Teoriile cognitive

Teoriile cognitive

Reprezentantii acestui curent pornesc de la conceptia ca invatarea este un proces ce apare deodata, pe baza unei organizari perceptive si pe 'insight', iluminare brusca si intelegerea relatiilor date, unde nu atat tiparele de conduita conteaza, cat orientarea spre scop si, mai precis, statornicirea scopului spre care exista variate cai de acces. Teoriile cognitive il privesc pe cel care invata ca pe un sistem energetico-dinamic care interactioneaza cu ambianta prin ajustari, adaptari, modificari etc-deci prin invatare. Schimbarile sunt logice si insusite sub forma principiilor sau generalizarilor.

Teoria 'gestaltului' formulata de Wertheiner (1912, 1954), Kler (1925, 1929), Kofka (1924, 1935) afirma ca subiectul percepe relatiile semnificative din ambianta, le intuieste si le rezolva. Ambianta este perceputa ca o structura, ca un intreg, subiectul reorganizandu-si experienta pana ajunge la 'insight' (iluminare). In invatare, o insemnatate deosebita revine organizarii stimulior ca parti ale unui intreg si ale insight-ului, a intelegerii sensului pe care il are lumea organizata. Procesul de invatare consta intr-o structurare a impulsului perceptiv intr-o configuratie sau alta, fie printr-o unificare sau mai multe configuratii, fie printr-o descompunere a unei configuratii in altele doua sau mai multe. Sinteza si analiza sunt cele doua scheme generale dupa care se desfasoara procesul structurarii campului preceptiv, la baza invatarii urmarindu-se intregirea configuratiei.

K. Lewin dezvolta teoria spatiului vital psihologic in interiorul caruia are loc comportamentul. Activitatea individului se desfasoara in raport de scopuri si obiective, legate de trebuinte, care exercita atractie sau respingeri sub forma de tensiuni. In fata lor pot apare bariere, cu efecte de frustrare, ce pot fi depasite, ocolite sau renuntate. Diferitele atitudini ale subiectului sunt raportate la nivelul de aspiratie care este determinat de ambianta comportamentala, structurata dupa experienta proprie si de mediul social care stabileste ce anume este recompensat si penalizat.

E. C. Tolman (1932, 19598) este considerat principalul reprezentant al teoriilor cognitive ale invatarii. Conceptia lui este denumita teoria asteptarii sau a formarii sintezelor cognitive. In timp ce asociationistii reduc comportamentul la minimum de elemente, Tolman vorbeste de intregul comportament. Daca la Hull invatare consta din intarirea pe care o realizeaza reducerea trebuintei, la Tolman invatarea porneste de la trebuinta, dar consta in perceperea de catre cel care invata a stimulilor care devin 'semne' ca actiunea va conduce la satisfacea scopului. Subiectul devine, astfel participant activ in procesul invatarii, organizand stimulii, acordandu-le semnificatie si raspunzand in consecinta. Invatarea reprezinta formarea unor unitati sintetice sau structuri de tip 'gestalt' intre datele cognitive. In virtutea acestor structuri aparitia unor fenomene va produce 'asteptarea' producerii si a altor fenomene care vor fi reactiile comportamentale ale individului. Ceea ce invata subiectul nu este actul, ci mijlocul de a ajunge la tinta determinata obiectiv, nu relatiile dintre S-R se deprind in invatare ci ceea ce se invata este locul, cadrul actiunilor si nu raspunsul. Dupa aceasta teorie, in cursul invatarii se dezvolta, mai degraba, o tendinta spre a atinge scopul, decat, pur si simplu, miscarile prin care scopul este atins.

Pasul facut de E.C. Tolman in studiul invatarii, de a fi depasit cadrul limitat al relatiei S-R ramane important. El a preconizat invatarea determinata de scop, ceea ce a impulsionat cercetarile spre analize mult mai complexe, cu introducerea unui mediator intern, organismul. Modelul de studiu devine relatia S - O - R. In planul psihologiei umane, acesti factori interni tin de intreaga personalitate (P), iar relatia stuadiata devine: S - P - R, de unde raspunsurile vor fi intotdeauna o functie a interactiunii dintre situatii si personalitate:

R =f    (P S)

R.S. Woodworth (1954,1958) considera invatarea ca un proces de constituire a structurilor cognitive, structuri cu caracter secvential: organismul invata ca S1 este urmat de S2 s.a.m.d; aceste evenimente devin semnale unele pentru altele iar reactiile declansate sunt in functie de semnificatia lor; ele au un caracter pregatitor pentru evenimentele urmatoare .

Guillaume (1947) considera ca invatarea consta din retinerea valorii semnalizatoare a anumitor evenimente la nivelul proceselor perceptive si cognitive, ceea ce are drept consecinta modificarea conduitei.

Ch. Osgood (1953) formuleaza teoria mediatie, explicand invatarea prin rolul mijlocitor pe care-l joaca insusirea semnificatiei unor excitanti fata de anumite reactii instrumentale.

O. Mowrer (1956) incearca o apropiere a punctelor de vedere exprimate de Thorndyke si Hull, pe de o parte si Tolman, pe de alta parte, in procesul de invatare selectiva si formare a deprinderilor prin incercare si eroare, ca si descoperirea solutiilor ce presupune dobandirea semnificatiilor noi, ca urmare a contiguitatii sau intaririi, ceea ce se va manifesta prin atitudini si reactii emotionale.