CONFLICT

V. consens contradictii sociale negociere

Opozitie deschisa, lupta intre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitati, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interactiunii sociale. Ca termen, c. deriva din latinescul "conflictus' care inseamna "a tine impreuna cu forta'.

♦ Cauzele c. pot fi de diferite tipuri: inegalitati si discriminari sociale, incapacitatea partilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de pozitia lor In societate, competitia pentru controlul resurselor finite, acces competitional la oportunitati crescute, dorinta de dominare, de putere, de prestigiu.

♦ Teoriile c. cauta sa explice: cauzele manifeste si potentiale ale acestuia; caile de evolutie ale c. si posibilitatile de solutionare a lui; efectele directe si indirecte, functiile si disfunctiile sale in procesul de functionare si schimbare a sistemelor sociale; tipurile si aria de cuprindere a c.; institutionalizarea c.; managementul c, procesele de negociere si atingerea pacii sociale, mentinerea ordinii sociale in ciuda marilor inegalitati dintre parti si a deosebirilor de interese; rolui c. in procesele dinamicii de grup. Interesul pentru studiul c. a aparut o data cu primele reflectii filosofico-sociale si istorice (Tucydides), regasindu-se apoi ca o preocupare majora in literatura sociologica, politologica, psiho-sociologica. Ca teoreticieni consacrati in analiza c, contradictiilor sociale, ale puterii si divergentelor de interese sociale pot fi amintiti: Machiavelli, Hobbes, Durkheim, Max Weber, R. Dahrendorf, Collins, David Lockwood, Simmel, Lewis Coser, Marx, Gouldner, Gumplowitz, Parsons, Deutsch, J. R. P. French, Goldman Schlenker, Johnson Pruitt etc. Un loc aparte in colectia teoriilor asupra c. il are teoria sociala a lui Marx privind contradictiile sistemului social, lupta de clasa, rolul interesului economic in c. Multe din teoriile occidentale asupra c. sint influentate de marxism.

♦ Anii '60 s-au caracterizat printr-o disputa aprinsa intre noile teorii asupra c, care subliniau rolul productiv al acestuia pentru schimbarea sociala, si abordarile structuralist-functionaliste (T. Parsons era cazul paradigmatic) care accentuau coerenta sistemelor sociale, consensul, considerind conflictul a fi mai degraba o patologie a sistemelor. Teoriile structural-functionaliste erau acuzate a privi c. doar din perspectiva functiei lui negative, ca fenomen marginal, avind ca rol doar perturbarea armoniei intregului. Noile teorii, pornind de la inevitabilitatea pluralitatii intereselor, considera abordarea constructiva a c. ca exprimind esenta democratiei. In fapt, asumarea c. reprezinta, pentru un sistem social, un indicator al caracterului sau democratic. Pluralismul puterii, competitia programelor, proiectele alternative de schimbare sociala, procesele electorale competitive, procedurile de negociere, conciliere si arbitraj sint caracteristici ale sistemelor sociale complexe, modalitati de mentinere a ordinii sociale.

♦ Tipurile distincte de c. social depind de: caracterul, structura si specificul partilor aflate in c.; natura scopurilor fixate de acestea; mijloacele utilizate pe parcursul evolutiei c.

♦ Multi analisti au descris modelul de dezvoltare a c. prin cinci etape relativ distincte:

1. dezacordul;
2. confruntarea;
3. escaladarea;
4. de-escaladarea;
5. rezolvarea (Donelson R. Forsyth).

Dezacordul debuteaza prin simple neintelegeri, diferentierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi si a gindi (uneori pot fi si pseudo-neintelegeri, false c), divergente minore, nesemnificative pentru interactiunea sociala, de grup, dar care necontrolate la timp, pot degenera in conflicte reale. Confruntarea adinceste diferentele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de catre partile in c. ca importante pentru interactiunea de grup, ca amenintind unitatea grupului; in aceasta faza fiecare parte isi sustine pozitia sa, accentuind-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifica angajarea partilor pe linia dezacordului initial; fiecare parte subliniind erorile din gindirea celeilalte; este faza in care fiecare parte se convinge pe ea insasi ca trebuie sa convinga adversarul sa-si schimbe parerea, sa renunte la pozitia lui, acceptind argumentele sale; actiunea de persuasiune devine exagerata, poate degenera in actiuni de forta, de coercitie, cu efect de "boomerang' asupra partilor; expresia emotionala domina asupra argumentelor logice; rata comunicarii in grup scade; sint antrenate mecanisme psihologice si interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosfera tensionata, frustrari succesive ce antreneaza in lant ostilitati, forme de violenta, agresivitate in limbaj (vezi celebra ipoteza frustrare/agresiune); lipsa de incredere creste; apare necesitara unei solutii.

Escaladarea c. distruge normele reciprocitatii pozitive, inlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schienker, Goldman, I978) care sustin un comportament concurential exagerat; tensiunile si ostilitatile din grup sint scapate de sub control; reactia de auto-aparare a fiecarei parti stirneste violente fizice si simbolice, agresivitate maxima; in aceasta etapa c. atinge punctul culminant, "de virf' care poate distruge total interactiunea de grup, ajungind uneori chiar pina la distrugere fizica a partilor, sau o poate reface printr-o schimbare structurala.

Escaladarea c. e urmata firesc de orientarea spre solutii rationale de rezolvare a c. prin interventii legale de tip institutional, prin negocieri si compromisuri treptate, prin stimularea posibilitatilor de comunicare deschisa intre parti, prin captarea bunavointei partii adverse, prin aparitia "celei de a treia parti' in calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfatuitor, constientizator, judecator, expert etc (Johnson Pruitt, I970), toate avind un scop integrativ, de refacere a interactiunii sociale normale.

Pentru a avea reusita in timp si eficienta in procesul interactiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea c. nu trebuie sa fie privit de nici una din parti ca un semn al slabiciunii sale, nu trebuie sa fie speculat in procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin functia lui pozitiv-integrativa pentru unitatea si pacea sociala. Incapacitatea adoptarii unor solutii constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar si provizoriu, fundat pe forta.  E.Z.