Procesele psihice senzoriale - Senzatiile

Procesele psihice senzoriale

1. Senzatiile

Senzatiile reprezinta procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizeaza, separat, sub forma imaginilor simple si primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra organelor de simt (analizatori). Cu alte cuvinte, ele sunt procese cognitive senzoriale primare care ne informeaza despre insusirile concrete si izolate (culoare, duritate, netezime, temperatura, etc.) ale obiectelor si fenomenelor lumii in timpul actiunii acestora asupra analizatorilor.

Principalele trasaturi ale senzatiilor sunt:

reflecta doar insusiri separate (culoare, gust, miros, temperatura, etc.);

sunt imagini primare (prin actiunea directa a stimulior asupra analizatorilor);

sunt cele mai simple imagini (reflecta doar insusiri concrete);

se caracterizeaza prin intensitate (determinata de intensitatea stimulului si de starea subiectului), calitate (determinata de specificul stimulului si de caracteristicile analizatorului), durata (determinata de durata prezentei stimulului) si tonalitate afectiva (adica ecoul, rezonanta afectiva in functie de experienta personala a subiectului).

Practic, senzatiile constituie legatura informationala cea mai simpla a omului cu realitatea.

Analizatorul este un subsistem anatomo-fiziologic care realizeaza analiza insusirilor concrete ale stimulilor din mediul extern sau intern. Concret, analizatorii fac posibila aparitia senzatiilor. Analizatorul este compus din:

receptor: format din celule nervoase de mare sensibilitate fata de stimuli, existente la nivelul organelor de simt (limba, nas, ochi, urechi);

calea (aferenta) de conducere: formata din fibre nervoase prin care se transfera informatia la nivelul scoartei cerebrale;

zona centrala: reprezinta zona corticala specializata in operatii de decodificare, adica de transformare a impulsurilor nervoase in fapte psihice;

conexiunea inversa (calea eferenta): are rolul de a asigura autoreglarea analizatorului in vederea receptarii cat mai bune a stimulilor (stimulii sau excitantii fiind obiectele si fenomenele ce provoaca senzatiile). Cu alte cuvinte, aceasta conexiune inversa este o modalitate de autoreglare a unui sistem prin care centrul controleaza permanent ceea ce se intampla la periferie.

Trebuie precizat faptul ca este obligatoriu ca toate componentele unui analizator sa fie in buna stare pentru ca senzatia sa apara. De exemplu, un accident cerebral (afectarea zonei centrale a analizatorului) poate sa faca imposibila aparitia senzatiei, cu toate ca celelalte segmente (receptor si cale aferenta) sunt intacte.

Clasificarea senzatiilor se face dupa doua criterii:

a)      Analizatorul specializat pentru receptarea informatiei : senzatii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate.

b)      Continutul informational (ce fel de informatii sunt oferite): senzatii exteroceptive, proprioceptive, statice, interoceptive.

Sa analizam in cele ce urmeaza tipurile amintite de senzatii.

Senzatiile vizuale ne informeaza despre intensitatea (luminozitatea), tonul cromatic si saturatia (puritatea) obiectelor si fenomenelor (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor vizuale). Intensitatea culorii reprezinta locul pe care il ocupa fiecare culoare pe o scala in care cel mai luminos ton este albul iar ce mai intunecat este negrul. Tonul cromatic reprezinta felul, tipul culorii, fiind dat de lungimea de unda (760 milimicroni pentru rosu, 500 pentru verde, 390 pentru violet). Saturatia (puritatea) este data de cantitatea de alb amestecata in culoarea dominanta. Cu cat o culoare este amestecata cu mai putin alb, ea este mai pura, iar cu cat contine mai mult alb, ea tinde spre cenusiu (prin amestecul celor 7 culori fundamentale - rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet se obtine culoarea alb; negru poate fi definit ca impresia vizuala simtita atunci cand nici o radiatie electromagnetica din spectrul vizibil nu este perceputa de ochiul uman). In acest context, remarcam ca, in cazul senzatiei vizuale, stimulul declansator este energia electromagnetica (undele electromagnetice). Spectrul luminos este dat de lungimile de unda cuprinse intre 390 si 760 de milimicroni. Dincolo de aceste limite, intalnim radiatiile invizibile cu ochiul liber, anume ultravioletele, cele ce ne bronzeaza (lungimi sub 390) si infrarosiile, cele ce ne incalzesc (lungimi peste 800).

Culorile au roluri multiple si complexe in viata si activitatea oamenilor:

semnalizeaza obiecte, fenomene, reguli etc. (de exemplu, culoarea rosie a semaforului, semnalizeaza o regula);

au semnificatii socio-culturale (albul semnifica puritatea, negrul doliul etc.);

au incarcatura energetica in functie de tonul cromatic (activeaza sau calmeaza fiinta umana).

Senzatiile vizuale, respectiv vazul, sunt cele mai importante cai pe care le folosim pentru a ne orienta in mediul inconjurator.

Senzatiile auditive ne informeaza despre inaltimea, intensitatea si timbrul stimulilor sonori ce vin din mediu (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor auditive). Urechea umana recepteaza undele sonore cu o frecventa intre 16 si 20.000 de Hz (sub 16-infrasunete, peste 20.000-ultrasunete). Inaltimea este data de frecventa vibratiilor. Astfel, sunetele pot fi inalte (subtiri), avnd o frecventa mare si joase (groase). Intensitatea este data de amplitudinea undei sonore (marimea oscilatiilor). Astfel, sunetele pot fi puternice, medii si slabe. Timbrul este dat de forma undei, forma determinata de natura sursei sonore. In cazul vocilor umane, de exemplu, timbrul provine din caracteristici precum grosimea si elasticitatea corzilor vocale ale fiecarui om. In acest context, este evident faptul ca doua sunete cu aceeasi intensitate si inaltime se deosebesc prin timbru.

Senzatiile auditive constituie conditia esentiala pentru invatarea limbajului. De aceea, oamenii care se nasc surzi devin, automat, si muti, necesitand metode speciale pentru dezvoltarea limbajului.

Senzatiile olfactive ofera informatii despre proprietatile chimice ale obiectelor. In acest caz, stimulii sunt substantele volatile care patrund in fosele nazale. Ele poarta denumirea sursei (miros de friptura, miros de trandafir etc.). Aceste senzatii sunt insotite, de regula, de o tonalitate afectiva (miros placut sau neplacut). In acest sens, ele sunt implicate si in diversele mecanisme de aparare (evitam substantele nocive pe baza proprietatilor odorifice ale acestora).

Senzatiile gustative reflecta calitatile chimice ale substantelor solubile (stimulii) care patrund in cavitatea bucala. Exista 4 gusturi fundamentale: dulce, sarat, amar si acru. Combinarea acestora in diferite proportii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzatiile gustative au si ele rol de aparare impotriva substantelor nocive (ciorba cu gust stricat va fi aruncata, salvandu-ne de la imbolnavire) si prezinta o tonalitate afectiva pozitiva sau negativa (gust palcut sau neplacut).

Senzatiile cutanate sunt de doua feluri: senzatii tactile si senzatii termice. Senzatiile tactile (numite si de contact sau de presiune) rezulta din atingerea si presiunea asupra obiectelor. Stimulii sunt suprafetele obiectelor    care vin in contact cu pielea. Senzatiile tactile ne dau informatii despre netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Senzatiile termice (de temperatura) ne dau informatii despre proprietatile calorice ale obiectelor. Stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura intre corpul propriu si obiectele exterioare cu care omul vine in contact. Aceste senzatii includ si mecanisme de termoreglare (adaptare termica).

Cele 5 tipuri de senzatii descrise pana acum (senzatii exteroceptive) fac posibila cunoasterea insusirilor concrete, izolate ale obiectelor si fenomenelor din mediul extern. Exista, insa, si senzatii care ne informeaza despre tensiunea musculara, miscarile corpului, modificarile in chimismul intern sau distrugerile tesuturilor. Sa le analizam in cele ce urmeaza.

Senzatiile proprioceptive furnizeaza date despre pozitia membrelor, a trunchiului, precum si despre directia, durata si intensitatea miscarilor. In absenta acestor senzatii, corpul nostru s-ar prabusi ca o papusa de carpa, neputandu-se asigura tensiunea necesara unei anumite pozitii statice. Un tip special de senzatie proprioceptiva este cel al senzatiei kinestezice (din grecescul kinein - a se misca si din grecescul aisthesis - percepere, simtire; kinestezie = simtirea miscarii). Senzatiile chinestezice apar in cursul efectuarii miscarilor, ne informeaza despre directia, durata si intensitatea efortului necesar in miscare si ajuta la reglarea miscarilor si la integrarea acestora in actiuni voluntare complexe. Fara aceste senzatii nu am putea efectua miscari.

Senzatiile statice (de echilibru) semnalizeaza schimbarea pozitiei capului fata de trunchi si schimbarea pozitiei corpului cand realizeaza miscari de rotire si balansare. Ele joaca un rol important in mentinerea echilibrului vertical in timpul mersului si in redresarea starii de echilibru in situatiile in care se produc alunecari, caderi etc (sa ne gandim cat de usor putem dezechilibra un om beat, printr-un branci, intrucat centrul nervos corespunzator nu mai poate da comenzile de echilibrare in timp util, din cauza prezentei alcoolului in sange).

Senzatiile interoceptive furnizeaza informatii despre mediul intern. Fundamentale sunt senzatiile organice si senzatiile de durere.

Senzatiile organice semnaleaza dezechilibrele din chimismul organismului, ce se produc fie prin deficit de substante hranitoare, apa, aer (apar senzatiile de foame, sete, sufocare), fie prin surplus de asemenea substante (apar senzatiile de supraplin, greata, voma, plen vezical etc.). Semnalizand deficitul sau surplusul, senzatiile organice stimuleaza omul sa actioneze pentru redresarea echilibrului si contribuie, astfel, la mentinerea starii de sanatate fizica.

Senzatiile de durere sunt determinate de tulburari functionale sau de distrugeri de tesuturi organice. Daca nu am simti durerile in urma loviturilor, arsurilor etc. corpul nostru ar putea fi distrus.

Legile sensibilitatii. Acestea reprezinta raporturile constante (ce pot fi surprinse la fiecare om) intre stimulii simpli si capacitatea noastra de a-i simti.

Legea pragurilor absolute: conform acesteia, un excitant produce o senzatie numai daca are o anumita intensitate, sau un anumit prag, numit prag minim absolut (3-4g/mm patrat pentru senzatia tactila etc.). Astfel, particulele de praf sau microbii nu pot fi simtiti. Exista si un prag maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determina inca o senzatie specifica; dincolo de acesta, excitantul nu mai produce senzatii specifice, ci durere (o lumina foarte puternica, ce devine obositoare; un sunet puternic, ce devine asurzitor etc.). Sensibilitatea este intr-un raport invers proportional cu pragul senzorial; astfel, despre o persoana care are un prag mic de sesizare a stimulilor se afirma ca are o sensibilitate mai mare si invers.

Legea pragului diferential: se defineste prin cantitatea minima care, adaugata la stimularea initiala, determina o noua senzatie. Acest prag se afla intr-un raport constant fata de marimea care se adauga la stimulul initial (s/S=K). Acest raport este de 1/30 la greutate, 1/100 la lumina, 1/10 la sunete. De exemplu, la 100gr. greutate trebuie adugate alte 1/30 gr. din greutatea initiala de 100 gr., adica 3,3 gr.

Legea contrastului senzorial: prevede ca doi stimuli opusi (cu caracteristici opuse) care actioneaza impreuna asupra unui analizator se scot reciproc in evidenta. Putem intalni un contrast simultan, atunci cand 2 stimuli apar in acelasi timp; intalnim frecvent acest tip de contrast in cazul sensibilitatii vizuale (negrul pe fond alb pare si mai negru; albul pe fond negru pare si mai alb; negru pe galben; verde pe alb etc.). Putem intalni si un contrast succesiv, care consta in cresterea sensibilitatii pentru stimulul care urmeaza (un sunet inalt care urmeaza unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorita contrastului dintre cele 2 sunete).

Legea adaptarii senzoriale: se refera la modificarea sensibilitatii analizatorilor sub actiunea repetata a stimulilor. Daca un stimul slab actioneaza mai mult timp, adaptarea se realizeaza in directia cresterii sensibilitatii, astfel inact el este perceput din ce in ce mai bine. Adaptarea vizuala este cea mai puternica. Adaptarea la intuneric este rapida in primele 5 minute, apoi continua lent pana la 3 ore. In aceasta perioada, sensibilitatea vizuala creste de 200.000 de ori fata de cea initiala. Adaptarea plfactiva se realizeaza in 1-3 minute, cea tactila in 3 secunde, iar cea auditiva este foarte slaba. Aceasta lege este strans legata de cea a contrastului (apa marii pare rece la inceput - contrast - , apoi tot mai calda etc.).

Legea interactiunii analizatorilor: consta in faptul ca o senzatie care se produce intr-un analizator influenteaza producerea senzatiilor in alti analizatori, intensificandu-le sau diminuandu-le. De exemplu, daca urmarim niste lovituri puternice si ritmice in timp ce privim spre un bec aprins, dupa un timp vom avea impresia ca lumina becului "pulseaza" in ritmul loviturilor.

Legea semnificatiei senzoriale: arata ca semnificatia mai mare a unui stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el. Oarecum, aceasta lege contrazice legea pragurilor senzoriale; chiar daca stimulul este slab, dar semnificativ, el este mai bine detectat si diferentiat de alti stimuli. De exemplu, la o petrecere zgomotoasa persoana semnificativa pentru noi inca nu a sosit. Astfel, desi ceilalti nu aud sunetul soneriei, noi il vom putea auzi, deoarece este important (semnificativ) pentru noi.

Perceptiile

Perceptiile reprezinta procese senzoriale complexe si, totodata, imagini primare, continand totalitatea informatiilor despre insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Lumea care ne inconjoara nu este formata din pete informe de culoare si lumina, nici din valuri de caldura sau frig, ori din gusturi si mirosuri. Ea este formata din obiecte si fenomene care au culoare, gust, miros, dar si alte insusiri cum ar fi forma, marime, volum. Asemenea insusiri la un loc pot fi cunoscute prin intermediul perceptiilor.

Principalele trasaturi ale perceptiei sunt urmatoarele:

imaginea perceptiva este unitara si integrala, cuprinde toate insusirile concrete ale obiectului reflectat (integralitate), organizate intr-o structura integrala;

perceptia este obiectuala, adica este imaginea unui obiect concret (masa, tablou etc.);

perceptia este o imagine primara, se formeaza numai in prezenta obiectului concret, prin actiunea acestuia asupra analizatorilor;

perceptia este o imagine bogata in continut, cuprinde in ansamblul ei atat insusirile importante, cat si pe cele de detaliu;

perceptia unui obiect este contextuala, se realizeaza concomitent cu imaginile celorlalte elemente existente intr-un context spatio-temporal (percep catedra, dar si bancile, elevii, profesorul);

perceptia depinde de relatia activa a subiectului cu obiectul; ceea ce este important pentru activitate este perceput clar, precis, in detaliu;

perceptia este influentata de limbaj; prezenta cuvintelor mareste viteza si precizia identificarii obiectelor sau a interpretarii imaginilor (desenul unui mar incomplet va fi recunoscut mai usor daca se precizeaza ca avem de-a face cu un fruct);

perceptia este superioara prin faptul ca nu se reduce la o suma de senzatii, ci ofera si informatii cu privire la relatiile intre partile obiectelor.

Fazele perceptiei, manifestate cu o foarte scurta durata, practic insesizabile de catre om, sunt urmatoarele:

detectia: consta in sesizarea prezentei unui stimul in campul perceptiv. Subiectul, asadar, isi orienteaza atentia spre stimul (ceva este);

discriminarea: presupune detasarea stimulului de fond si sesizarea insusirilor care il deosebesc de ceilalti stimuli (acel ceva este un caine);

identificarea: se refera la cuprinderea intr-o imagine unitara a informatiei obtinute si raportarea acesteia la modelul perceptiv corespunzator (cainele este un dalmatian);

interpretarea: consta in precizarea semnificatiei obiectului, a posibilitatii de a-l utiliza in activitate etc. (cainele dalmatian este al prietenelei mele Ana Diana si este foarte jucaus). Aceasta ultima faza depaseste procesul perceptiv propriu-zis, implicand in special limbajul si gandirea.

Legile perceptiei:

1. Legea integralitatii perceptive. Insusirile obiectului nu sunt semnalate separat, ci in interrelatii complexe, formand o imagine unitara, ce cuprinde atat insusiri principale, cat si detalii si insusiri de context. Daca un obiect cunoscut este vazut doar partial, subiectul se comporta ca si cum l-ar vedea in intregime. Astfel, cand vedem pe geam un acoperis, noi consideram ca vedem (percepem) o casa; cand vedem iesind de sub pat coada unei pisici, noi vedem (percepem) pisica (intreaga). Sau, sa incercam sa citim cat mai repede cuvintele INDEPENDNTA, SUGESTBILITATE, INTEGRALTATE.

Legea structuralitatii perceptive. Imaginea perceptiva este organizata ierarhic. Practic, perceptia ierarhizeaza intr-o structura unitara insusirile mai importante, care se impun in prim-planul imaginii, trecandu-le pe celelalte in plan secundar. Recunoastem (percepem), de exemplu, o melodie datorita liniei sale melodice specifice, necontand gama in care este interpretata sau instrumentul care o canta.

3. Legea selectivitatii perceptive. Aceasta prevede ca, din multimea de excitanti care actioneaza asupra lui, omul se opreste asupra unui element sau fenomen considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte elemente fiind reflectate mai vag. Se face, astfel, o distinctie intre obiectul perceptiei si fondul (campul) perceptiei. Obiectul perceptiei reprezinta acel aspect al lumii exterioare care este selectat de subiect in conformitate cu specificul unei activitati. Acesta este reflectat complet, clar, precis. Campul (fondul) perceptiei este reprezentat de elementele inconjuratoare obiectului perceptiei, care sunt percepute vag, lacunar, estompat. De exemplu, un elev aflat la ora, ascultand explicatiile profesorului, il are pe acesta drept obiect al perceptiei; cand, insa, va lua notite, caietul va deveni obiectul perceptiei. Exista, astfel, posibilitatea interschimbarii obiectului si campului perceptiei (ceea ce, la un moment dat, este obiect al perceptiei poate deveni element al campului si invers). Selectivitatea perceptiei depinde in buna masura de interesul subiectului pentru un lucru, o persoana etc. Multimea dintr-o gara, de exemplu, este perceputa amorf, in timp ce persoana asteptata se distinge cu claritate. Aceasta lege este frecvent utilizata in reclamele comerciale, unde vanzatorul, pentru a impune cumparatorului produsele sale, ca obiecte ale perceptiei, recurge la afise speciale, ambalaje mai deosebit colorate, rosteste discursuri neasteptate etc.

4. Legea semnificatiei perceptive. Se refera la faptul ca tot ceea ce are semnificatie deosebita pentru subiect este selectat cu mai mare usurinta din campul sau perceptiv. Acel obiect care este semnificativ, chiar daca este mai slab printre altele mai evidente, se impune si este mai bine perceput.

5. Legea constantei perceptive. Aceasta arata ca forma, marimea, culoarea obiectelor sunt percepute ca fiind aceleasi, chiar daca, in anumite conditii de mediu, aceste insusiri apar modificate. Experienta anterioara a subiectului cu un obiect, de exemplu, face ca, in limita a 23-30 m, omul sa il perceapa la dimensiunile, forma si culorile acestuia.

6. Legea proiectivitatii imaginii perceptive. Se refera la faptul ca, neurofunctional, imaginea se proiecteaza la nivel cortical, iar psihologic proiectia se realizeaza la nivelul obiectului. Aceasta lege face ca obiectele sa fie vazute (percepute) ca fiind "aici", "acolo", "dincolo", cu toate ca imaginile acestora se afla in creierul nostru.

Exista si anumite forme complexe ale perceptiei. Una dintre cele mai importante este perceptia timpului. Pentru perceperea timpului, omul foloseste trei sisteme de referinta: sistemul fizic si cosmic (reprezentat de repetarea fenomenelor naturale - ziua si noaptea, succesiunea anotimpurilor, miscarea astrelor), sistemul biologic (ce consta in ritmicitatea functiilor organismului - stari de somn si veghe, alimentatia, ciclurile metabolice) si sistemul socio-cultural (care se refera la existenta umana in evolutia ei istorica). Perceptia propriu-zisa a timpului se realizeaza in doua forme: perceperea succesiunii evenimentelor si perceperea duratei. Durata perceputa nemijlocit este cuprinsa intre o sutime de secunda si doua secunde. Aprecierea duratelor este influentata de starea emotionala a subiectului. Astfel, sa ne gandim la aprecierea duratei care il desparte pe un om de anumite evenimente. Daca evenimentele asteptate sunt neplacute, timpul pare a se scurge foarte repede. Daca acestea sunt placute, durata i se pare lunga pana ele vor aparea. La trairea acestor momente, aprecierile se inverseaza: perioadele fericite par scurte, cele incheiate cu evenimente neplacute par lungi. La fel, daca un interval de timp este saturat cu activitati, va fi apreciat ca fiind foarte scurt, in timp ce unul gol va parea mai lung.

Observatia se defineste ca activitate perceptiva intentionata, orientata spre un scop, reglata prin cunostinte generale, organizata si condusa sistematic, constient si voluntar. Asadar, observatia presupune formularea unui scop pe baza caruia se vor selecta din campul perceptiv elementele corespunzatoare. Ea presupune, de asemenea, si elaborarea unui plan de desfasurare a observatiei, in care sa fie specificate fazele care vor fi urmate. In activitatea observativa, un rol foarte important il au mecanismele verbale. Astfel, prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observatiei si planul desfasurarii acesteia. Daca perceptia spontana are caracteristice verbe precum a vedea, a auzi, a simti un miros, a simti o atingere, observatia foloseste verbele a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.

Spiritul de observatie se dezvolta ca urmare a repetarii si organizarii activitatii de observatie (adica prin experienta) si reprezinta aptitudinea de a sesiza rapid si precis ceea ce este slab, ascuns, nerelevant, dar semnificativ pentru scopurile omului.

Iluziile perceptive sunt perceptii care deformeaza unele aspecte ale realitatii. Majoritatea iluziilor sunt explicate prin efectul de camp. Unele componente ale campului perceptiv actioneaza concomitent cu obiectul central al perceptiei si determina (in plan neurofunctional subestimarea sau supraestimarea unor elemente ale obiectului perceput. Supraestimari sau subestimari pot fi cauzate si de relatiile de contrast intre excitanti. Astfel, o persoana de statura mijlocie poate parea inalta intre altele scunde si poate parea foarte mica intre cele care o depasesc cu mult. Pe baza intelegerii efectelor de camp s-au construit, mai tarziu, asa-numitele iluzii optico-geometrice; unele din ele au mare aplicare in scenografie.

Ex.: segmentele care se deschid in unghi spre exterior exercita o influenta "dilatanta" asupra dreptei pe care o delimiteaza la cele doua extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior exercita o actiune "comprimanta" asupra dreptei.

3. Reprezentarile

Reprezentarea este un proces psihic cognitiv-senzorial prin care sunt semnalate, in forma unor imagini unitare si schematice, insusirile concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, in absenta actiunii lor directe (concrete asupra analizatorilor.

Principalele caracteristici ale reprezentarilor sunt urmatoarele:

este un proces superior perceptiei, fiind secundara (ulterioara) acesteia si formandu-se pe baza ei (a perceptiei); numele reprezentarilor semnifica, de altfel, re-prezentarea, adica o prezentare din nou, realizata in absenta obiectului respectiv.

are o intensitate mai slaba in comparatie cu perceptia; reprezentarea unui arbore este mai stearsa decat perceptia lui, dar cuprinde in mod accentuat toate componentele sale semnificative: radacina, tulpina, coroana;

nu cuprinde detaliile, dar contine, cu necesitate, insusirile caracteristice pentru un obiect sau o clasa de obiecte, manifestandu-se, prin aceasta, ca intermediar in formarea notiunilor, pastrand in imagine ceea ce este important;

poate fi desprinsa de contextul spatio-temporal in care a avut loc perceperea unui obiect (imaginea unui trandafir este aceeasi, fie ca a fost perceput initial intr-o gradina, iar apoi intr-o florarie);

este influentata de actiunile practice ale subiectului cu obiectele; cu cat am perceput un obiect mai activ, implicandu-ne mai multe simturi, cu atat imaginea lui ne va reveni in minte cu mai mare claritate;

limbajul are un rol important in reprezenatri; pronuntarea unui cuvant evoca imaginea respectivului obiect; cuvantul asigura inlantuirea si organizarea unor serii de imagini (cartea este pe biroul din sufragerie, langa vaza de flori);

prin continutul ei, reprezentarea se aseamana cu perceptia, iar prin modul de producere, se apropie de gandire; spunem, astfel, ca reprezentarea are o dubla natura: una intuitiv figurativa, care o apropie de perceptie si una operational-intelectiva, care o apropie de gandire;

reprezentarea este o imagine panoramica, adica reconstituie in plan mental si apoi reda integral si simultan toate informatiile depre un obiect; cu alte cuvinte, reda obiectul pe toate fetele, de parca s-ar roti cumva in mintea noastra; perceptia cuprinde doar insusirile la care subiectul are acces in mod direct din pozitia in care se afla, in timp ce reprezentarea trece dincolo de aparente (sa ne gandim la reprezentarea extrem de complexa a unui motor cu ardere interna fata de perceptia lui);

implica, asa cum deducem din cele prezentate, operatii intelectuale si semnificatii verbale; ea pregateste generalizarea conceptuala, dar nu se confunda cu ea;

este lipsita de fond, spre deosebire de imaginea perceptiva care are intotdeauna un fond (cand imi reprezint o nuca, aceasta imi apare, in primul moment, singura, izolata, de parca ar fi suspendata in aer);

reprezentarile au o functie importanta in procesul imaginatiei reproductive si a celei creatoare; productia imaginativa are la baza combinarea si recombinarea imaginilor din experienta anterioara; bogatia si varietatea reprezentarilor favorizeaza activitatea imaginativa si activitatea mentala in general;

este instabila, se pierde sau revine;

actul deciziei, in general, este precedat de reprezentarea diferitelor posibilitati, cu avantajele si dezavantajele lor;

readuce in minte imagini ale obiectelor care nu mai sunt prezente, permitand gandirii sa prelucreze in mod complex o multime de date ale experientei anterioare;

reprezentarile nu ne permit inca accesul la esenta obiectelor si fenomenelor, lucru ce va fi realizat prin intermediul intelectului, care lucreaza cu notiuni (un copil mic isi poate reprezenta fulgerul, dar nu cunoaste aceasta notiune in sens stiintific, pentru ca nu stie ce fel de fenomen este acesta, cum ia nastere etc., operatiile gandirii sale nefiind inca dezvoltate).

Rezumand, se poate spune ca reprezentarile contin in ele caracteristici ale celorlalte procese senzoriale, dar si ale notiunilor, motiv pentru care nu sunt inca notiuni, ci seminotiuni (semiconcepte). Reprezentarile sunt considerate o punte de trecere intre senzorial si logic in cunoastere.

Este important de semnalat si urmatorul aspect: reprezentarile sunt interpretate de subiectul normal ca fiind imagini ale trecutului, raportandu-se la ele ca atare. La unii bolnavi psihici, imaginile mintale sunt interpretate ca reale (halucinatii), subiectul cautand sa actioneze asupra lor; de exemplu, intinde mana dupa o "cana" inexistenta, se adreseaza unei "persoane" inexistente etc.

Clasificarea reprezentarilor

Exista mai multe criterii de clasificare a reprezentarilor.

Dupa analizatorul dominant, distingem: a)reprezentari vizuale, b)auditive, c)kinestezice, d)gustative, e)olfactive, f)tactile.

Dupa gradul de generalizare, intalnim: a)reprezentari individuale si b)reprezentari generale.

Dupa nivelul operatiilor implicate in geneza lor, sunt: a)reprezentari reproductive si b)reprezentari anticipative.

Dupa tipul de activitate in care se integreaza, distingem: a)reprezentari literare, b)istorice, c)geografice etc.

Dupa procesul psihic mai complex in care se integreaza, sunt: a)reprezentari ale memoriei si b)reprezentari ale imaginatiei.

Dupa prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, intalnim: a)reprezentari voluntare si b)reprezentari involuntare.

Sa analizam pe rand cele mai importante dintre aceste reprezentari.

1.a. Reprezentarile vizuale exprima cel mai bine calitatile generale ale reprezentarilor. Imaginea este detasata de fond, lipsesc detaliile cromatice, culorile se reduc la cele fundamentale. Este o imagine bidimensionala; cea tridimensionala se realizeaza mult mai greu. Aceste reprezenatri cunosc o dezvoltare deosebita la pictori, arhitecti, constructori.

1.b. Reprezentarile auditive reproduc zgomote, sunete muzicale si verbale singulare, dar mai ales structurile melodice sau verbale. Melodiile sunt reprezentate sub forma ritmului, a variatiei de intonatie sau a inaltimii sunetelor. Reprezentarile verbale se refera la ritmuri, intensitati si particularitati fonetice. Aceste tipuri de reprezentari sunt importante in invatarea limbilor straine si in munca dirijorilor si a compozitorilor.

1.c. Reprezentarile kinestezice sunt imagini mentale ale propriilor miscari. Ele sunt insotite de micromiscari (miscari ideomotorii) ce se produc in grupele de muschi corespunzatoare si care pregatesc desfasurarea miscarilor viitoare. Rezultate importante s-au obtinut, pe aceasta cale, in activitatea sportiva. Cei care au realizat inainte un antrenament ideomotor si-au elaborat apoi mai repede si mai bine deprinderile necesare. Miscarile ideomotorii (miscari doar la ideea de miscare) pot fi utile si celor imobilizati pentru o perioada la pat.

1.d.e.f. Putem vorbi si despre reprezentari gustative (imi reprezint gustul lamaii), olfactive (imi reprezint mirosul de brad) si tactile (imi reprezint finetea catifelei).

a. Reprezentarile individuale sunt imagini ale unor obiecte, fiinte, fenomene foarte semnificative pentru o persoana (imaginea mamei, a casei parintesti, a scolii, a primei prietene etc.). Aceasta categorie de reprezentari cuprinde multe detalii, iar insusirile caracteristice nu se detaseaza prea usor si evident.

b. Reprezentarile generale cuprind in structura lor insusirile comune pentru o clasa de obiecte; pe baza acestora, orice nou exemplar poate fi recunoscut ca apartinand aceluiasi grup. Figurile geometrice ating cel mai inalt grad de generalitate si sunt foarte apropiate de concept. Ele au cea mai mare importanta in formarea conceptelor. Reprezentarile generale sunt imagini aparute prin interventia operatiilor intelectului.

3.a. Reprezentarile reproductive sunt cele care redau obiectele sau fenomenele percepute anterior. Intalnim imagini statice, care reflecta obiecte nemiscate (o bila care sta pe masa), imagini cinetice (bila se rostogoleste pe masa) si imagini de transformare (deformarea bilei daca aceasta ar fi din plastilina). Imaginile cinetice si de transformare sunt posibile dupa varsta de 7-8 ani. Aceste reprezentari fac trecerea catre memorie, care este un fenomen logic, mai complex decat simpla redare a imaginilor concrete, intrucat memoria retine si reda si notiuni abstracte, si produse ale imaginatiei etc.

3.b. Reprezentarile anticipative se refera la miscari sau schimbari care inca nu au fost niciodata percepute. Ele sunt rezultatul interventiei operatiilor gandirii si procedeelor imaginatiei. Sunt, la randul lor, cinetice si de transformare. Ele sunt deosebit de utile in activitatea mentala. Ex.: pot sa imi imaginez cand arunc bila cum vor arata popicele rasturnate. Intrucat si acestea apar tot dupa 7-8 ani, intelegem de ce copiii mici se atarna de coada tigaii incinse sau trag fata de masa cu tot ce este pe ea, ori baga mana in cusca ursului, intrucat ei nu pot anticipa ceea ce va urma., ceea ce li se poate intampla.

*****

sinteza senzatii-perceptii-reprezentari

1.Senzatiile ne informeaza despre insusiri concrete, izolate ale obiectelor (culoare, temperatura etc.), fara a ne permite sa stim despre ce obiect este vorba.

Perceptiile ne informeaza despre obiecte in intregime, aducandu-ne un plus de informatii cu privire la forma, structura (alcatuirea), marimea lor, pozitia in spatiu etc. Astfel, perceptia nu rezulta din simpla insumare a senzatiilor.

Senzatiile prelucreaza informatiile concrete, simple, prin functionarea separata (relativ) a analizatorilor si conduc la producerea unei imagini simple, nonfigurale

Perceptiile prelucreaza informatii provenite din corelarea functiilor mai multor analizatori si duc la obtinerea unei imagini complexe, bogate in continut (cu toate detaliile structurale si cromatice), situata pe un fond.

Reprezentarile, utilizand operatii intelectuale (analiza, comparatia, generalizarea), prelucreaza informatii deja pastrate in urma perceptiilor anterioare, facand posibila aparitia unor imagini secundare, schematice, panoramice.

3.Toate aceste 3 procese sunt numite senzoriale, deoarece prelucreaza informatiile provenite prin simturi. Totusi,

-senzatia vizuala ne "spune" ca ceva este rosu, galben, luminos, intunecat

-perceptia vizuala ne permite sa identificam obiectele din preajma noastra:masa, dulap

-reprezentarea vizuala ne pune la dispozitie obiecte absente; ele exista numai in mintea noastra si numai dupa ce au fost percepute anterior.

4.Toate aceste procese permit omului doar o cunoastere superficiala a lumii, insuficienta activitatilor complexe, constructive pe care le desfasoara. Bazandu-se pe aceasta cunoastere senzoriala, omul poate face pasi mai departe si accede la intimitatea obiectelor si fenomenelor, la esenta lor, ajungand sa dobandeasca cunostinte despre cauzalitatea si utilitatea obiectelor si fenomenelor pe care le ia, astfel, in stapanire. Numai prin cele 3 procese discutate, omul nu ar fi ajuns niciodata sa cunoasca si sa inteleaga structura materiei, cauzele bolilor etc. Astfel de informatii nu pot fi dobandite decat printr-o seama de alte procese psihice, numite cognitive superioare (logice), anume: gandirea, memoria, imaginatia (acestea 3 din urma facand parte dintr-un ansamblu numit intelect).