Despre mirajul sexualitatii

Sa lasam la o parte prejudecatile si sa spunem lucrurilor pe nume: statisticile arata ca in ziua de astazi foarte putine fete isi pastreaza fecioria pana la nunta. Cat despre baieti, nu stiu daca are rost sa mai vorbim.

Nu mai e ca pe vremuri cand mireasa avea voie sa se imbrace in alb numai daca era fecioara. Astazi pana si prostituatele, in rarele cazuri cand se marita, poarta rochii de culoare alba. Dupa cum arata anumite sondaje de opinie, una dintre cele mai mari probleme in cuplu provine de la problemele sexuale. Vrem sau nu vrem sa recunoastem, viata sexuala a unui cuplu reflecta cat se poate de bine relatia dintre cei doi parteneri. Si viata sexuala este pentru multi centrul povestii de dragoste. In cuplurile in care acest capitol nu se scrie asa cum trebuie apar tensiuni care duc in cele din urma la despartire. Si nepotrivirea sexuala este prilej de divort pentru multe cupluri.

Ce ar trebui sa te sfatuiesc eu? Sa stai cuminte pana la nunta si apoi sa observati ca intre voi exista o nepotrivire trupeasca, sau sa verificati aceasta chestiune inainte de nunta?

Cu cateva saptamani inainte de a ma casatori cu Claudia, o doamna de la biserica, pe care o apreciam foarte mult pentru frumusetea launtrica care i se citea pe chip, mi-a spus:

"Acum, ca tot ati stat cuminti atatea luni, ar fi bine sa faceti dragoste inainte de a va casatori. Ca daca nu va potriviti, o sa aveti parte de multe neintelegeri. Mai bine un pacat mic decat unul mare." Am ramas foarte mirat de acest sfat. Nu imi trecea prin cap ca un crestin poate gandi asa ceva. Te intreb, tie cum ti s-ar fi parut un astfel de sfat?

Inainte de a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa recunosc ca nu aveam de gand sa pun acest capitol in prima parte a cartii. Dar m-am gandit ca atunci cand scriu trebuie sa tin cont de orientarea cititorilor. Si pentru ca articolele despre viata sexuala a tinerilor au mare succes, inteleg din acest succes ca ele reflecta hobby-uri-le cititorilor. Nu vreau sa scriu o carte pentru fetele cuminti, care vin in fiecare duminica la biserica, isi fac canonul in fiecare zi si se lupta cu multa atentie impotriva patimilor si poftelor trupesti. Ele au duhovnici care sa le dea raspuns la intrebarile lor. Eu scriu mai ales pentru celelalte fete, care cred ca exista Dumnezeu, dar nu stiu pe ce drum sa o apuce.

Fac o paranteza: sotia mea imi spune ca a confiscat de la scoala o revista "Bravo". Nu rareori elevii de la scoala unde preda se delecteaza in timpul orelor citind rubrica de educatie sexuala din aceasta revista. M-as bucura sa stiu ca peste cativa ani unele dintre aceste eleve vor citi cartea pe care o tii in mana.

De aceea incerc sa vorbesc pe limba lor. Si nu numai a lor, ci a tuturor celor care cauta distractia pentru ca nu au gasit nimic mai vrednic de atentie sau pentru ca nimeni nu a stiut sa ii apropie de Biserica. Stiu ca scriind asa risc sa fiu inteles gresit de catre tinerii care isi petrec ziua citind numai Sfinti Parinti, dar incerc sa scriu in asa fel incat sa nu imi fie spre osanda.

Ca sa fiu si mai direct, cand lucram ca director al Editurii ,,Christiana" un prieten mi-a propus sa tiparim traducerea unui dictionar aparut in America, dictionar care trateaza din punct de vedere crestin toate aspectele vietii omului de astazi.

"E foarte bun dictionarul. Uite, are lista celor mai variate pacate, cum ar fi euthanasia, sexul oral sau masturbarea Am vorbit de curand cu cineva care considera ca aceasta practica e foarte normala, ca nu e un pacat."

Pe cat de interesant era dictionarul, pe atat de delicat mi s-a parut sa il tiparim. Pentru ca daca in America misionarismul ortodox a tinut seama foarte precis de specificul oamenilor de acolo si anumite tabu-uri au fost calcate tocmai pentru ca se cerea lamurirea unor probleme, la noi exista o anumita retinere de a discuta si de a prezenta un subiect ca acesta din perspectiva crestina.

De fapt nu cred ca e nevoie de prea multe discutii, cred ca ar fi suficiente cateva brosuri bine facute. Dar cine sa aiba curajul de a prezenta cuviincios un asemenea subiect? De altfel cred ca ai vazut ca in timp ce despre masturbare s-au tiparit brosuri si articole "apologetice", s-au tiparit foarte putine materiale care sa prezinta punctul de vedere crestin.

Sa ne mai miram atunci de ce procentul celor care se "relaxeaza" in acest fel este atat de mare? Nu. Chiar daca Sfintii Parinti au scris si despre pacatul onaniei, astazi nu prea vrea nimeni sa prezinte aceeasi invatatura intr-un limbaj accesibil tinerilor.

Acelasi lucru mi se pare ca se intampla si in ceea ce priveste relatiile dintre tineri. Daca un tanar citeste o predica a unui Sfant impotriva desfraului, el nu se va simti miscat de ea. Adica nu va considera ca ceea ce face el este desfrau. Tanarul crede ca "face dragoste" si refuza invatatura Bisericii care i se pare prea aspra. Adica prefera sa fie crestin numai teoretic, nu si practic. Ii este greu sa inteleaga un mesaj care i se pare ca tine de trecut, neavand legatura cu pasionalele vremuri pe care le traim.

Am facut paranteza aceasta pentru a te ajuta sa intelegi de ce o prezentare standard a relatiei sexuale dintre un tanar si o tanara mi se pare neroditoare. Sau prea putin roditoare.

Si acum raspunsul la problema: e bine sa faca dragoste tinerii inainte de casatorie, sau nu?

Cred ca ar fi bine sa dam raspunsul facand o referire la filmul "Titanic".

Jack si Rose, doua suflete, doua lumi care nu aveau nimic in comun. Si totusi ceva ii lega: dorinta de libertate. El traia intr-o lume din care deviza "nu e voie sa faci asta" lipsea. Ea traia intr-o lume inchistata in prejudecati, intr-o lume rece, plina de stereotipuri, plina de conformisme. Intr-o lume moarta.

Secventa in care ea vrea sa se sinucida e tulburatoare: traind intr-un univers care te incatuseaza, cel mai bun lucru pe care il poti face este sa evadezi. Si orizontul pe care il vedea Rose era extrem de stramt: credea ca singura solutie este sinuciderea. Nu as vrea sa crezi ca fac aici apologia sinuciderii (sinuciderea este cel mai ingrozitor act pe care il poate face omul). Ci doar ca mi se pare un lucru extraordinar sa ai puterea de a te rupe de un mediu atat de murdar cum era cel in care traia ea.

Prin ce era murdar? Aveau loc in el secventele patimase de care aveau parte saracii care calatoreau pe Titanic la clasa a III-a, secvente pe care le intuim chiar daca nu le vedem pe ecran? Nu. Mediul in care a crescut si a trait Rose era murdar datorita fariseismului, datorita minciunii atotstapanitoare. Sinuciderea pare o fapta buna in aceasta situatie.

Dar Dumnezeu?

Dumnezeu lipsea din universul ei. Mai bine-zis e un dumnezeu care statea departe de oameni, un dumnezeu ai carui inchinatori erau actori de teatru. Si ea nu tinea cont de acest Dumnezeu, pe care Il judeca dupa modul in care se oglindea in inchinatorii sai. Prin sinucidere, ea nu se gandea ca ar pacatui fata de Dumnezeu, ci doar ar fi refuzat o lume fariseica si idolul pe care aceasta il considera dumnezeu.

Hai sa ne gandim la un alt fel de "Titanic". Rose e pe punte, gata sa se arunce in ocean. Si la ea vine un parinte care o ia de mana si ii spune: "Pana aici a fost bine. E bine ca ai refuzat minciuna. De acum vei cunoaste Lumina" Parintele ii vorbeste despre Hristos, si ea primeste in inima ei cuvintele sale. Ghetarul loveste vasul. Ea cade si e in pericol de moarte. Parintele o ajuta sa se suie pe o pluta pe care nu e loc pentru amandoi. Si parintele moare.

Zis pe scurt un astfel de scenariu nu pare palpitant. Daca s-ar face un film dupa un asemenea scenariu nu ar avea succes prea mare, chiar daca s-ar gasi o intriga pe masura. Pentru ca oamenii nu sunt interesati de tema iubirii lui Dumnezeu. Dar oamenii care au vazut ,,Titanicul" au regasit in el dorinta de a fi trait o dragoste ca in povesti. Oamenii au simtit ca dragostea care a determinat-o pe Rose sa renunte la lumea "buna" si sa vina la clasa a III-a e dragostea dupa care si ei au suspinat in tinerete. ,,Titanicul" ofera cea mai buna si mai frumoasa definitie a povestii de dragoste dintre tinerii lumii acesteia.

De ce am facut referire la varianta cu parintele? Pentru ca in istoria Bisericii au fost zeci de cazuri in care sfintii sau parintii cu viata sfanta au intins o mana de ajutor celor aflati pe marginea prapastiei. Iti dau un exemplu, un caz real din istoria bisericii, rugandu-te sa nu te superi ca paranteza pe care o fac este lunga. Dar altfel, mi-ar fi foarte greu sa iti spun cum vad lucrurile.

Un sfant sta pe o insulita in largul marii. Vede inotand spre el o femeie care venea de pe o nava care naufragiase. A avut de ales: daca o primea, risca sa cada cu ea in pacat. Daca nu o primea, femeia murea. Si atunci a ajutat-o sa urce pe mal, dupa care si-a facut cruce si a sarit in apa. A preferat sa moara, decat sa pacatuiasca. Dar din randuiala lui Dumnezeu a fost luat de niste delfini si dus pana la tarm. Nu mai tin minte numele sfantului, dar jertfa lui m-a impresionat.

Poate ca exemplul ales nu e cel mai bun. Oricum, au fost multe cazuri in care Parintii i-au ajutat pe oameni sa nu se sinucida si sa isi schimbe viata. Oamenii aceia vroiau sa se sinucida pentru ca nu Il cunosteau pe Hristos. Un crestin, oricat de mari ar fi necazurile prin care trece, stie ca sinuciderea inseamna alegerea chinurilor iadului. Cine se sinucide arata ca nu a avut credinta. Sau ca, desi a avut ceva credinta, nu s-a luptat cum trebuie impotriva duhurilor intunericului de care in cele din urma a fost biruit. Eu nu vreau acum sa o judec pe Rose pentru ca a vrut sa se sinucida. Ci doar observ ca ea nu vedea o alta iesire din inchisoarea superficialitatii in care era tinuta de cei apropiati. Si repet ca mi se pare eroica hotararea ei de a refuza o astfel de inchisoare.

Voi incerca sa analizez putin filmul tocmai dupa acest principiu: ca actiunea centrala se desfasoara dupa regulile unei lumi din care Dumnezeu cam lipseste. De altfel, mi se pare lucrul cel mai rau pe care ni-l ",daruieste" micul ecran: ne pune inainte filme in care personajele duc o viata din care Dumnezeu este absent. Filmele ne invata cum sa traim fara sa ne gandim la cele sfinte. Prin modelele pe care ni le ofera incearca sa ne rupa de viata crestina, incearca sa ne convinga ca atunci cand traim altfel decat eroii de pe ecran suntem handicapati, suntem prizonieri ai trecutului si refuzam clipa prezenta. Am precizat acest lucru pentru a-mi manifesta tristetea ca exista filme foarte interesante, cum mi se pare si cel despre care vorbim, dar care pentru mare parte a spectatorilor au un impact negativ.

In clipa in care Rose vrea sa se sinucida apare el. Oricine altcineva din lumea ei ar fi aparut nu ar fi putut-o convinge sa renunte la hotararea de a se sinucide. Pentru ca ar fi venit ori cu amenintari, ori cu vreo predica moralista ineficienta intr-o asemenea situatie. Dar Jack vine cu o "predica" pe care nimeni din lumea ei nu ar fi avut ideea sa o tina. Nu vorbesc despre faptul ca ceilalti nu ar fi avut curaj: cred ca nici nu le-ar fi trecut prin cap ideea de a sari dupa ea in apa. Jack insa traieste dupa alte reguli. El stie ca viata merita traita, ca viata nu are numai clipe triste. Si o convinge ca, daca ea sare, el ii va tine companie. Si apa e rece

Pentru Rose intalnirea cu Jack e coplesitoare. Nu mai vrea sa moara. Acum incepe povestea de dragoste. Poveste in care clipa esentiala mi se pare cea in care ea are curajul de a fugi in lumea lui, curajul de a alege sa fie cu el.

"Bine, ar putea spune o cititoare evlavioasa, dar ei fac dragoste"

Ce puteau face altceva, te-as intreba? Filmul nu prezinta viata unei tinere care descopera credinta, ci a unei tinere care respinge o lume falsa pentru a cunoaste bucuria dragostei. Nu zic ca nu ar fi fost frumos sa se fi casatorit pe ascuns, asa cum a facut-o William Wallace cu Murron in "Brave Heart" (dar mentalitatea era alta cu cateva secole in urma, si in film, nunta eroului interpretat de Mel Gibson e cat se poate de fireasca).

Ce se intampla daca Rose s-ar fi casatorit cu Jack pe vas? Spectatorii nu s-ar mai fi regasit in cei doi tineri. Spectatorii ar fi crezut ca prin nunta ei au platit tribut formalismului si traditionalismului "raposat". Ceea ce ar fi intrat in contradictie cu modul lor de a fi.

Ar fi fost frumos sa se fi casatorit inainte sa faca dragoste. Dar filmul nu este o apologie a familiei, ci una a iubirii privite din perspectiva lumeasca. Lumea de azi nu intelege ca iubirea adevarata se implineste numai in familie. Daca filmul "Titanic" ar fi fost o apologie a nuntii, cred ca ar fi avut mult mai putini fani. S-ar fi gasit critici care sa ironizeze actiunea si incasarile ar fi fost mult mai mici. Ori in ziua de azi filmele nu se fac pentru a-i imbogati sufleteste pe oameni, ci pentru a-i imbogati financiar pe producatori. Un film este bun daca aduce bani, indiferent cum ii modeleaza pe oameni.

De ce in filmul "Brave Heart", Wallace se culca cu nora regelui Angliei, cand de fapt asa ceva nu s-a intamplat in realitate? Mie mi s-a parut ca faptul ca a lasat-o insarcinata simbolizeaza biruinta scotienilor asupra invadatorilor. Regele Angliei moare afland ca nora sa poarta in pantece pruncul celui mai mare dusman al lui. Moare infrant.

Prietenii cu care am vorbit despre acest film (care este filmul meu istoric preferat mai ales pentru faptul ca Wallace moare pentru Scotia aproape in acelasi mod in care au murit martirii pentru Hristos) mi-au atras atentia ca si daca simbolul ar fi fost cel pe care l-am descifrat, totusi nu era nevoie sa ii arate facand dragoste. Dar spectatorii au nevoie de secvente care sa le aprinda imaginatia, au nevoie de secvente care sa le starneasca patimile. Si pentru asta scenaristii nu fac economie de cerneala.

Revin la Rose. Daca Dumnezeu nu ar fi existat, atunci ea ar fi avut motive serioase sa se sinucida. Si tot in acest caz, daca ar fi dat de Jack, avea toate motivele sa faca dragoste cu el. Daca Hristos n-a inviat, atunci hai sa traim dupa legile noastre. Nu are rost sa ne supunem nici unei reguli impuse de societate. Daca lumea ar fi un efect al hazardului, cum afirma materialistii, daca Dumnezeu nu ar exista, atunci ar fi firesc sa traim dupa cu totul alte norme decat cele crestine. Intr-o astfel de lume, povestea de dragoste dintre Jack si Rose e tot ce poate fi mai frumos, mai curat, mai "sfant". De aceea cred ca nu e normal sa zicem: "daca Jack a murit nespovedit, atunci s-a dus in fundul iadului." Cred ca povestea lor trebuie apreciata dupa alte criterii.

Acum incerc sa iti explic de ce am facut referirea la ,,Titanic": daca Dumnezeu nu exista, atunci ar fi firesc ca tinerii sa faca dragoste inainte de nunta. "Scopul" iubirii ar fi infruntarea timpului. Indragostitii ar epuiza la maxim toate posibilitatile de a se bucura unul de celalalt fara nici o opreliste.

Numai ca

Hristos a Inviat!

Asta e credinta crestina: credem ca Dumnezeu a facut lumea, ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om pentru mantuirea noastra. Credem ca viata are un scop precis: dobandirea Imparatiei Cerurilor. Credem ca nimic nu este mai important in viata decat lupta pentru dobandirea raiului. Viata noastra trebuie sa se desfasoare nu dupa legile care ni se par noua bune. Nu noi am creat omul. Noi nu suntem in masura sa hotaram ce ne vatama si ce nu. Ar fi fost foarte comod sa hotaram noi ce anume avem voie sa facem ca sa ne mantuim. Am fi considerat ca unele pacate sunt prea mici pentru a ne indeparta de mantuire.

Dar oamenii raman oameni. Avem ori posibilitatea de a primi cuvintele lui Hristos, Care ne-a aratat calea mantuirii, ori posibilitatea de a le respinge. In momentul in care spunem ca avem credinta, dar nu suntem in stare sa traim asa cum ne invata Biserica, inseamna ca avem o credinta bolnava. Ori cred ca cele spuse de Hristos sunt adevarate, si atunci trebuie sa ma lupt cu patimile si cu poftele, stiind ca Dumnezeu imi da putere sa nu cad, ori afirm ca ceea ce imi cere Dumnezeu este peste putinta mea. Afirm deci ori ca Dumnezeu a dat porunci prea grele, ca nu a tinut cont de slabiciunea noastra, ori ca am nadejdea ca, desi calc aceste porunci, Dumnezeu ma va mantui. In primul caz inseamna ca eu cred intr-un Dumnezeu absurd, Care cere de la oameni imposibilul. Cum se face totusi ca sute de ani s-au gasit atatia crestini care sa Il considere Dumnezeu iubitor de oameni? Dumnezeu nu este absurd, nu ne cere imposibilul. Ceea ce cere Dumnezeu de la oameni este imposibil numai pentru cine are putina credinta. Cat despre cei care au credinta credinta le da putere sa duca lupta cea buna. Cine i-a ajutat pe desfranati sa se sfinteasca? Cine i-a ajutat pe betivi sa se pocaiasca? Sau cine ii ajuta in zilele noastre pe drogati sa lepede raul lor obicei? Dumnezeu!

In clipa in care crezi nu mai poti spune ca Dumnezeu iti cere imposibilul, sau ca nu poti trai dupa cum te povatuieste Mireasa lui Hristos, Biserica. Nu exista nici un mod de a impaca cele doua orientari.

Cat ii priveste pe cei care cred ca in marea Sa dragoste Dumnezeu ii va mantui, indiferent de viata pe care o duc, ei calca in picioare cuvintele lui Hristos, Care ne-a invatat ca cine merge pe calea cea larga nu va intra in Imparatia Cerurilor.

Oare tu ai putea sa crezi ca Hristos a primit chinurile si moartea pe cruce fara rost? Daca am fi putut ajunge in Rai fara sa ne purtam crucea, oare Dumnezeu nu ne-ar fi lasat sa traim dupa poftele noastre? Sper ca intelegi cat de mult gresesc cei care se asteapta sa fie mantuiti la gramada, prin mila lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e milostiv, dar e milostiv cu cei care arata prin vietuirea lor ca vor sa primeasca aceasta mila.

Ne indepartam acum de filmul "Titanic". Dar inainte de asta nu vreau sa uit sa iti spun ca mai multi prieteni de-ai mei au ramas extrem de impresionati de acest film, si au cautat sa vada in el mai mult decat o poveste de iubire. (Nu ma refer la scufundarea vasului. Chiar am citit o declaratie, parca a producatorului filmului, care spunea ca "Titanicul" este simbolul unor vremuri in care omul a crezut ca este stapanul lumii, ca prin cunostintele sale va deveni atotputernic. Am inteles din pozitia sa ca esecul "Titanicului" a fost de fapt esecul intregului sistem antropocentrist, esecul omului care a refuzat sa isi mai ridice ochii spre cer. Nimeni nu credea ca "Titanicul" se poate scufunda. Asa cum nimeni nu credea ca se vor darama blocurile din ,,World Trade Center”. Dar "Titanicul" s-a scufundat. Si oamenii nu au inteles nimic din acest esec. Continua sa construiasca si astazi tot felul de "vapoare", pentru cele mai diferite intrebuintari, si isi pun nadejdea in ele.) Ma refer la faptul ca in el e expusa foarte artistic antinomia dintre lumea fariseilor si cea a pacatosilor care, cu toata caderea lor, stiu sa fie sinceri, si inseteaza dupa libertate. Pe mine m-a dus cu gandul la diferenta dintre rationalismul searbad apusean si seninatatea rasariteana (si nu am fost singurul care am avut aceeasi perceptie, total incompatibila cu apologia desfraului pe care altii au descifrat-o in acelasi film).

"Si ce are maritisul meu cu scufundarea Titanicului?", m-ai putea intreba. Titanicul este intr-un fel si simbol al iubirii dintre tinerii din ziua de azi. Ei nu vor sa mai tina seama de nici o lege. Ei nu vor sa inteleaga ca Dumnezeu e viu si ca e de fata, ca vede tot ce facem. Ei simt fiorul dragostei, simt putin din puterea dragostei, si atunci renunta la orice reguli, considerandu-le prejudecati.

Insa dragostea pe care o cunosc ei e ca Titanicul. E mare, e puternica, pare invincibila. Dar in fata vesniciei nu rezista. E doar o patima trecatoare. Vreau sa iti spun si ca vad o legatura directa intre esecul Titanicului si dragostea patimasa dintre tineri. Au fost destui filosofi care au scris despre legatura dintre dragostea trupeasca si moarte. Dupa parerea lor, viata se aseamana actului sexual: dupa clipa de placere maxima urmeaza senzatia de oboseala, asa cum dupa tinerete urmeaza batranetea. Eu vad in aceasta comparatie tocmai aspectul trecator al oricarei relatii patimase: patima nu biruie timpul, patima trece. In schimb, dragostea adevarata a sotilor crestini biruie timpul. Dragostea lor trupeasca sta sub binecuvantarea lui Dumnezeu.

Nimic nu ii impiedica pe tineri sa cunoasca un alt mod de a se iubi, un alt mod de a se purta unul cu celalalt. Despre aceasta voi incerca sa iti scriu cate ceva in cele ce urmeaza.

Trebuie sa observam un lucru: multi zic ca e bine sa faci dragoste cu persoana cu care vrei sa te casatoresti ca sa vezi daca exista "compatibilitate sexuala". Ce vedem insa? Ca mare parte dintre cei care au constatat ca au aceasta compatibilitate inainte de nunta au divortat dupa aceea, in timp ce altii, care nu si-au "verificat" aceasta compatibilitate, au parte de armonie si de intelegere. Refrenul cu compatibilitatea sexuala tine de o intelegere a familiei diferita de cea pe care o propovaduieste Biserica. Tine de intelegerea unei familii care priveste numai in jos, care nu isi ridica ochii spre cer. A unei familii al carei singur scop este bucuria pamanteasca. (Nu insist aici, dar e interesant faptul ca tocmai cei care s-au casatorit dupa ce au trecut testul "compatibilitatii sexuale" gasesc mai apoi motive de neintelegere pana si la acest capitol. Li se pare ca brusc au devenit incompatibili sexual, si atunci cauta compatibilitate cu alte persoane!)

Voi face acum o referire la un pasaj dintr-un ziar care mi-a sarit in ochi mai ales datorita titlului care insotea poza unor tineri cam de douazeci, douazeci si cinci de ani: "Lacrimi si flori pentru doi ingeri". Iata o parte din textul pozitionat langa rubrica "Decese": "Erau numai doi copii, ambii inzestrati cu har, care mai aveau multe de facut si de demonstrat. Nu se poate ca Dumnezeu insusi sa nu-si fi dat seama ca a gresit atunci cand i-a luat la El pe cei doi ingeri. De aceea, familiile si prietenii nu se roaga pentru iertarea pacatelor (copiii nu pot gresi), ci pentru ca Atotputernicul sa ii aiba in paza." Articolul este semnat de parintii fetei care a murit alaturi de prietenul ei intr-un tragic accident. Nu stiu de ce au murit tinerii; nu pot face nici o referire precisa la cazul lor. Nu pot intelege nici durerea parintilor, asa cum nici acei parinti nu ar putea intelege durerea pe care am avut-o cand am ramas orfan de mama la aproape 14 ani.

Totusi imi permit sa fac unele precizari. Am destule rezerve in a crede ca parintii respectivi stiau bine cat de ingeri sunt copiii lor. Nu vreau sa spun ca pentru pacatele lor tinerii au fost pedepsiti prin acest accident, desi nu rare sunt astfel de cazuri in care se vede pedeapsa lui Dumnezeu. (Dumnezeu nu pedepseste, ci ingaduie sa se abata peste noi necazuri datorate pacatelor noastre; ne pedepsim singuri!). Ce vreau sa spun acum este altceva. Ca daca parintii asteapta ca Dumnezeu sa Isi recunoasca greseala, prin asta dovedesc cat de slaba este credinta lor. "Am gresit, oameni buni. Regret enorm. Dumnezeu va cere iertare" Un astfel de mesaj nu are cum sa vina de la Dumnezeu. Dumnezeu nu poate gresi. Dar parintii care cred intr-un astfel de Dumnezeu dovedesc lipsa de discernamant spiritual.

Ceea ce incerc sa fac eu acum nu este o judecata a tinerilor, repet, ci a pozitiei exprimate in articol de catre parintii fetei. Prin aceasta incerc nu sa calc porunca de a-mi judeca aproapele, ci sa pun in evidenta anumite caracteristici ale parintilor care nu sunt aproape de Biserica. Niciodata un crestin nu va spune ca Dumnezeu greseste, sau ca stie pe cineva fara pacat. Pana si pentru sfinti Biserica se roaga pana cand le recunoaste sfintenia prin canonizare oficiala. Or tinerii de astazi au cu mult mai multa nevoie de rugaciune ca sa li se ierte pacatele.

Iarta-ma daca randurile mele par moraliste. Nu vreau sa ti se para asa. Inchei aici referirea la cazul din ziar, recunoscand faptul ca poate articolul a fost doar un geamat de durere. Poate ca parintii aceia i-au crescut pe tineri cum trebuie, si ca s-au rugat Domnului sa le ierte pacatele.

Nu e greu de inteles ca, daca parintii nu au discernamant duhovnicesc, nu vor putea intelege ce se petrece cu copiii lor. Azi exista chiar situatia limita in care nu numai ca parintii nu isi indeamna copiii sa duca o viata curata, ci chiar ii indeamna sa se bucure de placerile trupului. Stii si tu ca exista astfel de parinti. Am facut referire la ei nu pentru a-i acuza, ci pentru a le lua apararea tinerilor care au parte de o astfel de educatie care ii impinge spre cadere.

Cred ca din randurile mele ti-ai dat seama care este parerea mea privitoare la "testarea prenuptiala a compatibilitatii sexuale". Nu e o parere la care am ajuns de capul meu, nu e un raspuns pe care l-am gasit singur. E raspunsul la care am ajuns constatand urmarile altor tipuri de alegere.

Am sa iti vorbesc mai pe larg despre acest subiect in alt capitol. Nu m-as fi asteptat nici sa incep partea principala a cartii cu capitolul acesta, si nici nu ma asteptam sa ii acord atata importanta. Dar scriind introducerea mi-a fost clar ca structura cartii, asa cum o concepusem eu, nu ti se potrivea. Vroiam sa incep cu capitolul "Casatorie sau monahism?"

Dar problema aceasta, chiar daca si-au pus-o destui colegi de-ai mei, si-au pus-o tocmai pentru ca erau studenti la Facultatea de Teologie. Nici una dintre colegele sotiei mele nu a avut o asemenea dilema. Or, din moment ce cartea aceasta nu este pentru tinerii teologi, am incercat sa tin seama de cerintele "pietei". Si pentru ca in ceea ce priveste compatibilitatea sexuala a cuplului s-au scris o sumedenie de articole (nu numai in reviste de "specialitate", ci si in reviste mai cuminti, de la pana la - nu le dau numele ca sa nu fiu acuzat ca fac anti-reclama, desi poate ca ar fi fost bine sa nu tin cont de astfel de criterii; oricum, stii si tu despre ce reviste e vorba).

Nu vreau deloc ca aceasta carte sa fie o carte savanta despre intemeierea unei familii. Nu imi plac cartile care trateaza lucruri extrem de importante cu aerul ca epuizeaza subiectul. A scrie despre dragoste in termeni stiintifici mi se pare a sufoca dragostea. De aceea scriu asa cum ai vazut si tu, direct si simplu. Vreau sa scriu cat mai senin. Vreau sa ma gandesc ca esti o prietena care m-a intrebat ce este esential pentru intemeierea unei familii. Si, stand pe o banca, ii raspund. Nu am la mine nici carti, nici hartie sau creion. Ii vorbesc asa cum cred ca e bine. De aceea unele idei se vor repeta. Dar asta nu mi se pare neaparat ceva rau. Repetam uneori tocmai ideile care ne framanta, ideile pe care le consideram importante.

Ei, dar nu stiu daca e bine ca am tinut cont de cerintele pietei si am inceput cu sexualitatea. Vom mai reveni asupra acestui subiect. Un lucru vreau sa iti spun acum: ca daca m-ar fi biruit pofta trupeasca si as fi facut dragoste cu vreuna dintre fetele cu care am fost prieten in facultate, atunci m-as fi casatorit imediat. As fi preferat sa imi sacrific propria fericire decat sa imi las prietena cu inima zdrobita. Sunt convins ca numai Dumnezeu m-a pazit.

Am avut momente, mai ales langa o fata caruia ii voi spune Catalina (cu care am fost prieten vreo trei ani), in care eram ispitit puternic de pofta trupeasca. Dar imi dadeam seama ca, daca as ceda, as face un pacat care ar duce nu dupa mult timp la esecul prieteniei noastre. Imi era clar ca din clipa in care am face dragoste, Hristos S-ar indeparta de noi, si prietenia noastra s-ar transforma in ruina. De ce sa nu recunosc, unul dintre motivele pentru care nu am facut dragoste a fost si acela ca imi dadeam seama ca urmarea fireasca ar fi casatoria. Dar stau acum si ma gandesc: oare ce ar fi putut rezolva casatoria? Mi-ar fi dat Dumnezeu dragoste pentru Catalina? Sincer, cred ca nu.

Cred ca Dumnezeu ii binecuvanteaza prin Taina Cununiei pe cei care se iubesc, nu pe cei care incearca sa intre in randul lumii legalizandu-si dragostea trupeasca. Sunt din ce in ce mai putini oamenii care fac acest lucru. Concubinajul e la moda. Dar oricat de mare mi se pare pacatul celor care traiesc in concubinaj, totusi nu inseamna ca ma impiedica sa il vad pe cel (mai mic, e drept) al celor care, dintr-un elan religios, au hotarat sa se casatoreasca numai pentru a nu mai trai in pacat. Situatia ideala pentru ei ar fi urmatoarea: sa reuseasca sa se ridice din cadere, sa biruie patima desfraului, si apoi, daca mai vor sa se casatoreasca, sa o faca. Imi permit sa nu fiu de acord cu preotii care atunci cand primesc la spovedanie tineri care au trait impreuna, ii indeamna sa se casatoreasca cu orice pret. Poate ca, prezentandu-le casatoria ca pe singura lor sansa de ridicare, le dau impresia ca daca se vor casatori vor avea parte de o viata implinita. Dar, dupa ce se casatoresc, unii dintre acesti tineri se lovesc tot mai tare de reala nepotrivire cu celalalt si ajung nu numai la divort, ci chiar la parasirea credintei crestine, credinta pe care o considera vinovata de propriul esec.

Intr-un fel se punea problema acum o suta de ani, cand pana si in cadere era o anumita decenta, si altfel se pune astazi. Inainte fata accepta sa fie facuta femeie inainte de nunta numai daca traia o poveste de dragoste nebuna, numai daca se daruia unui om care insemna enorm pentru ea. Nu e de mirare ca, daca ajungea la Spovedanie, preotul o indemna sa se marite cu iubitul ei. Nici nu avea ce altceva sa le spuna. Faptul ca au facut dragoste implica o anumita maturitate a relatiei lor (nu vreau sa le iau apararea; mai ales ca astfel de cazuri erau rare). Si era firesc sa se ajunga la casatorie. In acele vremuri domnisoara era domnisoara si la propriu.

Astazi "domnisoara" e doar o femeie nemaritata. I se spune "domnisoara" din curtoazie sau ironic. Si, atunci cand ajunge la Spovedanie, e la al patrulea sau al noualea "prieten". Fecioria a intrat la capitolul "amintiri" de multa vreme. Prietenul pe care il are acum e doar o aventura care ii alunga singuratatea. Si totusi, unii duhovnici recomanda unor astfel de fete sa se marite cu iubitii lor. "Daca vrei sa va ierte Dumnezeu, intra in randul lumii si marita-te cu el" Astfel de duhovnici sunt mai interesati de latura legalista a problemei. Dar eu nu stiu daca sunt constienti de responsabilitatea pe care o au atunci cand le spun unor tineri care au trait impreuna ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa se casatoreasca. Nu e greu de observat ca tinerii care traiesc departe de Biserica nu sunt foarte exigenti atunci cand isi aleg o prietena. Ei spera ca vor avea parte de o poveste de iubire cat mai palpitanta, poveste care se va termina de indata ce pasiunea se va stinge. Daca s-ar gandi ca relatia de prietenie va dura nu doar o luna sau un an, ci o viata intreaga, poate ar astepta sa gaseasca o alta partenera.

Dar aventurile de scurta durata nu implica prea multa raspundere. Totul e simplu. Te distrezi pana apare plictiseala, dupa care cauti o noua aventura. Exista cazuri in care astfel de perechi inteleg ca viata pe care au dus-o e gresita, inteleg ca viata are un rost si ca nimic nu e mai important decat dobandirea mantuirii. In clipa in care, ajunsi la Spovedanie, afla ca primul lucru pe care trebuie sa il faca este sa se casatoreasca, ei se hotarasc sa asculte indemnul preotului. Dar, dupa nunta, farmecul se pierde, incetul cu incetul. Parerea mea este ca e bine sa se casatoreasca numai perechile care inteleg ce ii asteapta si care nu fac acest pas fara sa cugete destul.

E bine ca tinerii care si-au inteles greseala sa nu se grabeasca cu nunta. Stiu ca e un lucru foarte greu sa se ridice din cadere. E mai usor sa se casatoreasca, si astfel dragostea lor trupeasca sa nu mai fie pacat. Dar in cazul in care ei isi dau seama ca nu sunt potriviti pentru a fi sot si sotie, nu le ramane decat sa se desparta. Cale de mijloc nu exista!