sociologie

V. istoria sociologiei, metodologia cercetarii sociologice, sociologie romaneasca

(lat. socius, "social' si gr. logos, "stiinta'), in sensul cel mai general, stiinta a socialului. Pentru a delimita insa cu mai multa precizie specificul abordarii s. este necesar a se lua in considerare constituirea si dinamica in timp a s., relatiile ei cu celelalte stiinte sociale. S. s-a constituit ca stiinta independenta in anii '30-'40 ai secolului XIX, initial mai mult sub forma unor proiecte epistemologice, fiind reprezentata de citiva mari ginditori. De abia spre sfirsrtul secolului trecut si inceputul secolului XX s-a constituit o comunitate disciplinara propriu-zisa, S. fiind recunoscuta institutional prin introducerea ei ca disciplina de invatamint.

♦ Doua mari conditii au influentat constituirea s. ca stiinta.

a) Conditii epistemologice. Dezvoltarea spectaculoasa a stiintelor naturii in secolele XVII- XVIII a generat un model exemplar de stiinta caracterizat prin citeva presupozitii fundamentale:

1. obiectul stiintei il reprezinta fenomenele reale dintr-un domeniu de referinta oarecare;
2. principiul determinismului: constituirea si dinamica fenomenelor din domeniul de referinta sint guvernate de legi care urmeaza a fi descoperite de catre stiinta;
3. functia descriptiv-explicativa a stiintei: orice stiinta trebuie sa ofere atit o descriere a fenomenelor reale, cit si o explicare/predictie a lor;
4. structura teoretico-metodologica a stiintei: orice stiinta este compusa din teorii cu functii explicativ-predictive si o metodologie de descriere si prelucrare a faptelor, de construire a teoriilor si de testare a acestora.

Exista, deci, deja un model de stiintificitate considerat a fi valabil pentru orice stiinta. Se poate considera, in consecinta, ca procesul de constituire a s. ca stiinta a inceput odata cu formularea unui program general de a aplica metodele de cercetare stiintifica, dezvoltate in stiintele naturii, la analiza fenomenelor sociale. In cazul s., mai era nevoie de inca ceva: de eliberarea de modul traditional, filozofic-speculativ, de a privi realitatea sociala. Realitatea sociala, spre deosebire de cea naturala, era considerata a reprezenta o existenta derivata, lipsita de o logica intrinseca. Socialul era tratat ca o simpla obiectivare, mai mult sau mai putin distorsionata, a ideilor, prejudecatilor, proiectelor, iluziilor, aspiratiilor membrilor colectivitatii. Era nevoie, deci, de a considera fenomenele sociale ca fapte, avind un statut existential-ontologic autonom, obiectiv, fiind guvernate de legi obiective.

Un asemenea proiect a fost formulat de Auguste Comte care introduce totodata in 1838 si termenul de "sociologie' (Cours de philosophie positive, 1830-1842) ca studiu pozitiv al faptelor sociale, urmind sa evidentieze ansamblul legilor fundamentale proprii acestora si care nu pot fi derivate pur deductiv din studiul individului uman. Noua stiinta trebuia sa se fundeze pe observatie, subordonind teoria stiintifica faptelor. Unei asemenea exigente, cu mai mult de cinci decenii mai tirziu, E. Durkheim avea sa-i dea o formulare celebra: faptele sociale trebuie sa fie tratate ca "lucruri', avind un sens intrinsec, autonom, pe care stiinta urmeaza a-l pune in evidenta (Regles de la methode sociologique, 1894). Programul formulat de Comte exprima mai mult o intentie epistemologica, necontinind vreo indicatie mai precisa asupra modului in care noua disciplina urma sa procedeze. Analize efectiv s., exemplare, nu pot fi gasite in lucrarile acestuia.

Un program similar a fost formulat de K. Marx cu citiva ani mai tirziu, mai precis la inceputul anilor 1840, pornind insa de la un context filozofic specific. Punctul de pornire al abordarii stiintifice a fenomenelor sociale trebuie sa fie o optiune materialista: nu constiinta determina modul real in care oamenii isi organizeaza viata ior sociala, ci mai degraba aceasta este o "reflectare' a. vietii lor reale, materiale. Semnificatia fenomenelor sociale nu trebuie cautata in constiinta autorilor lor, ci in ele insele, fiind produsele unui determinism obiectiv, similar cu cel care guverneaza si natura. Fenomenele sociale trebuie explicate prin ele insele, prin interdependenta lor obiectiva. E. Durkheim avea sa formuleze acest principiu epistemologic fundamental pentru s. astfel: "faptele sociale nu trebuie sa fie explicate prin constiinta autorilor lor, ci prin alte fapte sociale'.

Prin aceasta, sociologia s-a constituit inca de la inceput ca o abordare descriptiv-explicativa a realitatii sociale, asa cum este ea in mod obiectiv, in opozitie cu abordarile speculativ-normative. Filosofia traditionala avea o orientare precumpanitor normativa. Ea era interesata mai mult de modul in care realitatea sociala "ar trebui' sa fie, in loc de a explica cum "este' ea in mod efectiv. Intemeierea s. trebuia sa rastoarne relatia normativ/explicativ. Perspectiva descriptiv-explicativa trebuie sa intemeieze perspectiva normativa, daca aceasta nu vrea sa fie utopica, ci stiintifica. Dezvoltarea modelului de stiintificitate in s. a dus la o discreditare rapida a discursivitatii gindirii filozofico-speculative, mult prea vagi si necontrolate.

Paralel cu acest model de stiintificitate, in s. a evoluat si un model alternativ, fundat pe ideea ca sensul ultim al fenomenelor sociale este nu obiectiv, ci subiectiv, conferit de intentiile, aspiratiile, proiectele actorilor sociali. In consecinta, metoda specifica sociologiei nu poate fi cea explicativa, utilizata de catre stiintele naturii, ci comprehensiva. Avindu-si sursa in diverse curente filozofice (filozofia germana a istoriei din a doua jumatate a secolului trecut, fenomenologia, existentialismul) acest curent il gasim si in s. actuala in diferite variante: interactionism simbolic, etnometodologie, sociologie fenomenologica. Desi aceste abordari au adus contributii importante la intelegerea mecanismelor subiective ale vietii sociale, acest model alternativ de stiintificitate, desi destul de influent in diferite perioade, nu a reusit sa devina niciodata dominant.

b) Conditii social-structurale. S. nu putea apare decit intr-o societate care, eliberata de tutela structurilor fixate de traditie sau de o conducere de tip autocrat, se orienteaza spre punerea pe baze rationale a organizarii sale, cauta sa solutioneze problemele sale prin mijloace non-represive, fundate pe cunoastere. Formula lansata de A. Comte "savoir pour prevoir pour pouvoir' sintetiza aceasta optiune sociala activa a s. Intelegerea non-ideologica a socialului se leaga organic de necesitatea reconstructiei sale rationale. Nu este intimplator faptul ca democratia antica greaca, cu orientarea sa spre construirea colectiva, rationala a formelor de organizare social-politica, anticipeaza cu aproape doua milenii si jumatate nasterea s., in mod special prin analizele lui Aristotel. In societatea actuala, s. s-a dezvoltat rapid.

Societatea capitalista din Europa si SUA prezinta un cadru extrem de favorabil dezvoltarii s. In cea de a doua jumatate a secolului trecut si in special in secolul XX. S. este legata de intrarea societatii capitaliste intr-o faza de dezvoltare rapida si de maturizare structurala. Aici, in prima faza s. si-a concentrat atentia asupra problemelor sociale. Ea era chemata sa contribuie prin informatii, cunostinte si solutii practice la rezolvarea problemelor sociale complexe care nu puteau fi solutionate prin mecanismele pietei economice: saracie, urbanizare, integrare a imigrantilor, dezvoltare a sistemului de invatamint, sanatate, lupta impotriva criminalitatii. Edward Shils remarca astfel ca in secolul XIX dezvoltarea studiilor sociologice manifestase o accentuata preferinta pentru saraci, marginalizati, imigranti, prostituate, femei parasite, mame necasatorite, copii ilegitimi, delincventi. La aceasta se adauga solutionarea non-represiva a conflictelor sociale. Scopul ultim era ridicarea gradului de integrare sociala, dezvoltarea unor tehnici non-violente de rezolvare a conflictelor sociale, imbunatatirea conditiilor de viata a grupurilor marginale, in asa fel incit sa scada tendintele sociale disruptive.

De abia din anii '30 ai secolului XX s. trece intr-o noua etapa prin dezvoltarea instrumentelor practice de perfectionare a unor subsisteme importante ale functionarii societatii capitaliste: s. industriala a contribuit eficace la cresterea performantelor intreprinderii prin utilizarea mai rationala si mai eficienta a resurselor sale umane; s politica s-a dezvoltat in mod special ca raspuns la necesitatea de cunostinte specializate ale sistemului politic: analiza comportamentului electoratului, de exemplu. Perspectiva tarilor in curs de dezvoltare de la sfirsitul secolului trecut si pina astazi a oferit un cadru social distinct dezvoltarii s. Este ilustrativ din acest punct de vedere dezvoltarea rapida a s. romanesti in perioada interbelica. Ea s-a concentrat asupra cailor prin care o societate relativ inapoiata ar putea, in conditiile existentei unui sistem capitalist dezvoltat pe plan mondial, sa realizeze un proces rapid de dezvoltare sociala si economica. Aici s. s-a constituit cu vocatia reformei sociale.

Aparuta ca un instrument al perfectionarii sociale, s. nu intimplator a manifestat de la inceput o predilectie speciala pentru prezent si pentru societatea din care sociologul face parte. Desi vocatia s. este de a fi o stiinta universala a societatii, studiile istorice si cele comparative ocupa inca un loc modest in practica s. actuale. S. romaneasca a fost, in acest sens, definita de D. Gusti ca "stiinta a natiunii', avind ca functie cunoasterea realitatii sociale in vederea sprijinirii unor schimbari sociale si economice care sa asigure o dezvoltare sustinuta - un instrument al reformei sociale. Tarile lumii a treia ofera o imagine similara (America latina, de ex.): s. incearca sa identifice mijloacele dezvoltarii sociale, angajindu-se adesea in lupta impotriva fortelor economice si politice responsabile de perpetuarea subdezvoltarii.

♦ Specificul sociologiei in raport cu celelalte stiinte sociale. Pe masura dezvoltarii unei multitudini de stiinte sociale care se ocupa cu diferite aspecte ale realitatii sociale (istoria si economia ca stiinte cu indelungata traditie, dbmografia, politolo-gia, stiintele juridice etc.) s-a pus tot mai acut problema determinarii specificului s. Definirea ei ca stiinta a realitatii sociale pur si simplu este clar ca nu mai este satisfacatoare in conditiile in care in legatura cu fiecare sfera particulara a vietii sociale exista tendinta dezvoltarii, oarecum in afara s. si in paralel cu aceasta, de discipline specializate, in aceasta perspectiva se pot desprinde doua mari pozitii in definirea s.

a) O definitie in sens restrins: exista o distinctie principiala, absoluta intre s. si celelalte stiinte sociale. S. reprezinta o stiinta a formelor sociale ale activitatii umane, continuturile variate ale acestora reprezentind obiectul diferitelor stiinte sociale particulare - stiintele economice, politologia, criminologia etc. S. se ocupa deci cu caracteristicile generale, abstracte ale comportamentului social, ale relatiilor sociale, grupurilor, colectivitatilor. Ar putea fi deci numita o stiinta a socialului, iar nu a realitatii sociale, care face obiectul si altor discipline. In acest context, s. reprezinta totodata o metodologie generala a investigarii fenomenelor care compun societatea, in calitatea lor de fenomene sociale, iar nu economice, politice, juridice.

b) O definitie in sens larg: distinctia dintre s. si celelalte stiinte sociale este relativa si istorica. S. este atit o stiinta a socialului, ca forma generala de existenta a vietii umane, cit si o stiinta a societatii globale, a organizarii si dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globala si a relatiilor lor atit cu sistemul social global, cit si cu celelalte subsisteme ale acestuia. Conform acestei definitii, s. reprezinta o disciplina stiintifica multiplu structurata, din care putem desprinde urmatoarele nivele distincte:

1. O teorie generala a socialului, (teorie a organizarii sociale). O gasim in diferite denumiri ca de exemplu: teoria sistemului social, a actiunii sociale, teoria abstracta a organizarii sociale, logica socialului. Se face abstractie de continutul concret al diferitelor fenomene sociale (economic, politic, juridic) analizindu-se doar caracteristicile lor de a fi sociale.
2. O teorie a societatii globale - ma-crosociologia. Este o teorie a tipurilor de societate, a marilor tipuri de organizare a societatilor globale, cu importante implicatii pentru intelegerea fiecarui fenomen social particular, a fiecarui subsistem.
3. Sociologii de ramura (sociologia industriala, sociologia familiei, sociologia economica, a artei etc.) reprezinta teorii ale diferitelor componente, subsisteme ale societatii globale, atit ca fenomene sociale, cit si subsisteme ale societatii globale, analizind influentele reciproce dintre acestea. De regula, sociologiile de ramura tind sa fie dublate de discipline care se concentreaza pe logica particulara a subsistemelor respective (economia politica, politologia). Intre sociologiile de ramura si disciplinele sociale referitoare la aceleasi subsisteme exista o evidenta complementaritate.

Datorita acestei situatii specifice, desi s. este o disciplina distincta, cu sistemul sau conceptual si metodologia sa proprie, analiza variatelor probleme, procese, fenomene sociale impune o abordare multidisciplinara. Tocmai datorita pozitiei sale, s. este adesea in situatia de a coordona si integra eforturile multidisciplinare, fara insa a se elimina cercetarea sociologica autonoma, cu logica ei. In literatura franceza, gasim, pe aceasta linie, definirea s. ca avind drept obiect al analizei "fenomenele sociale totale' (Mauss), adica ansambluri ireductibile care integreaza toate activitatile sociale particulare - economice, politice, juridice, religioase.

Un moment crucial in dezvoltarea s. ca stiinta l-a constituit trecerea de la utilizarea datelor preluate din surse exterioare (statisticile oficiale produse de administratia statala sau observatiile captate la nivelul simtului comun de catre sociologul insusi), la producerea prin mijloace proprii a datelor necesare. Un loc special il ocupa datele obtinute prin interviu si chestionar, pe esantioane reprezentative (sample survey). Utilizarea interviurilor in mod sistematic a inceput in Anglia inca la sfirsitul secolului XIX, dar de abia dupa cel de al doilea razboi mondial s-a produs o adevarata revolutie in metodologia culegerii si prelucrarii datelor.

♦ Unitate si diversitate in sociologie. Spre deosebire de stiintele naturii, s prezinta imaginea unei discipline cu un grad ridicat de diversitate. Exista o tendinta puternica de constituire a unui limbaj teoretic si a unei metodologii de cercetare relativ unitare care reprezinta premisele unei viitoare paradigme unificate a s., complementar insa exista si o larga diversitate de abordari, de teorii, de teme. Diversitatea in s. actuala are doua surse distincte: a. Sursa cognitiva. In limbajul lui T. Kuhn, s. se afla inca in faza preparadigmatica: ea este caracterizata printr-o multime de teorii competitive, care se exclud, dar se si completeaza reciproc, aflate mai mult in relatii de complementaritate. Incapacitatea construirii unor teorii sintetice, care sa cuprinda pluralitatea perspectivelor, face ca existenta multitudinii de abordari complementare sa fie cronica.

Relatiile complexe dintre diferitele nivele ale s. sint producatoare de o diversitate specifica. Analiza unor fenomene sociale particulare implica de regula atit o teorie generala a organizarii sociale, cit si o teorie a sistemului social global, o macroso-ciologie. Teoriile de la alte nivele implicate in orice abordare pot fi explicite sau tacite. Divergentele dintre diferitele abordari isi pot avea sursa si in teoriile de la alte nivele, pe care se fundeaza respectivele analize. Holismul sau individualismul metodologic sint exemple de teorii sociologice mai generale care, implicate in analize mai particulare, genereaza diferentieri specifice, b. Sursa sociala. Dezvoltata in contexte sociale diferite, inevitabil s., ca stiinta a realitatii sociale, va prezenta o mare diversitate.

♦ Se pot desprinde diferentieri in cadrul s. si pe alte axe. Astfel, pe axa teoretic/empiric, in contrast cu s. teoretica care construieste modele teoretice, dupa o metoda ipotetico-deductiva, pornind nu de la o baza de date sistematic culese, ci mai mult de la caracteristici abstracte ale socialului, s. empirica este orientata spre descrierea sistematica a realitatii sociale, spre acumularea de date referitoare la o problema sociala sau alta. Monografiile empirice sau sondajele de opinie publica sint tipice pentru acest gen de s. Distinctia este relativa, intre aceste doua tipuri limita existind o multime de variante intermediare.

Mai importanta este diferentierea pe axa explicativ/aplicativ (constructiv). S. aplicativa sau constructiva numita de multi si inginerie sociala, in analogie cu diferentierea stiinte teoretice ale naturii/inginerie, stiinte tehnice, reprezinta o disciplina orientata activ spre rezolvarea problemelor sociale, spre elaborarea, implementarea si evaluarea variatelor programe de schimbare/dezvoltare sociala, intr-o oarecare masura, s. aplicativa cauta sa converteasca cunostintele acumulate de s. explicativa in instrumente de transformare sociala. S. aplicativa este insa mai mult si adesea altceva decit "aplicatia' unor cunostinte deja acumulate. Cel mai adesea, ea insasi reprezinta o sursa Importanta de noi cunostinte empirice si teoretice.

Datorita faptului ca de cele mai multe ori in momentul angajarii s. in realizarea unui proces de schimbare sociala, aceasta nu dispune decit partial de cunostintele necesare, o sarcina importanta a aplicarii o reprezinta producerea, in paralel, a cunostintelor necesare. Termenul de actiune-cercetare se refera tocmai la o asemenea particularitate: aplicarea s. in solutionarea unei probleme sociale porneste de la o baza de cunostinte de regula insuficienta; in cursul actiunii care aplica aceste cunostinte, se produce secundar, dar orientat, atit o verificare a cunostintelor acumulate, cit si o imbogatire, completare a acestora cu noi cunostinte. Aplicarea (actiunea) reprezinta totodata si o activitate de cercetare.

S. ofera activitatii practice: cunostinte teoretice despre mecanismele functionarii vietii sociale, despre consecintele directe sau indirecte, intentionate si neintentionate ale diferitelor procese sociale, sau interventii; informatii empirice despre realitatea sociala; predictii asupra dinamicii sistemelor sociale, a diferitelor tendinte; diagnoza problemelor sociale si solutii la acestea; evaluarea variatelor programe de schimbare sociala, un feed-back continuu asupra eficientei diferitelor activitatii sociale. Rolul practic al sociologului s-a cristalizat in societatea actuala in contextul mecanismelor democratice. Departe de a fi un tehnocrat, sociologul si-a dezvoltat expertiza mai mult ca secondant-consultant al practicianului, oferind totodata cunostintele sale specializate intregii colectivitati, sprijinind prin aceasta participarea democratica.

♦ S. universitara. Patrunderea s. in universitati ca materie de studiu si, ulterior, ca directie de profesionalizare s-a petrecut relativ tirziu. Ca o directie de specializare universitara, sustinuta de un departament orientat totodata spre promovarea cercetarii, apare pentru prima data in S.U.A. In 1892 la Universitatea din Chicago. Ca obiect de predare, dar fara a constitui inca un departament, este introdusa la Paris in 1906, unde Durkheim devine profesor de s. in 1913. Prima catedra de s. ia fiinta in Anglia in 1907 la London School of Economics. In Germania de abia dupa primul razboi mondial s. patrunde in universitati, fiind insa suspendata de regimul nazist. In tarile scandinave ea este introdusa de abia dupa cel de al doilea razboi mondial. C.Z.