ANTROPOLOGIE CULTURALA

Ramura a antropologiei generale cu statut de disciplina stiintifica de sine statatoare, care studiaza comportamentul uman bazat pe norme (cultura), in context spatio-temporal concret. Pe plan international, circula frecvent o denumire conjunctionala, bipredicativa: a. sociala si c., linga atributul "culturala' fiindu-i, deci, asociat disciplinei si acela de "sociala'. In acest caz, conjunctia din denumire ("si') are o adresa semantica precisa, prin mijlocirea ei incercindu-se impacarea a doua traditii de cercetare diferit nuantate: pe de o parte, in Marea Britanie a intrat in uz expresia "antropologie sociala', iar pe de alta parte, in S.U.A., s-a bucurat de o mai larga audienta denumirea a.c.

Cele doua orientari exprima doua moduri diferite de a rezolva raportul dintre structura sociala si cultura: in antropologia sociala cultura sfirseste prin a fi subordonata structurii sociale, pe cind in a.c. procedura de subordonare urmeaza sensul invers. Distinctia de mai sus s-a ilustrat cu maximum de relevanta in analiza sistemului de rudenie. Pentru A.L. Kroeber - reprezentant al pozitiei culturaliste -, un sistem de rudenie este un pattern semantic, un anumit model de gindire si de comportare, reflectat intr-o terminologie de rudenie. Acest sistem semantic are o logica interna si desi se supune unei determinari istorice el este, la origine, un produs al impulsului catre joc propriu creativitatii umane. Mai mult, acelasi impuls al creativitatii ordoneaza si celelalte institutii, facindu-le sa apara in forma structurii sociale.

A.R. Radcliffe-Brown - reprezentant al pozitiei sociologiste - considera, dimpotriva, ca atit terminologia cit si comportamentul de rudenie sint reflectari ale unor principii structurale, principii ce sustin si caracterizeaza sistemul in ansamblu, ca sistem social. Raymond Firth (Elements of Social Organization, 1951) a surprins exact nuantele: "Daca societatea e luata drept un agregat de relatii sociale, atunci cultura este continutul acestor relatii'. C. Levi-Strauss a incercat, implicit, o depasire a divergentei, prin folosirea expresiei "antropologie structurala'. Pozitiile au ramas insa neschimbate. Totusi, in masura in care diviziunea antropologiei generale trebuie sa reflecte polaritatea natura/cuftura (aceasta polaritate caracterizind insasi conditia ontologica a umanului, atunci disciplina stiintifica menita a satisface raportul de complementaritate cu antropologia fizica nu se poate numi decit a.c.

♦ A.c. s-a conturat ca disciplina stiintifica odata cu precizarea domeniului de studiu: cultura (alter-ego-ul uman, ce-si depaseste in semnificatie ipostaza primara, a omului ca entitate). Edward B. Tylor a definit cultura drept "acel ansamblu complex care include cunostintele, credinta, arta, principiile morale, dreptul, uzantele si oricare alte iscusinte si deprinderi dobindite de om ca membru al societatii'. Emisa la 1871, definitia aceasta avea sa faca epoca, revenind si astazi adeseori in scrierile de specialitate. Ca si antropologia fizica, a.c. s-a conturat, deci, ca stiinta incepind din a doua jumatate a sec. 19. Ea este rezultatul intregirii imaginii pe care omul o avea despre planeta si despre sine insusi ca specie. Acest proces de intregire a fost, la rindu-i, o consecinta a marilor descoperiri geografice. Ceea ce i-a atras la inceput pe antropologi a fost marea variabilitate a credintelor, ritualurilor de la un popor la altul. Pentru recoltarea datelor, ei s-au folosit de rapoarte si chestionare completate de misionari si calatori. Initial, a.c. se infatisa, cum s-a spus, ca o stiinta "de cabinet', sau "de fotoliu'. Curind insa, antropologii se decisera sa renunte la culegerea pe cale indirecta a materialului documentar-empiric si sa descinda ei insisi in mijlocul populatiilor exotice, pe care cu preferinta le studiau. Din acel moment, munca de teren (engl. field work) va deveni o trasatura caracteristica a stiintei antropologice.

A.c. face parte, deci, din categoria disciplinelor cu fundamente empirice, deosebindu-se astfel de antropologia filosofica, ce se infatiseaza cu statutul de disciplina speculativa. Fata de etnologie, cu care de asemenea este adeseori identificata, a.c. se distinge printr-o mai clara constiinta a scopului sau oicumenic, general uman, enunturile sale tinzind din punct de vedere logic spre forma judecatilor de tip universal. Cit priveste etnografia, aceasta este considerata treapta empirica a unei cercetari de a.c. De pilda, o judecata despre universalitatea familiei, sau despre raportul legic dintre rezidenta si descendenta in cadrul sistemului de rudenie, este insotita indeobste de incercarea de validare, pe baza "evidentei etnografice' din diverse arii culturale ale lumii. Pe de alta parte, acest mod de validare desparte a.c. de sociologie, alta disciplina majora inrudita; caci, in timp ce ca sociolog cercetatorul se cufunda in propria sa societate sau cultura, ca antropolog el cauta cu predilectie "alte culturi' (John Beattie, Other Cultures, 1964).

♦ Distinctiile dintre a.c. si celelalte discipline social-umane nu trebuie insa privite ca inchideri, ci, dimpotriva, ca deschideri catre alte orizonturi epistemologice. De attfel, o serie de metode si concepte ale a.c. poarta insemnele altor discipline stiintifice, de unde au fost preluate si adaptate la specificul noului context. Astfel, metodele fundamentale ale a.c. sint observarea participativa (engl. participant observation) si metoda comparativa intercurturala (engl. cross-cultural comparison); prima pretinde cercetatorului integrarea in mediul si in comunitatea cercetata, incepind cu invatarea limbii vernaculare si terminind cu straduinta de transcendere in mentalitatea grupului cercetat; a doua metoda pretinde situarea unui fapt intr-o retea interculturala, pentru a descoperi cum se impletesc in acel fapt particularul cu universalul. Dar in afara de aceste doua metode clasice, se intrebuinteaza de la o vreme din ce in ce mai mult chestionarul de tip sociologic si teste psihologice. In privinta conceptelor, a.c. se sprijina in principal pe conceptul de cultura, dar ea a preluat de asemenea din sociologie conceptul de structura sociala, iar din psihologie conceptul de personalitate. Acesta din urma este in esenta un concept antropologic, dar contributiile principale la dezvoltarea lui s-au ivit pina in prezent pe terenul psihologiei. Impreuna cu conceptul imanent al culturii, structura sociala si personalitatea alcatuiesc aparatul conceptual de baza al a.c. Istoria a.c. se infatiseaza ca o increngatura logica de teorii si curente. Cristalizata sub zodia evolutionismuiui general, aceasta stiinta a fost initial caracterizata drept "embriologia gindirii si a institutiilor umane' (J.Q. Frazer).

Dupa evolutionism (E.B. Tylor, Primitive Culture, 1871; LH. Morgan, Ancient Society, 1877; J.G. Frazer, The Golden Bough, 1890), alte curente teoretic-metodologice au imbogatit domeniul cu idei noi sau cu concepte derivate din cele principale: istorismul (F. Boas, Race, Language and Culture, 1948 - o culegere postuma de articole ale acestui mare creator de scoala, publicate intii separat, incepind din 1887), difuzionismul (F. Ratzel, Volkerkunde, 1885-88; F. Graebner, Die Methode der Ethnologie, 1911; C. Wissler, Man and Culture, 1923), supraorganicismul (A.L Kroeber, Anthropology, 1923, ed. rev. 1948), structuralismul (A.R. Radcliffe-Brown, Structure and Function in Primitive Society, 1952; Raymond Firth, Elements of Social Organization, 1951; C. Levi-Strauss, Anthropologie structurale, 1958), functionalismul (B. Malinowski, A Scientific Theory of Culture, 1944), configurationalismul (Ruth Benedict, Patterns of Culture, 1934), psihologismul (cu radacini la A. Bastian, Der Mensch in der Geschichte, 1860; in sec. 20: A. Kardiner, ed., Individual and His Society, 1939; R. Linton, The Cultural Backround of Personality, 1945) etc. Au cunoscut o recrudescenta evolutionismul (J. Steward, The Theory of Culture Change, 1955; LA. White, The Evolution of Culture, 1959) si istorismul (Jan Vansina, De la tradition orale. Essai de methode historique, 1961). A realizat progrese importante comparativismul, indeosebi prin contributiile lui G.P. Murdock (Ethnographic Atlas, 1967).

In ultima vreme, sub influenta literaturii, se vorbeste si in a.c. de postmodernism. Nu mai exista insa in cimpul disciplinei o orientare teoretica dominanta. Fie ca sint indreptate in continuare, prin traditie, catre studiul altor culturi, fie ca sint reorientate catre propria cultura, cercetarile se desfasoara dupa principiul tacit acceptat al teoriei sau metodei potrivite in cazul potrivit. Ceea ce poate sa semnifice ca disciplina a ajuns la un ridicat grad de mauritate, cind, in perspectiva devenirii logic-istorice, fiecare orientare isi vadeste partea ei de perenitate.