NOMADISMUL - MODEL CULTURAL SI STRATEGIE DE SUPRAVIETUIRE

NOMADISMUL - MODEL CULTURAL SI STRATEGIE DE SUPRAVIETUIRE

1.1 Fond psihologic si practica sociala
1.2 Perspective istorice asupra migratiei
1.3 Nomadism si sedentarism
1.4 Semnificatii de fond cutumiar
1.5 Migratia rromilor - fenomen contemporan
1.6 Note
1.7 Intrebari si teme de reflectie

1.1 Fond psihologic si practica sociala

Osciland intre paradigma cauzalitatii - mult clamatul mod de viata nomad ca fenomen specific unei etnii - si raspunsul - efect, verificabil documentar prin date istorice, reactie fireasca la expulzare, marginalizare, excludere sociala si chiar amenintare a existentei insasi, nomadismul rromilor a fost si ramane un proces de rezolvare a relatiei cu lumea a unui neam marcat de un destin istoric stigmatizant si de receptarea contradictorie a modului de comunicare cu alteritatea.
La intrebarea - de altfel perfect justificata - daca nomadismul este o valoare apartinand asa numitului etnotip rromano, sau este numai solutia de supravietuire identitara, in conditiile eternului exil si ale atribuirii rolului ingrat de tap ispasitor pentru toate relele istoriei, nici o lucrare stiintifica nu trebuie sa se lase prada ispitei de a raspunde, pentru a nu se afla in fata erorii. Nu lamurirea problemei, ci plonjarea in apele adanci si, nu de putine ori, tulburi, ale indoielii ofera consistenta oricarui demers metodologic care doreste sa-si dezvolte propria dinamica. Ca orice incercare de sinteza semantica, definitia de dictionar nu reuseste sa clarifice in mod real notiunea, nesesizandu-i subtilitatile: 'nomadismul - mod de viata al unei colectivitati umane, caracterizat prin lipsa unei asezari stabile' . Ambiguitatea unor termeni utilizati nu face decat sa nasca si mai multa suspiciune conceptuala, de pilda 'asezare stabila': la ce se raporteaza stabilitatea, la colectivitatea umana aflata in mers sau la terenul asezarii. Daca s-ar raporta la colectivitatea umana, ceea ce indeobste numim nomadism, ar insemna stabilitate, habitatul mobil fiind dublat de o locuinta stabila in sistem de referinta individ-grup-locuire. Omul isi poarta cu sine adapostul, asadar nu il schimba in acest sistem referential, locuinta fiind fixa fata de purtatorul ei si circuland odata cu acesta. Daca insa s-ar raporta la terenul asezarii, locuinta are caracter itinerant relativ, putandu-se reveni, dupa o vreme, in acelasi loc. Care este perioada de timp 'admisa' pentru reintoarcere, in varianta in care nu se poate vorbi de nomadism? Faptul se dovedeste si el ancorat in relativism.
Dezvoltandu-se din zona etimologica a denominatiei unui spatiu geografic (lat. 'nomades = popor ratacitor in special din Numidia, dar si despre arabi, etiopieni, sciti, parti, indieni' ), nomadismul in cheie terminologica, mai mult sau mai putin adecvat folosit atat in limbajul comun, cat si in limbajul stiintific, a deschis calea unor teorii comparativiste: seminomadismul, sedentarismul, nomadismul sezonier, transhumanta.
Din convergenta notionala s-a nascut o alta pereche de termeni: nomadism-migratie. Daca cel dintai a fost interpretat ca mod de viata, oarecum din perspectiva etnologica, migratia pare a fi fenomenul istoric obiectiv, procesul privit in desfasurare, care se afla la baza nomadismului: 'deplasare in masa a unor triburi sau a unor popoare, de pe un teritoriu pe altul, dintr-o regiune in alta, determinata de factori economici, sociali, politici sau naturali.' .
Aceasta dupa definitia dictionarului, pentru ca, citind cu atentie, se opereaza si cu distinctii de genul: migratia este un proces istoric, el are asadar o cauza, un inceput, o dezvoltare si un sfarsit, fiind limitata in timp, in vreme ce nomadismul este un fenomen interior, un continuum cu functie inclusiv psihologica, manifestat la suprafata istoriei prin migratie. Ceea ce se evidentiaza de la inceput la definirea migratiei este ideea deplasarii populatiilor nu numai dintr-o tara in alta, ci si dintr-o regiune intr-alta, fapt care justifica, de pilda in cazul rromilor din arealul romanesc, existenta unei migratii nord-sud si est-vest, imagine a nomadismului practicat pe un teritoriu limitat.
Didactic vorbind, nomadismul real nu presupune revenirea intr-un punct sau altul, dar practica istorica arata ca drumurile popoarelor nomade au o foarte stricta delimitare in spatiu si timp, fiind cercuri orientate dupa resurse, drumuri comerciale sezoniere, targuri, in cazul nomadismului pe arii restranse, iar nicidecum linii cu final neprecizabil. Din punctul de vedere al abstractului lingvistic, toti acesti termeni - nomadism, migratie, semi-nomadism, transhumanta - sunt sincronici, fenomenele se petrec simultan la neamuri diferite, dar si in epoci diferite, insa pentru o delimitare strict metodologica, este necesara decodarea teoretica a fiecarui termen, intr-o ordine presupus istorica.
Nomadismul a inceput prin a fi o realitate universala. Pana in epoca neolitica, reprezenta singurul mod posibil de supravietuire, intruchipand economia culturii tip vanator, in care gasirea hranei necesare vietii presupunea strabaterea unor spatii ample in cautarea vanatului sau a raurilor cu pesti.
Mult timp, dupa inceputul erei neolitice, nomadismul a fost consecinta invaziilor de cucerire care au impins popoare intregi la parasirea teritoriilor lor. In cazul unor mutatii climaterice radicale sau a unor cataclisme naturale, mai mult sau mai putin cunoscute astazi, populatiile au pornit in cautarea unor surse de hrana mai usor accesibile, a unei clime mai blande si a unor conditii de viata mai bune.
In regiunile globului mai putin populate - deserturi, paduri ecuatoriale, regiuni inghetate - nomadismul a constituit singura posibilitate de a comunica, de a construi aliante si de a face schimb de bunuri intre populatii relativ izolate spatial. Vreme de secole, aceste peregrinari au fost unicul mod de viata compatibil unor pamanturi neprimitoare si au dezvoltat structuri familiale si culturale distincte.
Popoarele nomade au avut, de asemenea, in istoria omenirii, o functie sociala, economica si culturala de neinlocuit: ele au contribuit enorm la circulatia ideilor, a descoperirilor stiintifice, a bunurilor comerciale, au facut sa circule de la tipuri de alfabet la marile religii. Departe de a fi primitive si inchise in arhaic, popoarele nomade au fost avangarda umanitatii, purtand noul si impartasind experienta dobandita in spatiile largi pe care le strabateau. Este adevarat ca, la prima vedere, neamurile nomade par a avea structuri sociale, cutume, port, limba conservatoare, vechi, de factura traditionala, dar aceasta nu pentru ca respectivul popor nu ar cunoaste formele noului, ci din nevoia fireasca de a-si pastra coeziunea sociala si identitatea, profund amenintate de contactul permanent cu alte neamuri si de necesitatea de a se adapta la conditii de viata aflate in continua schimbare.
Pentru a se feri de ispita pierderii valorilor identitare, a propriei constiinte de existenta si de continuitate, a fost nevoie sa se faca apel la ceea ce poate fi numit 'instinctul de conservare' a marcilor specifice, spiritus rector al oricarei etnii care nu vrea sa dispara. S-au pastrat, in felul acesta, factori de control social, complexe cutuminare, tipuri de limbaj verbal si nonverbal, elemente ale vietii religioase capabile sa sintetizeze cadrul esential al identitatii etnice.
Exista o mare deosebire intre traditionalismul triburilor izolate - de pilda, pigmeii din Africa sau aborigenii australieni - si falsul 'traditionalism' al popoarelor nomade, care surprind prin amestecul de fundamentalism arhaic si de valori insolite ale modernitatii - de exemplu, tuaregii desertului Sahara, care, traind in trecut, cunosc prezentul, pentru a-l putea respinge cu obstinatie. In acest sens, o sinteza uimitoare de traditionalism conservat in esente si modernism, uneori extrem, o realizeaza cultura rromilor de astazi.
Odata cu crearea statelor nationale, cu frontiere inchise, sisteme vamale si reglementari interioare proprii, fapt care s-a extins la intreaga lume, s-au redus si teritoriile de libera circulatie a popoarelor nomade si multe dintre acestea s-au vazut nevoite sa se sedentarizeze. Nomadul a inceput sa fie perceput ca marginal, exclus, suspectat de autoritati ca spioneaza, transmite epidemii, incalca legile, trece granita fraudulos. Odata cu dezvoltarea cailor de comunicatie, functia sociala si economica a nomadului s-a redus, el ramanand un simplu element de tusa, undeva la frontiera neclar definita intre citadin si rural, intre autohton si strain, intre plecare si reintoarcere.
Indelungatul si dificilul proces de sedentarizare a populatiilor nomade a cunoscut numeroase momente de persecutie, fenomen amplu, care s-a manifestat prin crime in masa, expulzari, recluziuni in rezervatii si lagare. Se cunoaste marea persecutie a rromilor din Spania secolului al XVI-lea si tragicul Holocaust asupra rromilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand milioane de rromi au fost exterminati in lagare de concentrare naziste.
In ceea ce priveste migratia, ar fi de subliniat cele doua tipuri de migratie care au aparut in spatiul european. Cea dintai si cea mai des intalnita este aceea de cucerire, violenta, insotita de razboaie de preluare a teritoriilor si incheiata cu sinteza culturala cucerit - cuceritor si cu intemeierea de culturi si state noi. Asa au fost migratiile tatara, slava, germanica, migratia avarilor, a hunilor, a francilor.
Foste migratoare, popoarele care au venit astfel in Europa, si-au cucerit nu numai pamantul, dar si locul lor cultural in continent, sedentarizandu-se din proprie vointa, pe un teren considerat prielnic. Cel de-al doilea tip de migratie - migratia in valuri a rromilor - cu caracter pasnic, non-violent, indelungat, a fost ceea ce s-ar putea numi un nomadism real, in cautare de resurse de subzistenta si de conditii de viata mai bune, nu pentru cucerirea de teritorii si intemeierea de state, fara ideea stabilirii intr-un spatiu sau in altul.
Prea putin tangibili, rromii nu s-au lasat influentati de seductiile modului de viata sedentar, ei nu au creat sinteze culturale cu bastinasii, nici cu alte popoare migratoare: desigur, influente reciproce au existat, dar nu pana intr-atat incat sa se nasca popoare noi.
In timp a fost aleasa si solutia semi-nomada, prin construirea unei locuinte stabile, dublata de o serie de deplasari temporare, pe un itinerariu de cele mai multe ori fix, si de revenirea in habitatul stabil pentru cateva luni pe an.
O varianta a semi-nomadismului este nomadismul sezonier, in cadrul caruia deplasarile temporare se fac in functie de o anumita perioada din an, in special in anotimpurile calde - vara si primavara -, in vremea targurilor, in timpul culesului, toamna (cand se cer pe piata anumite unelte sau vase ale mesterilor fierari, aramari sau spoitori), revenirea la asezarea fixa facandu-se mai ales iarna.
O forma de semi-nomadism este si transhumanta, migratie periodica a oierilor cu turmele, primavara de la campie la munte sau de la sud la nord, la pasunat, si toamna de la munte la ses sau de la nord la sud, la iernat, fenomen bine cunoscut din Caucaz pana in Pirinei, din muntii Zagros (Centrul Iranului) ai nomazilor baxtiuri, pana in lantul muntos BalcanoCarpatic, cu pastoritul transhumant al neamurilor de romani, in special la aromani.
Inca de la primele definiri ale celor doua moduri de viata-nomad si sedentar- s-au conturat premisele unei lupte intre aceste doua forme opuse de relationare cu mediul inconjurator-natural si social deopotriva. In aceasta lupta, fiecare combatant are de aparat valoarea esentiala a culturii sale, care insa, in mod paradoxal, nu este, in nici o masura, obiectul dorintei celuilalt: sedentarul isi apara teritoriul de un pericol inexistent, de un dusman care nu numai ca nu-si doreste acel teritoriu, ci nici un alt teritoriu din lume, posesiunea de pamant nefiind o valoare a culturii din care face parte; nomadul, la randul sau, isi apara, in mod justificat, dreptul la libera trecere si la stationare temporara pentru exercitarea unei meserii, valori care sunt necunoscute celuilalt, dar care se lovesc de reglementarile posesorului de pamant.
Cel care interzice este sedentarul, pe teritoriul lui se face legea, nomadul este omul presupus liber, care se supune, cel putin asa pare a fi, numai legilor lui Dumnezeu si ale neamului sau, iar nu legilor impuse de omul sedentar. De altfel, dupa cum am argumentat mai sus, nu exista popoare sedentare, ci sedentarizate mai devreme, initial omenirea intreaga experimentand modul de viata nomad.
Evoluand de la baze filozofice diferite, avand si perceptii asupra divinului relativ opuse, nomadismul si sedentarismul au dezvoltat opozitii de genul liber - constrans, vanator -agricultor, carnivor - vegetarian, legea sangelui - legea pamantului (relatii de rudenie si de neam), pantheism - Dumnezeu personal, cosmopolitism - nationalism, nocturn - diurn, dionisiac - apolinic, sinteza - analiza, oral - scris.
Fiecare din aceste practici sociale si culturale divergente au propriul lor orgoliu, bazat pe cate o umbra chinezeasca: sedentarismul iluzionandu-se ca posesia de teritoriu este o posesie reala si uitand de moartea generatiilor de mostenitori si de desertaciunea valorilor materiale - si nomadismul amagindu-se cu ideea libertatii absolute, uitand relativismul faptelor terestre si atotputernicia divina.
In esenta, este vorba despre un conflict al culturilor - cultura tip vanator, a nomazilor, care solicita atentia, concentrarea ochiului ager, mana iute, pasul de fuga si care dezvolta abilitati ale intuitiei si ale creativitatii spontane specifice unei culturi orale, cu caracter sintetic, si cultura tip agricultor, a sedentarilor, care solicita rabdarea, minutiozitatea, delicatetea miscarilor, calmul, perceperea detaliilor si care dezvolta abilitati ale constructiei, ale creativitatii normate, specifice unei culturi scrise, cu caracter analitic.

1.2 Perspective istorice asupra migratiei

Componenta istorica a migratiei rromilor a preocupat cercetarea stiintifica - istorici, etnografi, lingvisti - ca element de mare importanta in definirea straturilor culturale ale ethosului rrom. Laturile existentiale abordate in cadrul studiilor de rromologie sunt: itinerariile si perioadele de migratie, stationarea temporara pe diferite teritorii - cauze, influente, stari de fapt -, istoria excluderilor si persecutiilor care au dus fie la sedentarizarea fortata, fie la impingerea rromilor pe alte cai ale pribegiei.

Cea mai buna metoda de reconstituire a traseului urmat de rromi din India in Europa, intre secolele al IX-lea si al XIV-lea, s-a dovedit a fi metoda lingvistica, a filologiei comparate, aplicata cu succes de Miklosich, care a supus analizei elemente alogene din limba rromani, frecventa lor, epoca de patrundere in limba, spatiul semantic de influenta, observand prezenta in numar mare a elementelor persane, armenesti, turcesti, grecesti, mai tarziu slave si romanice.
Aria geografica de origine a rromilor a fost circumscrisa, tot pe baza lingvisticii comparate, spatiului nordic, nord-vestic si central al Indiei (posibil pentru plecarea in trei valuri de migratie): Marele Punjab, apartinand astazi statelor Punjab, Harayana, Niama Chal, Pradesh, Teritoriile Unite Delhi, Chandirgarh, precum si zonele adiacente din Rajasthan, Jammu si Kashmir. Cauzele care au determinat migratia rromilor raman la stadiul de ipoteze mai mult sau mai putin argumentate, nici una dintre ele neintrunind atributele unei reale demonstratii stiintifice. Modul de viata nomad este intalnit, in proportii semnificative, si in secolul XX, in India, asadar nu ar fi fost nevoie de o cauza anume, tip cataclism social sau natural, cucerire de teritorii sau epuizare de resurse, pentru deplasarea de populatii.
Nu numai cauzele, dar si epoca migratiei rromilor au fost si sunt subiectul numeroaselor controverse stiintifice. Unele opinii sustin ca prima mare expansiune a rromilor s-ar fi produs, inca din secolul al IV-lea e.n. fiind determinata de asprimea Legilor lui Manu, care impuneau conditiei umane o austeritate de neindurat. Nu a lipsit nici fondul legendar care atribuia migratiei rromilor cauze mitice - legenda biblica apocrifa: pribegia ca pedeapsa divina pentru cei ce au confectionat cuiele cu care a fost tintuit Iisus pe cruce; mitul 'egiptenilor' condamnati de Dumnezeu sa fie nomazi pentru ca au refuzat sa adaposteasca Sfanta Familie aflata in drum spre Bethleem, inainte de Nasterea lui Iisus, mit care a circulat in vestul Europei, in secolul al XI-lea.
Bataillard si Pott considera secolele al VII-lea si al VIII-lea e.n. ca veacuri de inceput al migratiei. De Goeje afirma ca in anul 855 e.n., rromii se aflau deja pe teritoriul Imperiului Bizantin. Grellmann, Fessler si Malte Brun, sustin plecarea rromilor din locurile de obarsie a avut loc in jurul anilor 1348-1349, datorita invaziei mongolilor lui Timur Lenk in India si a presiunilor exercitate asupra teritoriilor indiene de catre Imperiul Persan. Preluata si de Nicolae Iorga, ipoteza este usor de combatut prin documente care atesta prezenta anterioara a rromilor in estul Europei.
Cercetatorul olandez W.F.D. Gweie presupune ca stramosii rromilor, membri ai tribului 'djat', au fost impinsi spre vest, de-a lungul secolelor al VI-lea - al IX-lea, de cuceritorii arabi si preluati apoi de catre bizantini.
I.H. Schwicker sustine ca migrarea s-a produs in jurul anului 1000 e.n., odata cu marile dislocari de populatii, determinate de presiunile si cuceririle musulmane din nordul Indiei. Desi revine ca argument in operele catorva cercetatori de marca, cucerirea islamica nu poate fi o cauza, cel putin nu singura, pentru migratia in numar atat de mare a unui neam.
Alti specialisti afirma ca, in secolul al IX-lea, rromii erau deja in Orientul Mijlociu, iar in secolul al X-lea, ajunsesera in sud-estul Europei. I.A. Candrea, la randul sau, plaseaza migratia rromilor la anul 1000 e.n., bazandu-se mai ales pe diferentele lingvistice dintre dialectele rromilor emigranti si ale celor din patria primitiva.
Jan Hancock si W.R. Rishi apreciaza ca rromii au ajuns in Europa in preajma anului 1100, ca prizonieri de razboi, iar A.F. Pott ca au sosit in Imperiul roman de rasarit, inca din secolul al XI-lea, fiind adusi de bizantini din Siria. Ambele ipoteze sunt atacabile prin faptul ca o migratie nu se constituie din cateva sute sau chiar mii de prizonieri sau robi, dupa cum credeau Iorga si R. Cehard, presupunand ca rromii au fost adusi in Europa in timpul ultimelor invazii mongole, ca robi ai tatarilor, care ii foloseau ca fierari, la potcovirea cailor si repararea carutelor.
Chiar daca ar fi aparut in Europa odata cu ultimele invazii mongole, ipoteza argumentata si de existenta unor comunitati rrome in Caucaz si Crimeea, aceasta nu presupune aducerea lor ca sclavi: situatia ar nega insusi caracterul nomad al acestei populatii (nomadismul inseamna angajarea in actul migratoriu, a propriei vointe determinata de anumite cauze - obiective sau subiective - ) si ar exclude ideea unei migratii reale (migratia presupune deplasare in numar mare). De asemenea, intrarea rromilor in Europa ca robi nu ar putea explica faptul ca numai in Principatele Romane a existat robie, in sensul clasic al conceptului, in restul continentului, rromii circuland liber.
Istoricul George Potra, prizonier al aceleiasi erori, sustine ca rromii care pornisera spre nord au fost supusi fara dificultati de catre tatari, au fost luati robi si adusi in Europa, apoi lasati ca sclavi in tarile pe unde au trecut, pentru a-si usura drumul. In argumentatie au folosit coincidenta temporala dintre epoca navalirilor tatare si primele aparitii ale rromilor in Tarile Romane (catre mijlocul secolului al XIV-lea), precum si coincidenta spatiala (locul de intrare - dinspre rasarit).
Impotriva ipotezei ca migratia rromilor s-ar fi produs foarte timpuriu, aproximativ la inceputul erei noastre sau chiar mai indraznet, inaintea acesteia, lingvistul Miklosich sublinia ideea ca limba rromani prezinta inclusiv la nivel gramatical, caracteristicile limbilor neoindiene, ceea ce presupune o arie comuna de formare. Asadar, din motive lingvistice, se poate sustine ca emigrarea rromilor din India a avut loc dupa formarea celor opt mari limbi neo-indiene, intr-o perioada in care, datorita destramarii limbii comune prakrit, vechea declinare disparuse deja (in jurul anului 1000 e.n.).
Adevarul este ca au migrat din India spre apus nu numai rromii, ci si alte popoare care au trecut prin Persia si o parte din ele au ajuns pana pe tarmurile Mediteranei. Se poate sustine ca nu a fost vorba de un grup unitar care a plecat din India spre vest, ci de imigranti indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat si au facut casatorii mixte in Persia, formandu-se ca popor acolo, cu numele de Dom sau Rrom si ca multi dintre ei au pornit spre Europa, descendentii lor fiind rromii de astazi. Dupa cucerirea nordului Indiei de catre sahul Persiei, Ardashir (secolul al III-lea e.n.), multi meseriasi, comercianti, mercenari si muzicanti indieni au venit in Persia in cautare de noi oportunitati. Un alt sah persan, Bahram Gur (420-438) a adus din India muzicanti si dansatori pentru a-si distra supusii. Cronicile arabe consemneaza prezenta, in Orientul Mijlociu, a unui grup de indieni numiti zott (pronuntat si jat), aparuti cu cel putin trei acceptiuni in Bahrein, soldati mercenari si fauritori de arme din metal, garzi de palat si functionari de curte in Persia.
Un alt grup distinct de imigranti din India a fost acela al Sindhi-lor, care a ajuns in Bagdad in jurul anului 900, venind din nord-vestul Indiei. Daca a plecat spre Europa vreunul dintre aceste grupuri este o ipoteza greu demonstrabila. Exista, pe de o parte, in India, o populatie seminomada numita dom ('d' cerebral se pronunta cu limba rasucita spre cerul gurii si se poate transforma in 'rr', pronuntat in acelasi fel), semnificatia cuvantului fiind 'om'. Daca acestia au venit din India prin Orientul Mijlociu si apoi in Europa pastrandu-si identitatea, rromii de astazi au o origine comuna, toti ceilalti emigranti indieni nedepasind Imperiul Persan. In Siria, Persia si Irak, traiesc si in prezent grupuri de origine indiana Dummi sau Deman.
Pe de alta parte, atat in Asia, cat si in Europa, exista si alte populatii nomade ne-rrome, unele de origine indiana (lurii din Iran, vorbitori de limba beluchi), altele de origine ne-indiana (Woonwagenbewoners in Olanda, Karrner in Austria, nomazii irlandezi).
Mai mult, nomazii din India, au venit in contact si cu alte popoare nomade, de pilda cu alanii care rataceau in Persia de nord si in Caucaz si care au migrat spre Europa inaintea rromilor (in jurul anului 640). Ei erau mestesugari si negustori si calatoreau cu familiile in carute acoperite cu coviltir, mijloc de transport preluat si de rromi (pana atunci umblau in carute neacoperite), odata cu numele acestuia - 'ordon' / '(v)urdon'.
Un alt lingvist specialist in limbi indiene, profesorul Turner, il contrazice pe Miklosich, spunand ca rromii trebuie sa fi parasit India inainte de anul 1000, pentru ca limba rromani nu a suferit modificarile intervenite in limbile indiene dupa aceasta data, fapt corelat cu datele istorice din cronicile arabe si persane. Se pare insa ca limbile din interiorul si din exteriorul Indiei sa se fi dezvoltat simultan.
O ipoteza a fost si aceea in care clanul razboinic nord-indian Rajput (casta ksatrya), dupa infrangerea suferita in 1192, in lupta cu Mohamed Ghur, a plecat impreuna cu familiile spre tinuturile arabe si turce si apoi in Europa. Cu toate acestea, nu ar fi avut timp din 1192 pana in 1300 (cand apar primele atestari in spatiul european), sa calatoreasca prin Persia ocupata de arabi, Armenia si Grecia, stationand, in fiecare tara, suficient de mult pentru a-si insusi un numar semnificativ de cuvinte. Astfel, grupul Rajput poate sa fi fost ultimul care a parasit India, dar cu siguranta nu si primul. Desi memoria colectiva a rromilor nu a retinut, data fiind filosofia de viata a nomazilor pentru care numai prezentul exista, nici cauzele, nici perioada exodului, migratia a fost un factor esential al dezvoltarii culturale a acestui popor.
In ceea ce priveste itinerariul urmat dupa plecarea din India, s-a optat pentru doua variante: trei coloane sau doua coloane.
a. Varianta cu trei directii de deplasare: I - de mijloc; II - de sud; III - de nord:

I. Persia - Orientul Mijlociu - Imperiul Bizantin (secolul al III-lea) - Balcani - Italia, cu ramificatii in Europa Centrala si de vest, pana in Irlanda;

II. S-a desprins de prima in Palestina - Egipt - Abisinia - Sudan (grupul rromilor egipteni si namibieni); altii au strabatut nordul Africii, au trecut Gibraltarul - se stabilesc in Spania; o alta parte, dupa ce au ajuns in Armenia, au strabatut Marea Egee, trecand prin Turcia balcanica - Grecia - tarile sud-est europene (inclusiv Tarile Romane);

III. Caucaz - Crimeea - Rusia - Scandinavia; exista doua posibile cai de patrundere in Rusia - din Balcani (secolul al XV-lea) si din Polonia si Germania (secolul al XVI-lea).
b. Varianta cu doua directii de deplasare : (la care adera George Potra si C. Popp Serboianu)

I. spre Europa in interiorul uscatului;

II. spre Africa de-a lungul tarmurilor;

I. Belucistan - Persia - desertul Arabiei - desertul Siriei - Armenia - Marea Egee - Arhipelag;

II. traversarea Marii Rosii - Egipt (rromii egipteni si nubieni).
Prima coloana s-a divizat in doua ramuri:
1. Armenia - Caucaz - Crimeea - Europa;
2. Armenia - Bizant - (Grecia) - prin Bosfor in Turcia Balcanica - Tarile Romane.
Miklosich sustine existenta unei singure coloane de migratie, rromii trecand in Spania prin muntii Pirinei, nu venind din Africa prin Gibraltar.
Doua elemente sunt deosebit de importante: prezenta de aproape doua secole, pe teritoriul Imperiului Bizantin a), stare de lucruri care a influentat foarte mult cultura rroma (inclusiv prezenta masiva in limba rromani, a elementului grec) b) si faptul ca nu toti rromii care au venit in Europa erau nomazi: unii s-au stabilit in orasele grecesti, unde au trait multi ani (prelucrand pielea), pana cand invazia turcilor din perioada cucerii Constantinopolului i-a alungat spre vest (secolul al XV-lea), dezvoltand un alt val de migratie.
Din Grecia, rromii au trecut in tarile de limba slava din Balcani: Serbia (1348) c), Bulgaria (1378) si in Tarile Romane: Tara Romaneasca (1385), Moldova (1400). In ceea ce priveste Polonia si Ungaria, exista teorii care presupun, pe baza unor documente, prezenta rromilor inca din secolul al XIII-lea -1256 - Polonia; 1260 - Ungaria, altele insa care atesta rromii abia din veacul al XV-lea (1422 - Ungaria).
Traseul vest-european al rromilor s-a conturat astfel: Ungaria - Germania (1417, conform cronicii bavareze a lui Andreas) - Elvetia (1418, sub numele de 'Heiden' = pagani) - Franta (1420) - Tarile de Jos (1420) - Italia (1422, conform 'Cronica di Bologna' a lui Muratori - 'zingari') - Anglia (1430-1440) - Rusia (1501) - Lituania (1501) - Suedia (1513), Spania (1447), Scandinavia (secolul al XVI-lea), fiind urmat de ceea ce nu mai poate fi numita migratie decat intr-un sens foarte larg - emigrari in numar restrans in continentul american (secolul al XVII-lea) si australian (secolul al XIX-lea).
Impingerea valurilor de migratie dincolo de granitele statelor a fost determinata si de statutul rromilor, pe diferite teritorii, persecutiile si expulzarile dand impuls migratiei, sedentarizarile fortate stopand-o.
In Tarile Romane, rromii au fost robi timp de peste 500 de ani, fapt care i-a facut sa stationeze pe teritoriile romanesti, parte dintre ei (robii domnesti) avand o relativa libertate de miscare, practicand nomadismul intern. La scurta vreme dupa Dezrobire (1848-1856), datorita eliberarii robilor, acestia s-au indreptat spre apus, declansandu-se, in secolul al XIX-lea, un alt val de migratie, spune una dintre ipoteze.

In Turcia, in 1556, rromii se bucurau de anumite privilegiid) ca, de pilda, dreptul la sedere libera si la libera circulatie, aceasta pentru ca, planurile expansioniste ale turcilor se bazau si pe mestesugul fauririi armelor stapanit cu maiestrie de rromi, lucratori traditionali in metale.
La inceput, si in Ungaria, statutul rromilor era unul relativ bun: printr-un act de cancelarie din 1422, regele Sigismund de Luxemburg acorda unor cete de rromi dreptul de a circula liber prin tara; rromii se aflau sub jurisdictia domeniilor regale - 'peculium regis' -, asadar erau protejati direct de rege. Asa se face ca in spatiile turc si ungar, numarul de rromi era ridicat.
Europa apuseana s-a remarcat, inca de la primele aparitii ale rromilor, prin acte de persecutie, expulzare si exterminare.
Franta: 27 iulie 1504 - regele Louis XII cere, printr-o ordonanta regala, nobililor din anumite regiuni, alungarea rromilor de pe teritoriile lor; 1539 - regele Franois I interzice stationarea rromilor in regat, ca apoi, in 1561, sa dea ordin de persecutie si expulzare definitiva tuturor rromilor si urmasilor lor; 1612, ordinul regal intareste sanctiunile pentru nomazi: pedeapsa cu bataia si inchisoarea; revolutia din 1789, care a spulberat regatul francez, nu a desfiintat persecutiile impotriva rromilor; acuzati de vrajitorie, rromii sunt excomunicati de Biserica si expulzati; 1682 - regele Louis XIV da un edict care interzice francezilor sa-i adaposteasca pe rromi pe terenurile lor; secolele al XVIII-lea si al XIX-lea - rromii nomazi sunt identificati si supravegheati cu ajutorul unui instrument de stigmatizare rasiala - 'carnetul antropometric de identitate'/ 'carnetul nomazilor' / 'pasaportul intern'.
Anglia: 1458 - ordonanta regala de persecutie a rromilor; 1530, 1531, 1537 e) - regele Henri VIII, 1554 - regina Maria, 1563 - regina Elisabeta - ordine de urmarire, persecutie si expulzare a rromilor, care ii obliga sa renunte definitiv la modul lor de viata, pentru a-i putea sluji pe cetatenii onesti; 1562 - regina Isabella intareste urmarirea si alungarea rromilor, care nu mai au nici macar dreptul de a se refugia in spatiile de cult, pana atunci singurele zone protejate.
Germania: 1449 - expulzati din Frankfurt pe Main; 1496-1498 - rromii sunt declarati spioni platiti ai turcilor, purtatori ai epidemiei de ciuma si acuzati de vagabondaj, vrajitorie, rapire de copii si chiar canibalism; 1500 - imparatul Maximilian I - ordin de expulzare a rromilor, cei gasiti inca pe teritoriul tarii putand fi ucisi, fara ca ucigasul sa fie pedepsit in vreun fel; 1661 - regiunea Saxe, guvernatorul Georg II - decret prin care, orice rrom gasit pe teritoriul lui poate omorat pe loc; 1721 - imparatul Charles VI porunceste exterminarea rromilor: barbatii sa fie ucisi, iar femeilor si copiilor sa li se taie o ureche; 1725 - Frederic Guillame I condamna la spanzuratoare toti rromii de peste 18 ani, surprinsi pe teritoriul prusac, fara distinctie de sex, spanzuratii urmand a fi aliniati pe granita pentru a servi drept exemplu: persecutia a continuat prin urmarirea, vreme de secole, a numarului si a locurilor de trecere ale rromilor (1899 - infiintarea Biroului de Informatii asupra tiganilor), si a culminat, in epoca national socialista a lui Hitler si in cel de-al doilea razboi mondial, cu exterminarea a sute de mii de rromi in lagarele de concentrare naziste.
Elvetia: 1471 - Adunarea de la Lucerne le interzice stationarea pe teritoriul Confederatiei; 1514 si 1532 - ordin de expulzare; din 1580 - organizarea de vanatori pentru prinderea rromilor; 1727 - ordin de taiere a unei urechi barbatilor si femeilor de peste 15 ani daca sunt prinsi in tara prima data, pentru a doua abatere - condamnarea la moarte; arestatii rromi sunt trimisi la galere in Italia si in Franta.
Danemarca: 1536, 1554, 1561, 1570, 1574 - Christian III - ordine de expulzare daca sunt gasiti in tara, urmand condamnarea la munca fortata si la inchisoare, alaturi de uciderea sefilor.
Tarile de Jos: respingerea totala: la rascruci de drumuri erau expuse pancarte pictate cu imagini de rromi spanzurati, pentru a servi drept exemplu; acuzati de furt, spionaj si vrajitorie, sunt expulzati (1525 - Charles Quintul), aruncati in inchisori, condamnati la tortura si munca fortata, biciuiti, marcati cu fierul ca vitele, li se confisca bunurile, se desfasoara asa-numita 'vanatoare de tigani' (secolele al XVII-lea si al XVIII-lea).
Tarile Scandinave: Suedia - 1560 - arhiepiscopul Laurentius Petri interzice preotilor sa-i boteze si sa-i inmormanteze pe rromi; 1637 - ordin de expulzare, cei care nu i se supun fiind ucisi fara judecata; Norvegia - 1687 - Chirstian V - rromii sunt arestati si expulzati, bunurile fiindu-le confiscate si sefii omorati; 1845 - interzicerea nomadismului.
Italia: Conciliul de la Trente - 1563 - pentru casatoria cu un rrom era nevoie de o autorizatie speciala de la episcop; se interzicea nomadismul (sedentarizare fortata), cei care continuau sa-l practice erau expulzati; erau arestate si ucise in torturi femeile rrome care se presupunea ca se ocupa cu vrajile; rromilor care nu erau considerati buni crestini li se refuza inmormantarea; practicarea artelor zise magice se pedepsea cu biciuirea, inchisoarea spanzuratoarea sau arderea pe rug.
Spania: dupa o scurta perioada de relativa libertate, in care s-a produs o semi-sedentarizare sub protectia aristocratiei au urmat secole de persecutii extreme: 1560, 1610 - ordine anti-rrome ale regelui Philippe II (arestari si torturi); edictele lui Charles V din 1523, de la Medina del Campo, apoi din 1525, 1528, 1534, 1539 - pedeapsa celor prinsi cu 'vagabondajul' este robia pe viata la cel care i-a prins; 1539 - edict regal de expulzare - cei care nu parasesc regatul in decurs de 60 de zile, sunt condamnati la 6 ani de galere - din secolul al XIV-lea si pana in secolul al XVIII-lea, acest mijloc de tortura si de munca fortata totodata - galerele - va ucide mii de rromi in Spania; Inchizitia, cu fanatica 'vanatoare de vrajitoare', a incarcerat, a torturat si ucis in streang sau pe rug un numar semnificativ de rromi; persecutia a culminat cu decretul 'impotriva tiganilor' de la Medina del Campo, din 1499, al Isabelei de Castiglia si al regelui Fernando - expulzarea 'definitiva' a rromilor nomazi sub amenintare pedepsei cu moartea si torturarea (taierea urechilor, biciuire, etc.) celor prinsi 'fara munca', 'fara stapan' sau practicand vrajitoria; rromii care nu merita nici macar pedeapsa cu moartea sau galerele, devin sclavi; edictul din 8 mai 1633, al lui Philippe IV, le interzice rromilor vorbirea limbii rromani, portul, dansul, muzica si obiceiurile specifice printr-un adevarat etnocid. Exemple de acest tip pot fi date in continuare, cele deja prezentate fiind extrem de putine la numar.
Daca apusul european a 'excelat' prin expulzari, rromii fiind nevoiti sa calatoreasca pentru a supravietui, Europa de rasarit s-a 'remarcat' prin procesele de sedentarizare fortata si de asimilare etnica (Tarile Romane prin robie, Polonia prin sedentarizari rurale, Ungaria prin politicile asimilationiste tip Maria Tereza).
Un exemplu semnificativ este acela al Ungariei secolului al XVIII-lea, perioada in care rromii au fost judecati in numar mare sub acuzatia de canibalism, condamnati la moarte si executati in cele mai crude moduri: spanzuratoare, decapitare, sfartecare de viu. Decretele imperiale ale Mariei Tereza (1768) si ale lui Iosif II (1782) au interzis nomadismul, fortandu-i pe rromi sa se stabileasca in sate sub numele de 'noii maghiari' (Uj Magyar) sau 'noii tarani', sa invete ungureste, sa mearga la scoala si la biserica, sa se inroleze in armata, sa munceasca pamantul, sa nu-si mai vorbeasca limba, sa nu-si mai pastreze portul si obiceiurile, sa nu mai cante sau sa mai practice meserii traditionale. Istoria se afla din nou in fata unui etnocid.
'Stimulata' de expulzari si oprita de sedentarizari, migratia rromilor prin Europa s-a desfasurat in valuri succesive sau marcate de intreruperi. De pilda, in Cipru, in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, a sosit din Turcia primul val de rromi, iar in secolul al XIX-lea, dupa dezrobirea din Tarile Romane, s-a produs o noua migratie. In Bulgaria, al doilea val migratoriu a aparut la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, urmare a conflictului dintre Austria si Imperiul Otoman, iar a treia migratie a fost in secolul al XIX-lea, dinspre Tarile Romane, dupa Dezrobire.
In Italia, la sfarsitul secolului al XIX-lea si-au facut aparitia rromii unguri, iar dupa primul razboi mondial, din nord, au venit rromii germani si din est, rromii slavi; in timpul celui de-al doilea razboi mondial, rromii au fost alungati din Italia, Slovenia si Croatia, iar dupa anii '60 un nou val, de rromi iugoslavi, a ajuns in Italia. In Franta, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Austria, la sfarsitul veacului al XIX-lea, noul val a fost format din rromii dezrobiti in Tarile Romane si din rromii unguri.
Alte valuri de rromi au pornit spre Europa de vest ca refugiati din Cehoslovacia (1968) si din Yugoslavia (1960-1990) sau din tarile est-europene, in cautare de azil politic si conditii mai bune de viata. Anii '80 au fost marcati de migratia rromilor spre Statele Unite.
Drept concluzie, se poate spune ca migratia rromilor are cateva caracteristici de baza: nu a fost una directionata, nu a avut ca tinta precisa Europa, ci s-a constituit ca deplasare spontana, determinata de factori istorici si directionata de evenimentele militare intalnite pe drum; a incheiat, pana in momentul de fata, migratia popoarelor spre Europa; nu a avut caracter militar si s-a desfasurat in valuri. Exista, asadar, un nomadism structural, datorat unei anumite forme de organizare sociala si economica si unei dorinte de a calatori, si un nomadism conjunctural, datorat unor situatii produse din exterior: excluderea (expulzarea) sau recluziunea (robia, inchisoarea, diferitele interdictii), ambele tipuri actionand conjugat in cadrul migratiei rromilor.

1.3 Nomadism si sedentarism

In masura in care este un model cultural liber ales si dezvoltat organic dintr-un fond traditional de interpretare a lumii, de rezolvare a comunicarii cu societatea si de relationare cu propria fiinta spirituala, nomadismul rromilor poate fi pus in legatura cu elementele din structura psihologica a acestui neam: 'Cand vine vremea frumoasa, noi suntem ca pasarile'. Desigur, numai intr-o masura limitata, nomadismul nefiind, la rromi, doar o atitudine, sa-i spunem arhaica, de a concepe existenta, ci, poate chiar intr-o masura mai mare, oricum, cel putin egala, rezultatul unei respingeri si al unei excluderi de secole.
Nomadismul a fost interpretat cel mai adesea in baza unor viziuni stereotipe - fie ele pozitive: libertate, exotism, magie, romantism, fie negativ-stigmatizante: anarhie, dezechilibru, ilegalitate, transmitere de boli, saracie, vrajitorie, spionaj, mizerie, salbaticie, primitivism. Considerat de catre lumea sedentara ca fenomen de autoexcludere, nomadismul a fost, de fapt, o forma, poate unica posibila pentru istoria rromilor, de conservare a identitatii. Marturie sta situatia rromilor sedentarizati cu multa vreme in urma, care si-au pierdut de mult marcile etnicitatii si, traind in spatiul colectiv al Celuilalt au devenit Celalalt, fiind aproape firesc asimilati economic si social. De ce n-ar fi fost atunci sedentarismul o forma de auto-excludere din traiectul nomadismului general al tuturor popoarelor la inceputurile istoriei lor. Ce altceva decat conservatorismul sedentarilor, care nu accepta nici o alta forma de viata sociala, se afla la originea atitudinii nu numai fata de nomazi, dar si fata de inofensivii si, cu mult mai putin nomazii, turisti, care provoaca si ei, mai ales in mediul rural, teama de dezordine, de epidemii, si de mizerie, dispret si chiar acea ura pentru ceea ce este strain si poate provoca dezechilibru in comunitate.
Nomazii se deosebesc de sedentari atat din punctul de vedere al structurii interioare - atitudinea fata de proprietatea de pamant, valoare esentiala la sedentari (de la taranul care-si pazeste mosia, la guvernele care-si apara statele sau popoarele care pornesc in cucerirea de noi teritorii) si inexistenta la nomazi - cat si din punct de vedere cultural - sedentarii sunt agricultori, deci dezvolta o cultura agrara, cu rituri si complexe magice, legate de cultivarea plantelor si succesiunea anotimpurilor, eventual de cresterea animalelor (acolo unde nu este vorba de o cultura pastorala, transhumanta, de pendulare, asadar aproape semi-nomada), iar nomazii sunt vanatori si dezvolta o cultura-vanator, cu ritualuri si structuri magice legate de sansa, de protectia drumului, de animalul totemic si de imbunarea zeului care va deveni vanat. Fara indoiala ca aceste delimitari au caracter relativ didactic si teoretic, ele fiind privite in valoare absoluta; in practica sociala insa, ele s-au combinat, de-a lungul istoriei, rezultand noi sinteze culturale.
Privit uneori ca un fel de paradis pierdut, caracterizat de absenta constrangerilor impuse de societatea stabila, supunandu-se numai ordinii naturale a lucrurilor, nomadismul a incheiat alt tip de pact cu Eternitatea si de aceea este considerat, de catre cultura sedentara, o amenintare a integritatii sociale, a ordinii stabile, de tip concentrationar, dar poate reprezenta, in mod absolut justificat si geneza utopica a omului viitorului, care reinventeaza forme sociale ideale pornind de la varsta de aur a omenirii. Toate acestea pe plan mai ales psihologic si mai putin pragmatic.
Modelul nomad este foarte apropiat de natura, iar cum modelul sedentar - exponentul clasic al culturii - se teme de natura, tot astfel va privi nomadul ca pe o agresiune la propria sa fiinta, pe baza vechiului conflict cultura - natura, ordine - dezordine, motivat - arbitrar, de altfel numai un construct mental, fara corespondent in planul realitatii, natura fiind un sistem cu legile si ordinea sa interioara, in care nimic nu se petrece intamplator.
Nomadismul rromilor se afla undeva la mijloc - intre identitate etnica si categorie economica (nomadismul comercial datorat marginalizarii sociale) sau strategie de supravietuire. Aceasta din urma confera statut social comunitatii si se creeaza ceea ce s-ar putea numi cercul cauza - efect - cauza - comunitatea este nomada pentru ca practica meserii de o anume natura si are un statut marginal pentru ca este nomada, dar acest nomadism la randul sau, are drept cauza, pe langa determinarea etno-psihologica, marginalizarea sociala.
Comunitatea peripatetica pe de alta parte, isi ia si ea masuri de aparare fata de comunitatile sedentare, punand in aplicare prin ritual, o conceptie extrem de stricta despre puritate si impuritate. Exista o bariera de ordin psihic intre comunitate si restul lumii, menita sa protejeze valorile identitare proprii, pastrand totdeodata echilibrul cu mediul si incercand sa castige capital relational in dialogul cu outsiderii.
Stilul de viata nomad a fost vazut ca modalitate de conservare a unei organizari sociale traditionale. Cu toate acestea, etnologia a demonstrat existenta mai multor tipuri de model nomad, dupa modurile de exploatare a resurselor naturale: unele disparute sau pe cale de disparitie - vanatoarea, culesul fructelor de padure -, altele nou aparute - comertul itinerant al comunitatilor peripatetice, meseria de comis-voiajor.
Aceste determinari indica apartenenta la un sistem economic si de relatii sociale dinamic, garantat de o retea de contacte inter-umane abil intretinute si nicidecum inchiderea intr-o comunitate de tip arhaic. Oricum, comertul si serviciile, specifice modului de viata nomad, sunt mult mai dinamice in raport cu productia stricta de bunuri.
Si din punctul de vedere al relationarii intra-grup, modul nomad se caracterizeaza printr-o dinamica mai accentuata si printr-o infinit mai mare coeziune: traind in 'aer liber', in contact direct si permanent cu natura, dar si cu posibilele pericole din jur, nevoia de comunicare si de intrajutorare a dezvoltat dimensiunea vietii colective. In vreme ce omul sedentar s-a construit pe sine ca individ relativ izolat si independent de comunitatea din care face parte, omul nomad si a accentuat pozitia de partea colectivitatii: iata diferenta intre 'eu' si 'noi'.
Nu trebuie absolutizata ideea rromilor nomazi sau aceea ca 'adevaratii' rromi sunt nomazi: dupa cum s-a constatat in istorie, o mare parte a rromilor s-a sedentarizat si nu intotdeauna fortat, au avut loc si procese de sedentarizare liber-consimtite, fenomenul fiind cu mult mai complex decat pare.
Ceea ce ramane insa este mobilitatea mai mare a acestui popor, poate acel fond psihologic care predispune la deplasare, pe care societatea are datoria sa-l protejeze ca valoare culturala autentica. Afirmatii de genul 'calatoria o avem in sange, este mai puternica decat noi', sau 'noi suntem ca pasarile cerului', au fost interpretate ca auto-identificari cu modelul nomad.
Motivat fie de expulzarile fortate si interdictiile de stationare, fie de cautarea de lucru, fie de pulsiuni interioare, sau poate, de toate acestea laolalta, nomadismul a fost eronat interpretat ca o cauza a 'inadaptarii' rromilor la societatea moderna, ca si cum modelul sedentar ar fi cel superior si educatie ar insemna ideea de scoala, asa cum se practica ea la modul clasic.
In spatele conceptului de 'adaptare' se afla nu numai nerecunoasterea valorilor culturii rromilor si tendinta de asimilare etnica, ci, si mai grav, o viziune profund rasista f), in care principalele probleme abordate ar fi saracia, bolile si scolarizarea, asadar probleme legate de latura sociala, iar nu de cea etnica.
Casatoria intragrup, factor de control social al comunitatii endogame prin excelenta, departe de a fi un mijloc de izolare, este un mod important de conservare a identitatii. La fel cum, multa vreme dupa sedentarizare, starea de spirit nomada ramane un factor de auto-definire si de pastrare a marcilor etnice.
Daca s-ar incerca o descriere, macar sumara, a acestei stari de spirit, ea ar cuprinde un alt tip de ordine, alte norme decat cele ale vietii stabile: de pilda, libertatea de miscare, mobilitatea in spatiu, refuzul unor norme temporale arbitrare, stabilirea unui ritm personalizat al activitatii sunt legi, insa deosebite de regulile sistemului sedentar. Ca si cum s-ar dori o contra-balansare a ideii de libertate, in interiorul comunitatii independenta individului este inlocuita de dependenta afectiva si cutumiara de grup. Spatiul locuintei sale si spatiul comun formeaza, la rromi, un continuum, cortul, mai tarziu caravana / rulota sunt spatii deschise intregii comunitati; asa cum nu exista sentimentul proprietatii de pamant, tot astfel nu se poate vorbi despre spatiu privat in sensul aceluia din modelul gajikano. Pentru un om care prefera unei camere individuale un loc impartit colectiv si isi numeste co-etnicii 'frati' si 'surori', experienta solitudinii este unul dintre cele mai groaznice lucruri care i se pot intampla. Asadar, libertate in raport cu ceilalti si spirit colectiv fratern in raport cu ai sai reprezinta doua principii aflate in relatie cu nomadismul.
Revenind la atitudinea sedentarilor fata de modelul nomad, ea are, in ambele sensuri, caracter stereotip: perceput ca devianta, nomadismul rromilor ar trebui combatut printr-o politica de sedentarizare, privit ca marca a culturii rromilor, ar trebui conservat, sedentarizarea fiind astfel considerata de neconceput, chiar si atunci cand este liber-consimtita. In amandoua cazurile, rromilor sunt somati sa se conformeze unui mod care nu este neaparat al lor. Diversitatea si complexitatea poporului rrom se manifesta intr-o larga paleta de expresii ale identitatii, fapt care dovedeste ca orice exclusivism este contrar naturii rrome.
Practica ancestrala in aceeasi masura ca si incercarea de a fugi de stigmat prin auto-excludere, nomadismului isi are propria sa flexibilitate in raport cu sedentarizarea, putand alterna, in anumite conjuncturi, cu perioade relativ lungi (luni sau chiar ani) de stationare intr-un spatiu prielnic. Ca mostenire culturala si psihologica, calatoria este la rromi o alternativa existentiala, in conditii de marginalizare si excludere, iar nu un mod atavic de viata. Rezultat al combinatiei unor factori inerenti organizarii economice si sociale a familiei, 'nomadismul, ca si sedentarizarea, este modalitatea conjuncturala de exploatare a resurselor disponibile, conditionata de flexibilitate, motor fundamental al societatii rrome' , nu doar in momente de criza, ci si in oricare alt moment.
In privinta modelului nomad ca valoare de identitate, se desprind cel putin doua perspective: auto-identificarea ca asumare si hetero-identificarea ca perceptie a diferentei. Identitatea este o valoare de relatie, prin interactiune: celalalt infirma sau confirma ceea ce eu simt sau revendic ca fiind al meu. In cazul rromilor, nomadismul are acest statut pentru ca a raspuns unui orizont de asteptare stereotip al ne-rromilor, care, la randul sau, a influentat fondul psihologic rrom, intarind aceasta marca identitara. In paralel cu cliseul pozitiv, s-a dezvoltat stereotipul negativ - stigmatizarea, care, la randul ei, a impulsionat nomadismul prin excludere. Rromii insisi au pastrat, macar la nivelul virtualului, modelul nomad ca refugiu al etnicitatii puse in pericol de asimilare. Toate acestea si multe altele demonstreaza ca nomadismul este mai mult o stare de spirit decat o stare de fapt.

1.4 Semnificatii de fond cutumiar

In procesul de interpretare a semnelor culturale, nomadismul rromilor poate fi pus in relatie cu fondul etnic rrom prin desemnarea unei opozitii: cultura sedentara, de tip agrar, vegetariana sau consumatoare de animale domestice si cultura nomada, de tip vanator, carnivora, consumatoare de vanat sau culegatoare de vegetatie spontana. Undeva, in zona seminomadismului, la mijloc intre cele doua, sta cultura transhumanta, pastorala, lactocarnivora.
Exista o serie de elemente marcate etnic care contin modelul nomad in substrat: tipul de habitat (locuirea), ocupatiile traditionale cu caracter itinerant, portul, mijloacele de transport, oralitatea culturii, dreptul cutumiar, obiceiurile din ciclul familial, conceptia asupra proprietatii, modelul religios (inclusiv pelerinajele), complexele magico-ritualice si unele structuri de mentalitate.

'Rromano cacipen kaj si?
De kana ?anav andar man?e
caxrenar p-o them phirav
rodav kamipen ta angali
cacipen ta baxt.

Phurilem e dromenar
kamipen ni araklem caco
caco lav ni asundem
Rromano cacipen kaj si?'

Deplasarea in spatiu induce o anumita organizare sociala, face posibila exercitarea unor meserii traditionale, confera mobilitate si putere de adaptare membrilor comunitatii, creeaza legaturi inclusiv prin casatorie (pelerinaje comune, adunari de judecata, inmormantarea unui om important din neam) la distanta, in zone geografice indepartate, dar avand in comun consangvinitatea de neam. Un grup familial, de pilda de rromi caldarari, se poate intinde in tari diferite, chiar pe continente diferite. Tipul specific de relatii de rudenie al nomazilor permite unei familii de caldarari din Romania sa aiba rude in Franta, in Portugalia, in Norvegia si chiar in Brazilia.
Pe langa functia sociala, nomadismul a dezvoltat si o functie economica foarte importanta. Activitatile profesionale exercitate de familiile nomade au valoarea lor de complementaritate fata de meseriile sedentare, deloc demna de neglijat. Se poate supune analizei situatia rromilor nomazi din arealul romanesc. Acele meserii traditionale care s-au potrivit unei vieti nomade au determinat mentinerea acestui mod de viata pentru mai mult timp, asigurand independenta economica a comunitatilor de rromi itinerante. Asa de pilda, meseria de caldarar a rezistat cel mai mult in sistem nomad, caldararii fiind ultimii sedentarizati in spatiul romanesc, in jurul anilor '60, unii dintre ei mai practicand si astazi nomadismul sezonier. De asemenea, in concordanta cu nomadismul au fost si meseriile de spoitor, cu reconversia actuala de colector de sticle si de fier vechi; argintar, cu sedentarizarea tarzie la marginile oraselor; ursar, cu reconversia timpurie in prelucrarea pielii, a osului si a cornului; bidiner (fac perii si bidinele si le vand in targuri); zavragiu (fac margele, gablonturi si alte podoabe marunte si le vand in targuri); florar (fac flori ornamentale din hartie), cu reconversia de vanzator de flori si comerciant de maruntisuri, telal / chitibusar / tolar (vanzator de haine vechi); geambas de cai; circar ambulant (mai rar in arealul romanesc).
Alte meserii au antrenat sedentarizarea prin disparitia lor: cautatorii de aur in apele raurilor, si printr-o radicala reconversie: acesti rudari au devenit ceea ce se intelege astazi prin rudari - cei care prelucreaza lemnul, cu ramurile de caramidari (fac caramizi tip chirpici, uscate la soare) si corfari (impletesc cosuri din nuiele). In spatiul romanesc, rudarii au fost, alaturi de lautari, printre primii sedentarizati complet, in schimb in Ungaria, acestia au fost printre ultimii care s-au sedentarizat, fapt care demonstreaza relatia nomadismului cu starea de lucruri de pe un teritoriu sau altul (conditiile economice, situatia politica, structurile sociale etc.).
Perspectiva istorica asupra nomadismului rromilor in arealul romanesc ofera un tablou convingator. In cei peste 500 de ani de robie, s-a desfasurat un nomadism limitat si controlat al unei anumite categorii de robi - robii domnesti, care erau obligati la plata unui tribut catre domnie si la prestarea de munci in folosul curtii domnesti. Dupa dezrobirea de la jumatatea secolului al XIX-lea, un val important de migratie a pornit spre apus, dar s-a amplificat si nomadismul intern, rromii practicandu-l in cvasitotalitatea lor (mai putin cei care, din lipsa de mijloace elementare de subzistenta, s-au intors la fostii stapani). Acest nomadism relativ intens a continuat pana in perioada celui de-al doilea razboi mondial, cand a fost stopat cu violenta de Holocaustul nazist asupra rromilor, care a exterminat in lagare de concentrare sute de mii de rromi (in special pe cei nomazi, dar nu numai). Au urmat deportarile la Bug, in Transnistria si procesul de sedentarizare fortata si asimilare etnica inceput in anii cooperativizarii (1949-1962) si continuat de-a lungul intregii perioade comuniste (pana in 1989). Nomadismul insa a continuat sa-si faca drum, cu greu, in noul tip de societate uniformizatoare, care avea drept scop stergerea definitiva a identitatilor si a tuturor diferentelor dintre oameni, ultimii sedentarizati fiind caldararii, in anii '60.
Nomadismul sezonier, in special cel de tip comercial (vanzarea de obiecte de uz casnic, carpete, draperii, fete de masa, cuverturi, mobilier mic, lenjerie de pat, plapumi, podoabe etc.) se practica si astazi, alaturi de o relativa revenire a unor neamuri la identitatea lor de tip nomad (caldararii) prin seminomadismului sezonier si (re)constructia unei constiinte etnice prin elite (unul dintre primele ziare ale rromilor caldarari s-a numit 'Nomazii').
'Ci sun kas?e ?ivdas but, ta kas?e phirdas but' ('Nu asculta pe cine a trait mult, ci pe cine a umblat mult'), spune un proverb rrom. Acest pattern cultural itinerant, dezvoltat pe baza unor strategii economice peripatetice, a creat trasee de deplasare in arealul romanesc pentru comunitatile semi-nomade (perioada anotimpurilor calde) sau practicante ale nomadismului sezonier (cateva luni pe an), in functie de nevoile pietei (targuri, balciuri periodice), de evenimente de ordin spiritual (pelerinaje la moastele unor sfinti considerati protectori, la anumite sarbatori din cursul anului etc.), de existenta materiei prime necesare pentru exercitarea unor meserii (arama, argintul, osul, pielea, lemnul de esenta moale, lutul pentru caramizi, lemnul verde pentru impletituri etc.). Aceasta ultima conditie pentru fixarea traseului este extrem de importanta: prezenta lemnului de esenta moale inseamna apropierea unor paduri de deal (tei, cires, visin); lemnul verde - paduri de alun; lutul bun in anumite zone de campie relativ umeda, arama si argintul in zonele urbane, osul si pielea in zone de crestere a animalelor.
Piata de marfuri este de doua feluri: una permanenta, mestesugurile rromilor completand in mod fericit nevoile culturii agrare (cu vase de arama, unelte de fier, vase de lemn etc.), iar alta temporara, dar de mare importanta prin concentrarea si varietatea comerciala si spiritul concurential, targul. Pentru prima, comunitatile de rromi nomade si-au creat trasee fixe, repetabile anual si prelungite pe intreaga perioada de primavara-vara. De exemplu: caldararii din Teleorman: Alexandria - Calarasi - Slobozia - Braila - Buzau - Ramnicu-Sarat - Brasov - Calimanesti - Horezu - Craiova - Caracal - Alexandria; caldararii din Calarasi: Calarasi - Slobozia - Braila - Galati - Focsani - Sfantu-Gheorghe - Ploiesti - Oltenita - Calarasi; caldararii din Sibiu: Ocna Sibiului - Medias - Alba Iulia - Hunedoara - Resita - Orsova - Turnu-Severin - Targu-Jiu - Horezu - Ocna Sibiului; caldararii din Iasi: Ciurea - Botosani - Dorohoi - Suceava - Neamt - Buhusi - Adjud - Vaslui - Iasi.
Targurile se organizeaza la date calendaristice fixe, in functie de sarbatori, in zone de asemenea fixe si reunesc rromi din arii geografice apropiate: 21 mai - Sf. Constantin si Elena - la Piatra-Neamt si Pitesti; 7 iunie - Mosii de vara - Bucuresti; 7-8 iunie - Mosii si Rusaliile - Targu-Neamt si Targu-Frumos; 24 iunie - Dragaica si Sanzienele, Nasterea Sfantului Ioan - Buzau, Bacau, Bals; 29 iunie - Sf. Petru si Pavel - Tandarei, Giurgiu, Falticeni; 20-27 iulie - Sf. Ilie si Pantelimon - Campulung, Roman, Muntele Gaina; 6 august - Schimbarea la Fata - Craiova; 15 august - Sf. Maria Mare - Suceava; 23-29 august - Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul - Botosani; 6-8 septembrie - Sf. Maria Mica - Costesti, Valcea si Sibiu; 14 septembrie - Inaltarea Sfintei Cruci - Medias; 1 octombrie - Ziua Recoltei - Slobozia; 13-14 octombrie - Sf. Cuvioasa Paraschiva - Iasi; 26 octombrie - Sf. Dimitrie cel Nou - Bucuresti; 8 noiembrie - Sfintii Mihail si Gavril - Focsani; 6 decembrie - Sf. Nicolae - Calarasi; 25-26 decembrie - Craciunul - Brasov; 27 decembrie - Sf. Stefan - Targoviste.
Targurile indeplineau un rol important in cadrul obiceiurilor din ciclul familial, in special la cele legate de nastere si casatorie, fiind prilejuri de desfasurare a unor ritualuri premaritale si nuptiale: jocuri de initiere a baietilor (intreceri ale puterii, agerimii, atentiei, rezistentei fizice, dresura de cai); arvunirea fetelor (parintii se inteleg si fac schimb de daruri) de Mosi si Rusalii (7-8 iunie), logodna (dureaza doua zile, timp in care mirele cumpara miresei basma, ilic si pantofi, ii da socrului o punga cu bani arvuna si socrul ii daruieste chimirul; din ziua aceea mirele are voie sa poarte capul acoperit si este ultima zi in care poate umbla la alte femei, soacra prezinta mirelui cortul unde vor sta mirii, neamurile isi fac daruri si mirelui i se leaga la mijloc un batic, simbol al fertilitatii feminine, pentru a avea copii, totul insotit de urari de bine) si nunta (dupa noaptea nuntii soacra 'joaca' camasa miresei, daca a fost fecioara, si, drept rasplata, ii da salba de aur, daca mireasa este 'gresita' va fi returnata la 27 iulie, de Sf. Pantelimon, arvuna se va restitui si parintii mirelui vor cere daune materiale de la parintii miresei) de Sanziene (24 iunie); 'licitarea' fetelor nearvunite, prin jocuri cu caracter de competitie - probe initiatice la care sunt supusi pretendentii: 'stalpul puterii', intrecere, dar si simbol al fecunditatii masculine, in care candidatii, calare, trebuie sa taie cu toporul un par inalt de lemn, inhamatul cailor, alergarea cailor, teste tipice de model nomad, tranta (daca pretendentul este sarac, poate fura fata, urmand sa fie argat la socru vreme de cinci ani, pentru plata fetei); ritualul sacrificial reparatoriu al fetelor 'gresite': ele taie un porumbel si ii lasa sangele sa curga intr-un rau, rezolvand situatia prin intermediul magiei prin similitudine, altfel, mama fetei va fi biciuita de femei; targul de fete (concurs de port traditional, pentru cele mai lungi plete, de dans), xanamik-ul / incuscrirea si arvunirea fetelor (viitoarelor mirese li se pune o bratara la picior, care va fi schimbata in fiecare an, pana la casatorie, familiile fac tatuaje reciproce fetelor si baietilor logoditi, pana la nunta, viitoarea mireasa poarta centura de castitate pusa de socrul ei - o esarfa legata simbolic in jurul mijlocului); returnarea fetelor 'gresite' insotita de ritualuri de oprobriu public (umilirea mamelor acestora: sunt date cu funingine, li se canta 'cucuveaua') de Sf. Ilie (20 iulie) si de Sf. Pantelimon (27 iulie), botezul copiilor de Schimbarea la Fata (6 august), rituri reparatorii, de vindecare a orbilor si a ologilor de Sf. Petru si Pavel (29 iunie).
Pelerinajele neamurilor nomade cu ocazii sacre sunt o traditie in intreaga lume. De pilda, este bine-cunoscut pelerinajul anual, din 24-25 mai, al rromilor de pretutindeni, la Camargue, pe Coasta de Azur, la Les Saintes-Maries-de-la-mer, la moastele Sfintei Sara-la-Kali (Sara cea Neagra), traditie veche de peste trei veacuri. Prea putin recunoscuta de Biserica, dar tolerata, Sf. Sara este considerata protectoarea rromilor. Servitoare a celor doua sfinte, Maries Jacob si Salom, ea le-a salvat viata, punandu-si pelerina pe apele marii si infaptuind miracolul prin care cele doua nu s-au scufundat. Alta versiune legendara spune ca Sara a fost aceea care si-a convins neamul (probabil rromii din zona) sa se crestineze.
Exista si o explicatie etimologica a pelerinajului rromilor la Sf. Sara: 'Camargue' ar fi un nume de origine rromani - 'kam' = soare si 'arakhav' = protejez, salvez, asadar laolalta ar insemna pamantul soarelui protector. Desigur, poate fi vorba si de cultul precrestin al soarelui, crestinat prin consacrarea unui sfant, mai ales ca ceremoniile care se petrec la pelerinaj nu tin toate strict de regulile bisericii - rromii aduc ofrande de haine si alimente rituale (turte) Sfintei Sara, participa la slujba, se inchina si se roaga in biserica, insa unele familii nu iau parte la ceremonia bisericeasca, se inchina in fata marii, cu genunchii in apa, iau binecuvantarea apei, folosesc prilejul pentru a lega relatii cu rromi din alte zone, se roaga seara in jurul focului, simbol solar, a doua zi iau apa sfintita in vase special pregatite si pleaca. Momentul ritualic are o paleta larga de functii: purificare, informare, chiar dialog premarital, asigurarea protectiei divine pentru un an.
Sfinta Sara a fost pictata, pentru prima data intr-o biserica ortodoxa din Rasaritul european, in anul 2000, in biserica 'Sf. Paraschiva', din localitatea Segarcea Vale, judetul Teleorman, la initiativa profesorului Gheorghe Sarau.
In privinta spatiului romanesc, doua sunt cele mai importante pelerinaje ale rromilor: acela al caldararilor, de Sf. Maria Mica - 8 septembrie, la Costesti, Valcea si cel al rromilor moldoveni, la Sf. Paraschiva - 13 octombrie, la Iasi, unde se afla moastele sfintei.
Pelerinajul caldararilor la Costesti are o valoare deosebita prin functia sa: el reuneste toate satrele de pe cuprinsul tarii si are rolul de a reaseza ierarhiile de putere in neam. Dupa ritualul de purificare la biserica prin rugaciune, inchinare si ofranda, urmeaza marcarea teritoriilor pe care vor sta caravanele vreme de doua zile. Petrecerea este un pretext de xanamik si rituri premaritale, de arvunire a mireselor si stabilire a unor relatii economice intre comunitati. Scopul fiind acesta, pelerinajul religios ramane numai un context, in care textul este unul de organizare interna a neamului, de verificare a factorilor de control social, a comunicarii (functie fatica) si de reconfirmare a traditiei de familie.
Folclorul rromilor ofera marturii despre originea nomadismului prin fondul legendar. Una dintre legende este un adaos la mitul biblic al lui Moise, care a despartit apele sa poata trece evreii. Multi rromi insa s-au inecat. Cei care au reusit sa se salveze, au fost pedepsiti sa colinde lumea de la un capat la altul al ei. Versiunea caldarareasca a legendei spune ca rromii au fost trimisi in exil de catre marele faraon al Egiptului, odata cu evreii: 'Si voi trebuie sa plecati si sa umblati prin lume multi, multi ani, vreme de mii de ani. Veti avea diferite meserii: caldarari, geambasi de cai, muzicieni si vrajitori.'
O alta legenda, intalnita la baiesii valahi, nomazi in Ungaria, ofera nomadismului o explicatie prin descendenta comuna din pasarea totemica: 'Odata, demult, eram pasari, apoi am devenit ceea ce suntem - rromii. Fiecare dintre noi avea aripi in vremea aceea si nu trebuia sa ne castigam painea cersind sau culegand, trebuia doar sa zburam cu celelalte pasari si sa mancam ceea ce mancau si ele. Toamna, cand se facea frig afara, zburam impreuna cu celelalte pasari, departe, in Africa. Cand ne plictiseam acolo, zburam in alta parte, si mereu asa. Nu duceam o viata prea usoara, spre deosebire de pasarile captive, care primesc hrana printre gratii, de la gajii, in schimb eram libere. Intr-o buna zi, dupa ce zburasem zile intregi peste campii arse de soare, fara hrana si fara apa, am ajuns pe un camp cultivat cu grau. Seful nostru a coborat si a inceput sa ciuguleasca boabele de grau. Dupa un post - 'bokhalipe' - atat de lung, am inceput sa mancam si noi si am ramas peste noapte. A doua zi am mancat din nou, pentru ca ne era iarasi foame. A venit miezul zilei si seara si noi eram tot acolo. Intre timp, am devenit tot mai grase. Nu puteam zbura chiar daca am fi vrut. Am inceput sa ne obisnuim cu viata aceasta confortabila, in care nu mai era nevoie sa zburam ca sa ne cautam hrana. Nu dupa multa vreme, nu numai ca n-am putut sa zburam, dar nici macar sa sarim dintr-un loc intr-altul. Ne miscam incet, pasind lent si fara vlaga. A venit toamna si campia cea bogata s-a uscat, iar sobolanii au mancat resturile de boabe. Nu mai aveam nimic de facut decat sa cultivam pamantul cum am invatat de la alte animale. Am sapat gropi, am pus semintele pe care le mai aveam si am acoperit gropile cu pamant. Ne-am facut colibe din paie si din crengi pentru a ne adaposti pe timp de iarna. Muncind, picioarele ni s-au ingrosat si aripile au devenit brate. Era sfarsitul vietii noastre frumoase, sfarsitul zborului dintr-un loc intr-altul. De ce oare noi, rromii valahi - odata 'vechii rromi' - suntem pasari si astazi? Daca ne ridicam un cort in vale, ne dorim sa fim in deal, daca stam pe varful dealului, ne dorim sa zburam in vale. Numai ca acum trebuie sa ajungem acolo pe jos. Traim de azi pe maine, fara sa strangem averi, pentru simplul motiv ca, intr-o buna zi, vom fi din nou pasari.'
Legenda este semnificativa prin faptul ca ofera o viziune mitica asupra raportului dintre nomazi si sedentari, asupra nomadismului ca libertate si asupra sedentarizarii ca proces dureros, resimtit ca incarcerare temporara.
Cat de mult a influentat nomadismul profilul etnic al rromilor, vom vedea in continuare. In primul rand tipul de habitat: locuirea in cort, presupune o anumita relatie cu mediul natural si o anume conceptie despre proprietate si despre locuinta. In vreme ce sedentarul traieste acut sentimentul proprietatii de pamant si isi construieste in jurul acesteia o adevarata filosofie existentiala, nomadul nu cunoaste acest sentiment de atasament fata de loc, este eliberat de aceasta nevoie, se simte complet detasat de ideea de teritoriu, fapt care confera caracteristici specifice structurii lui mentale. Toate teoriile, dezvoltate de cultura sedentara, asupra proprietatii ca element specific uman, ii sunt straine. El isi alege cu grija si spirit pragmatic locul de stationare temporara a satrei, in preajma unei paduri, la poalele unui deal, langa un rau, aproape de o pestera, pe malul unui lac, la marginea unui sat, iarna - chiar in padure. Isi marcheaza teritoriul nu in sensul auto-impropietaririi, ci pentru a-l purifica si a-l inconjura de un cerc magic protector - seful comunitatii inconjoara locul de tabara de trei ori, calare pe calul sau, simbol al autoritatii si semn apotropaic al satrei. Acest mod de marcare a teritoriului face parte din mostenirea indiana, casta ksatrya - razboinicii - procedand in antichitate la fel. Tabara este organizata spatial in doua cercuri concentrice, cel dinspre exterior format din carute, iar cel dinspre interior din corturi. Cercul, forma perfecta, are atat rol simbolic protector, cat si rol practic de protectie a taberei.
Exista o tehnica specifica de ridicare a cortului: se infig trei pari grosi in pamant, in triunghi si se leaga foarte bine la varf, cu sfoara groasa, peste pari se pune panza solida de cort, data cu smoala ca sa nu patrunda apa, panza se intinde bine si se leaga la toate capetele de pari, iar la varf se fixeaza de cei trei pari reuniti. Pe pamant se aseaza fan si frunze.

Iarna, fie se sapa bordeie in pamant, locuinte semi-ingropate, fie se pune caruta sub cort, iar pe pamant se pun cateva straturi groase de paie. Copiii dorm in caruta, iar adultii pe jos. Mancarea se tine in caruta, iar in fata cortului se face foc.
Om al naturii prin excelenta, nomadul se afla intr-o relatie cu totul speciala cu cosmosul, el nu se doreste despartit de mediu, nici macar printr-o locuinta: cortul nu este pentru el o locuinta, ci o haina menita sa-l apere de frig, nu sa-l separe de natura. Cortul ca haina, ca prelungire a propriei fiinte, care are toate caracteristicile unei fapturi antropomorfe (gura cortului, talpile cortului, capul cortului etc.) dezvolta o filosofie a libertatii si a unitatii cu naturalul, acea armonie a habitatului redus la esential, simplificat la maximum pentru a oferi dinamica individului in raport cu mediul.
Presupunand miscare, nomadismul are in vedere mijloacele de deplasare: caruta - 'o vurdon', calul - 'o grast', magarul - 'o xer'. Rromii cunosc tehnica legarii carutelor in fier si a potcovirii cailor. Mai mult, cultura rromani a creat complexe magico-ritualice de celebrare a calului, animal considerat sacru.
Se poate demonstra existenta unei civilizatii a calului la rromi. 'Te train tre grasta but bersa' ('Va urez sa va traiasca mult timp caii'), spune o urare rroma des folosita; 'Maj anglal te telares tirro grast te kerel pes magari' ('Fie ca sa vi se transforme calul in magar, dupa primul pas'), suna un blestem - 'arman'- foarte grav la rromi. In folclorul rrom, si Sf. Petru si Benga (Diavolul) circula calare, basmele rrome abunda de cai vorbitori, de cai nazdravani, care zboara sau sunt cu totul si cu totul de aur.
Obiect al sacrificiilor rituale si simbol al autoritatii neamului ksatrya / de razboinici, la indieni, calul este la rromi simbolul puterii, cu valoare apotropaica, simbol al fecunditatii masculine, singurul animal protejat de deochi ca si copiii, cu ajutorul panglicilor rosii. Asociat calatoriei, calul are o valoare simbolica pozitiva. Inconjurat de o serie de tabuuri, el trebuie protejat de nenoroc si de rau: de aceea femeilor insarcinate si dupa ce au nascut, vreme de 40 de zile, li se interzice sa se ocupe de cai, neavand voie nici sa-i atinga. Interdictia este similara cu aceea legata de barbati, calul fiind un simbol masculin.
Desi animal din categoria celor pure / curate / binecuvantate, calul nu se recomanda sa fie mancat, nici vandut pentru taiere, pentru ca este 'prea frumos' si 'e pacat sa fie ucis'. Cu toate acestea, carnea de cal are proprietati curative si cicatrizante.
Comertul cu cai / geambasia este una dintre cele mai importante ocupatii traditionale ale rromilor. Lovarii (din magh. 'lo' = cal) sunt un neam raspandit mai ales in Ungaria si in Transilvania, cunoscuti ca extrem de abili in cresterea si vanzarea cailor, ba chiar, spune folclorul rrom, stiutori ai limbajului cabalin.
In vreme ce calul serveste calatoriei, sarpele este un pericol pentru cal si pentru calator, deci este considerat spurcat / impur, necomestibil. Exista in cultura rromilor animale comestibile pure / curate (cele salbatice, caii, iepurii, oile), animale comestibile impure / spurcate / gadne (puii, porcii, caprele), animale necomestibile pure / curate (cainii, pisicile, animalele crescute si care traiesc in tabara comunitatii) si animale necomestibile impure / spurcate / gadne (serpii, soparlele, broastele, tiparii).
In cadrul acestor opozitii, atrag atentia cateva lucruri legate de obiceiurile alimentare ale rromilor: interesul pentru carne al culturii carnivore tip vanator; tabuurile alimentare (taratoarele, pentru ca ating pamantul cel necurat - 'maxrime' si intestinele animalelor sunt spurcate, asadar interzise), bazate pe diferentierea traditionala pur-impur; strictetea acestor tabuuri (casatoria cu o persoana care nu le respecta duce la spurcare, contaminare definitiva - 'maxrime' = spurcat); interdictia de a se manca animale domestice, crescute in satra (pui, porci), reminiscenta a cel putin doua credinte: aceea apartinand culturii vanator, care sacrifica numai animalul salbatic, nu pe cel crescut pe langa casa, precum in cultura agrara, si aceea potrivit careia animalele domestice sunt parte a familiei, au valoarea unor parinti, pot fi chiar intrupari ale stramosilor totemici, in cheie metempsihotica. Asa cum in India vaca nu se ucide si nu se mananca, fiind considerata sacra, mama a familiei (da lapte), nici la rromi nu se mincau animalele crescute in familie, considerate sacre, membre de drept ale familiei.
Acest tabu alimentar se respecta sub cel mai grav blestem posibil: 'Te xas tre mule !' ('Sa-ti mananci mortii !'), care vizeaza uciderea propriilor stramosi (animalele domestice sunt echivalate simbolic cu parintii, cu stramosii), deci uciderea identitatii. Aceasta pentru ca traditia culturala rromani este transmisa in familie, din generatie in generatie, doar stramosii garantand identitatea culturala a descendentilor. Astfel, exista relatii privilegiate intre bunici si nepoti, acestia din urma spunandu-le 'daja' (mama) si 'dade' (tata) bunicilor, iar parintilor pe nume, pana la moartea bunicilor, cand devin 'daj thaj dad' (mama si tata) parintii. Bunicii, iar nu parintii sunt adevaratii creatori ai culturii rromani. Creatia identitara vine dinspre cei morti. Mortii regenereaza pe cei vii. A-ti manca mortii inseamna a-ti impiedica propria regenerare. De aici pericolul sarpelui - taratoare care se considera ca se hraneste cu morti, asadar ucide regenerarea etnica. Contra-simbolul protector este calul, pictat pretutindeni ca semn apotropaic: pe coviltirul carutei, pe haine, tatuat ca marca a fecunditatii.
Tatuajele reprezinta, pentru nomazi, marci de recunoastere in neam, in cazul ratacirii drumului, si elemente purtatoare de 'baxt' (noroc). Chiar daca nu mai indeplinesc functia lor initiala, de recunoastere la drum, tatuajele se practica pe scara larga si la rromii sedentarizati, ca semn al initierii pe o treapta superioara a existentei (maturizare, schimbare de statut copil-adult).
Este firesc pentru o comunitate nomada sa-si celebreze principalul mijloc de incalzire si de iluminare, focul. Rromii au dezvoltat, in jurul focului, si la propriu si la figurat, numeroase complexe magico-ritualice, dintre care amintim numai cateva: structuri tabuistice, de protectie a focului (sa nu faci focul cu mainile murdare, sa nu faca si sa nu atinga focul o femeie la menstra, insarcinata sau in perioada de 40 de zile de la nastere, sa nu scuipi in foc, sa nu maturi spre foc, locul de foc sa fie loc curat, nu loc spurcat, sa nu fi murit cineva din familie pe acel loc, sa fie descantat si purificat cu arderea de ierburi, sa nu arunci resturi de mancare in foc, sa nu faci focul pe o vatra veche, pentru ca nu stii daca nu e spurcata etc.); prezenta focului in obiceiuri din ciclul familial (la nastere, copilul se binecuvanteaza in fata focului, mirii primesc binecuvantarea parintilor in fata focului, salba miresei se trece prin foc pentru a se purifica, la moartea cuiva, se ardeau toate bunurile care au apartinut mortului, pentru ca se considera purtatoare de 'bibaxt'(nenoroc) si comunitatea trebuie purificata); in ritualuri reparatorii si de vindecare (descantarea bolnavului si a ierburilor de leac la foc, vindecarea cu carbuni stinsi in apa neinceputa), in probe initiatice de trecere la maturitate (saritura peste foc a baietilor care devin barbati).
Dincolo de faptul ca exista rromi nomazi si rromi sedentarizati, spiritul nomad poate fi interpretat, sub autoritatea speculatiei, ca fiind unul unificator prin cateva caracteristici: mandria de a fi diferit, nostalgia calatoriei ('dorul de duca'), rezerva fata de straini, natura mentala mitizanta, lipsa de interes pentru trecut, pentru istoria proprie (similar cu indienii), nu dintr-o lene a mintii, ci dintr-o filosofie epicureica a existentei care spune ca in Biblie: trecutul nu conteaza, caci s-a dus, viitorul sa nu te preocupe pentru ca nu-l cunosti si, oricum este in mainile lui Dumnezeu, are importanta numai prezentul ('Carpe Diem'); puternicul sentiment al apartenentei la comunitate manifestat prin intrajutorare si solidaritate de neam, flexibilitatea economica si rezistenta culturala, puterea de adaptare, marea mobilitate si spiritul pragmatic. Toate aceste elemente au o influenta semnificativa asupra fondului etnic.
Dreptul cutumiar rromano, extrem de strict, manifestat la nivel institutional prin adunarea de judecata sau legea rromani - 'rromani kriss' (sfatul rromilor), pedepseste orice incalcare a datoriilor de cinste si corectitudine in interiorul comunitatii, acest lucru fiind mult mai grav decat in relatia cu un outsider, fata de care obligatiile individului sunt mai mici, fapt firesc pentru un popor nomad, care nu intra timp prea indelungat in relatii cu exteriorul. Pedepsirea severa a inselaciunii, a insultei ('arman' = blestemul), a adulterului, a crimei constituie un factor de control social si de pastrare a coeziunii comunitatii. Sfatului de krissinitori i se cere parerea, bulibasa avand ultimul cuvant in hotararea sentintei, el bucurandu-se de cel mai mare prestigiu moral in comunitate. Tipul de justitie practicata traditional este aceea a dreptatii distributive (se doreste impacarea partilor si intelegerea - 'pakiv'). Daca este vorba insa de un pacat de moarte, ca inselatoria sau crima, pedeapsa poate fi foarte dura: excluderea definitiva din comunitate prin declararea individului ca maxrime / spurcat, fapt care echivaleaza cu moartea spirituala a respectivei persoane. Se stie ce inseamna pentru un individ care exista numai prin colectivitatea in care traieste, pierderea sentimentului de apartenenta la grup si a protectiei grupului, situatia fiind aproape mai rea decat moartea, deci disolutia identitatii. Pentru greseli mai mici se aplica excluderea temporara, pentru cativa ani, din comunitate, cu aceeasi eticheta de 'spurcat' = 'maxrime', similara cu paria.
Obiceiurile din ciclul familial sunt si ele influentate de modelul nomad. Botezul copiilor se face dupa binecuvantarea la foc si in cel mai apropiat rau, de catre cel mai batran membru al comunitatii, ablutiunea rituala purificatoare fiind insotita de daruirea unui nume copilului, de obicei numele unui membru al comunitatii inchis sau executat de gajii, pentru a ramane in amintirea celorlalti (la rromi exista credinta ca un om nu moare cu adevarat daca nu este uitat, deci traieste atata vreme cat oamenii isi aduc aminte de el).
Ulterior, uneori dupa ani intregi, copilul este botezat si de preot, putand fi chiar botezat de mai multe ori, semn de depasire a status-ului social dat de internalizarea stigmei impuse de alteritate. Intrarea in spatiul umanului se face, de fapt, prin botezarea in rau. Chiar daca este iarna, copilul nu se imbolnaveste, el fiind binecuvantat.
In context nomad, casatoria specifica este cea endogama / intra-grup, rromii ferindu-se sa-si amestece sangele cu alte neamuri de rromi (caldararii, ursarii, gaborii se casatoresc numai in neam), dar mai ales sa-si spurce sangele cu gajiii. Xanamikul / incuscrirea / arvunirea miresei si logodna se fac la targuri si cu alte prilejuri de reunire a neamului (pelerinaje, intalniri speciale etc.), cel mai important element ritualic fiind virginitatea miresei. In ziua nuntii, caravana se opreste si se formeaza un cerc in jurul mirilor, bulibasa sau cel mai batran membru al comunitatii ii cununa, iar parintii le dau binecuvantarea. Mirii repeta de trei ori juramantul de credinta - 'solax' si sparg impreuna un vas cu apa, semn ca s-a spart 'bibaxt'-ul si simbol al fertilitatii cuplului (apa se varsa pe pamant pentru ca tinerii casatoriti sa aiba copii).
In cazul mortii cuiva, initial se practica incinerarea lui, firesc pentru nomazii care, oricum, nu aveau cimitire. In prezent, mortul se ingroapa in cel mai apropiat sat, dar lucrurile care i-au apartinut, considerate purtatoare de 'bibaxt', sunt fie abandonate (ar fi fost o povara in plus pentru caravana), fie distruse prin arderea cu rol purificator. In orice caz nu se dau de pomana, cel putin nu in neam, si nu se mostenesc.
Caldararii pastreaza aceasta cutuma a incinerarii prin gestul ritual de a aprinde, la inmormantare, chibrituri, si de a le arunca in spate, fara a privi inapoi. Pentru a nu atrage dupa sine si alte morti si pentru a nu se face 'coxano' (strigoi), mort viu (mulo), care porneste in urmarirea neamului si poate aduce si alte rude spre moarte, si pentru protectia comunitatii de spirite rele, mortul nu este scos pe usa cortului, ci cortul este dat jos sau se face o gaura in cort si mortul este scos pe acolo cu fata spre rasarit.
Mortul este spalat cu apa sarata (purificatoare), dupa care sunt spalate si animalele cu aceeasi apa, devenita sacra, pentru a se mentine sanatoase. La inmormantare, se face o gaura in mormant, se pun o bucata de paine si sare si se toarna putin vin, apoi se acopera cu pamant, pentru a avea mortul hrana si bautura pe lumea cealalta, ceea ce dovedeste credinta intr-o viata dupa moarte, complementara celei de aici. Se arunca pe drum bani pentru a plati moartea si a o opri sa nu mai ia pe altcineva curand. Dupa inmormantare, urmeaza praznicul funebru insotit de bocete si o lunga perioada de doliu (un an pentru familie, uneori toata viata pentru vaduv sau vaduva). Vom reveni cu alte detalii despre cutumele din ciclul familial, in partea a treia a lucrarii.
Contactul permanent cu o alteritate contaminata, datorat nomadismului, a impus necesitatea unor accesorii de port usor de protejat, prezenta traistei si a buzunarului ascuns, din interiorul sortului la femei ('posogi') fiind semne ale necesitatii de a purta cu sine elementele magicului (ghiocul, cartile de ghicit), dar si banii necesari subzistentei. Desigur, obiectele magice se tin ascunse, ele pierzandu-si puterea daca sunt vazute sau mai ales atinse de oricine.
Spiritul nomad a impus coeziune si un profund sentiment de hegemonie comunitatii - importanta familiei si privilegierea relatiilor parentale, sentimentul apartenentei si al solidaritatii in neam reflectate in tipul de educatie, independenta in exercitarea meseriei, polivalenta profesionala, economia de supravietuire adaptabila la orice situatie, mobilitatea mentala. Toate elementele adoptate in cursul migratiilor sunt reinterpretate pana la o mutatie care le face aproape de nerecunoscut, pentru a fi integrate in configuratia ansamblului. Intr-o cultura in care flexibilitatea da rezistenta se petrece adaptarea imprumuturilor, nu adaptarea la imprumuturi.

1.5. Migratia rromilor - fenomen contemporan

In perioada contemporana, migratia rromilor continua sa fie un fenomen privit cu indecizie de statele lumii. Dupa anii '70, rromii au devenit o preocupare pentru politicile publice, vorbindu-se nu despre 'asimilare' sau 'excludere'', ci despre 'integrare' si 'acomodare', despre acordarea de drepturi culturale, in spiritul 'pluralismului cultural', care incurajeaza o independenta relativa fata de stat prin liber-profesionism si 'prestare ambulanta de servicii' (service nomadism).
Stil de viata si strategie de supravietuire fata de politicile de respingere si de excludere, nomadismul a dus la diferentieri culturale si fragmentare intra-etnica, dezvoltand totodata modele specifice de relatii cu teritoriile de rezidenta temporara sau de sedentarizare. Lipsa de atasament fata de un teritoriu dat si dispozitia de a parasi chiar si locurile unde se stabilisera de generatii fac parte din mostenirea culturala rromani. Insa migrantii rromi din perioada actuala nu provin neaparat din grupurile nomade, ei apartin populatiilor de rromi sedentarizati in Europa Centrala si de Est, care cauta conditii de trai mai bune in Occident, insa nu ca nomazi.
Pe de alta parte, emigrantii rromi se confrunta cu fenomenul puternic al discriminarii rasiale, respingerea lor din Vestul Europei fiind insotita de proceduri de (pre)deportare, de o rezidenta neclara, de neacordarea cetateniei vreme indelungata, de opozitia populatiei majoritare, care trateaza violent refugiatii rromi, de repatrieri fortate. Insusi dreptul la viata al rromilor este pus sub semnul intrebarii prin fenomene de violenta colectiva ale populatiei majoritare sau ale unor grupari extremiste (Polonia, Romania, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Franta, Albania, Serbia, Germania, Olanda), violenta a politiei - tratament inuman si degradant (Bulgaria, Romania, Cehia, Austria, Franta, Ucraina, Ungaria, Polonia, Grecia, Germania), practici discriminatorii in sistemul judiciar (Bulgaria, Cehia, Romania, Ungaria), excluderea sociala in privinta locuintelor, asezarilor, angajarii in munca etc. (Grecia, Albania, Germania, Romania, Slovenia, Ungaria), atacuri si 'vanatoare de vrajitoare' asupra taberelor de refugiati rromi (Germania, Franta) . In aceste conditii, migratia in cautare de drepturi umane si justitie sociala pare a fi o solutie de supravietuire, o necesitate impusa de statele lumii rromilor. In contextul dat, respectarea dreptului la identitate al minoritatilor si a drepturilor omului ar stopa latura artificiala a migratiei.
In privinta nomadismului ca model cultural, acolo unde el mai exista, trebuie respectat si protejat. Comunitatea europeana se arata preocupata de statutul populatiilor nomade g). Documentele Consiliului Europei (Rezolutia din 29 octombrie 1981 asupra populatiilor de origine nomada; Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare din 5 noiembrie 1992, Recomandarea 1203 referitoare la romii (tiganii) din Europa, din 2 februarie1993; Recomandarea 1285 referitoare la drepturile minoritatilor nationale, din 23 ianuarie 1996; Raportul Consiliului pentru cooperarea culturala in Europa, din 24 ianuarie 1994; Raportul asupra situatiei rromilor si sintilor in Europa, din 1 august 1995; Raportul Consiliului Europei asupra Rromilor si Nomazilor, din 4 martie 1996; Raportul Comisiei Europene asupra scolarizarii copiilor romi si nomazi, din 22 octombrie1996; Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale, devenita lege interna in Romania, in 1998; Recomandarea nr. 4 privind educatia copiilor romi, din 2000 etc.) cuprind recomandari cu privire la drepturile minoritatilor si ale nomazilor: stationare si locuire, actiune sanitara si sociala, formarea profesionala, metode de educatie la distanta, cu ajutorul materialelor video, masuri de facilitare a transferului intre scoli al copiilor nomazi, respectarea si protejarea culturii si limbii popoarelor nomade, inclusiv ale rromilor, acordarea rezidentei, combaterea tuturor formelor de rasism, crearea unei retele de institutii culturale si de invatamant ale rromilor in spatiul european.
Ceea ce este evident, ca ultimul curent in politice publice pentru rromi, dar mai ales in viziunea elitelor rrome, statutul de minoritate nationala, care fragmenteaza politic, prin impunerea apartenentei la un stat, nu mai este satisfacator. Popor cu adevarat european prin raspandire, rromii sunt de fapt o minoritate transfrontaliera si transnationala, o natiune nonteritoriala, avand drept obiectiv istoric recunoasterea politica a propriului model identitar, prin garantarea dreptului la libera circulatie, viitorul fiind inevitabil spiritualizarea granitelor.
Impulsionat de politicile de excludere si respingere, nomadismul rromilor nu poate fi un simplu raspuns la un stimul exterior; cu siguranta, a mai fost si altceva, un nucleu etnic, o determinare psihologica sau ambele combinate.
Stopat cu violenta de politicile asimilationiste, nomadismul rromilor contureaza un model mental cu reflexe in identitatea etnica, fapt relativ usor demonstrabil, dificil cuantificabil.
Dincolo de toate aceste ipoteze de lucru, un fapt este vizibil cu ochiul liber de prejudecati al insider-ului: si rromii 'phirutne' (nomazi) si cei 'beselarde' (sedentarizati) au un sistem de referinta pastrat de memoria colectiva si de memoria, mult mai indelungata, a textului folcloric: 'Odata eram pasari ()', marca de identitate a rromilor.

1.6 Note

a) Prima atestare a rromilor in Imperiul Bizantin - intr-un text hagiografic georgian, in jurul anului 1068, sub numele de 'atsinganos', apartenenti ai unei secte eretice.
b) Teorie sustinuta de Miklosich si de Dimitrie Cantemir.
c) Toate aceste date reprezinta primele atestari pastrate, despre prezenta rromilor pe respectivul teritoriu, nu neaparat data reala a intrarii rromilor in acele tari.
d) Rromii faceau parte, in Turcia, din sistemul administrativ, militar si economic al Imperiului, ei plateau o taxa numita 'kharach' si prestau munci pentru armata. Ei practicau nomadismul sezonier. In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, au inceput sa lucreze pamantul (s-au creat primele sate de rromi), iar in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, a aparut si sedentarizarea urbana, la marginile oraselor, in asa-numitele 'mahali'.
e) Anglia - 1537 - act al regelui Henri VIII - '()cum, un anume popor strain, care nu profeseaza nici un comert sau meserie, pentru a se hrani, ci colinda in numar mare din loc in loc si foloseste in taina mijloacele viclene pentru a corupe supusii majestatii sale, facandu-i sa creada ca ei poseda arta de a prezice norocul prin ghicitul in palma si astfel sa stoarca bani; ca se fac de asemeni vinovati de pungasii si furt la drumul mare; s-a ordonat prin prezenta ca acesti vagabonzi, numiti laolalta Gypsies, sa fie urmariti ca hoti si derbedei, daca raman mai mult de o luna in regat, iar acei care vor inlesni intrarea unuia din acesti Gypsies, vor fi condamnati la plata de patruzeci de lire sterline pentru fiecare contraventiune'.
f) Nomadismul este echivalat cu lipsa muncii, din punctul de vedere al revistei 'tudes Tsiganes' din anii '60: 'Un fruit du nomadisme des Tsiganes nous parait être l`inexistence du goût de l'effort et ce manque est une des caractristique les plus profondes de cette race. Le voyage n'est-il pas djà en soi une fuite, donc une dmission en face de l`effort ?'
('tudes Tsiganes', nr. 1, 1961, p. 4)
g) Franta - Circulara interministeriala, din 17 august 1980, despre planurile regionale de campare pentru populatiile nomade: exploatarea spatiului, alegerea locului de stationare, distanta acestuia fata de asezarile stabile (nici prea aproape, pentru a nu da sentimentul de control, nici prea departe, pentru a avea acces la facilitati), apropierea de sursa de apa, de sursa de hrana, de spital, de alte servicii de baza.

1.7 Intrebari si teme de reflectie

Nomadismul rromilor - marca de identitate sau rezultat al excluderii?
Nomadismul ca model de relationare cu alteritatea.
Nomadismul ca stereotip al alteritatii.
Care ar putea fi relatia, in masura in care aceasta exista, dintre nomadism ca mod de viata si migratia rromilor ca fenomen contemporan?
Elemente de identitate etnica provenite din / influentate de nomadism.