randul lor, grupurile sociale de diferite tipuri, organizatiile sau institutiile sociale devin obiecte de cercetare pentru psihologia sociala numai in calitatea esentiala pe care o au, aceea de modalitati specifice de relationare intre indivizi sau cadre de existenta ale acestora, context in care determina sau conditioneaza o serie de procese si fenomene psihoindividuale relationale.

3.Evolutia istorica a psihologiei sociale

Pe fondul constituirii si a altor discipline umaniste, psihologia sociala se circumscrie ca un domeniu specific si autonom de cunoastere abia la inceputul secolului XX, ca urmare a unor achizitii semnificative in planul reflexiei teoretice si a unor importante rezultate ale cercetarilor experimentale. Intr-adevar, sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX marcheaza aparitia a numeroase lucrari teoretice si aplicative care vor constitui fundamentul viitoarei stiinte (v. 88; 94; 95; 131; 190). Spre exemplificare:

q       Gabriel Tarde (1843 - 1904) studiaza dimensiunea afectiva si cognitiva a personalitatii ca reflexii directe ale vietii sociale a individului. Incercand sa descopere mecanismul prin intermediul caruia se produce modelarea conduitei individuale de catre mediul social, G. Tarde formuleaza cunoscutele legi ale imitatiei in lucrarea de referinta "Les lois de l'imitation" (1890). Fiind interesat mai ales de masura si modul in care grupurile si institutiile sociale determina si conditioneaza comportamentul individual, Tarde ajunge la concluzia ca imitatia este procesul fundamental care sta la baza societatii; teoria a gasit de-a lungul timpului numerosi sustinatori, dar a fost si puternic contestata, datorita caracterului sau evident reductionist. G. Tarde este si primul autor care introduce in literatura de specialitate termenul de "psihologie sociala", desi unele sugestii privind existenta unui asemenea domeniu de cunoastere au fost facute cu mult timp inainte.

q       Gustav Le Bon (1841 - 1931) este primul teoretician care abordeaza fenomenologia specifica multimii, privita ca situatie colectiva semnificativa, guvernata de legi psihosociale proprii si cu forme de manifestate distinctive fata de alte tipuri de grupuri sociale. In celebra sa lucrare "Psychologie des foules" (1895), Le Bon avanseaza teza existentei la nivelul multimii psihologice a unui "suflet coelctiv", cu legi specifice de manifestare: unitatea mentala, contagiunea afectiva, sugestibilitatea, tendinta spre intoleranta s.a. Propunand o noua modalitate de intelegere a fenomenelor colective si a relatiei dintre individ si grupul social, Le Bon aduce o contributie decisiva la constituirea psihologiei sociale ca stiinta.

q       Teodor Watz (1821 - 1864), Adolf Bastian (1826 - 1903), Wilhelm Wundt (1832 - 1920) publica numeroase si importante studii asupra mentalitatilor si specificului psihologic al diferitelor popoare, evidentiind particularitatile atitudinale si comportamentale ale subiectilor apartinand unor spatii socioculturale determinate. Astfel, diferentele culturale si etnice devin un important factor explicativ pentru modul de structurare a comportamentului.

q       Emile Durkheim (1858 - 1917) aduce contributii esentiale in analiza particularitatilor realitatii sociale si a interactiunilor dintre individual si social. Prin studiile sale asupra sinuciderii, Dunkheim demonstreaza rolul influentelor sociale asupra comportamentului individual, influente realizate prin intermediul normelor si reprezentarilor colective. Societatea este vazuta ca o realitate distincta, ireductibila la suma indivizilor care o compun. Implicit, relatiile interpersonale ale existentei. Intreaga sa conceptie teoretica este structurata in jurul conceptului de integrare, vazuta ca piatra unghiulara a vietii sociale.

q       W. McDougall, E.A. Rose, M. Baldwin, F.H. Allport s.a. deschid sirul unor remarcabili oameni de stiinta care, prin studiile publicate la inceputul secolului nostru, pun definitiv bazele psihologiei sociale ca domeniu autonom de cunoastere. Stiinta care va cunoaste o dezvoltare vertiginoasa, mai ales dupa al doilea razboi mondial, perioada in care si-a evidentiat si valentele sale practic-aplicative. Se apreciaza ca peste 90% dintre lucrarile in acest domeniu au fost publicate in ultimii 30 de ani, iar 60% dintre acestea apartin unor cercetatori americani, puternic implicati in aplicarea practica a psihologiei sociale.

O Exercitiu : Comparati teoriile asupra relatiei individ-societate ce apartin lui G. Tarde, G. Le Bon si E. Durkheim. Ce observati?

Pe fondul acestei vertiginoase dezvoltari, in cadrul psihologiei sociale s-au conturat numeroase orientari teoretice: behaviorismul, gestaltismul, pragmatism-functionalismul, simbolismul, cognitivismul si multe altele, fiecare dintre acestea relevand preponderent anumite aspecte ale complexelor fenomene psihosociale. Alaturi de aceste orientari teoretice generale, au fost elaborate si numeroase teorii particulare, vizand numai o anumita categorie de fenomene, dar cu o deosebita incidenta practica.

Dintre acestea amintim teoriile privind: conduita sociala elementara (G.C. Homans); campul psihologic (K. Lewin); rezultatele interactiunii (J.W. Thibault, H.H. Kelley); interactiunea bazata oe autoritate (J.W. Adams, A.K. Rommey); disonanta cognitiva (L. Festinger); echilibrul social (F. Heider); congruenta cognitiva C.E. Osgood, P.N. Tannenbaum); simetria in relatiile sociale (Th. Newcomb); psihanaliza functionarii grupurilor (W.R. Bion); tridimensionalitatea conduitei interpersonale (C.W. Shultz); dezvoltarea grupului (W.G. Bennis, N.A. Shepard); atitudinile sociale din perspectiva psihanalitica (I. Sarnoff); grupul de referinta (R.K. Merton); rolul si statutul social (R. Linton); schimbarea atitudinilor (C. Hovland); reactanta sociala (J.W. Brehm); rolul minoritatilor active (S. Moscovici); tratarea centrala si periferica a informatiilor (R.E. Petty, J.T. Cacioppo); teoria constructelor personale (G. Kelly) etc.

Paralel cu dezvoltarea conceptiilor teoretice, au fost elaborate si metodologii de cercetare din ce in ce mai ingenioase si mai complexe, fapt ce a determinat accentuarea caracterului experimental-aplicativ al psihologiei sociale. Modelele matematice si cele ale cercetarii operationale au devenit in scurt timp instrumente indispensabile in cadrul cercetarii psihosociologice moderne. Statistica matematica, teoria jocurilor, teoria catastrofelor, teoria grafurilor sau teoria multimilor vagi sunt folosite acum pentru rezolvarea unor importante probleme de psihologie.

Ca un rezultat direct al acestor evolutii, in ultimele decenii au aparut numeroase ramuri specializate ale psihologiei sociale: psihosociologia organizationala, industriala, educationala, politica, militara, economica, sportiva s.a. Practic, nu exista domeniu al activitatii umane in care psihologia sociala generala, sau una dintre ramurile sale specializate sa nu-si poate aduce o importanta contributie la optimizarea raporturilor umane si activitatilor sociale.

In tara noastra, psihologia sociala a cunoscut o evolutie interesanta, desi uneori contradictorie. Se poate chiar afirma ca psihologia romaneasca a debutat cu lucrari din domeniul psihologiei sociale. Se au in vedere operele vechilor cronicari (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), care contin numeroase elemente de psihologie sociala aplicat. Alaturi de asa-numitele "carti de comportare", acestea constituie o adevarata preistorie a lucrarilor propriu-zise de psihosociologie teoretica si experimentala (94; 95).

Configurarea psihologiei sociale ca domeniu stiintific de cunoastere se realizeaza si in tara noastra in prima jumatate a secolului XX, prin remarcabilele lucrari ale lui N. Vaschide (1849 - 1907), C. Dumitrescu-Iasi (1849 - 1957), Dumitru Draghicescu (1875 - 1945), C. Radulescu-Motru (1868 - 1957), F. Stefanescu-Goanga (1881 - 1958), Al. Rosca s.a.

Nota distinctiva a lucrarilor din aceasta perioada consta in efortul de a racorda problematica psihosociologiei la specificul etno-cultural al poporului roman si la particularitatile sociale, economice si politice ale Romaniei din acea perioada. Acest fapt nu constituie o exceptie, orientarea aplicativa pe specificul national constituind o trasatura remarcabila a majoritatii intelectualilor din acea epoca, atat de importanta pentru istoria moderna a tarii noastre.

Si dupa al doilea razboi mondial psihologia sociala a cunoscut o evolutie ascendenta, desi marcata de numeroase contradictii si momente de stagnare, datorate in primul rand ideologizarii excesive - si uneori brutale - a discursului stiintific, amestecului continuu al puterii politice in activitatea profesionala a institutiilor stiintifice si - nu in ultimul rand - datorita cedarii morale a unor intrelectuali in fata presiunii ideologice.

Desfiintarea abuziva a Facultatii de Psihologie (1977), si apoi a Institutului de Psihologie (1982), a determinat o reducere drastica a numarului de specialisti din acest domeniu si - implicit - crearea unui relativ decalaj informational si de cercetare fata de unele dintre tarile occidentale.

Dupa 1990 au fost infiintate numeroase facultati de psihologie si psihosociologie, prima de cest fel apartinand Institutului Superior de Informatii, o unitate de elita a invatamantului superior romanesc.

In prezent psihologia sociala cunoaste una dintre cele mai spectaculoase dezvoltari, cu o dinamica remarcabila in ceea ce priveste aplicabilitatea in aproape toate domeniile vietii individuale si sociale.

4.Psihologia sociala in sistemul stiintelor despre om

Depasind etapa dezvoltarii predominant analitice, indispensabila constituirii domeniilor specializate de cunoastere, stiinta contemporana isi accentueaza dimensiunea sintetica si integratoare, ceea ce conduce la aparitia unor sisteme inter-si multidisciplinare. Psihologia sociala a urmat aceeasi cale, integrandu-se unui sistem complex de relatii cu alte discipline stiintifice.

5.Relatiile psihologiei sociale cu alte discipline

Alaturi de psihologia sociala, multe alte discipline abordeaza problematica umana, realizand o complementaritate de perspective indispensabila pentru studierea acestui complex fenomen. Intr-adevar, intelegerea si interpretarea existentei socio-umane implica simultan multiple dimensiuni: psihologica, sociala, culturala, politica, religioasa, educationala si economica. Dupa cum, dintr-o alta perspectiva de abordare, omul poate fi privit fie circumscris singularitatii sale ontologice, fie ca un membru al unei etnii, al unui spatiu cultural sau al unei comunitati structurate pe diferite criterii.

Fara indoiala, multiplele domenii de cercetare care rezulta de aici nu pot fi disjuncte. Numeroase conexiuni si interferente impun necesitatea abordarii interdisciplinare a realitatii umane. Astfel, intre psihologie, sociologie, antropologia culturala, politologie, etnologie, istoria sociala, psihologia sociala s.a. exista convergente si complementaritati care permit o intelegere nuantata a fiintei umane si a existentei sale sociale. Insa, pentru a putea releva mai exact conexiunile care se creeaza intre aceste domenii stiintifice este necesar sa subliniem unele aspecte care dau specificul demersului lor cognitiv.

Psihologia generala studiaza procesele si fenomenele psihoindividuale in ceea ce au ele esential si legic, oferind un cadru conceptual, metodologic si experimental indispensabil formarii si dezvoltarii oricarei alte discipline umaniste. Cunostintele referitoare la aspectele generale ale fenomenologiei psihice vor fi particularizate in functie de perspectiva din care va fi abordat subiectul uman in cadrul diferitelor discipline particulare. Psihologia generala explica comportamentul uman prin intermediul unor concepte precum perceptia, gandirea, afectivitatea, motivatia, vointa, constiinta s.a., de fiecare data avandu-se in vedere un subiect generic. Legitatile astfel rezultate vor avea un caracter general, fiind insa indispensabile pentru particularizarile si dezvoltarile care vor avea loc in cadrul unor discipline stiintifice conexe.

Psihologia sociala studiaza relatiile interindividuale, procesele psihice subiacente acestora, precum si comportamentele si fenomenele care se produc in context social: interpersonal, grupal, organizational si institutional. Deci, vor fi studiate cu predilectie procesele si fenomenele care se produc intr-un spatiu relational, in zona de interferenta dintre individual si social. Astfel, de pilda, nu se mai abordeaza emotiile in sine, ca procese psihice general umane, ci modul cum se produc si se manifesta acestea in cadrul grupurilor si multimilor; nu se lai studiaza creativitatea sub aspectul proceselor psihice primare care o determina, ci se releva acei factori interpersonali, grupali si organizationali care o influenteaza intr-un sens sau altul, inhiband-o sau stimuland-o.

Fiind un domeniu interdisciplinar de cunoastere, psihologia sociala integreaza cunostinte, principii metodologice si teorii particulare apartinand si altor stiinte despre om, natura si societate: antropologie, demografie, etnografie, istorie, lingvistica, politologie, cibernetica sociala, economie politica, psihiatrie sociala, ecologie, geografie si istorie sociala s.a.

In cadrul psihologiei sociale se opereaza cu notiuni precum cea de relatie, influenta, comunicare interpersonala, procese de grup, integrare etc.

Sociologia abordeaza problematica organizarii si dinamicii societatii globale, procesele, fenomenele si legitatile care apar la nivel macrosistemic, manifestandu-se in forme statistice. Existand numeroase subsisteme ale societatii globale (subsistemul economic, politic, juridic, educational, religios s.a.), s-au dezvoltat sociologii de ramura, care particularizeaza demersul epistemologic si metodologic in functie de specificul domeniului respectiv. Fiind o stiinta a socialului, care studiaza caracteristicile generale, abstracte ale comportamentului sociocultural, ale relatiilor sociale din cadrul colectivitatilor (dar nu si a realitatii sociale, de care se ocupa si alte stiinte), sociologia este in acelasi timp o metodologie generala de investigare a fenomenelor care compun societatea. Pentru psihologia sociala domeniul psihologicului reprezinta infrastructura fenomenologiei cercetate, in timp ce societatea globala constituie suprastructura; relatiile umane sunt conditionate infrastructural de planul psihologic al existentei indivizilor, iar suprastructural de factorii generali ai existentei socioculturale. Relatiile dintre aceste planuri sunt mult mai complexe, in masura in care dezvoltarea oricarui subsistem influenteaza dinamic si diferentiat structura si functionalitatea atat a sistemului global, cat si a tuturor celorlalte subsisteme componente. Sociologia opereaza cu o gama larga de concepte specifice: organizare, dinamica sociala, mobilitate sociala si profesionala, clasa sociala, nivel de trai, opinie publica etc.

Antropologia culturala este o ramura a antropologiei generale care studiaza comportamentul uman din perspectiva normelor si modelelor culturale care il determina, intr-un context spatio-temporal concret. Cercetand sistemul complex de cunoastere, credinte, obiceiuri, traditii, norme, principii morale si religioase, uzante si modele comportamentale caracteristice unei anumite societati la un moment dat, antropologia culturala priveste subiectul uman ca un produs al determinatiilor culturale, ignorand - metodologic - procesele psihice subiacente; sinteza dintre aceste doua planuri va fi insa realizata la nivelul psihologiei sociale. In acest domeniu stiintific se utilizeaza o gama de concepte de mare interes pentru toate celelalte discipline umaniste: obicei, traditie, ritual, credinta, norma si model cultural, personalitate de baza, interculturalitate etc.

Politologia este o stiinta relativ tanara, care studiaza procesele si fenomenele subiacente exercitarii puterii, in corelatie cu formele de organizare si mecanismele de realizare a coordonarii si controlului social. Omul este vazut ca obiect si subiect al puterii, dupa cum statul reprezinta forma de organizare sociala care permite exercitarea puterii, in special a celei politice. Intr-un sens mai larg, politologia poate fi vazuta ca o stiinta praxiologica care fundamenteaza activitatea de coordonare a comportamentului membrilor unei comunitati sociale, in scopul atingerii obiectivelor strategice si tactice, esentiale pentru asigurarea progresului in plan economic, cultural si social. Politologia opereaza cu concepte cum ar fi cele de putere, partid politic, clasa sociala, stat, conducere, sistem parlamentar, legislatie, ideologie s.a.

Din succintele caracterizari expuse mai sus rezulta o serie de similitudini si complementaritati in modul de abordare a problematicii omului in cadrul respectivelor discipline stiintifice. Astfel, analizand comparativ perspectiva psihosociologica cu ca antropologic-culturala, vom remarca ca in ambele cazuri exista tendinta de a folosi individul ca unitate principala de analiza si de a utiliza concepte psihologice in explicarea comportamentului social. Insa, in timp ce psihologia sociala releva si cerceteaza ceea ce este comun oamenilor apartinand diferitelor culturi, antropologia se intereseaza mai ales de modul in care culturile se deosebesc intre ele, degajand acele matrice socio-culturale diferentiate in timp si spatiu, la un popor sau altul; corelativ, se releva si modalitatile de structurare a comportamentelor subiectilor apartinand unor culturi diferite, aflate in momente istorice diferite.

Antropologia culturala incearca sa inteleaga tiparele relatiilor umane in interiorul unor culturi distincte, in timp ce psihosociologii desprind legitatile generale ale relatiilor umane si fundamentele psihologice ale acestora, indiferent de spatiul cultural in care se produc. Antropologia ofera un material faptic esential pentru demersul generalizator al psihologiei sociale. Doua perspective complementare, absolut necesare intelegerii comportamentului uman, cu multiplele sale determinatii (77; 88; 131 s.a.).

La randul lor, sociologia si politologia explica comportamentul grupurilor, organizatiilor si institutiilor sociale cu un alt aparat conceptual: sistem social, organizare, putere, ierarhie, relatii economice, juridice sau politice dintre grupuri si institutii s.a. Toate acestea sugereaza o realitate supraindividuala, exterioara si independenta fata de subiectii actiunilor sociale, dar in masura sa le determine principalele tipuri de comportamente.

Dupa cum se observa, accentul se deplaseaza in acest caz asupra proprietatilor grupurilor si organizatiilor, a subsistemelor societatii globale, particularitatile psihoindividuale ale subiectilor si relatiilor interpersonale ale acestora fiind in mare masura ignorate. Insa, dincolo de aceste aspecte convergente, exista si diferente semnificative intre cele doua moduri de abordare. In timp ce sociologia abordeaza fenomenele sociale globale, politologia se focalizeaza pe problemele si fenomenele care se manifesta numai intr-un anumit subsistem al societatii, acela al coordonarii activitatii sociale prin intermediul raporturilor de putere dintre grupuri, organizatii si institutii.

Multiplele conexiuni existente intre disciplinele stiintifice mai sus mentionate au condus la aparitia a numeroase domenii de cercetare cu caracter interdisciplinar si pluridisciplinar precum sociologia politica, psihologia puterii politice, psihosociologia culturii, sociologia sistemelor politice, psihosociologia antropologica, psihosociologia ecologica s.a. De altfel, aproape orice problema tinand de una dintre aceste stiinte necesita impetuos o abordare interdisciplinara, in care noile paradigme stiintifice care iau nastere evidentiaza capacitati euristice cu totul remarcabile. Fara sa fie o simpla moda, interdisciplinaritatea a devenit piatra de temelie a metodologiei stiintifice moderne.

Recapitulare : identificati elementele de legatura dar si pe cele de diferentiere intre stiintele sociale enumerate mai sus.

6.Constituirea sistemului stiintelor despre om

O consecinta fireasca a interferentelor care se manifesta intre diferitele domenii care abordeaza problematica existentei umane consta in organizarea acestora intr-un sistem explicativ coerent, capabil sa ofere o imagine unitara asupra comportamentului uman si fenomenologiei aferente (de natura psihica, psihosociologica, socio-culturala, economica, politica sau educationala).

De altfel, in intreaga dinamica a cunoasterii stiintifice s-a remarcat existenta a doua tendinte majore: pe de o parte, o diferentiere si o specializare din ce in ce mai accentuate si, pe de alta parte, o integrare interdisciplinara din ce in ce mai ampla. Prima tendinta a condus la aparitia unor noi domenii de cercetare: antropologia, sociologia, psihologia, politologia s.a.; a doua tendinta dezvolta o serie de discipline de inalta sinteza: cibernetica sociala, teoria generala a actiunii, psihosociologia sociologica, sociologia politica, ecologia sociala.

Integrarea sistemica se realizeaza pornind din doua directii, care sunt totodata si polii oricarui demers epistemologic complet. O prima directie este data de cercetarea pozitiva, realizata cu mijloace experimentale, in campul unei realitati riguros structurate conceptual; aici avem in vedere domeniile circumscrise biologiei si fiziologiei umane, neutrologiei si psihofiziologiei, dar si unele deschideri experimentale in cadrul etologiei (stiinta comportamentului animal) si al ecologiei (stiinta raporturilor dintre subsistemele naturale, cu trimitere directa la cercetarea relatiei dintre om, activitatile sale si echilibrul subsistemelor naturale afectate de aceste activitati). Cea de a doua directie este data de reflexia filosofica circumscrisa filosofiei sociale, dar si epistemologiei sociale, inteleasa ca teorie generala a cunoasterii stiintifice a esentei umane, a existentei sociale si a comportamentului social si individual.

Intre aceste limite se inscriu celelalte domenii de cunoastere, unele avand deja un inalt grad de sinteza - cum ar fi teoria generala a sistemelor, cibernetica sistemelor psihosociale, teoria actiunii sau ecologia sociala, iar celelalte aducand un foarte bogat material de natura conceptuala si experimentala din diferitele sfere ale existentei socio-umane. Trebuie remarcat faptul ca intelegerea si interpretarea interdisciplinara a realitatii psihosociale nu inseamna o simpla insumare a perspectivelor oferite de diferitele discipline particulare care participa la actul cunoasterii. Este vorba de adoptarea unei paradigme epistemologice care presupune o noua modalitate de intelegere a raporturilor dintre intreg si partile sale, dintre modalitatile de organizare structurala a unui sistem si functiile pe care acesta le dobandeste (v. Schema 1.1.).

Relevarea tipurilor de interdependente dintre subsisteme trebuie sa vizeze si mecanismele de autoreglare care asigura stabilitatea si evolutia sistemului; se au in vedere conexiunile sincronice si diacronice, spatiale, temporale sau cauzale, substantiale, energetice sau informationale. Interdisciplinaritatea, multidisciplinaritatea si transdisciplinaritatea reprezinta fazele de maturitate in evolutia cunoasterii stiintifice, acumularile cantitative si calitative realizate in campul fiecareia dintre disciplinele participante la actul de sinteza conditionand relevanta acestor sisteme metodologice, care trebuie sa pastreze insa, in mod necesar, un raport de complementaritate; acest fapt "imbogateste" obiectul cercetarii cu noi dimensiuni si semnificatii (v. 1).

Dupa cum se observa din schema de relatii interdisciplinare prezentata mai sus, psihologia sociala, prin natura obiectului sau de studiu, nu numai ca nu poate face abstractie de nici una dintre disciplinele mentionate, dar acestea sunt integrate activ in insusi demersul epistemologic si metodologic prin care sunt cercetate procesele si fenomenele psihologice care fundamenteaza toate tipurile de relatii interpersonale, grupale si organizationale.

7.Teorie si metoda in psihologia sociala

In conformitate cu unul dintre principiile epistemologiei moderne, constituirea unei discipline stiintifice ca domeniu autonom de cunoastere implica satisfacerea urmatoarelor cerinte fundamentale: a) delimitarea clara a unui obiect propriu de cercetare; b) elaborarea unor teorii specifice care sa articuleze coerent, la nivelul unui sistem explicativ, toate tezele, principiile si datele de observatie sau experimentale derivate din cercetare; c) structurarea unei metodologii proprii de investigare a domeniului de cunoastere aferent.

Din aceste puncte de vedere, psihologia sociala poate fi considerata o stiinta foarte tanara, criteriile de mai sus fiind satisfacute integral abia in prima jumatate a acestui secol. Intr-adevar, dupa cum s-a aratat deja, au existat anumite dificultati chiar in a se circumscrie un domeniu propriu de cercetare imediat dupa constituirea psihologiei si sociologiei ca stiinte de sine statatoare. Insa, evolutiile epistemologice legate de aparitia spiritului interdisciplinaritatii au facut ca aceasta prima dificultate sa poata fi depasita.

Obiectul psihologiei sociale a fost circumscris in sfera proceselor si fenomenelor psihice care apar si se manifesta in contextul interactiunilor sociale. Desi aceste fenomene sunt traite in planul subiectivitatii, producerea lor este conditionata nemijlocit de viata de relatie a subiectului: raporturile interpersonale, cele din cadrul grupurilor, organizatiilor si institutiilor sociale, relatiile dintre sistemul sociocultural, pe de o parte, si individ, grupuri si organizatii, pe de alta parte. In mod evident, aceasta fenomenologie are un caracter specific, fiind ireductibila la problematica abordata de alte discipline conexe: psihologia generala, sociologia, politologia sau antropologia culturala.

Constituirea unor teorii specifice psihologiei sociale a reprezentat de asemenea multe dificultati, in pofida acumularii unui important material experimental si de observatie empirica. Intr-adevar, complexitatea deosebita a realitati psihosociale, multitudinea perspectivelor din care puteau fi abordate fenomenele si procesele relationale faceau dificila articularea coerenta a unui sistem explicativ de natura teoretica, care sa ofere o suficienta zona de acoperire pentru marea diversitate de fenomene cercetate. Este motivul pentru care in psihologia sociala predomina teoriile particulare, constituirea unor teorii cu un inalt grad de generalitate intampinand inca serioase dificultati. Insa, amplele sinteze realizate din perspectiva teoriei generale a actiunii si a teoriei sistemelor sociale prefigureaza deja si acest moment.

Compensativ, psihologia sociala a acumulat un considerabil bagaj de material faptic si experimental, pe baza unei metodologii extrem de diversificate, ceea ce a accentuat caracterul aplicativ al acestui domeniu de cunoastere. Datorita acestui fapt, psihologia sociala a devenit un instrument teoretic si experimental deosebit de puternic, indispensabil in oricare dintre domeniile organizarii si conducerii activitatilor sociale, incepand cu domeniile activitatii economic-productive si terminand cu cele educative si social-culturale. Totodata, psihologia sociala este si un instrument de autoperfectionare umana, atat in plan psihoindividual, cat si in plan interpersonal si psihosocial.

8. Teoria si functiile sale

Definitie

Teoria reprezinta dimensiunea fundamentala a oricarui demers epistemic, putand fi definita ca un ansamblu de concepte, legi, ipoteze, principii si date experimentale, organizate intr-un sistem logic coerent, prin care se descrie si se explica intr-un mod unitar si noncotradictoriu un anumit domeniu al realitatii.

Teoriile sunt constructii mentale, avand diferite grade de relevanta si completitudine, in stransa legatura cu progresul general al cunoasterii stiintifice; deci, au un caracter istoric si dinamic. Si in cadrul psihologiei sociale teoriile isi pastreaza aceste caracteristici, evolutia lor relevand progresul cunoasterii in acest domeniu. Astfel, daca teoriile de inceput din cadrul psihologiei sociale tindeau sa simplifice excesiv demersul explicativ, absolutizand de cele mai multe ori valoarea unui singur factor determinant al fenomenelor vizate, pe masura dezvoltarii cunoasterii stiintifice si a rafinarii metodologiei, constructiile teoretice devin din ce in ce mai complexe, nuantate si subtile, integrand si articuland coerent numeroase variabile si principii explicative (v. 88; 94). Cateva exemple vor ilustra cele afirmate mai sus.

Primele teorii care incercau sa explice diferitele aspecte ale vietii sociale aveau in mod evident un caracter simplist, reductionist si unilateral, absolutizand unul sau altul dintre factorii care actionau in dinamica complexa a fenomenologiei studiate. Iata cateva exemple:

Exemple

q       Pentru Th. Hobbes (1619), principala forta motivationala care actioneaza in viata sociala este dorinta de putere; toata diversitatea comportamentelor sociale ale indivizilor si grupurilor putea fi inteleasa daca se avea in vedere mecanismul si circumstantele: in care actiona acest factor motivational major.

q       Mai tarziu, J. Bentham si J. Stuart Mill (1863) gasesc un alt principiu explicativ in tendinta naturala a omului de a cauta placerea si a evita durerea. Apare astfel teoria bedonismului, care a facut o stralucita cariera in istoria psihologiei si sociologiei.

q       G. Tarde (1903) dezvolta o conceptie care indica imitatia ca pe adevarata cheie a misterului social, aceasta fiind principalul mecanism de modelare a personalitatii in ontogeneza. Prin imitatie se reproduc trasaturile esentiale ale unei comunitati, asigurandu-se astfel perpetuarea acesteia.

q       S. Freud, intemeietorul psihanalizei in primele decenii ale secolului XX, elaboreaza o teorie complexa si mult mai subtila decat cele amintite anterior, dar care - la randul sau - reduc diversitatea factorilor dinamogemi ai vietii psihice si sociale doar la doi: eros si thanatos, rolul determinant avandu-1 insa libidoul, adica pulsiunea sexuala - in ultima instanta. Alte orientari psihanalitice pun accentul pe inconstientul colectiv (C.G. Jung), complexele individuale generate in contextul vietii sociale (complexul de inferioritate la A. Adler de exemplu), sau alti factori derivati din acestia (v. 103; 195).

O Exercitiu : Exemplificati si comparati cateva teorii care au incercat sa explice diferitele aspecte ale vietii sociale

Clasificarea teoriilor. in psihologia sociala au fost elaborate numeroase conceptii teoretice, fapt ce impune diferentierea acestora dupa anumite criterii de clasificare:

(a)       in functie de sfera de aplicabilitate, teoriile pot fi generale, valabile pentru o gama larga de fenomene sociale, sau teorii particulare, valabile pentru o gama restransa de fenomene. Din prima categorie ar putea fi amintita teoria instinctualista a lui W. McDougall (1908), care incearca sa explice esenta vietii sociale prin existenta asa-numitului "spirit gregar", sau teoria psihanalitica a lui S. Freud privind rolul sexualitatii in determinarea comportamentului. Din cea de a doua categorie putem numi teoria disonantei cognitive a lui L. Festinger, sau pe cea a echilibrului cognitiv, elaborata de F. Heider.

(b)       in functie de domeniul de aplicabilitate, pot fi identificate teorii care vizeaza structurarea personalitatii in camp social, relatiile interpersonale, procesele si fenomenele psihosociale de grup, fenomenele de masa, comunicarea si influenta sociala, procesele psihoorganizationale etc.

Functiile teoriilor. Indiferent de natura lor, teoriile indeplinesc importante functii, atat in activitatea epistemica, cat si in cadrul vietii sociale si a activitatilor practice. Dintre acestea amintim:

descriu si explica unitar un set de fenomene psihosociale, reproductibile in conditii determinate, specificate ca atare;

organizeaza datele de cunoastere obtinute pe cale empirica sau stiintifica;

dirijeaza activitatea de cunoastere, precum si practica sociala pe anumite directii predilecte, cu cea mai mare relevanta la un moment dat;

ofera criterii pentru optimizarea activitatii individuale si sociale, sensibilizand oamenii asupra factorilor care le pot influenta comportamentele si raporturile interpersonale;

fac posibile predictii asupra modului de desfasurare a proceselor si fenomenelor cuprinse in sfera lor de referinta;

faciliteaza activitatea de comunicare sociala, in masura in care teoriile elaboreaza cele mai complexe sisteme conceptuale care reprezinta totodata baza schimbului informational ;

asigura progresul general al cunoasterii si practicii sociale, oferind suportul nemijlocit necesar structurarii si dezvoltarii constiente a tuturor raporturilor si activitatilor umane.

Sintetizand, putem afirma ca teoriile reprezinta acele instrumente intelectuale indispensabile pentru intelegerea universului socio-uman, oferind totodata repere esentiale pentru structurarea si orientarea propriului comportament, in conditiile variate si dinamice ale vietii personale si sociale

Insa, teoriile - in calitatea lor de constructii intelectuale care elucideaza universul natural si social - sunt strans legate de o alta dimensiune fundamentala a oricarei activitati teoretice sau practice, si anume metodologia. Raporturile dintre dimensiunea teoretica si cea metodologica sunt de complementaritate si conditionare reciproca, procesele realizate intr-unul dintre aceste domenii reflectandu-se, direct sau indirect, in celalalt domeniu.

9. Metoda in cercetarea stiintifica.

Metoda reprezinta, alaturi de teorie, cea de a doua dimensiune esentiala a activitatii de cunoastere si a practicii sociale. In sens larg, prin metoda se intelege calea de urmat in abordarea si rezolvarea unei clase de probleme; deci, este o modalitate standardizata prin care se rezolva eficient situatii problematice de un anumit tip. In sens restrans, termenul de metoda desemneaza o procedura concreta de reglare a unei actiuni, de natura praxiologica sau gnoseologica, in scopul atingerii obiectivului dorit; este partea tehnica a unui demers epistemic (36; 38; 82; 95; 219).

Metodologia, inteleasa ca ansamblul organizat al metodelor utilizate intr-o anumita sfera a actiunilor practice si de cunoastere, reprezinta componenta cea mai dinamica in stiinta si practica contemporana, conditionand in mod esential progresele spectaculoase din ultimele decenii. Dupa o celebra afirmatie a lui Lessing, intre adevarul oferit cu o mana, si calea spre acel adevar oferita cu cealalta mana, ar trebui totdeauna sa alegem calea, ca fiind generatoare de mult mai multe adevaruri decat cel care ni se ofera.

In psihologia sociala se utilizeaza un spectru larg de metode: unele cu caracter general, utilizate si in alte domenii de cunoastere (observatia, experimentul, modelarea cibernetica, metoda statistica s.a.), altele cu un caracter specific (metoda sociometrica, ancheta psihosociala, interviul, studiul documentelor, metoda testelor etc.).

Vom face o scurta prezentare a metodelor utilizate in psihologia sociala, subliniind exigentele specifice acestui domeniu.

Observatia este o metoda fundamentala a cunoasterii stiintifice si empirice, constand din inregistrarea riguroasa si planificata a desfasurarii naturale a unui proces, fenomen, comportament sau actiune, fara interventia observatorului in desfasurarea acestora.

Eficienta observatiei ca metoda de cunoastere depinde atat de calitatile personale ale observatorului (spiritul de observatie, capacitatea de concentrare, calitatile atentie, volumul si fidelitatea memoriei, capacitatea asociativa si de analiza s.a.), cat si de modul cum se pregateste si se desfasoara activitatea de observare, cu respectarea riguroasa a unei serii de exigente metodologice specifice. Vom prezenta in continuare cateva dintre aceste reguli metodologice:

Precizarea si delimitarea riguroasa a obiectivului observatiei, astfel incat atentia sa poata fi optim focalizata asupra unor aspecte si dimensiuni semnificative.

Efectuarea unei documentari teoretice prealabile cat mai complete asupra obiectivului de observat.

Formularea pe aceasta baza a unor ipoteze de lucru, cu rolul de a orienta si structura actul observational pe anumite directii predilecte, ipoteze care vor fi validate sau invalidate de datele experimentale obtinute ulterior.

Elaborarea unui plan observational detaliat, care sa vizeze explicit variabilele de interes, modul de inregistrare a datelor, etapele si durata observatiei, locul de desfasurare etc.

Pregatirea instrumentarului necesar desfasurarii observatiei si inregistrarii rezultatelor (tabele de inscriere a datelor, aparatura optica, video sau audio, sisteme de inregistrare automata, materiale auxiliare s.a.).

Efectuarea unor observatii multiple, in conditii cat mai variate, cu inregistrarea riguroasa si imediata a tuturor aspectelor constatate.

Prelucrarea rezultatelor prin analiza si sistematizarea acestora, atat in raport cu ipotezele adoptate initial, cat si in raport cu alte presupozitii care pot fi sugerate chiar de natura datelor obtinute.

Desprinderea concluziilor si formularea de noi ipoteze.

Observatia poate fi simpla sau complexa, in functie de numarul factorilor si dimensiunilor avute in vedere; directa sau indirecta, in functie de prezenta nemijlocita a observatorului, sau de utilizarea unor sisteme de inregistrare automata, video sau audio; continua sau discontinua, prin secventionarea planificata a activitatii de observatie in unitati temporale determinate. Observatia poate fi folosita ca o metoda distincta, sau in cadrul unui set metodologic, in combinatie cu experimentul, ancheta sociala, interviul s.a.

Desi aparent simplu de utilizat, observatia psihosociologica prezinta anumite particularitati a caror ignorare poate conduce la o serioasa viciere a rezultatelor obtinute prin utilizarea sa. Aceste particularitati deriva din specificul interactiunilor umane, in cadrul carora subiectii aflati in relatie se influenteaza reciproc, atat direct - prin semnificatia nemijlocita a unor secvente comportamentale si efectele perceperii acestora de catre "celalalt", cat si indirect - prin intermediul seturilor perceptiv-reprezentative si a "filtrelor personale" care pot intervenii in desfasurarea relatiilor interpersonale, fie ele si indirecte, estompate sau actionand pentru scurt timp.

Supunem atentiei doua dintre aceste particularitati. In primul rand, trebuie retinut faptul ca orice persoana care se stie sau banuieste ca este observata, isi modifica sensibil comportamentul si atitudinile. Aceste modificari ale "prestatiei sociale" sunt in stransa corelatie cu semnificatia pe care observatul o acorda observatorului.

Concret, aceste schimbari comportamentale pot imbraca diferite forme, incepand cu discrete retineri sau "retrageri", si ajungand pana la adoptarea unor "masti", "efecte de fatada" sau ostentatii , de natura sa afecteze serios acuratetea rezultatelor observatiei. in consecinta, utilitatea metodei depinde direct de discretia pe care observatorul o asigura in situatia data; cu cat este mai putin vizibil, cu atat rezultatele vor fi mai relevante. In al doilea rand, obtinerea si mai ales interpretarea datelor observationale pot fi afectate de interventia inconstienta a filtrelor subiective ale observatorului, de natura cognitiva, afectiva, motivationala sau axiologica.

Fenomenul se datoreaza faptului ca se intampina serioase dificultati in efortul de subiectivizare a activitatii de observatie. In consecinta, constient fiind de aceasta posibila sursa de erori, observatorul trebuie sa se detaseze total de situatia observata, evitand orice forma de implicare subiectiva in inregistrarea si interpretarea datelor. Aceasta stare de "desubiectivizare" se obtine destul de dificil, necesitand un spirit critic fin si foarte activ.

Implicarea propriei subiectivitati in interpretarea unor situatii, fapte sau persoane este greseala cea mai comuna "omului de pe strada", care isi proiecteaza propriile sentimente, viziuni sau credinte in formularea unei interpretari; insa, acest fapt nu-1 impiedica sa considere propria opinie ca "strict obiectiva", datorita simplului fapt ca "a vazut personal ceea ce s-a intamplat".

Experimentul reprezinta elementul central al oricarui sistem metodologic, din utilizarea sa derivand cele mai spectaculoase progrese ale stiintei contemporane. Utilizarea experimentului asigura satisfacerea a doua exigente fundamentale ale cunoasterii stiintifice: a) un control riguros asupra diferitilor factori care intervin in desfasurarea unui proces sau fenomen; b) reproductibilitatea conditiilor in care respectivele fenomene se produc (v. 38).

In principiu, metoda experimentala presupune crearea in condilii riguros prestabilite a unei situatii experimentale in cadrul careia sa se poata determina cantitativ influenta unui factor (variabila independenta) asupra altor factori implicati in producerea unui fenomen (variabilele dependente). in acest fel, prin transformarea succesiva a fiecarui factor intr-o variabila independenta, se pot stabili sistemele de relatii cauzale si conditionale in campul carora se produce fenomenul cercetat. Datorita caracterului sau proiectat, experimentul ofera atat posibilitatea reproductibilitatii, deci a verificarii in conditii diferite si de catre specialisti diferiti a unei anumite relatii cauzale, cat si pe aceea a pregatirii adecvate si prealabile a instrumentarului tehnic necesar inregistrarii si prelucrarii datelor obtinute. Totodata, datorita caracterului sau provocat, metoda experimentala ridica numeroase probleme legate de posibilitatea izolarii unor variabile, fara ca acest lucru sa "artificializeze" fenomenul studiat, scolandu-1 astfel din cursul sau natural. Implicarea unor cercetatori in provocarea unor fenomene artificiale, pasibile sa produca efecte psihoindividuale sau psihosociale imprevizibile ridica si unele probleme de ordin deontologic, care necesita o atentie cu totul speciala.

Clasificarea experimentelor poate fi facuta in functie de mai multe criterii. Dupa locul de desfasurare, pot fi experimente de laborator sau naturale (de teren). Ultimele ofera avantajul reducerii gradului de artificialitate specifica experimentelor de laborator, dar se pierde implicit posibilitatea realizarii unui control riguros asupra tuturor variabilelor, existand totdeauna posibilitatea aparitiei unor factori aleatori, pe care cercetatorul sa nu-i poata identifica; totodata, desfasurarea in conditii naturale a unei situatii experimentale reduce sansa reproductibilitatii acesteia.

In functie de modul de initiere a experimentelor, acestea pot fi provocate sau invocate. Cele provocate implica proiectarea si realizarea intentionata a unei situatii experimentale, in momentul ales de cercetator, pornind de la anumite ipoteze de lucru; experimentul invocat presupune efectuarea unei analize sistematice asupra unei situatii psihosociale produsa spontan, in anumite condilii social-istorice, dar asupra desfasurarii careia cercetatorul detine suficiente date relevante, obtinute prin intermediul participantilor, martorilor, documentelor s.a. In acest fel pot fi studiate o multitudine de fenomene sociale consumate sau in curs de desfasurare. De exemplu, poate fi determinata influenta televiziunii asupra diferitelor categorii socioculturale, structurarea optiunilor profesionale in functie de anumite condilii sociale si economice, dinamica stresului in societatea industrializata etc. In functie de dimensiunea temporala avuta in vedere, experimentele pot fi sincronice, prin stabilirea parametrilor unui fenomen asa cum se prezinta la un moment dat, sau diacronice, prin care se evidentiaza dinamica fenomenului.

Desfasurarea unui experiment psihosocial presupune parcurgerea mai multor etape principale, si anume:

Precizarea in termeni operationali a obiectivului cercetarii; daca este posibil, obiectivul principal se divizeaza in mai multe probleme specifice care pot fi abordate distinct, din punct de vedere fizic sau metodologic, prin desfasurarea experimentului in mai multe etape.

Documentarea teoretica si metodologica asupra tuturor aspectelor pe care le ridica problematica respectiva.

Formularea ipotezelor de lucru; setul de ipoteze propus spre verificare rezulta in urma unei activitati complexe de analiza a informatiilor existente, a unor date observationale anterioare s.a., intuitia cercetatorului jucand un rol apreciabil in formularea unor presupozitii susceptibile de a deschide noi direclii in cercetare.

Proiectarea teoretica a experimentului: precizarea setului de variabile si a modului de control si evaluare a acestora; imaginarea in detaliu a situatiei experimentale; alegerea metodelor si tehnicilor de inregistrare si prelucrare a datelor; stabilirea conditiilor generale de desfasurare a experimentului, astfel incat sa se evite apari(ia unor factori perturbatori; stabilirea etapelor si duratei experimentului s.a.

Alcatuirea grupurilor experimentale si de control, pe baza esantionarii statistice a populatiei de baza, asigurandu-se omogenitatea caracteristicilor de fond, importante pentru cercetare (varsta, sex, nivel de instructie etc.).

Elaborarea sau alegerea instrumentelor de lucru (chestionare, baterii de teste, scenarii s.a.), validarea acestora printr-o operatie de pretestare si stabilirea conditiilor concrete de aplicare.

Asigurarea mijloacelor materiale si tehnice necesare experimentarii. Desfasurarea experimentului, prin manipularea variabilelor independente si inregistrarea efectelor asupra variabilelor dependente, in conditiile eliminarii eventualilor factori perturbatori sau fara semnificatie in situatia data. Centralizarea, sistematizarea si prelucrarea datelor obtinute, pe aceasta baza formulandu-se concluziile ce se impun; acestea pot confirma sau infirma ipotezele de lucru, dar totdeauna pot constitui punctul de plecare pentru noi investigatii stiintifice.

Metoda statistica constituie o modalitate foarte eficienta de prelucrare a datelor obtinute in cursul unor cercetari, folosind instrumentul deosebit de puternic al statisticii matematice. Astfel, se pot calcula valorile medii ale unui sir de variabile, dispersiile, abaterile medii si cele standard, indicii de corelatie dintre doua serii de date, dependenta functionala dintre doua sau mai multe variabile etc. O importanta deosebita pentru cercetarea psihosociologica o reprezinta tehnica analizei factoriale, care permite decelarea indirecta a unor factori care intervin legic ca relatie, si semnificativ ca pondere in desfasurarea unui proces sau fenomen psihosocial.

Metoda statistica se aplica exclusiv unor serii de date experimentale obtinute prin diferite alte procedee; datorita rafinamentului si rigorii sale, se poate obtine nu numai verificarea unor ipoteze, dar se pot stabili si anumite tipuri de conexiuni existente intre parametrii care caracterizeaza un fenomen. In consecinta, metoda statistica a devenit indispensabila in proiectarea sondajelor de opinie si prelucrarea rezultatelor acestora, in elaborarea bateriilor de teste, stabilirea gradului de relevanta a unor instrumente stiintifice s.m.a.

De remarcat ca indicatorii statistici, cei de corelatie - de exemplu, nu pot releva legaturile cauzale dintre factorii caracteristici unui fenomen, acestea putand fi relevate prin alte mijloace (prin intermediul experimentului - in primul rand). Acesti indicatori releva numai tendintele care se manifesta in cadrul unei populatii statistice, precum si anumite tipuri de corelatie intre factorii caracteristici unui fenomen (corelatii simple, multiple, partiale etc); pentru a se stabili si relatiile cauzale dintre variabile se folosesc tehnicile analizei de dependenta si cele ale analizei recursive (36; 194; 219).

Studiul documentelor constituie o modalitate eficienta de obtinere a unor informatii importante privind desfasurarea unor evenimente sau fenomene psihosociale trecute, dar care au fost consemnate in documentele timpului. Presa, autobiografiile sau memoriile unor personaje semnificative, documentele oficiale ale epocii, jurnalele de calatorie, corespondenta particulara s.a., constituie tot atatea surse din care se pot extrage informatiile indispensabile pentru reconstituirea modului de desfasurare a unor evenimente istorice, relevarea specificului psihosocial al diferitelor epoci, studierea dinamicii relatiilor psihosociale, stabilirea profilului comportamental si moral al unor grupuri sociale de-a lungul timpului, evidentierea principalelor dimensiuni ale vietii sociale si de familie, influenta modelelor socioculturale asupra personalitatii de baza si a relatiilor interpersonale, evolutia raporturilor dintre indivizi, grupuri, organizatii si institutiile sociale in etape istorice deosebite etc.

Numeroase probleme de psihosociologie istorica au fost abordate prin intermediul studierii arhivelor. Astfel, au fost cercetate evolutiile interactiunilor familiale in plan istoric (Gadlin, 1978), stilurile de viata ale varstnicilor si femeilor in diferite epoci (Ruddick si Daniels, 1977), structurarea unor modele psihosociale in momente istorice deosebite (Gergen, 1973) s.a.

De exemplu, propunandu-si sa releve factorii sociali care influenteaza creativitatea in plan istoric, Simonton utilizeaza cu succes aceasta metoda (1984)..

Chiar prin studierea unor documente contemporane (presa, arhive judiciare s.a.), se pot releva conexiuni psihosociale importante pentru explicarea producerii si evolutiei unor fenomene: escaladarea violentei si delincventei, consumul de droguri, violenta conjugala si divorturile, dinamica unor institutii sociale, aparitia si evolutia unor conflicte sociale majore etc.

Studiul de teren este o metoda eficienta pentru cercetarea directa a unor procese si fenomene psihosociale in curs de desfasurare. Folosind observatia, anchetele si interviurile, cercetarea documentelor unor institutii locale, reconstituirile s.a., se pot obtine informatii complexe privind producerea si desfasurarea unor evenimente, profilul comportamental al oamenilor dintr-o anumita zona geografica, modul de functionare a unor organizatii, structura relatiilor sociale in cadrul unor grupuri etnice sau religioase etc. Atunci cand studiul de teren vizeaza un fapt singular (persoana, eveniment, grup sau institutie), investigatia poarta numele de studiu de caz.

Ca regula principala de desfasurare, informatia solicitata trebuie sa fie cat mai completa, vizand toate aspectele si dimensiunile obiectivului, chiar daca unele date nu par de interes la o prima analiza; prelucrarile si analizele ulterioare pot sugera ale ipoteze, in a caror sustinere informatiile aparent secundare pot avea un rol deosebit. In situatia in care se urmareste nu numai cunoasterea unui obiectiv, ci si producerea unor schimbari ale acestuia, se vorbeste de cercetare-actiune; in acest caz, subiectii-actori participa impreuna cu cercetatorii la analiza si solutionarea unor probleme de interes comun.

Cercetarile-actiune au fost initiate de K. Lewin, si au urmarit modificarea atitudinilor in cadrul unor grupuri special constituite; pentru schimbarea preferintelor alimentare in timpul celui de al doilea razboi mondial - de pilda. Ulterior, numerosi cercetatori au obtinut rezultate remarcabile in elaborarea unor strategii de schimbare a ambiantei sociale si a raporturilor interpersonale, prin intermediul unei colaborari liber acceptate intre participantii la actiune si cercetatori. Terapiile de grup se bazeaza in esenta pe acest principiu, insa metoda poate fi folosita in cadrul oricaror medii grupale sau organizationale.

Cercetarea-actiune vizeaza conexarea organica a doua tipuri de demersuri: cercetarea, prin care se urmareste progresul cunoasterii intr-un anumit domeniu si aplicarea rezultatelor cercetarii in scopul optimizarii raporturilor umane si a performantelor grupurilor sociale.

Ancheta sociala este o metoda prin care cercetatorii pot obtine informatii privind anumite fenomene, procese si evenimente sociale prin intermediul opiniilor exprimate de subiectii implicati, direct sau indirect. Ancheta presupune formularea unor seturi de intrebari pertinente care sa vizeze aspectele cele mai relevante pentru obiectivul cercetarii; raspunsurile la aceste intrebari se pot obtine direct (interviu oral), sau indirect (chestionar cu raspunsuri scrise).

Sondajul de opinie este cea mai raspandita si eficienta forma de cercetare a opiniei publice pe baza de chestionar (203). Organizarea unui sondaj presupune:

Formularea clara si explicita a obiectivului cercetarii; informatiile solicitate celor intervievati pot viza intentiile, atitudinile, evaluarile sau motivatiile acestora in raport cu o situatie foarte clar prezentata.

Operationalizarea obiectivului cercetarii, in scopul relevarii dimensiunilor, indicatorilor si indicilor prin intermediul carora poate fi evaluata de catre cercetator situatia sociala supusa studiului.

Elaborarea setului de intrebari care sa acopere problematica cercetarii, tinand cont de criteriile de completitudine, relevanta si claritate.

Construirea unui esantion reprezentativ din punct de vedere statistic pentru categoriile de populatie vizate de cercetare.

Pretestarea instrumentelor de lucru si efectuarea unor eventuale corectii asupra acestora, in functie de rezultatele obtinute.

Stabilirea tehnicilor de inregistrare a datelor, precizarea modalitatilor de prelucrare statistica a acestora si a conditiilor de desfasurare a sondajului.

Desfasurarea propriu-zisa a sondajului de opinie.

Prelucrarea rezultatelor, sistematizarea acestora si formularea concluziilor.

Prin reluarea sondajului la anumite perioade se poate obtine o imagine foarte exacta asupra dinamicii unor fenomene psihosociale, de exemplu schimbarea optiunilor electorale ale unei categorii sociale dupa luarea unor masuri nepopulare de catre guvernanti.

Sondajul de opinie este o metoda larg folosita atat in cercetarea psihosociologica cat si in interesul diferitelor institutii oficiale sau particulare: partide politice, institutii guvernamentale, servicii de marketing si publicitate, organizatii de asistenta sociala etc.

Tocmai datorita frecventei de utilizare si a eficientei sale practice, efectuarea sondajelor de opinie ridica serioase probleme de ordin deontologic: organizarea sondajului si -mai ales- prelucrarea si interpretarea rezultatelor, trebuie sa se faca cu maxima acuratete si probitate profesionala, pentru a se elimina orice posibilitate de manipulare a opiniei publice. Este zona in care manifestarea "efectului Oedip" este foarte vizibila: o prognoza tinde sa se realizeze in virtutea simplului fapt ca a fost facuta.

Metoda sociometrica permite relevarea si studierea relatiilor interpersonale de ordin afectiv din cadrul grupurilor prin intermediul aplicarii unor chestionare sociometrice. Sociometria ca teorie psihosociologica a fost elaborata de J.L. Moreno (1954), testele sociometrice fiind corolarul practic al acesteia. Metoda sociometrica permite evidentierea si cuantificarea' orientarii si densitatii relatiilor preferentiale din cadrul grupurilor, pozitia fiecarui membru in structura socioafectiva, coeziunea si functionalitatea sistemului grupal, dispunerea diferitelor centre de putere si influenta, sursele unor eventuale blocaje in realizarea sarcinii, aparitia unor tendinte spre scindare etc.(157; 14).

Testele sociometrice se utilizeaza impreuna cu un instrumentar matematic destul de variat, incepand cu tehnicile simple de calculare a unor indicatori sociometrici (indicele statutului sociometric, indicele de expansivitate afectiva sau coeziune grupala s.a.), si ajungandu-se pana la utilizarea unor tehnici de calcul matricial si vectorial, prin care se evidentiaza aspecte importante tinand de dinamica structurilor psihosociale de grup (48, 133).

Prin dezvoltari recente, a fost elaborata tehnica panelului sociometric, care permite analiza diacroniei structurilor preferentiale ale grupului. In acest caz testele sociometrice se aplica la intervale determinate de timp (intervale de schimbare), dupa care se alcatuieste tabelul de rotatie sociometrica. Astfel se evidentiaza schimbarile intervenite la nivelul diferitelor structuri ale grupului, ceea ce permite realizarea unor predictii asupra evolutiei grupului ( 36; 79).

Testul sociometric consta dintr-un set de intrebari prin care se solicita subiectilor sa-si exprime preferinta, respingerea sau indiferenta fala de ceilalti membri ai grupului. Optiunile se formuleaza in raport cu un anumit gen de activitate care urmeaza, ipotetic, sa se desfasoare impreuna: petrecerea timpului liber, desfasurarea activitatii curente, specifice grupului, rezolvarea unor situatii problematice noi etc., acesta fiind de fapt criteriul sociometric.

Aplicarea testului se poate face pe orice tip de grup (scolar, de munca, militar, sportiv ), insa succesul metodei depinde in mare masura de crearea unui climat de acceptare a investigatiei de catre membri grupului; este necesara invingerea unei anumite rezistente la intruziune, care este cu atat mai mare cu cat grupul este mai coeziv.

Scalele de atitudini si chestionarele de personalitate. In cercetarea psihosociologica este foarte importanta evaluarea intensitatii unor opinii sau atitudini, indicator care permite nu numai intelegerea unor stari de fapt, dar poate constitui baza unor prognoze asupra comportamentului individual, de grup si social. Pentru stabilirea intensitatii atitudinale au fost elaborate scale speciale, bazate fie pe autoevaluare, fie pe aprecierea data de specialisti, pe baza unor criterii clare de obiectivitate (v. 111).

Cea mai simpla scala de atitudini bazata pe autoevaluare consta in urmatoarele: se solicita ca subiectii sa-si precizeze pozitia fala de o anumita situatie sau problema (de exemplu, fala de o anumita propunere de reorganizare a unei institutii din care fac parte). Exprimarea atitudini se face pe o scala cu sase valori: 1 = sunt total de acord; 2 = sunt de acord; 3 = sunt foarte putin de acord; 4 = nu prea sunt de acord; 5 = nu sunt de acord; 6 = sunt total impotriva. S-a folosit un numar par de trepte de evaluare pentru a evita tendinta unor subiecti de a da raspunsuri neangajante, plasate la mijlocul scalei de evaluare.

Un alt procedeu consta in a ordona dupa preferinta un set de activitati sau variante atitudinale. De pilda, se poate cere subiectilor sa ordoneze in ordinea preferintelor diferitele activitati posibile de petrecere a timpului liber; sau sa ordoneze o serie de personalitati politice in functie de increderea pe care le-o acorda etc. In acest caz, intensitatea optiunii rezulta de pozitia ocupata de fiecare varianta in cadrul seriei propusa.

Unul dintre cele mai cunoscute procedee de scalare are la baza scara distantei sociale, elaborata de Bogardus. Intrebarile pot avea urmatoarea forma generala: "Considerand o anumita persoana "x", sau orice persoana apartinand unui grup "y" (care poate fi un grup etnic, religios, politic etc.), apreciati in ce masura ati accepta sa va fie apropiata". Se ofera urmatoarele variante de raspuns: 1- ruda apropiata prin alianla; 2- ruda de gradul II; 3- prieten; 4- vecin de strada; 5- coleg de munca; 6- locuitor in acelasi oras; 7- cetatean in tara dv.; 8- turist in tara dv.; 9- fara drept de intrare in tara. Intensitatea atitudini de acceptare sau respingere se evalueaza prin intermediul treptei de distanta sociala indicata de subiectul chestionat. Aplicandu-se unei populatii reprezentative din punct de vedere statistic, rezultatele pot fi deosebit de interesante si cu o evidenta utilitate in elaborarea unor strategii politice, sociale sau educationale.

Corelativ cu scalele de atitudini, chestionarele si inventarele de personalitate pot oferi informatii semnificative privind anumite dimensiune ale personalitatii, privita din perspectiva psihologiei sociale: sociabilitatea, conformismul, expansivitatea afectiva, capacitatea de relationare sociala, tendintele extra- sau introversive, inteligenta sociala, toleranta la frustrare, capacitatea de asumare a riscului, tendintele nevrotice cu incidenta asupra relatiilor sociale s.a. Chestionarele de personalitate pot fi unifazice , cand releva si investigheaza o singura dimensiune a personalitatii, sau multifazice , de tip Minnesota sau 16 PF. Alaturi de chestionare se utilizeaza si testele propriu-zise de personalitate, cele proiective avand cel mai inalt grad de relevanta in investigarea structurilor profunde ale personalitatii.

Ca si in cazul aplicarii altor tipuri de chestionare, trebuie sa se acorde o atentie deosebita tendintelor spre disimulare si prezentare intr-o lumina favorabila a unora dintre subiecti, tendinte care se manifesta intr-o masura diferita nu numai de la persoana la alta, ci si de la un spatiu cultural la altul.

10. Cercetarea operationala in stiintele sociale

In urma unui firesc proces de dezvoltare si maturizare, in cadrul stiintelor sociale a inceput sa se manifeste inca de la jumatatea secolului XX o aspiratie tot mai accentuata spre rigoarea specifica stiintelor pozitive (fizica, chimie, biologie s.a.); aspiratie foarte vizibila mai ales in cadrul sociologiei si psihosociologiei. Expresia sintetica a acestei evolutii o constituie cercetarea operationala, un sistem metodologic coerent si riguros, care raspunde tendintei obiective de reglare a demersului epistemic pe baza unor criterii stricte, explicit expuse si respectate in toate fazele de desfasurare a cercetarii. Acest fapt constituie o premisa pentru realizarea unei corelari a rezultatelor teoretice si experimentale obtinute de diferiti cercetatori, in conditii dintre cele mai diferite.

Definitie

Sintetizand, putem defini cercetarea operationala ca un principiu metodologic care presupune: l) un ansamblu de metode si tehnici cu caracter interdisciplinar; 2) realizand un sistem; 3) prin care se asigura construirea progresiva a unui spatiu de cunoastere bine precizat; 4) vizand elaborarea unor paradigme si/sau a unor strategii de actiune eficienta (45).

Analizate separat, regulile, procedeele si tehnicile cercetarii operationale nu sunt neaparat originale, insa s-a adoptat o perspectiva unificatoare care asigura coerenta sistemului metodologic, orientarea clara a cercetarii stiintifice in raport cu un set de criterii epistemologice si praxiologice, prefigurand astfel si modalitatile de finalizare a acesteia. Comparativ cu situatia in care fiecare cercetator utiliza selectiv unele sau altele dintre instrumentele cercetarii pe baza unor criterii particulare, progresul realizat in urma. adoptarii acestui sistem metodologic este cu totul remarcabil.

Cercetarea operationala presupune adoptarea unui sistem de reguli formulate pe trei niveluri: a) reguli referitoare la selectarea si precizarea obiectivului cercetarii; b) reguli vizand mijloacele stiintifice si tehnicile folosite in cadrul cercetarii; c) reguli de stabilire a criteriilor epistemologice dupa care se structureaza atat demersul experimental, cat si cel de prelucrare a datelor astfel obtinute. Deoarece cercetarea operationala isi propune in mod explicit sa fundamenteze actiunea de decizie in raport cu comportamentul sistemului analizat, multe dintre aceste prescriptii metodologice sunt izomorfe cu criteriile de optimizare a actiunii formulate in cadrul praxiologiei si teoriei generale a actiunii; totodata, aceasta sunt si criterii in virtutea carora un sistem real poate deveni obiect al cercetarii operationale (48, 42).

Generalizand, demersul operational solicita parcurgerea unor etape cu un continut bine precizat si anume (45):

Stabilirea obiectivelor cercetarii. Este necesara o delimitare realista a problemei sau scopului urmarit, evitand supradimensionarile sau formularile ambigue care pot determina o orientare eronata a cercetarii. Circumscrierea problematicii corespunde, din punct de vedere epistemologic, relevarii conceptelor de baza care desemneaza aspectele esentiale ale fenomenului investigat; implicit, se opteaza pentru o anumita conceptie teoretica generala, regasita ulterior la nivelul definitiilor de lucru si in modul de concepere a sistemului de relatii din cadrul fenomenului cercetat, si dintre aceste si mediul sau. Definitiile de lucru vor constitui baza operationalizarii conceptelor, etapa esentiala in cadrul cercetarii operationale; insa, pentru aceasta, definitiile trebuie sa corespunda unor criterii logice stricte privind precizarea genului proxim si diferentelor specifice, precum si unor criterii de completitudine, coerenta si noncontradictie.

Operationalizarea conceptelor. In aceasta etapa se elaboreaza sistemul de dimensiuni, indicatori si indici care definesc conceptele de lucru in spatiul particular al unei cercetari. Un concept este cel mai adesea definit printr-un ansamblu de note abstracte, care ii confera un anumit grad de universalitate. In contextul unei cercetari concrete este necesara o "specificare" a conceptului, echivaland cu detasarea sistemului de relatii observabile si masurabile, specifice fenomenului vizat; aceste relatii vor constitui directii de actiune si cunoastere pentru cercetator. Operationalizarea este direct conditionata de atitudinea teoretica fala de campul empiric investigat. De aceea, paralel cu actiunea de delimitare a cadrului conceptual se elaboreaza sau se adopta si un ansamblu de ipoteze care -din perspectiva unei anumite teorii- justifica sistemul de relatii in care sunt plasate conceptele de baza, corelativ cu sistemul de dimensiuni, indicatori si indici propus pentru cercetarea concreta.

Elaborarea modelului teoretic. Aceasta faza implica doua momente principale: a) simplificarea operationala, prin care se selecteaza un set de dimensiuni si variabile considerate relevante pentru o anumita etapa a cercetarii; b) relevarea legaturilor functionale dintre dimensiunile si variabilele retinute din perspectiva ipotezelor de lucru adoptate si a informatiei stiintifice aferenta obiectivului cercetarii. Totodata, se elaboreaza schema prezumtiva a legaturilor cauzale si conditionale dintre variabile; se au in vedere legaturile cauzale lineare, ramificate, circulare sau structurate. Este evident ca elaborarea modelului teoretic al fenomenului cercetat presupune selectia si ponderarea informatiei existente. Introducerea unor factori de probabilitate in structura modelului echivaleaza cu "deschiderea" acestuia in raport cu rezultatele ulterioare ale altor cercetari concrete.

Selectarea instrumentelor de lucru. In aceasta etapa sistemul de dimensiuni si indicatori este transpus intr-o tehnica de investigare experimentala specifica: chestionare, fise de observatie cuantificata, baterii de teste etc. Deoarece fiecare instrument de investigatie psihosociologica poseda o anumita "transparenta" in raport cu teoria din perspectiva careia a fost elaborat, este esential sa se evite preluarea necritica a unor tehnici de investigare, a caror racordare la specificul cercetarii operationale nu a fost verificata.

Elaborarea modelului experimental. Se stabilesc elementele vizand cadrul concret al desfasurarii cercetarii, modalitatile de control asupra variabilelor independente si de inregistrare a valorilor induse variabilelor dependente, masurile de eliminare a eventualelor perturbatii s.a. De remarcat ca situatia experimentala astfel circumscrisa apare ca fiind structurata atat de modelul teoretic adoptat, cat si de natura instrumentelor de cercetare folosite.

Experimentarea operationala. Presupune stabilirea in conditii strict determinate a dependentelor functionale dintre variabilele luate in studiu; concret, se stabilesc valorile indicatorilor si indicilor rezultati in urma operationalizarii conceptelor de lucru si a simplificarii operationale realizata ulterior. Trebuie respectata recomandarea generala ca prezenta cercetatorului sa nu perturbe sau sa vicieze desfasurarea experimentului, acesta pastrandu-se in zona factorilor neutri.

Interpretarea rezultatelor. In urma prelucrarii datelor experimentale, interpretarea acestora se face dintr-o tripla perspectiva: a) a ipotezelor de lucru adoptate; b) a sistemului de dimensiuni, indicatori si indici folosit pentru descrierea campului operational; c) a eficientei si relevantei instrumentelor de cercetare folosite. Concluziile cercetarii se refera totdeauna la un anumit camp operational, transpunerea acestora intr-un alt context neputandu-se face decat in urma unei activitati suplimentare de verificare si adaptare critica.

Elaborarea teoretica. In urma determinarii dependentelor functionale dintre dimensiunile si indicatorii relevanti pentru fenomenul cercetat, a coroborarii rezultatelor cercetarii cu informatia stiintifica deja existenta, si a unui demers sintetic-creator indispensabil, se configureaza modelul teoretic al fenomenului care a constituit obiectivul cercetarii operationale. De cele mai multe ori, este necesar sa se recurga la o abordare inter- si transdisciplinara, folosindu-se tehnici preluate din logica, cibernetica, matematica, teoria generala a sistemelor si a multor altor teorii cu un mai mic grad de generalitate. Specificitatea acestui demers face ca, frecvent, cercetarea operationala sa fie identificata numai cu aceasta etapa a sa, pierzandu-se din vedere ca avem de-a face cu o metodologie integrativa, de natura interdisciplinara.

Utilizarea consecventa a cercetarii operationale in activitatea de cunoastere si optimizare a proceselor si fenomenelor psihosociale din cadrul microgrupurilor a condus la obtinerea unor rezultate practice cu totul deosebite, concretizate in optimizarea climatului, reducerea gradului de conflictualitate si cresterea apreciabila a performantelor in activitate (v. 48).

11.Principalele orientari teoretice in psihologia sociala.

Fiecare dintre conceptiile teoretice prezentate in continuare descriu si interpreteaza dintr-o anumita perspectiva problematica diversa a psihologiei sociale. De fiecare data, unui sau altul dintre aspectele fenomenologice esentiale este pus in lumina, ceea ce impune ca aceste sisteme teoretice sa fie considerate ca aflandu-se intr-un raport de complementaritate, cu o valoare euristica diferentiata in functie de problematica abordata. Totodata, trebuie remarcat faptul ca sistemele teoretice se afla intr-un continuu proces de dezvoltare, integrare, diferentiere si influentare reciproca, ceea ce impune o coroborare continua a acestora si o folosire complementara a instrumentelor specifice pe care le pune la dispozitia cercetatorului si practicianului (94; 162; 190 s.a.).

Behaviorismul

Teoria comportamentala este o conceptie care s-a constituit in S.U.A. intre anii 1920-1930, avand ca promotori pe J.B. Watson, F. Allport, G. Muler, B. Skiner, J. Konorski s.a., ulterior devenind una dintre teoriile cele mai des invocate.

Principala teza a behaviorismului postuleaza existenta unei relatii nemijlocite intre un anumit stimul si reactia comportamentala aferenta, facand abstractie de ceea ce se intampla la nivelul organismului, sau la acela al procesualitatii psihice subiacente producerii reactiei de raspuns. Sintetic, acest principiu poate fi reprezentat astfel : Stimul →11 Reactie.

Pornind de la celebrele experimente ale lui Pavlov privind formarea reflexelor conditionate, se ajunge la concluzia posibilitatii de a modela univoc comportamentul uman, prin alegerea si dozarea adecvata a unor stimuli specifici; pedeapsa si recompensa - de pilda. Intr-o astfel de conceptie care ignora metodologic procesualitatea psihica subiectiva, comportamentul poate fi provocat sau prevazut pornind de la analiza factorilor din mediu care actioneaza ca stimuli asupra organismului.

Behaviorismul radical de acest tip a fost depasit prin introducerea de catre C. Hull, E. Tolman a conceptului de variabila intermediara. In acest fel se reconsidera, cel putin partial, importanta trairilor subiective (sentimente, motivatii, atitudini, cunostinte si experiente anterioare) in determinarea comportamentului uman, in corelatie cu actiunea factorilor de mediu. Modelul general va avea urmatoarea forma: Stimul → Variabila intermediara → Reactie.

Orientarile behavioriste au determinat numeroase cercetari in cadrul psihologiei sociale, vizandu-se in principal identificarea acelor factori sau evenimente ale mediului care pot provoca univoc anumite comportamente, intr-o relativa independenta fata de trairile subiective ale persoanelor sau grupurilor cercetate. Ignorarea procesualitatii psihice care mediaza producerea reactiei comportamentale la actiunea unui stimul are un caracter pur metodologic, similar cu cel al principiului cutiei negre din cibernetica.

Pentru a ilustra modul de desfasurare a unui experiment de inspiratie behaviorista, vom prezenta un studiu efectuat de W. Verplank (1955). Dorind sa stabileasca cum poate fi orientat cursul unei conversatii prin utilizarea unor intariri (recompensa sau pedeapsa), a folosit urmatorul model experimental. In condilii diferite de mediu (pe strada, in camera, la telefon etc.) s-a solicitat unor studenti sa-si exprime opiniile asupra unor probleme de interes general. Pentru fiecare etapa a experimentului (de cate 10 minute fiecare), s-a inregistrat numarul de opinii emise de subiecti. in prima etapa, experimentatorul a adoptat o atitudine neutra fala de opiniile exprimate, fara aprobari sau dezaprobari verbale sau nonverbale. S-a stabilit astfel nivelul de baza, adica termenul de referinta pentru rezultatele ce se vor obtine in urmatoarele faze ale experimentului. In a doua etapa, s-a adoptat o atitudine de aprobare discreta a opiniilor exprimate de studenti, constatandu-se o crestere sensibila a numarului de raspunsuri obtinute. In a treia etapa, experimentatorul a adoptat o atitudine de dezaprobare discreta a opiniilor exprimate de subiecti, inregistrandu-se de aceasta data o scadere apreciabila a numarului de raspunsuri fala de nivelul de baza.

Concluzia cercetarii este evidenta: facandu-se abstractie de trairile subiective ale persoanelor intervievate, reactia acestora (numarul de opinii emise) se afla intr-o relatie directa si cuantificabila fala de stimulul acordat (aprobare sau dezaprobare). Deci, se verifica ipoteza dupa care S → R.

Se poate observa o anumita similitudine intre modul de abordare behaviorist si cel care deriva din teoria generala a sistemelor, unde se iau in analiza marimile de intrare si cele de iesire, facandu-se abstractie metodologica de natura operatorului care asigura transformarea marimilor de intrare in marimi de iesire.

Teoriile cognitive

Spre deosebire de behaviorism, care afirma preponderenta factorilor externi in determinarea comportamentului uman, cognitivismul deplaseaza accentul asupra factorilor mentali, subiacenti activitatii psihice. Gandirea, imaginatia, motivatia, afectivitatea sau atitudinile intervin in activitatea complexa de interpretare si chiar reconstructie mentala a realitatii externe, determinand -in ultima instanta- elaborarea neunivoca a reactiilor comportamentale (v. 146).

Orientarile cognitive isi au originea in lucrarile lui K. Lewin privind campul psihologic (1951), teorie care releva interactiunea complexa dintre persoana si mediu, interactiune mediata de procesele psihice ale individului. Acelasi lucru este valabil si pentru grupurile si organizatiile sociale, realitatea la care aceasta se raporteaza fiind in aceeasi masura mai degraba un construct, decat un dat obiectiv, independent de existenta si actiunile respectivelor entitati sociale. De fiecare data, travaliul psihologic de elaborare si interpretare prevaleaza net asupra simplei perceptii a realitatii.

Pornind de aici, se evidentiaza o alta modalitate de intelegere a relatiei stimul-reactie. Astfel, stimulii din mediu care actioneaza asupra subiectului (ca si asupra grupurilor sau organizatiilor sociale), declanseaza procese mentale complexe care mediaza elaborarea comportamentului de raspuns, in stransa interdependenta cu trairile subiective subiacente.

Relatia dintre stimulul extern si reactie nu mai are un caracter univoc, depinzand in mod semnificativ de factorii interni, de ordin mental, aceasta imbracand urmatoarea forma generala:

Conform acestui model, procesele mentale impun o anumita forma lumii exterioare, forma derivata din interpretarea subiectiva a influentelor de mediu; de fapt, aceste interpretari subiective sunt cele care conditioneaza adoptarea unui anumit comportament de raspuns la solicitarile mediului. In consecinta, experienta anterioara, sentimentele, atitudinile, motivatiile si seturile de perceptii sociale - individuale si de grup - determina o anumita reprezentare mentala a lumii, in functie de care va fi selectat un raspuns considerat adecvat, dintr-un evantai de variante posibile.

Deci, din perspectiva acestei teorii, oamenii isi reprezinta in moduri diferite lumea in care traiesc, constructele mentale fiind cele care influenteaza decisiv comportamentul individual si de grup. Nu este atat de importanta lumea ca atare, ci modul cum fiecare isi reprezinta universul in care traieste.

Numeroase situatii sociale vin sa confirme validitatea acestei teorii. Stim din experienta de zi cu zi ca una si aceeasi persoana poate fi perceputa foarte diferit de catre alte persoane cu care vine in contact, atitudinile si comportamentele interpersonale ale acestora fiind orientate in consecinta. O asemenea diferentiere nu ar putea fi inteleasa daca nu se iau in considerare structurile mentale proprii fiecarui participant la actul social.

Chiar anumite obiecte sau figuri geometrice pot capata semnificatii diferentiate, in functie de factorii subiectivi care intervin in procesul interpretarii si semnificarii mentale a acestora. Testele proiective se bazeaza tocmai pe aceasta particularitate a psihicului uman de a interpreta intr-un mod particular un stimul ambiguu, in functie de propriile stari subiective; stari care pe aceasta cale se obiectiveaza, devenind vizibile pentru psihologul care interpreteaza testul. Dupa cum se stie, chiar si o simpla pata de cerneala poate fi perceputa diferit, capatand semnificatii strans determinate de starile cognitive, emotionale sau atitudinale ale subiectilor.

Ideologiile, ca fenomen psihosocial, ilustreaza elocvent acest fapt: una si aceeasi "realitate sociala", este interpretata si traita in mod fundamental diferit de membrii unor grupuri (clase sociale), in functie de credintele, atitudinile, sentimentele, interesele si traditiile acelui grup din care fac parte, si ale caror valori si norme le-au asimilat in procesul socializarii lor.

Teoriile fenomenologice

Aceste conceptii teoretice s-au inspirat din orientarea filosofica cu aceeasi nume initiata de E. Husserl, bazata pe ideea de constiinta intentionala ca stare specifica a trairilor subiective.

Conceputa initial ca o metoda filosofica care permite relevarea esentei fenomenelor devenite obiecte ale constiintei intentionale, demersul fenomeriologic ipostaziaza capacitatea inefabila a intuitiei de a surprinde sintetic si nediscursiv matricile generative ale realitatii. Procesul cognitiv de acest tip se desfasoara in doua etape: a) reductia fenomenologica, echivaland cu 'punerea intre paranteze' a lumii sensibile, precum si a tuturor cunostintelor anterioare aferente acesteia, prin aceasta realitatea incetand a mai fi obiect de cunoastere ; b) intuirea nemijlocita a esentei pure a fenomenului, independent de orice sprijin oferit de abstractiile logice ale gandirii. In final rezulta o modalitate sui generis de descriere intuitiva a experientelor subiective, care sunt intelese ca ireductibile la formulele seci ale cunoasterei stiintifice traditionale.

In plan psihologic, un demers fenomenologic implica punerea intre paranteze, deci ignorarea metodologica, a ansamblului de particularitati definite de conduitele sau actiunile noastre, a denumiri si a oricaror cunostinte prealabile care ar putea perturba procesul intuirii esentei. Astfel, se creeaza premisele unei concentrari asupra fenomenului in sine , trairea psihica fiind desprinsa de orice determinatie exterioara, ca si de orice constrangere logica. Este un fel de "observatie naiva", bazata pe eliminarea voluntara a tuturor ipotezelor, postulatelor, ideilor sau schemelor cognitive anterioare care ne structureaza fundamental gandirea curenta, dar care sunt tot atatea obstacole in intuirea nemijlocita a esentelor. Deci, in urma unei optiuni metodologice, forma este preferata continutului; trebuie sa raspundem la intrebarea "ce este?", fara sa elucidam "cum este?". In urma demersului fenomenologic se degaja fenomenul psihic in sine, desprins de orice conditionare exterioara sau conotatie logicoepistemologica. Semnificatia de ansamblu a comportamentului nu va aparea decat in final, in urma unui proces integrator care se aplica unor analize fenomenologice succesive, realizate asupra unor elemente psihice considerate separat: actul de a gandi, de a vorbi, de a iubi, de a merge etc.

Dupa cum se poate observa, demersul fenomenologic este o forma de introspeclie centrata pe trairea in sine, desprinsa de orice context obiectiv sau subiectiv in care se produce. De exemplu, o asemenea introspectie poate avea ca obiect nasterea si manifestarea in plan pur psihologic a unui sentiment de prietenie sau dragoste. Concentrandu-ne numai asupra desfasurarii fenomenului pur, vom face abstractie de orice element anterior care ar putea afecta cursul intuirii esentei respectivei trairi; facem abstractie de numele curent dat unui asemenea sentiment, de semnificatia sa sociala, de tot ceea ce stim din lecturi sau experiente anterioare referitor la modul sau de manifestare etc. Va rezulta o experienta interioara deosebit de interesanta privind forma de manifestare a sentimentului in sine, fara referire la imprejurari sau persoane, dar relevand pregnant rezonantele subiective pe care le genereaza. Celebrului roman al lui Prust, in cautarea timpului pierdut, poate constitui o elocventa ilustrare literara a deosebitului rafinament solicitat de proiectarea unei perspective fenomenologice asupra a ceea ce s-ar putea numi "banalitatea vietii cotidiene".

Teoriile simbolice

Avand ca nucleu teoria interactiunilor simbolice (Mead, 1956), aceste orientari releva diferentele culturale dintre grupuri si societati, precum si efectele pe care structura acestora le determina asupra formelor si continuturilor unor fenomene sau procese psihoindividuale si psihosociale.

Din perspectiva teoriilor simbolice realitatea este vazuta ca un ansamblu de constructe socioculturale, avand ca principala dimensiune simbolurile colective, derivate din sistemul de valori, norme, credinte si traditii culturale specifice unui anumit spatiu social. De fapt, realitatea este cea in care credem; ceea ce numim in mod curent realitate obiectuala se metamorfozeaza sub incidenta simbolurilor culturale, rezultand o codificare sui generis a lumii exterioare si transformarea ei intr-o realitate spiritualizata; de fapt, o realitate traita ca atare de sufletul colectiv al unei anumite comunitati culturale.

Fiecare grup sau colectivitate sociala exista si opereaza in cadrul unui adevarat univers de simboluri: una si aceeasi realitate poate capata reprezentari simbolice diferite, in functie de valorile, normele si traditiile care condenseaza experienta culturala si spirituala a comunitatii respective. In acest cadru al reprezentarii simbolice a realitatii apar si actioneaza legi specifice, cum este cea a corespondentei izomorfe dintre cele doua planuri ale existentei sociale: existenta simbolica si existenta obiectiva. "Eficacitatea simbolica" evidentiata de C. Levi Strauss (1973) constituie expresia directa a corespondentei fenomenologice si dinamice dintre cele doua planuri, corespondenta in virtutea careia unui il poate influenta si conditiona pe celalalt.

Din aceasta perspectiva, eficacitatea actului samanic se explica prin capacitatea inductoare pe care structura simbolica a unui mit, obiectivata in incantatia samanica, o are asupra unei realitati organice perturbate: bolnavul si maladia sa. Pe fondul unor credinte si traditii nestirbite si ireductibile ale respectivei comunitati, samanul reuseste prin ritualul sau incantatoriu sa induca ordinea si coerenta simbolica a unui mit planului biosomatic la care se refera; iar boala, ca expresie a dezorganizarii functiilor biologice ale organismului, cedeaza sub forta reordonatoare a spiritului (123, 221).

Terapia psihanalitica poate fi interpretata din aceeasi perspectiva, a relatiei inductive care se creeaza intre planul simbolic al viselor, actelor ratate sau simptomelor nevrotice, pe de o parte, si planul unei conduite psihologice perturbate, expresie directa a unei experiente traumatizante tinand de un trecut refulat. Acceptarea de catre pacient a interpretarii simbolice oferita de psihanalist determina disparitia tulburarilor psihice sau fiziologice la care se refera. Si aici, ordinea spiritului (interpretarea coerenta in plan simbolic a unei posibile realitati), induce refacerea unei ordini pierdute in planul realitatii psihosomatice a pacientului. Ideea infrange materia!

Teoriile simbolice s-au dovedit deosebit de fecunde in numeroase cercetari privind fenomenele psihosociale de grup si cele referitoare la multimi, in studierea unor fenomene religioase, politice sau culturale. Aceasta deoarece universul uman nu este unul strict obiectual, fiind puternic saturat de simbolurile culturale ale comunitatii.

Teoriile sistemic-structuraliste

Dezvoltarea vertiginoasa in ultimele decenii a ciberneticii, structuralismului si teoriei generale a sistemelor a avut un impact direct si asupra gandirii teoretice din cadrul a numeroase stiinte sociale. Sociologia, psihologia sociala, antropologia culturala, lingvistica s.a. au beneficiat din plin de acest nou curent de gandire care ofera o cu totul alta perspectiva asupra realitatii sociale: nu atat elementele constitutive sunt importante, cat mai ales relatiile dintre acestea.

Conceptiile structuralist-sistemice au ca punct central un set de principii fundamentale care -sintetic - pot fi formulate astfel:

Intregul (sistemul) este ireductibil la suma partilor sale; componentele unui ansamblu sistemic nu se insumeaza, ci se integreaza reciproc, restructurandu-si calitatile dupa legi care sunt ale intregului, nu ale partilor.

Relatiile dintre elemente sunt determinante pentru configurarea calitatii de sistem; relatiile dau continut structurii, iar elementele sistemului.

In cadrul unui sistem cu un mare numar de elemente si -mai ales- cu o mare densitate de conexiuni intre acestea, apar calitati si functii noi, dintre care cele mai importante se refera la autoreglarea sistemului (ansamblul feedback-urilor negative).

Intre sistem si mediul sau se mentine un echilibru dinamic, pe fondul unor schimburi de natura substantiala, energetica sau informationala.

Datorita caracterului dinamic si integrativ al relatiilor dintre intreg si parti, pe de o parte, si dintre sistem si mediul sau, pe de alta parte, existenta naturala si sociala apare ca o organizare ierarhica de sisteme, in care fiecare ansamblu organizat reprezinta un subsistem in cadrul sistemului supraordonat.

Dupa cum se parte observa, realitatea psihosociala este perfect abordabila din perspectiva unei conceptii structuralist-sistemice. Datorita marelui numar de elemente, procese si fenomene implicate in oricare plan al realitatii psihosociale, datorita unui inalt grad de saturare in legaturi interne intre toate aceste componente, sistemele psihosociale poseda o mare capacitate de autoreglare si autodezvoltare; deci, sunt sisteme cibernetice care pot fi abordate cu metodologia specifica acestei clase de sisteme reale. In consecinta:

Realitatea psihosociala parte fi conceputa ca o ierarhie de subsisteme intre care exista raporturi dinamice de integrare succesiva: personalitate-gruporganizatie-institutie sociala-societate globala-mediul natural al existentei.

La nivelul fiecarui subsistem, reglarea relatiilor dintre acesta si mediul sau, precum si a raporturile dintre fiecare parte si sistemul supraordonat se realizeaza prin intermediul unor functii autoreglatoare (feed-back-uri) care asigura echilibrarea dinamica a sistemului social, pe fondul procesului mai larg de adaptare si dezvoltare.

La oricare nivel al realitatii psihosociale, relatiile dintre elementele componente sunt determinate atat de fenomenologia de ansamblu a sistemului analizat, cat si de calitatile dobandite de subsisteme in context relational.

Analiza functionala a sistemelor (subsistemelor) psihosociale se parte face in termeni operationali specifici: marimi de intrare (influentele mediului si consumurile substantiale, energetice si informationale); marimi de iesire (raspunsurile comportamentale ale sistemului); operatorii (procesele si functiile interne care asigura transformarea marimilor de intrare in marimi de iesire); conexiunile inverse (mecanismele care realizeaza autoreglarea selectiva a comportamentului sistemului, in vederea mentinerii echilibrului intern si extern).

Functionalitatea sistemului psihosocial este vectorizata dinamic in sensul realizarii unui echilibru adaptativ, atat in plan intern -in raport cu ansamblul starilor posibile, cat si in plan extern -in raport cu mediul. Echilibrul dinamic se realizeaza prin reglari succesive de tip feed-back, asigurandu-se astfel comportamentul optim care sa permita indeplinirea functiilor specifice ale sistemului, in conditiile unui mediu variabil si deseori imprevizibil.

Sistemele psihosociale sunt complexe, dinamice si autoreglatorii, fapt ce impune analiza multidimensionala a acestora: a) structurala, pentru a evidentia organizarea interna si modalitatea de relationare a subsistemelor si elementelor componente, astfel incat sistemul sa capete o anumita specificitate; b) functionala, prin care se releva dependentele dintre variabile (marimile de intrare si de iesire, starile interne s.a.), precum si mecanismele care asigura autoreglarea sistemului si adaptarea sa la mediu; c) informationala, implicand analiza fluxurilor informationale, sursele de informatii si canalele de transmitere a acestora, modalitatile de stocare si prelucrare etc. (91; 183 s.a.).

Conceptia structuralist-sistemica poseda, pe langa o evidenta dimensiune teoretica, si o componenta metodologica deosebit de valoroasa, care a contribuit in mare masura la fundamentarea si dezvoltarea multora dintre stiintele sociale contemporane. Se impune ca analiza predominant sincronica oferita de teoriile structuraliste, constand in relevarea modului de configurare a sistemului la un moment dat, printr-o sectiune transversala in dinamica proceselor pe care le implica sa fie dublata de o analiza diacronica, care evidentiaza modul de desfasurare in timp a proceselor si fenomenelor psihosociale aferente sistemului cercetat, Sincronia si diacronia sunt doua dimensiuni complementare si inseparabile ale oricarui sistem social.

Structuralismul sociologic s-a constituit la inceputul secolului XX, prin numeroase contribulii teoretice: G. Vico, A. Comte, K. Marx, E. Durkheim, T. Parsons, M. Mauss, A.R. Radcliffe-Brown, M. Bloch, F. Braudel s.m.a. au contribuit decisiv la constituirea unuia dintre cele mai moderne curente de gandire. De aici au derivat o serie de ramuri stiintifice, precum cibernetica sociala si teoria generala a sistemelor sociale. In psihologie, structuralismul a fost reprezentat prin orientarea gestaltista, fundamentata de M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka s.a., si continuata in forme moderne prin lucrarile lui P. Guillaume, C. Levi-Strauss, J. Piaget, H. Muchielli, K. Lewin. Alaturi de antropologie, sociologie, istorie sociala , politologie, lingvistica, economie politica s.a., psihologia sociala a beneficiat in cel mai inalt grad de dezvoltarea teoriei si metodologiei structuralist-sistemice. Mai ales in urma preluarii instrumentarului matematic specific cercetarii operationale si analizei informationale, structuralismul a devenit o baza metodologica de mare rafinament, utila mai ales in abordarea problematicii microgrupurilor, organizatiilor sociale si a structurilor sociale de orice tip (79;81, 123; 183).

Teoriile psihanalitice

Psihanaliza a reprezentat, la inceputul acestui secol, una dintre cele mai spectaculoase si fertile deschideri teoretice in domeniul psihologiei, dar cu efecte de profunzime si asupra altor stiinte umaniste. Odata cu descoperirea universului inconstient si a relatiilor acestuia cu tot ce tine de viata noastra psihica si sociala, incepe -dupa expresia lui C.G. Jung - o mare aventura a spiritului uman (v. 83; 103; 195).

In esenta, contributiile psihanalizei la intelegerea si interpretarea fenomenologiei psihice pot fi rezumate astfel:

Relevarea unui strict determinism la nivelul tuturor proceselor si fenomenelor psihice. Ceea ce pana la S. Freud se considerau a fi simple manifestari epifenomenale (visele, simptomele nevrotice, actele ratate s.a.), se dovedesc a fi fenomene riguros determinate de o motivatie inconstienta, preponderent de ordin emotional.

Demonstrarea existentei unui nivel inconstient al vietii psihice, cu o structura coerenta si un dinamism specific, nivel care - desi inaccesibil constiintei - este guvernat de principii si legi obiective.

Evidentierea caracterului ierarhic structurat al psihismului uman: pe de o parte, cele trei niveluri la care se desfasoara fenomenologia psihica (constient, preconstient, inconstient); pe de alta parte, sinele, eul si supraeul, subsisteme dinamice ale personalitatii care inscriu psihicul uman pe coordonatele temporale si cele sociale ale existentei sale.

Descoperirea principiului dinamismului si economiei in functionarea aparatului psihic, in cadrul caruia instinctele - pe de o parte, si experientele sociale primare - pe de alta parte, devin forte structurante pentru intreg

comportamentul individual, prin intermediul unor mecanisme psihice specifice: proiectiile, identificarile, mecanismele de aparare ale eului s.a.

Relevarea unei stranse interdependente intre relatiile sociale primare si modul de structurare a dimensiunilor caracteriale si comportamentale ale personalitatii. Existenta complexelor psihice - fapt demonstrat de Freud, Adler, Jung s.a. - reprezinta expresia acestei interdependente, in care imaginea de sine se circumscrie prin raportarea la ceilalti si la anumite modele ideale inferiorizate in ontogeneza, si care functioneaza ca referentiale psihologice fundamentale in viata noastra psihica.

Formularea teoriei inconstientului colectiv ca structura profunda a fenomenelor psihice individuale si sociale, generata in sociogeneza prin interiorizarea si sublimarea unor experiente sociale primordiale, care fundamenteaza creatiile spirituale majore ale omenirii: religiile, miturile, doctrinele ezoterice s.a. (C.G. Jung). Din aceasta perspectiva, arhetipurile sunt modele simbolice ce tin de zona inconstientului colectiv, si care se pot actualiza in expresii artistice, mitice, onirice, dar si in reactii comportamentale specifice.

Elaborarea unui sistem conceptual de mare finete si relevanta , cu o larga utilizare atat in psihologia individuala, cat si in cea sociala.

Psihanaliza ofera o perspectiva teoretica si practica indispensabila pentru intelegerea a numeroase fenomene psihosociale: relatiilor interpersonale si cele din cadrul microgrupurilor, tulburarile comportamentale, devianta, delincventa, procesele de influenta sociala si de exercitare a autoritatii s.a. Unele concepte psihanalitice au devenit instrumente esentiale in abordarea acestor fenomene , in primul rand datorita deosebitei relevante psihologice; dintre acestea amintim conceptele de identificare, transfer, rezistenta, sublimare, investire, ambivalenta, agresivitate, refuz al realitatii etc.

O valoare deosebita pentru psihologia sociala o prezinta conceptia lui A. Adler centrata pe ideea complexului de inferioritate, a stilului de viata si a adaptarii sociale a individului (3; 4). Sentimentul de inferioritate, expresie a unui raport conflictual dintre Eu si Supraeu, obiectiveaza de fapt un anumit tip de relatie sociala, in care raportul dintre imaginea de sine si imaginea de altul determina un comportament social compensativ , benefic atat pentru individ, cat si pentru grupurile din care face parte.

Continuand aceasta noua direclie in psihanaliza, Erich Fromm, Karen Horney, Wilhelm Reich s.a. accentueaza conexiunea dintre individual si social, dintre unele manifestari patologice ale personalitatii si determinatiile socioculturale ale acestora. Sexualitatea, desi isi pastreaza rolul important in etiologia tulburarilor psihice de tip nevrotic, este vazuta ca o forma speciala de relatie sociala, structurata la randul sau de modele si norme culturale specifice unei anumite epoci istorice. Astfel, in conceptia lui K. Horney, una dintre fondatorii orientarii culturologice in psihanaliza, nevrozele sunt manifestari individuale, avand insa un complex determinism social si cultural; se trece de la motivatia instinctuala a nevrozei (derivata din pulsiunile sexuale) la cea datorata relatiilor umane post-instinctuale, modelate social si cultural (103; 195).

Teoriile sociometrice

In cadrul acestor orientari teoretice, preferinta interpersonala este postulata ca avand un rol determinant in structurarea raporturilor umane, devenind astfel principalul factor explicativ in plan sociogentic si sociodinamic.

Sociometria clasica, fundamentata de J.L. Moreno (1954), are la baza urmatoarele teze principale (157):

Preferinta interpersonala este expresia unei predispozitii afective specific umane, cu valoare de variabila independenta.

Aceasta relatie funciara reprezinta un factor esential in structurarea vietii sociale si in asigurarea dinamismului acesteia.

Relatiile preferentiale reale reprezinta expresia actualizata a predispozitiei simpatetice specifice fiecarui individ, conditia minimala a acestei obiectivari fiind intalnirea a doua subiectivitati (contactul interpersonal avand valoarea unui element bazal al structurilor sociale).

Manifestarea preferintei interpersonale are loc spontan si creator, procesul fiind de natura afectiva (simpatetica) si implicand o dubla    proiectie, aspect ce o diferentiaza de procesele empatice si de transfer.

Predispozitiile simpatetice native pot capata forma concreta a alegerii, respingerii sau indiferentei interpersonale, modalitati relationale care se pot manifesta fie in mod real, fie latent.

Desi unilateralizeaza in mod evident actul interpersonal, sociometria introduce o perspectiva operationala care permite atat cuantificarea calitatii (prin determinarea intensitatii raporturilor interpersonale), cat si stabilirea in termeni rigurosi a structurilor socioafective din cadrul grupurilor (sociograma fiind expresia relevarii dimensiunii sincronice a relatiilor interpersonale).

Prin dezvoltarile ulterioare (Tb. Newcomb, J. Maisonneove, G. Bastin s.a.), se nuanteaza atat tezele de baza ale conceptiei moreniene privind natura preferintei interpersonale (prin relevarea componentei axiologice, alaturi de cea afectiva - de exemplu), cat si tehnicile sociometrice propriu-zise. Astfel, prin utilizarea panelului sociometric (Levinson, Merton s.a.) poate fi evidentiata dinamica raporturilor interpersonale, adica dimensiunea diacronica a acestora, aspect care nu putea fi perceput prin metoda sociometrica clasica (13; 36; 79).

Componenta metodologica a sociometriei s-a dovedit a fi deosebit de fructuoasa pentru psihologia sociala, devenind un instrument indispensabil pentru cercetarea microgrupurilor si organizatiilor sociale, mai ales in urma introducerii metodelor de calcul matriceal si vectorial.

Instrumentul de baza al metodei sociometrice il constituie testul sociometric. Prin acesta, se cere membrilor unui grup sa-si manifeste optiunile (alegeri si respingeri) fata de colegi, pe baza unui anumit criteriu: o activitate anume, petrecerea timpului liber, gasirea solutiei unei probleme etc. Proba poate fi extinsa prin includerea asteptarilor fiecarui subiect privind alegerea sau respingerea sa de catre ceilalti membri ai grupului, precum si a previziunilor asupra optiunilor care se vor face. Concret, intrebarile vor avea urmatoarea forma generala: a) urmand a se desfasura in comun o anumita activitate, va rugam sa indicati un anumit numar de colegi cu care ati dori sa lucrati impreuna; totodata, indicati si un numar de colegi cu care nu doriti sa lucrati; b) indicati care dintre colegii dv. credeti ca va vor alege si care va vor respinge; c) pentru fiecare dintre colegi, indicati cine credeti ca il va alege si cine il va respinge. Numarul de alegeri si respingeri este recomandat sa reprezinte cca. 1/3 din numarul total al membrilor grupului; in acest fel, vom obtine cca. 1/3 alegeri, 1/3 respingeri si 1/3 atitudini de indiferenta interpersonala.

Prin prelucrarea rezultatelor se obtin o serie de indicatori psihosociali de mare relevanta privind pozitia fiecarui membru in cadrul grupului, precum si informatii privind modul de structurare si functionare a grupul ca intreg. Pe

aceasta cale pot fi relevati urmatorii parametrii: indicii statutului sociometric, indicatori privind sensibilitatea relationala, realismul perceptiv, gradul de transparenta a relatiilor interpersonale, capacitatea de transpatrundere, coeziunea grupului, tendintele centrifuge, coerenta structurala a grupului, prezenta liderilor informali si ascendenta acestora asupra grupului etc.

Aplicarea succesiva a testului sociometric la anumite intervale determinate (intervale de schimbare) permite evidentierea modificarilor intervenite la nivelul relatiilor preferentiale si a structurilor socioafective ale grupului; rezultatele se introduc intr-un tabel de rotatie care constituie baza unei interpretari formalizate a dinamicii de grup. Aceasta este esenta tehnicii panelului sociometric, un instrument metodologic deosebit de eficient in cercetarea operationala efectuata asupra microgrupurilor sociale. Utilizarea grafurilor si matricilor in reprezentarea formala a structurilor socioafective ale grupurilor deschide posibilitatea utilizarii calculului electronic in rezolvarea unor probleme de mare complexitate privind dinamica grupurilor si organizatiilor sociale.

Dialectica

Intr-o acceptie foarte larga, dialectica este inteleasa ca o teorie generala a principiilor devenirii naturii, societatii si gandirii, fiind in acelasi timp o conceptie flosofica, dar si o metoda universala de cunoastere a existentei.

Avand o traditie milenara, de la Heraclit la Hegel - si de la acesta la reprezentantii de seama ai stiintei contemporane, dialectica a capatat uneori - si pe nedrept o conotatie negativa, datorita asocierii fortate cu ideologia marxist-leninista care a stat la baza sistemelor comuniste totalitare. Insa, dincolo de aceasta confuzie care trebuie neaparat eliminata, dialectica si-a evidentiat valentele teoretice si metodologice cu totul remarcabile in numeroase domenii de cunoastere: microfizica, biologie, genetica, antropologie, sociologie, economie politica, cibernetica si teoria sistemelor s.m.a. (127; 128; 170, 188).

Dialectica spontana se regaseste in multe dintre cercetarile de psihologie si psihologie sociala; psihanaliza, psihogenetica, precum si numeroasele teorii particulare privind grupurile sociale, relatiile interpersonale, fenomenele de multime s.a. sunt exemple elocvente in acest sens. Insa, trebuie subliniat faptul ca este necesara o racordare explicita la baza conceptuala si metodologica a dialecticii, ca o conditie esentiala pentru eliminarea multor ambiguitati conceptuale si incoerente metodologice, vizibile deseori in unele domenii ale stiintelor sociale. Dialectica moderna se poate constitui intr-o veritabila "infrastructura conceptuala" pentru psihologia sociala, capabila sa asigure o rigoare epistemologica similara aceleia din stiintele exacte.

Principiile de baza ale dialecticii pot fi sintetizate astfel:

Principiul conexiuni universale: existenta naturala si sociala constituie expresia unor conexiuni necesare care leaga orice lucru sau fenomen de oricare alt lucru sau fenomen. Conexiunile pot fi substantiale, energetice sau informationale; fizice, chimice, biologice, psihice sau sociale; structurale sau functionale; cauzale sau conditionale; primare, secundare sau tertiare; sincronice sau diacronice etc. La oricare nivel al existentei, conexiunile apar ca ansambluri organizate ierarhic, ceea ce face ca - fiecare entitate existentiala sa se constituie ca un subsistem in cadrul unui sistem supraordonat. Universul apare astfel ca un ansamblu ordonat de sisteme.

Principiul devenirii: existenta, la toate nivelurile si in toate formele sale, se afla intr-un permanent proces de devenire si transformare, miscarea fiind legea de baza a Universului. Tot ceea ce exista, fiinteaza in si prin miscare.

Principiul unitatii dinamice a contrariilor: miscarea, devenirea si transformarea perpetua sunt procese autogene, avandu-si sursa in raporturile dinamice dintre laturile contrarii, in mod necesar prezente la nivelul oricarei entitati existentiale (naturale sau sociale, materiale sau spirituale, fizice, biologice, psihologice sau sociale). Dedublarea in contrarii reprezinta una dintre cele mai importante insusiri ale existentei.

Principiul interdependentei dintre calitate si calitate: acestea sunt considerate laturi inseparabile ale oricarui lucru, proces sau fenomen, intre ele existand raporturi dinamice de conditionare reciproca; peste o anumita limita, care este masura sistemului respectiv, calitatea se transforma in cantitate, si invers.

Principiul determinismului: orice lucru sau fenomen se inscrie in mod necesar in lantul unui determinism universal, in virtutea caruia fiecare efect isi are cauza sa, care actioneaza in anumite conditii. Relatia de determinare poate fi liniara, ramificata, circulara sau structurala; dinamica (univoca) sau probabilista; naturala sau sociala, fizica, biologica, psihologica etc.

Dialectica moderna, a carei baza teoretica exhaustiva a fost elaborata de G.W.F. Hegel (1770-1831), realizeaza stranse conexiuni conceptuale cu teoria generala a sistemelor si cibernetica, cu efecte remarcabile in planul constituirii unei teorii de inalta sinteza privind existenta naturala si sociala, precum si a unei metodologii generale a cunoasterii stiintifice.

Desi principiile dialecticii par a avea un caracter foarte general, acestea pot fi transpuse cu usurinta in planul operational al unei cercetari psihosociologice concrete. Indicatiile metodologice astfel rezultate pot capata urmatoarea forma: a) circumscrierea clara a fenomenului si inscrierea sa intr-o ierarhie sistemica, prin relevarea subsistemelor componente si a sistemelor supraordonate;

b) identificarea tipurilor de conexiuni intra- si extra-fenomenale, respectiv a relatiilor dintre sistem si mediul sau, dintre intreg si partile sale etc. c) identificarea formelor de miscare si transformare pe care le poate dezvolta sistemul cercetat, pe diferitele sale coordonate structurale si functionale; d) stabilirea si cercetarea limitelor intre care modificarile cantitative din interiorul sistemului nu conduc la depasirea "masurii" sale, echivaland cu trecerea intr-o alta calitate; e) identificarea si cercetarea laturilor sau factorilor aflati in raporturi de contrarietate, si al caror echilibru dinamic asigura stabilitatea, transformarea sau dezintegrarea sistemului respectiv; f) relevarea relatiilor cauzale si conditionale existente la nivelul sistemului, sau intre acesta si componente ale mediului extern. Aceste orientari metodologice pot fi formulate din ce in ce mai detaliat, cu specificari in functie de natura obiectului cercetat: de exemplu, personalitatea in context relational, raporturile interpersonale, dinamica microgrupurilor sau organizatiilor sociale, formarea opiniei publice, aparitia situatiilor conflictuale etc.

Pe langa valoarea sa metodologica incontestabila, dialectica ofera si un cadru conceptual pe care noi il consideram indispensabil elaborarii oricarei teorii in domeniul sociologiei si psihologiei sociale. Distinctiile clare pe care le ofera dialectica intre concepte precum cele de esenta-fenomen, continut-forma, calitate-cantitate-masura, cauza-conditie-efect, diacronie-sincronie, structura-functie, unitate-pluralitate, transformare-devenire-evolutie existenta-constiinta s.m.a., sunt de cea mai mare importanta pentru eliminarea ambiguitatilor si confuziilor conceptuale destul de frecvent intalnite in diferite domenii ale stiintelor sociale.

Prin complexitatea, subtilitatea si rigoarea sa, prin caracterul antidogmatic si deschiderile teoretice si experimentale pe care le ofera, dialectica poate deveni un instrument intelectual deosebit de eficient in dezvoltarea psihologiei sociale, si a cercetarii stiintifice in general, printr-o corecta racordare la cadrele teoretice si metodologice specifice fiecarei discipline sau domeniu de cercetare.

Dupa cum se poate remarca, fiecare dintre teoriile prezentate incearca sa explice dintr-o anumita perspectiva problematica deosebit de complexa a psihologiei sociale. In consecinta, relatiile dintre aceste conceptii sunt de complementaritate si implicare reciproca. De cele mai multe ori, in functie de natura fenomenologiei abordate, este necesar sa se recurga la mai multe conceptii teoretice pentru a putea surprinde intr-un mod unitar si coerent multiplele laturi si aspecte ale unui fenomen psihosocial. De fapt, fiecare perspectiva teoretica realizeaza o aproximare a unei realitati de o infinita complexitate, si este nevoie de integrarea dialectica a diferitelor perspective pentru a ne putea apropia de esenta fenomenologiei psihosociale. Simplificarea metodologica pe care o induce orice constructie teoretica trebuie sa fie compensata de introducerea principiala a unui factor de flexibilitate si deschidere fata de sugestiile cercetarii experimentale si practicii sociale.

Alaturi de functia sa teoretica, de intelegere si explicare a proceselor si fenomenelor psihosociale, psihologia sociala are si o importanta functie praxiologica. Din aceasta perspectiva, teoriile prezentate anterior devin instrumente cu ajutorul carora psihosociologul poate elabora strategii de optimizare a relatiilor umane in situatii concrete.

Intrebari si exercitii

1.Care sunt principalele note distinctive ale modului de abordarre a problematicii umane?

2.Care sunt principalele perspective teoreitce asupra naturii fiintei umane?

3.Cum se defineste psihologia sociala?

4.Analizati specificul Psihologiei Sociale raportat la abordarile stiintelor socioumane

5.Care sunt principalele metode utilizate in Psihologia sociala?

6.Care sunt etapele cercetarii operationale in Psihologia sociala?

7.Care sunt principalele orientari teoretice in Psihologia sociala?