SENZATIILE: De la excitabilitate la sensibilitate

SENZATIILE

Continuturi:

De la excitabilitate la sensibilitate

Definirea si specificul psihologic al senzatiilor

Calitatile senzatiilor

Legile sensibilitatii

Obiective:

Prezentarea procesului trecerii de la reactivitate primara la sensibilitate diferentiata

Prezentarea specificului psihologic al senzatiilor

Prezentarea calitatilor si legilor senzatiilor

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

De la excitabilitate la sensibilitate

Studiul experimental al senzatiilor a constituit actul de nastere al psihologiei ca stiinta autonoma. Cercetarile experimentale au permis stabilirea locului si specificului senzatiilor in ierarhia celorlalte manifestari ale vietii psihice.

Dupa cum arata P. Popescu-Neveanu si Mihai Golu (1970) sensibilitatea nu este un fenomen in sine, izolat sau adaugat din afara la fenomenele si procesele naturale ci o functie, o proprietate obiectiv determinata. Functia sensibilitatii este conditionata de necesitati obiective de ordin biologic impuse de procesul adaptarii organismului la mediu. Asadar, senzatia trebuie sa fie abordata si analizata in cadrul functiei mai generale a sensibilitatii. In ordinea evolutiei biologice functia sensibilitatii a aparut si s-a dezvoltat in conditiile interactiunii cu mediul ambiant si in masura in care organismul dezvolta capacitati de detectare, inregistrare si analiza a stimulilor externi. Functia sensibilitatii a aparut si s-a dezvoltat pe fundalul excitabilitatii.

Excitabilitatea constituie proprietatea biologica generala ce asigura fiintelor vii posibilitatea de a receptiona influentele externe si de a raspunde la ele selectiv printr-o stare de modificare interna (P. Popescu-Neveanu, M. Golu, 1970). Ea constituie atributul oricarei materii vii si nu apare ca expresie a unor organe specializate; stimularea oricarei portiuni a corpului produce anumite modificari de natura biochimica sau biofizica pe baza carora ia nastere o anumita stare de excitatie ce se propaga din aproape in aproape in tot organismul, care este in ansamblul sau atat receptor cat si efector in acelasi timp.

Momentul crucial in evolutia interactiunii dintre organism si mediu il constituie aparitia regnului animal. Particularitatea cea mai importanta a vietuitoarelor o constituie modul lor de viata mobil, ceea ce confera comportamentului un caracter activ. Deplasarea sporeste considerabil cantitatea de informatie cu care este confruntat organismul. Acest "bombardament" informational complica existenta si provoaca dezvoltarea unor comportamente adaptative adecvate. Daca din punctul de vedere al excitabilitatii avem de-a face cu o reactie primara, simpla, innascuta, orientata preponderent spre aparare fata de stimulii nocivi, din punctul de vedere al sensibilitatii avem de-a face cu o reactie selectiva diferentiata si specializata ce se soldeaza cu comportamente adaptative mai complexe. Concret, multiplicarea factorilor biologiceste necesari si detectarea lor provoaca animalul la actiuni de cautare, descoperire in cadrul unei multimi infinite de factori indiferenti, neutri. Astfel, se realizeaza in timp corelarea dintre acesti factori indiferenti si cei neconditionati in sensul stabilirii unui raport cu semnificatie biologic-adaptativa. Cu alte cuvinte, sensibilitatea avand ca baza genetica excitabilitatea permite dezvoltarea unor comportamente adaptative complexe in raport cu noi stimuli din mediul inconjurator.

Din punct de vedere evolutiv-genetic, functia sensibilitatii s-a dezvoltat in conditiile desprinderii treptate din "senzoriumul comun" a unor organe cu functii receptoare diferentiate si, apoi, prin constituirea unor cai specifice de conducere a excitatiei si a unor zone de proiectie specializate in analiza si sinteza semnalelor. Rezulta ca sensibilitatea si miscarea realizeaza o corelare structurala functionala alcatuind impreuna un sistem unitar de comanda si control dotat cu autoreglare. Miscarea constituie astfel un factor genetic dar si functional in cadrul sensibilitatii. Din punct de vedere genetic rezulta ca datorita miscarii, deplasarii organismul viu recepteaza o varietate de stimuli ceea ce impune diferentierea lor si, dupa cum am aratat, stabilirea unui raport cu sens adaptativ intre stimulii indiferenti si necesitatile biologice. Pe aceasta cale in timp s-au produs diferentieri si specializari ale organelor de simt si ale zonelor de proiectie specializata. Astfel s-a constituit analizatorul ca organ de simt specializat in detectarea si integrarea informatiei oferite de catre anumiti stimuli intr-o imagine-cod specializata. In acelasi timp miscarea constituie un factor functional fundamental in desfasurarea tuturor modalitatilor senzoriale. Receptia senzoriala este facilitata de catre miscare intrucat permite explorarea activa a stimulilor, detectarea unor insusiri si integrarea lor intr-o imagine semnificativa din punct de vedere biologic.

1.2. Definirea si specificul psihologic al senzatiilor

Integrarea senzatiei in cadrul functiei sensibilitatii permite reliefarea dinamicii acesteia in sens procesual si calificarea ei ca prim nivel de prelucrare, interpretare si utilizare a informatiei despre insusirile obiectelor si fenomenelor lumii externe si despre starile mediului intern. Sensibilitatea defineste si capacitatea omului de a recepta cu finete si a discrimina particularitatile stimulilor senzoriali. Practic pe aceasta cale desemnam capacitatea omului de a fi sensibil la stimuli de intensitate foarte scazuta ceea ce exprima nivelul inalt de receptivitate senzoriala al omului. S-a demonstrat pe cale experimentala ca omul poate detecta un spot de lumina ce contine doar 100 de cuante. In acelasi timp doar 7 dintre acestea iau contact cu celulele fotosensibile de la nivelul retinei. Celulele fotosensibile realizeaza transformarea energiei fizice a luminii in energie nervoasa. Fiecare dintre aceste 7 cuante actioneaza asupra unei celule in parte. Dovada cea mai vie a remarcabilei sensibilitati a simturilor umane o constituie urmatoarele exemple (Galanter, 1962). Astfel, la nivelul vazului - omul este capabil sa recepteze flacara unei lumanari care poate fi observata de la distanta de aproximativ 48 km. intr-o noapte senina; la nivelul auzului - ticaitul ceasului poate fi auzit in conditii de liniste de la o departare de circa 6 m.; la nivelul gustului - o lingurita de zahar poate fi simtita intr-un volum de 3,4 l. de apa; la nivelul mirosului - o picatura de parfum poate fi simtita la nivelul unei camere; la nivelul simtului tactil - aripioara unei insecte poate fi simtita pe obraz de la o distanta de 1 cm.

Dupa cum observam senzatia este indisolubil legata de stimuli si particularitatile lor fizice si permite elaborarea unor reactii adaptative la solicitarile mediului. In aceste conditii putem defini senzatia drept procesul psihic de receptare si prelucrare a stimulilor din mediul extern sau intern cu ajutorul unor analizatori specializati in vederea elaborarii unei imagini senzoriale cu efect adaptativ.

Din punct de vedere psihologic specificul senzatiei este conferit de urmatoarele particularitati:

existenta unor stimuli in raport cu care exista analizatori specializati capabili sa recepteze energia specifica a acestor stimuli. Stimulii sunt interni sau externi; stimulii externi la randul lor pot fi nespecifici sau specifici. Stimulii nespecifici sau stimulii universali nu prezinta analizatori specializati in detectarea lor; este vorba de curentul electric, de anumite socuri mecanice la actiunea carora fiecare analizator raspunde prin reactii proprii nespecifice. Stimulii specifici sau modali sunt cei in raport cu care, in cadrul evolutiei filogenetice s-au constituit analizatori, organe de simt specializate. Acesti stimuli sunt de ordin optic, acustic, chimic, termic, mecanic;

existenta analizatorului ca organ de simt. Structura analizatorului prezinta urmatoarele componente: receptorul, caile de transmitere si zona de proiectie corticala. La om analizatorul atinge cele mai inalte cote de specializare si diferentiere functionala;

procesarea primara, ceea ce presupune faptul ca senzatia se realizeaza numai in conditiile prezentei stimulului in campul de actiune al receptorului;

un continut informational specific, in conditiile in care senzatia reflecta insusirile concret-intuitive simple, primare ale obiectelor si fenomenelor, sau starilor din mediul intern.

Rezulta ca senzatia este primul nivel de procesare a informatiilor, nivelul bazal care permite elaborarea unei imagini subiective in plan cortical asupra stimulilor.

Dupa cum arata M. Zlate (1999), definirea senzatiilor si diferentierea lor de alte mecanisme psihice este un demers dificil care reflecta disputele teoretice in jurul acestui proces. Acelasi autor, incercand o definire a senzatiei propune trei perspective: definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia, prin opozitie cu perceptia si prin integrare psihofiziologica.

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia se impune atunci cand realizam distinctia dintre excitatie si senzatie. In mod obisnuit excitatia determina o modificare reversibila sub influenta stimulului, pe cand senzatia implica transmiterea mesajului nervos, a excitatiei pana la centrii corticali. Astfel unii stimuli pot ramane pur si simplu stimuli reflexogeni care nu angajeaza in mod direct o senzatie dar pot determina o reactie comportamentala. Este citat H. Pieron care vorbea despre o specificitate presenzoriala la nivelul sensibilitatii si care s-ar manifesta in raspunsuri reflexe declansate la nivelul analizatorului. Dupa cum sustine M. Zlate, definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie: se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic si se evidentiaza continuitatea procesuala de la excitatie la senzatie.

Definirea senzatiei prin opozitie cu perceptia s-a realizat in mod obisnuit prin evidentierea superioritatii perceptiei in raport cu senzatia. Astfel, cele mai multe manuale de psihologie semnaleaza faptul ca senzatia este un proces simplu, primar, elementar prin intermediul caruia sunt reflectate insusirile concret-intuitive simple, elementare in conditiile relatiei directe intre analizator si stimuli. Aceste atribute nu trebuie sa fie vazute in nici un caz drept limitari ale senzatiei. In mod firesc senzatia se realizeaza ca prim contact al organismului cu stimulii senzoriali pe cand perceptia este procesul prin care stimulii senzoriali sunt interpretati, analizati si integrati cu alte informatii senzoriale (Feldman, 1993, in M. Zlate, 1999).

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica este evidentiata prin raportarea acesteia la activitatea corticala evidentiindu-se paradigma identitatii functionale dintre senzatie si constienta. A simti si a fi constient este unul si acelasi lucru. Aceasta idee a psihologului francez P. Szalzi este pusa in evidenta de catre M. Zlate care subliniaza ideea perfectionarii senzatiilor ca urmare nu numai a bunei functionalitati anatomo-fiziologice ci si perfectionarii activitatii mintale a individului. Avem de-a face cu o integrare reciproca pentru ca nu numai simturile ascut mintea omului ci si mintea contribuie la ascutirea simturilor.

1.3. Calitatile senzatiilor

Imaginea senzoriala ca produs al senzatiei prezinta urmatoarele calitati: intensitate, durata, calitate, tonalitate afectiva, valoare cognitiva.

Intensitatea senzatiei constituie un atribut de ordin cantitativ si exprima relatia dintre energia fizica a stimulului sau magnitudinea acestuia si energia sau forta senzatiei. In principiu intre intensitatea stimulului si intensitatea senzatiei este o relatie directa dar numai in anumite limite care sunt precis determinate prin legea pragurilor senzoriale sau a intensitatii. Astfel, in mod normal senzatia atinge un prag de intensitate constientizata in conditiile in care stimulul manifesta o anumita magnitudine sau intensitate. Pe masura ce creste intensitatea stimularii asistam la o crestere a intensitatii senzatiei dar aceasta intensitate se manifesta in limitele ei optime in conditii de intensitate medie a stimularii. Asadar nu se poate spune ca exista o proportionalitate directa intre intensitatea stimularii si intensitatea senzatiei, fiecare senzatie prezinta un prag maximal care, daca este depasit, provoaca trecerea intr-un alt nivel calitativ: senzatie nespecifica sau de durere.

Durata este un atribut de ordin temporal al imaginii senzoriale si exprima relatia dintre durata stimularii si durata de manifestare a senzatiei. Si in acest caz se poate vorbi de o relatie directa astfel incat durata imaginii senzoriale se realizeaza in concordanta cu durata stimularii. Acest aspect este definitoriu pentru senzatie ca proces psihic primar. Dar, si aici, se impun o serie de limitari. Astfel, stimulul nu este perceput de la bun inceput in conditiile in care intensitatea acestuia porneste de la valori subliminale. Fiecare senzatie prezinta un anumit timp de latenta necesar declansarii. Latenta excitatiei senzoriale se datoreaza proceselor neurochimice de la nivelul celulei nervoase. Neuronul actioneaza dupa legea "tot sau nimic" astfel incat el intra in stare de excitatie numai in momentul in care se realizeaza un proces de sumatie excitatorie si abia in urma acestei sumatii neuronul declanseaza impulsurile excitatorii. Fiecare dintre analizatori prezinta valori proprii ale latentei excitatorii. Este ceea ce denumim timpul de reactie. Pe de alta parte, senzatia, ca traire subiectiva, nu-si inceteaza actiunea spontan, automat, mecanic imediat dupa incetarea actiunii stimulului. Aceasta remanenta excitatorie este si ea expresia specificului activitatii neuronilor si se traduce prin termenul de postefect. Acesta se mentine o perioada foarte scurta de timp si permite activarea urmatoarelor secvente de procesare senzoriala. Vederea cinematica are la baza postefectul. Astfel, celulele de la nivelul retinei sunt excitate si isi mentin starea de excitabilitate in functie de viteza cu care este urmarit un obiect in miscare. Exista chiar un fenomen de corespondenta intre viteza de deplasare a unui stimul luminos perceput in intuneric si postefectul excitator al celulelor de pe retina: la viteze mari ale stimulului se constata un postefect lung, la viteze mici un postefect scurt.

Calitatea imaginii senzoriale este un atribut al continutului informational specific diferitelor modalitati senzoriale. Astfel, calitatea stimulilor, natura acestora este in stransa legatura cu calitatea, specificul imaginii senzoriale. Acest gen de corespondente pot fi: stimuli optici - senzatii vizuale; stimuli acustici - senzatii auditive; stimuli chimici - senzatii gustative si olfactive; stimuli mecanici - senzatii tactilo-chinestezice; stimuli termici - senzatii termice etc.

Tonalitatea afectiva a imaginii senzoriale exprima ecoul afectiv al senzatiei. Este vorba despre o traire afectiva simpla, primara, slab diferentiata, slab verbalizata si, evident, slab constientizata. Este mai mult o "impresie afectiv senzoriala". Intensitatea tonalitatii afective evidentiaza implicatiile adaptative ale senzatiei respective. Astfel, intr-o ordine descendenta a intensitatii tonalitatii afective putem aminti: senzatia de durere, senzatiile vestibulare, organice, interne, senzatiile olfactive, gustative, auditive si vizuale. Nu trebuie sa confundam reactiile afective declansate de stimulii vizuali cromatici cu simpla tonalitate afectiva. Tonalitatea afectiva are in primul rand o valoare adaptativa pentru ca declanseaza mecanismele de aparare ale organismului punandu-l in stare de alerta.

Valoarea cognitiva exprima pozitia senzatiei pe o scala a importantei si semnificatiei pentru cunoasterea senzoriala. Constatam in acest caz o inversare a ierarhiilor in raport cu tonalitatea afectiva. De aceasta data pe prim plan se impun senzatiile vizuale, apoi cele auditive, cele tactilo kinestezice s.a.m.d.

1.4. Legile sensibilitatii

Legea intensitatii sau legea pragurilor senzoriale

Masurarea pragurilor senzoriale a constituit una dintre primele preocupari ale psihologiei stiintifice in curs de elaborare la jumatatea secolului al XIX-lea. Cercetarile lui Weber si apoi cele ale lui Fechner au condus la elaborarea conceptului de prag senzorial si a primelor metode de evaluare ale pragului.

. Pragul absolut minimal reprezinta valoarea minima a unui stimul necesara pentru determinarea unei senzatii specifice.

. Pragul absolut maximal reprezinta valoarea maxima a intensitatii unui stimul necesara si suficienta pentru a determina inca o senzatie specifica. Dincolo de aceasta valoare senzatia isi pierde specificitatea si se transforma intr-o senzatie nespecifica de durere.

. Conceptul de prag vizeaza particularitatile fizice ale intensitatii stimulului.

. Conceptul de sensibilitate se refera la particularitatile analizatorului, respectiv nivelul sensibilitatii acestuia.

Registrul sensibilitatii

PA_m    PA_M PA_m = prag absolut minim

PA_M = prag absolut maxim

Valoarea registrului sensibilitatii este functie de distanta dintre cele doua praguri absolute.

Legea pragurilor absolute afirma ca intre valoarea pragului si nivelul sensibilitatii este un raport invers proportional: cu cat creste valoarea pragului cu atat scade nivelul sensibilitatii si invers.

Au fost stabilite astfel valori minimale ale pragurilor pentru variatele tipuri de sensibilitate.

Problema: Cu cat trebuie sa creasca intensitatea unui stimul pentru ca sa se produca o noua senzatie specifica. Raspunsul la aceasta problema a pornit de la o ipoteza mecanicista dupa care intensitatea stimulului trebuie sa creasca cu cate o unitate valorica. Dar cercetarile lui Weber asupra sensibilitatii diferentiale tactile la greutate au demonstrat ca la nivelul fiecarui analizator exista raporturi constante de crestere a intensitatii stimulului necesare modificarii senzatiei initiale. Aceasta este prima forma a legii pragurilor diferentiale descrisa de catre savantul german Weber:

x = modificarea initiala

Studiile ulterioare ale lui Fechner au condus la elaborarea legii pragurilor diferentiale.

Legea pragului diferential afirma ca pentru obtinerea cresterii senzatiei in progresie aritmetica este necesara o crestere a intensitatii stimulului in progresie geometrica.

E = K log x + C E = estezia, senzatia

K, C = constante ale analizatorului

x = intensitatea stimulului

Legea contrastului exprima modificarea sensibilitatii ca efect al raporturilor spatio-temporale a stimulilor de intensitati diferite care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. In mod corespunzator se poate vorbi despre doua tipuri de contraste: simultan si succesiv. Contrastul simultan se manifesta fie prin accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi moment, fie prin accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond. O conditie de baza este ca deosebirile de intensitate dintre stimuli sa nu fie prea mari sau prea mici: daca diferentele sunt prea mari se produce fenomenul de alternanta; daca diferentele sunt prea mici se produce amestecul. Contrastul simultan este cel mai bine evidentiat in sfera sensibilitatii vizuale in ceea ce priveste contrastul cromatic. Efectele de contrast cromatic sunt cu atat mai puternice cu cat distanta dintre nuantele cromatice din punctul de vedere al lungimii de unda este mai mare: culorile aflate la distanta mai mare produc efecte de contrast mai puternic, iar cele cu lungimea de unda mai apropiate produc efectul de amestec al culorilor. In mod obisnuit se obtin un contrast bun in conditiile in care se suprapune o nuanta cromatica inchisa pe un fond deschis: negru pe alb, rosu pe alb, verde pe alb, albastru pe alb, negru pe portocaliu.

Contrastul succesiv se manifesta prin modificarea sensibilitatii ca efect al ordinii de prezentare a stimulilor. Se constata o crestere a sensibilitatii analizatorului daca acesta este stimulat la scurt timp dupa actiunea mai indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate dar diferit ca intensitate. Contrastul succesiv este prezent la nivelul tuturor analizatorilor dar mai pregnant evidentiat in cadrul analizatorului gustativ, olfactiv, termic si vizual. De exemplu, prin stimularea repetata a analizatorului gustativ cu substante dulci provoaca o crestere a sensibilitatii pentru acru.

Este important de subliniat faptul ca la nivelul fiecarui analizator au fost identificate mecanismele de accentuare a contrastului. Aceste mecanisme sunt cel mai bine puse in evidenta la nivelul analizatorului vizual unde procesare foto-chimica de la nivelul retinei implica procese foarte complexe de accentuare a contrastului.

Legea adaptarii evidentiaza dinamica proceselor de la nivelul analizatorului. Este o lege psihofiziologica si relationala intrucat demonstreaza specificitatea proceselor care se produc la nivelul analizatorului. Concret, legea adaptarii demonstreaza modificarea nivelului sensibilitatii analizatorului in conditiile stimularii prelungite a acestuia. Se demonstreaza pe aceasta cale capacitatea analizatorului de a-si modifica dinamica sensibilitatii in raport cu durata stimularii dar si cu intensitatea acesteia. Astfel, stimularea prelungita a analizatorului cu stimuli de intensitate scazuta provoaca o scadere a pragului si o crestere a nivelului sensibilitatii (adaptare ascendenta). Stimularea prelungita a analizatorului cu stimuli de intensitate crescuta provoaca o crestere a pragurilor si corespunzator o scadere a nivelului sensibilitatii (adaptare descendenta).    (CASTILE DE I-POD)

Fenomenul adaptarii poate fi analizat si din perspectiva vitezei, a rapiditatii cu care acesta se produce. Psihofiziologul american Adrian, 1928 impartea analizatorii in trei categorii din acest punct de vedere: rapid adaptabil, mediu adaptabil si lent adaptabil. Viteza adaptarii se afla in stransa legatura cu valoarea adaptativa a analizatorului pentru integritatea organismului. Vom intelege asadar ca senzatiile de durere sunt lent adaptabile, la fel cele interne, organice, vestibulare. Apoi intre analizatorii cu viteza medie de adaptare este considerat auzul, iar intre analizatorii rapid adaptabili - tactul, gustul, mirosul. Vazul prezinta o particularitate aparte: vederea nocturna este lent adaptabila, iar vederea diurna este rapid adaptabila.

Adaptarea la intuneric a fost cel mai intens studiata datorita implicatiilor de ordin economic si social. Au fost puse in evidenta urmatoarele faze ale adaptarii la intuneric: faza modificarii bruste a sensibilitatii in sensul cresterii sau scaderii acesteia, faza care dureaza circa 15 min. In aceasta etapa se constata o pierdere totala a sensibilitatii echivalenta cu senzatia de orbire; a doua faza este cea a modificarilor lente la fel in sens ascendent sau descendent. In aceasta etapa se constata o crestere treptata dar lenta a nivelului sensibilitatii pe parcursul a circa 50 min.; a treia faza este cea a relativei stabilitati prin mentinerea sensibilitatii la nivelul stabilit pe parcursul unui interval mai lung de timp, de circa 2 ore; cea de-a patra faza este de stabilizare deplina si atingere a maximumului sensibilitatii vizuale dupa 4 ore. Constatam ca adaptarea este un mecanism de optimizare a procesului receptiei senzoriale, de stabilizare a sensibilitatii la un nivel functional care corespunde cel mai bine caracteristicilor fizice si valorii de semnalizare a stimulilor specifici.

Legea sensibilizarii si depresiei sau legea interactiunii analizatorilor. Dupa cum am vazut, in mod definitoriu, senzatia se raporteaza la analizatori strict specializati care ofera o informatie specifica raportata la stimuli de o anumita natura. Dar analizatorii nu functioneaza separat fara a se influenta reciproc in dinamica lor procesuala. Dimpotriva, analizatorii interactioneaza si se influenteaza reciproc. Aceasta interactiune este de doua tipuri: a) interactiunea intramodala se manifesta la nivelul unuia si aceluiasi analizator atunci cand partile componente ale unui analizator pereche se influenteaza reciproc provocand cresterea sensibilitatii (sensibilizarea) sau scaderea acesteia (depresia). Exemplul cel mai edificator este analizatorul vizual. Astfel, constatam ca absenta stimularii pe o anumita perioada de timp a unuia dintre cei doi ochi nu se soldeaza cu pierderea sensibilitatii acestuia; dimpotriva, atunci cand ochiul isi reia activitatea se constata o revenire rapida la parametrii normali de functionare datorita unui proces de sensibilizare continua manifestat prin impulsurile activatorii oferite de catre ochiul pereche; b) interactiunea intermodala se manifesta ca sensibilizare sau depresie ca efect al stimularii altui analizator. Astfel stimularea unui analizator la un anumit nivel de intensitate poate sa provoace cresterea sau scaderea nivelului sensibilitatii in cadrul altui analizator. De obicei aceste interactiuni se realizeaza intre analizatorii apropiati ca functii si valoare de semnalizare. Stimularea vizuala cu stimuli de intensitate medie poate sa conduca la o crestere a nivelului sensibilitatii auditive, gustative sau olfactive. Tot asa stimularea auditiva la nivel de intensitate medie poate sa conduca la o crestere a sensibilitatii la nivelul altor analizatori. Stimularea cu o intensitate crescuta foarte apropiata de pragul absolut superior provoaca in mod obisnuit scaderea nivelului sensibilitatii altor analizatori. Cel mai bun exemplu este senzatia de durere care antreneaza diminuarea sensibilitatii vizuale sau auditive.

La baza interactiunii analizatorilor stau mecanismele zonelor de asociatie subcorticala. Campurile neuronale care alcatuiesc ariile de proiectie corticala specializata pentru diversi analizatori trimit terminatii nervoase in zona subcorticala, terminatii care se extind si se intersecteaza cu cele ale altor zone de proiectie corticala. In mod evident efectele de interactiune vor fi mai ample intre analizatorii care au arii corticale invecinate. Un alt mecanism care poate fi invocat in explicarea interactiunii analizatorilor este cel al raporturilor dintre excitatie si inhibitie la nivel cortical. De exemplu, stimularea cu intensitate crescuta a unui analizator provoaca la nivelul ariilor lui de proiectie specializate de pe cortex un fenomen de inhibitie in zonele invecinate (depresie). Ulterior dupa incetarea actiunii stimulului de intensitate puternica zonele invecinate revin la nivelul initial al sensibilitatii (sensibilizare).

Un caz particular al interactiunii analizatorilor il constituie fenomenul de sinestezie. In acest caz asistam la o crestere a sensibilitatii unui analizator ca efect al actiunii altui analizator fara ca acel analizator sa fie stimulat in mod specific. Cu alte cuvinte, stimularea unui analizator provoaca efecte specifice unei stimulari senzoriale la nivelul altui analizator fara ca acesta din urma sa fi fost stimulat. Acest fenomen a constituit o preocupare a psihologilor inca de la inceputurile psihologiei experimentale dar trebuie sa spunem ca e greu de adus dovezi experimentale riguroase in sprijinul acestui fenomen. Stim doar ca persoanele care prezinta aptitudini native artistice sunt capabile sa descrie manifestari de sinestezie. Nu ne putem baza decat pe relatarile subiective ale unor persoane fara sa putem masura obiectiv aceste senzatii. In schimb, cea mai buna demonstratie a faptului ca artistii dotati traiesc fenomene de sinestezie o constituie operele lor. Noi, in calitate de beneficiari, de exemplu putem sa traim un anumit tip de senzatii vizuale atunci cand audiem anumite piese muzicale sau putem sa traim anumite senzatii auditive, melodice atunci cand vizualizam o scena, o imagine, o pictura.