Perspectiva clasica a lui Festinger

Perspectiva clasica a lui Festinger

In primul rand, compararea sociala este o notiune legata de prezenta celuilalt, provenind dintr-o perspectiva care translateaza statutul individului din "masina de raspuns" la un anumit stimul, (traditia behaviorista), in actor-subiect, sursa a propriului sau comportament, relativ autonom, capabil de a-si evalua posibilitatile de actiune cu o anume certitudine, validitate. Se contureaza acum problema acestui grad de certitudine in privinta capacitatilor sale. Teoria compararii sociale a lui Festinger se bazeaza pe o stare de incertitudine a subiectului in privinta opiniilor si aptitudinilor sale, pe care, pentru a le valida trebuie sa le compare cu ale altora, acesti altii care sunt alesi de catre individ in functie de anumite criterii.

Pentru a trata teoria compararii sociale a lui Festinger, se impune inca de la inceput, sa amintim de distinctia pe care autorul o realizeaza intre " realitatea sociala" si "realitatea fizica". Realitatea fizica presupune existenta unei baze obiective, fizice, care sa fie utilizata ca unitate de masura pentru validitatea opiniilor, atitudinilor si capacitatilor individului. Daca nu exista acest reper obiectiv de raportare, individul depinde de alte persoane pentru validare, persoane incadrate unui ansamblu social semnificativ pentru individ si care denumesc "realitatea sociala". Pentru a rezuma relatia stabilita in functie de cele doua tipuri de realitati, putem cita direct din autor: "Astfel, acolo unde dependenta de realitatea fizica este scazuta, dependenta fata de realitatea sociala este, in schimb, ridicata" (Festinger, cit in E.D. Senkowska, pag149). Festinger specifica faptul ca "realitatea sociala" valideaza opiniile si atitudinile individului la nivelul grupului lui de referinta, in care vor aparea presiuni spre conformism pentru constituirea consemnului necesar stabilirii unui ansamblu unitar de opinii si atitudini. Altfel spus, cu cat dependenta de grupul de referinta este mai ridicata, cu atat cresc importanta grupului si presiunea spre comunicare.

Ulterior, in 1954, Festinger largeste aceasta teorie si la evaluarea aptitudinilor si capacitatilor unui individ in diferite situatii, manifestate in performantele individului. Includerea evaluarii aptitudinilor in teoria compararii sociale se justifica in opinia autorului prin faptul ca sunt cazuri in care nu exista nici un criteriu obiectiv de evaluare a performantelor. In aceste conditii, autoevaluarea individului depinde de performantele celorlalti. Intr-un articol intitulat "O scurta istorie a teoriei compararii sociale", L. Wheeler noteaza ca, totusi in final, motivele pentru uniformitate sunt diferite in cazul opiniilor si abilitatilor. In cazul opiniilor, uniformitatea este o indicatie ca acea opinie este corecta. Pentru abilitati, uniformitatea indica faptul ca o persoana este capabila sa faca ceea ce si altii pot face.

Vom trece acum in revista principalele propozitii referitoare la opinii si capacitati avansate de Festinger in teoria compararii sociale (1954, p.217, cit in Wheeler, L., 1991, p.5). Autorul considera ca o preconditie a compararii sociale este asumarea existentei unei motivatii de a sti daca o anumita opinie dintre multele este corecta, si de a cunoaste cu precizie care anume este, si asta in conditiile in care suntem incapabili sa ajungem singuri la raspuns. Pornind de la aceasta motivatie, careia Festinger ii atribuie un caracter non-social, autorul a enumerat in continuare conditiile care sunt necesare constituirii unui proces de comparare sociala, precum si asertiunile care caracterizeaza acest proces.

Acest proces social apare cand evaluarea opiniilor si a abilitatilor nu este posibila prin testarea directa in mediu.

In aceste circumstante, persoanele isi evalueaza opiniile si abilitatile prin comparare cu altii.

Aceasta comparare conduce la aparitia unei presiuni catre uniformitate.

Exista o tendinta de a anula compararea cu altii care sunt foarte divergenti. Aceasta tendinta creste daca-i percepem pe ceilalti diferiti de noi pe dimensiuni relevante.

Factorii ca importanta, relevanta si atractia catre grup, care influenteaza forta motivatiei initiale, va afecta puterea presiunii catre uniformitate.

Referindu-se la diferenta intre comparatiile in cazul opiniilor si in cazul aptitudinilor, Festinger formuleaza alte sase ipoteze, pe care le putem rezuma in urmatoarele idei. In primul rand, in cazul capacitatilor, presiunea uniformizatoare are tendinta de ameliorare a performantelor, neajungandu-se la starea de echilibru, de "repaus" social care apare in cazul opiniilor. In plus, presiunile de uniformitate dintr-un grup depind de importanta grupului pentru individ si de pertinenta opiniei sau a capacitatii pentru grup.

Nu putem sa nu ne oprim asupra criticilor aduse acestui model, care au fost puncte de plecare pentru nuantarile ulterioare ale teoriei compararii sociale.

Nissen (1954, cit in Wheeler, L., 1991, p.6) a fost initial incantat de faptul ca Festinger a folosit dorinta de a cunoaste ca si concept de baza al teoriei. Totusi, a negat faptul ca aceasta motivatie de a cunoaste conduce la presiunea spre uniformitate. Rezumam principale critici ale sale in urmatoarele afirmatii:

Sa ai o abilitate in mare masura diferita de a altora este un fapt de cunoastere valoros, chiar daca nu precis, si acele persoane care au o abilitate remarcabila lucreaza adesea din greu ca sa faca aceasta abilitate si mai diferita de a altora.

Multi oameni nu cred ca acordul la nivelul unor opinii implica neaparat corectitudine, si pot chiar interpreta divergenta de opinie ca evidenta a corectitudinii

Schimbarea opiniei pentru a fi de acord cu opinia grupului nu duce la cresterea cunoasterii

Trecem in revista si criticile aduse de Deutsch si Krauss (1965), pe care le preluam tot din Wheeler. Acestia considera ca:

Pentru a te compara cu altii, similaritatea nu este necesara. Auto-localizarea pe o scala a abilitatii poate fi de ajutor pentru ca iti ofera informatii atat despre pozitiile extreme ale scalei ca si despre pozitia relativa fata de cei care iti sunt similari.

Nevoia pentru similaritate este investita cu proprietati motivationale prea mari, cand, de fapt, oamenii cauta in mod frecvent varietatea, noutatea si diferenta, iar aceste lucruri sunt la fel de importante pentru dobandirea auto-cunoasterii ca si compararea cu altii similari.

Nevoia de a cunoaste poate sa nu conduca la comparare, ci este posibil sa se intample invers, adica oamenii sa-si evalueze opiniile si abilitatile abia dupa ce se compara cu altii si remarca diferentele.

Arrowood (1986) a fost mai brutal cand a afirmat ca: "teoria compararii sociale formulata in 1954 a fost in realitate o capodopera a ambiguitatii" (p. 279, cit in Wheeler, L., p.7), si ca aceasta ambiguitate a creat un drum anevoios pentru teorie. Oricum, in perioada ulterioara primelor teoretizari, Festinger si studentii lui au abandonat aceasta teorie si au adoptat teoria disonantei cognitive. Interesul a fost mentinut in acest timp dificil de cercetarile lui Stanley Schachter. Vom trata la un nivel rezumativ aceasta contributie a lui Schachter, pentru ca nu are o relevanta efectiva pentru cercetarea de fata. Schachter, ca si Festinger, a perceput esenta teoriei la nivelul presiunii catre uniformitate, si miscarea catre aceasta uniformitate a fost luata ca evidenta a procesului de comparare sociala. Totusi, la sfarsitul anilor 1950, inceputul anilor 1960, studentii lui Schachter au inceput sa-si puna intrebari in legatura cu o evidenta mai directa a declaratiile teoretice ale lui Festinger ca: "dand un sir de posibile persoane pentru comparatie, va fi aleasa o persoana apropiata de abilitatile si opiniile noastre" (Festinger, 1954a, p.121, cit in Wheeler, L., p.8). In plus, ei erau preocupati de ambiguitatea care persista in sensul realizarii comparatiei: ascendenta, sau descendenta. Daca cineva vrea sa fie mai bun decat altii, ar trebui sa se compare descendent (in jos), pentru a-si asigura perceptia superioritatii, sau ar trebui sa se compare ascendent (in sus), pentru atingerea unei pozitii mai bune, in sensul auto-depasirii? Pentru a investiga raspunsul la aceasta intrebare, un grup de studenti din Minnesota au dezvoltat ceea ce a ajuns sa fie numita paradigma ordinii rangurilor. Subiectilor li se dadeau informatii despre ordinea rangurilor dintr-un grup in care urmau sa fie si ei testati, apoi li se dadea propriul scor obtinut, si li se cerea sa aleaga, pe baza rangurilor, o persoana din grup al carei scor vor sa-l cunoasca. Aceasta tehnica poate evidentia raspunsul la intrebarea despre directia comparatiei (in sus sau in jos), sau despre similaritate (ranguri apropiate, sau ranguri extreme). Pe scurt, acest experiment a dovedit evidenta comparatiei in sus, ascendenta, si a comparatiei cu altii similari. Ne vom referi putin mai pe larg la acest tip de comparare sociala, "upward", sau ascendenta, preluand perspectiva de cercetare a autoarei Rebecca L.Collins, care a tratat aceasta chestiune intr-un articol cu titlul "Impactul compararii sociale "upward" asupra auto-evaluarii."