MENIREA NATIONALISMULUI - Nationalismul

MENIREA NATIONALISMULUI

Fiecare natiune ascunde in profunzimile fiintei sale propriul sau nationalism si nu trebuie decat sa-l toarne in tiparele actualitatii

Cum ii demonstreaza propria ei experienta - fiecare natiune reprezinta un fapt unic, un univers aparte, un dispozitiv creator netransmisibil. Distrugerea sau oprimarea unei natiuni echivaleaza cu un atentat la integritatea intregii omeniri.

O natiune este cu atat mai puternica cu cat baza ei de creatie este mai larga, cu cat un mai mare numar de cetateni se intereseaza si se sacrifica pentru idealurile ei.

Atata timp cat exista o natiune, exista de asemeni aceasta stare de spirit specifica ce se numeste nationalism. Natiunile nu sunt conglomerate istorico-geografice, asa cum afirma anumiti autori. Ele sunt colectivitati dotate cu un suflet propriu. Iar acest suflet national nu este creatia omului. Nu purcede din gandirea lui, nici din aspiratiile lui. Este o revelatie Divina. Astfel, cum Dumnezeu l-a creat pe om, tot El a creat si natiunile. De aceea, o Natiune apare in lume in momentul in care o noua flacara divina coboara din Cer. Aceasta manifestare celesta se incarneaza intr-un grup omenesc. Din acest moment colectivitatea aleasa se diferentiaza de altele, formand o entitate aparte. Asa se explica de ce o natiune nu dispare niciodata din istorie, in ciuda tuturor greutatilor ce le intampina. Inamicii o pot reduce la sclavie, o pot umili, martiriza, dar nu vor reusi sa transforme starea sa specifica ; numai daca ar recurge la lichidarea fizica totala printr-un masacru colectiv. Actiunea de dezvoltare a unei natiuni provine din Sferele Divine si trebuie sa fie inapoiata Creatorului mult fructificata. Conform conceptiei noastre nu sunt numai indivizii aceia care vor reinvia la sfarsitul timpurilor. De asemeni, Natiunile care vor primi vesmintele imortalitatii vor trebui sa treaca prin fata Mielului pentru a justifica viata lor pamanteana. Nationalismul este infrastructura spirituala a Natiunilor, independent de cursul ce-l va lua istoria lor, cu inaltari si caderi. Fiind expresia Sufletului National, nationalismul nu se poate stinge niciodata si nu poate fi eliminat niciodata din substanta unui popor, chiar daca acesta ar fi supus la presiunile cele mai brutale de inamicii lui. Natiunea poseda un Eu colectiv care se reflecta in toate actele sale.Imaginea externa a unei Natiuni, cu luptele sale, cu suferintele sale si cu greselile sale, reprezinta proiectia acestui Eu colectiv. Si se numeste Nationalism.

Nationalismul

Nationalismul continua sa fie unul din cele mai controversate curente politice ale secolului XX. Dupa mai bine de doua sute de ani de la aparitia sa, ca miscare politica, ideologia nationalista exercita o puternica atractie atat in tarile cu traditie democratica si liberala, cat si in cele post-comuniste, mai putin obisnuite cu exercitiul parlamentarismului. In ce consta insa aceasta forta de seductie, in pofida atator experiente tragice?! Pentru a raspunde la aceasta intrebare, macar partial, trebuie sa distingem intre nationalismul ca ideologie, ca miscare politica, si ca idee culturala. Desi legate intre ele, aceste aspecte impun o analiza specifica care va pune in evidenta faptul ca nu exista un fenomen unitar numit nationalism. Apoi, va trebui sa abordam diferitele tipuri de nationalisme si contextele istorice in care au aparut, pentru a descoperi care este structura discursurilor specifice. Au existat incepand inca din sec. XIX numeroase tentative de a defini nationalismul. S-a spus chiar ca numarul definitiilor este proportional cu numarul celor care s-au ocupat de acest subiect.[i] Dificultatea delimitarii unui univers de discurs propriu nationalismului rezida in principal in aceea ca nu putem invoca o conceptie substantiala care sa-l sustina. Paradoxal, poate tocmai acest fapt i-a asigurat un anume succes.[ii] Avem de-a face, mai degraba, cu diferite influente ideologice si mai putin cu o doctrina elaborata sistematic. De aceea, cred ca este mai corect sa vorbim despre nationalisme in diferite contexte istorice.

Definitii ale nationalismului

Voi enumera cateva definitii edificatoare pentru ceea ce am numit dificultatea stabilirii unui univers de discurs specific:

"Nationalismul este o stare de spirit care penetreaza larga majoritate a unei populatii; el recunoaste statul-natiune ca norma ideala de organizare politica si nationalitatea drept sursa intregii energii culturale si a bunastarii economice,"[iii]

"Nationalismul este o conditie a mintii, sensibilitatii sau sentimentului unui grup, care traieste intr-o arie geografica bine definita, care vorbeste o limba comuna, are o cultura care exprima aspiratiile natiunii, si este atasat unei traditii comune.si in unele cazuri are o religie comuna"[iv]

"Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultura si mostenire comuna, (3) interese comune in prezent si speranta de a trai impreuna in viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat"[v]

Nationalismul se refera la "o anumita populatie care imparte un teritoriu comun, o memorie istorica si mituri comune, o cultura publica, o economie comuna, drepturi legale si indatoriri pentru toti membrii ei"[vi]

"Nationalismul inseamna recunoasterea unui popor si a nevoii sale de statut, probabil incluzand statul"[vii]

Ernst Gellner considera ca: "Nationalismul este mai intai un principiu politic, care statueaza ca unitatea politica si cea nationala ar trebui sa fie congruente. () Pe scurt, nationalismul este o teorie a legitimitatii politice"[viii]

Aceste definitii, si inca multe altele, par sa sugereze ambiguitatea "obiectului" doctrinei nationaliste, din moment ce amalgameaza sentimente, starii emotionale, loialitati bazate pe apartenenta, cu principiile legitimitatii politice si juridice. Atunci s-ar putea pune urmatoarea intrebare: este natiunea un fenomen obiectiv sau doar o constructie imaginata? Cum nu este un fenomen existent de la inceputul lumii, ce anume il face atat de "natural"? Etimologia cuvantului natiune deriva din latinescul nasci si natio, a te naste si a apartine prin nastere. Faptul natural al nasterii este asociat cu cel al unei apartenente "naturale" la o familie, la un grup. De altfel, ideea de apartenenta joaca un rol considerabil in constituirea unui sentiment larg impartasit: oamenii se asociaza pe baza unor legaturi naturale. Conotatia politica a conceptului de natiune este intalnita relativ tarziu, sec XVIII-XIX, si este o creatie a modernitatii. Asa apar si conceptele inrudite: auto-determinare nationala, interes national, vointa nationala, consens national, etc.

Auto-determinarea nationala implica suveranitatea si independenta statului in raporturile cu celelalte state, precum si capacitatea sa "de a formula legi si de a-si exercita jurisdictia intr-un teritoriu dat."[ix] Interesul national este legat de evolutia statului si a sferelor sale de interes. Uneori este folosit si ca sustitut pentru ratiune de stat, cu semnificatia ca exista o realitate care ar apartine exclusiv statului. Mai problematic este continutul ideologic al acestui concept, intrucat aproape toate fortele politice vorbesc in numele interesului national, ca si cum acesta ar fi o esenta absoluta, ceva anistoric care transcende generatiile si trebuie mereu afirmat. Dar exista o realitate dincolo de indivizi, de interesele si drepturile lor? Evident, un spirit liberal autentic va considera interesul national o abstractie, o fictiune utila doar unei propagande populiste. Dintr-un punct de vedere mai academic, trebuie sa specificam de fiecare data in ce sens folosim conceptele si daca ele acopera o anumita realitate. Vointa nationala ar fi expresia unui spirit sau specific national, intrupat fie de principele politic fie de popor. Si aici apare aceeasi problema ca si in cazul interesului national: trebuie sa determinam concret continutul sau. Consensul national este de asemenea un concept problematic, pentru ca presupune existenta unui spirit, vointa, interes comun, care ar actiona intr-o singura directie, facand abstractie de opiniile contradictorii ale indivizilor. Sumarizand: natiunea reprezinta un grup de oameni legati printr-o descendenta comuna, printr-o cultura, limba, si teritoriu comun; iar nationalismul este o ideologie care foloseste elementele apartenentei si identitatii colective pentru a legitima o strategie politica.

Originile gandirii nationaliste

Pentru unii comentatori, ideea nationala apare inca in antichitate si este legata de grupurile etnice, exprimand o anumita forma biologica instinctuala de asociere a indivizilor.[x] De aici si datarea sa in epoca premoderna, inaintea aparitiei statelor-natiuni. Anthony Smith vede in natiunile moderne "o simpla extindere si intarire a modului in care membrii etniilor se asociau si comunicau."[xi] Alti teoreticieni, leaga aparitia nationalismului de Iluminism, care este de altfel si sursa liberalismului si a marxismului. Desigur, la inceput a fost o idee culturala intalnita mai ales in folclor, ca apoi sa devina o campanie politica si, in final, o miscare de mase.[xii] Hobsbawm se refera la trei faze importante in evolutia nationalismului: a) 1830-1880, perioada burgheziei liberale si a nationalismului liberal; b) 1880-1918, perioada de transformare intr-o miscare conservatoare; c) 1918-1950, cand se inregistreaza apogeul nationalismului.[xiii] Exista apoi o serie de alte teorii care sustin rolul modernizator al natiunii in sec XIX. Rapida industrializare si dezvoltarea aparatului de stat impuneau gasirea unei ideologii care trebuia sa integreze individul in noua societate. Aceste teorii au in vedere, mai degraba, rolul factorilor sociologici si economici in constituirea natiunilor, si mai putin aspectele ideologice si culturale. Gellner vede procesul industrializarii ca un punct nodal intre tehnologie, politica, si amplele transformari sociale. Era nevoie de o mai mare omogenitate sociala si implicit de o uniformizare a limbii si a sistemului educational. "Nationalismul zamisleste natiunile si nu invers"; de aceea, rolul intelectualilor a fost hotarator in impunerea principiilor nationaliste ca forma suprema de credinta si loialitate. Nationalismul, scria Gellner, "este impunerea generala a unei inalte culturi asupra societatii El presupune acea raspandire generala a unui idiom transmis prin scoala si supervizat de academie, codificat pentru cerintele unei comunicari birocratice si tehnologice destul de precise. Nationalismul reprezinta intemeierea unei societati anonime, impersonale, cu indivizi atomizati reciproc, substituibili, tinuti laolalta in primul rand de o cultura comuna de acest tip, in locul unei complexe structuri anterioare de grupuri locale, sustinuta de culturi folclorice reproduse local si idiosincratic chiar de catre microgrupuri." Evident, un rol important in impunerea noului tip de cultura avea sa-l joace aparitia tiparului. Benedict Anderson vorbea de un "capitalism tiparit" care dezvolta extraordinar limbile vernaculare ale Europei. Nimic nu a servit mai bine in procesul de corelare si asamblare a dialectelor locale decat capitalismul care, in limitele impuse de gramatica si sintaxa, a creat un limbaj standard capabil sa disemineze informatia.[xiv] Natiunile sunt, pentru Anderson, "comunitati imaginate" sau artefacte culturale create spre sfarsitul sec.XIX de dialectele locale. Desigur, aparitia limbajului tiparit si raspandirea informatiei au fost hotaratoare pentru cristalizarea constiintei nationale. Dezvoltarea lexicografica si unificarea lingvistica a favorizat convingerea ca limba este un fel de atribut personal, o forma de proprietate a unor "grupuri imaginate ca natiuni."[xv] Pornind de la ideea ca limbajul este expresia autentica a spiritului unui popor (Volk), Herder a creat un foarte influent si original nationalism cultural. Limba, spunea Herder, este mai mult decat un simplu instrument de reprezentare a lumii exterioare, ea este creatoare de realitate, este elementul esential in constructia (Bildung) personalitatii umane. Tot asa se construiesc si natiunile, ca intrupare a spiritului unui popor intr-o limba proprie.[xvi] Desigur, limba comuna este un element definitoriu al oricarei comunitati: "Vorbind de limba nu este ea insasi esenta distinctiei intre oameni, intre noi si ei, intre oamenii adevarati si barbarii care nici macar nu au un limbaj articulat, scotand doar sunete de neinteles? Nu constituie oare necunoasterea limbii unui grup cea mai serioasa bariera pentru comunicare si, in felul acesta, trasatura definitorie a fiecarui grup?"[xvii] Dar, in pofida acestor argumente consider ca, desi limba este un dat important, in constituirea identitatilor intra o serie intreaga de optiuni si valori care confera in cele din urma profilul unei personalitati. Daca ne cantonam in limba nationala ca unic criteriu de validare a apartenentei, cu greu vom mai putea accede la alte culturi si cu atat mai putin vom putea imagina dialogul culturilor.

Tipuri de nationalisme

Exista un numar mare de tipologii in literatura despre nationalism, fiecare abordand fenomenul in functie de perspectiva considerata relevanta. Probabil cea mai influenta clasificare a fost cea a lui Hans Kohn: nationalism vestic/estic; la ea ma voi referi in continuare in acest capitol. Plamentaz urmeaza aceeasi directie cand vorbeste de un nationalism occidental moderat, acceptabil (evident nationalismul liberal), si un nationalism estic cultural si mai belicos; Friedrich Meinecke face distinctia intre Staatsnation si Kulturnation; in unele clasificari exista tendinta de a face o demarcatie neta intre nationalismul liberal si nationalismul asociat fascismului sau national-socialismului; de regula acestea din urma au fost subsumate nationalismului integral. Kellas foloseste trei concepte: nationalism etnic, social, si oficial; Peter Alter distinge intre nationalismul integral si cel reformist; Calton Hayes ia in consideratie cinci tipuri de nationalisme: iacobin, liberal, traditionalist, economic protectionist, si totalitar integral. [xviii] Dupa cum vedem, in contextul european, distinctiile variaza de la contrastul general (si imprecis) dintre nationalismul occidental si rasaritean, pana la caracterizari mai tehnice vorbindu-se de un nationalism civic / etnic si de unul liberal / traditional.[xix] De aceea, ma voi referi in continuare la acele tipuri de nationalism care, prin presupozitiile implicate, constituie cazurile cele mai semnificative pentru analiza acestui fenomen.

Nationalismul liberal (Risorgimento), ale carui radacini pot fi descoperite in Iluminism, este asociat cu precadere de numele lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) si de idealul sau "umanist internationalist". Militant de seama pentru unificarea Italiei, el a fost inspiratorul unei miscari de rasunet, "Tanara Italie", care va culmina cu una internationala, "Tanara Europa". Idealul sau era al unei Europe unite formata din 11 natiuni independente si suficient de puternice pentru a face fata imperiului Habsburgic, si care aveau un regim constitutional democratic.[xx] Fiecare natiune trebuia sa fie independenta (deci sa aiba dreptul de auto-determinare) in cadrul unui sistem de guvernamant democratic constitutional care sa garanteze drepturile si libertatea indivizilor.[xxi] Pentru Mazzini suprema vocatie insemna devotiunea pentru natiune (expresia unei ordini divine) care presupunea implicit slujirea "umanitatii" (a armoniei divine). Indivizii isi exercitau libertatea si isi realizau misiunea in desavarsirea idealului comun, umanitatea. Acest gen de nationalism, denumit si romantic-colectivist, era compatibil cu universalismul si cosmopolitismul liberal. Este ceea ce in literatura de specialitate a fost considerat drept un nationalism moderat, legitim, corespunzand liberalismului moderat.

Dificultatea consta, insa, in acomodarea principiului liberal al auto-determinarii individuale cu cel al auto-determinarii nationale. Discutia a fost deschisa de John Stuart Mill cand a pus problema consensului individual la forma de guvernamant "care trebuie decisa de cei guvernati".[xxii] Astfel principiul auto-determinarii individuale a fost transferat si a devenit justificarea auto-guvernarii pentru popor si natiune. Acest transfer logic a permis deducerea unei concluzii "nationaliste" dintr-o premisa "individualista". Pentru Harry Beran, structura acestui silogism ar fi urmatoarea: "Indivizii au dreptul la auto-determinare personala. Prin urmare, grupurile au dreptul la auto-determinarea de grup. Deci, grupurile, care sunt natiunile, au dreptul la auto-determinare nationala."[xxiii] Ceea ce nu aflam este cum se realizeaza aceasta transpozitie fara ca natiunea sa nu devina o ordine superioara, determinanta pentru optiunile individuale. Pentru nationalismul liberal devine dificil sa stabileasca locul individului in contextul national: in nici un caz indivizii nu pot sa stea in "afara" natiunii, exercitandu-si drepturile si libertatea dintr-o "perspectiva de nicaieri".[xxiv] Cum se realizeaza legatura dintre auto-determinarea individuala si cea nationala ramane o problema cruciala pentru ca implica un set de supozitii diferite despre individ si colectivitate. Daca admiti ca indivizii au dreptul sa-si aleaga valorile si atasamentele dupa propria vointa, este dificil sa admiti, in acelasi timp, ca exista anumite valori (cele nationale) care sunt deasupra celor individuale si chiar le determina. Yael Tamir propune o incercare de acomodare a traditiei liberale, care pune accentul pe respectul autonomiei si optiunii individuale, cu traditia nationala, care valorifica apartenenta, loialitatea si solidaritatea, printr-o traducere a "argumentului nationalist in limbajul liberal."[xxv] Nimeni nu poate nega ca exista sentimente nationaliste care dau sens unor vieti, dar asta nu inseamna ca ele pot deveni repere absolute pentru individ. Un spirit liberal va sustine intotdeauna ca omul este liber sa-si revizuiasca orice convingere, nationalistul va considera ca exista anumite valori comune care nu pot fi revizuite, si astfel tradate.

Nationalismul traditional (conservator), inspirat de temele culturale ale Romantismului, a aparut ca o reactie la Revolutia franceza si la rationalismul care ameninta continuitatea si organicitatea evolutiei istorice. Edmund Burke si Joseph de Maistre vedeau in natiune expresia unei ordini superioare, a unei comunitati organice, opusa unui "simplu corpus de cetateni egali in drepturi". In variantele romantice germane (la Schlegel si Novalis), sub influenta ideilor lui Herder si Fichte, natiunea era expresia "puritatii limbajului, a mitologiei populare si culturale." Se dorea reintoarcerea la traditiile comunale stravechi, care jucasera un rol esential in nasterea natiunilor. Cultura comuna, un spirit, vointa sau suflet unic exprimat in limba, mituri, obiceiuri si legi, erau elementele fundamentale in constituirea natiunilor.[xxvi] Perceput la vremea respectiva ca o forma de protest impotriva hegemoniei culturale franceze (Fichte cu Adresa catre Natiunea Germana si ideea lui Meinecke de Kulturation) in cadrul statelor germane, nationalismul traditionalist, de inspiratie romantica, este considerat esenta per se a nationalismului.[xxvii] Nu intamplator sec. XIX cunoaste un puternic reviriment al culturii populare, al interesului pentru vechile obiceiuri si traditii. Era o incercare de afirmare a culturii autentice personificate in popor, care cerea dreptul la auto-afirmare nationala. Se putea realiza astfel un ideal estetic de stat si o armonie intre natiuni, mergand pana la restaurarea, prin catolicism, a medievalei Respublica Christiana (Novalis).[xxviii] Forta acestui tip de discurs cultural este semnificativa. Ofera o anumita legitimitate idealului national de auto-determinare si, in plus, raspunde nevoii de filiatie intelectuala in constituirea identitatii. Nu intamplator a fost asociat deseori cu idealurile unei Europe cosmopolite.

Una este sa vorbim despre traditie si alta despre natiune (si nationalism). Traditia este un factor important in constituirea identitatilor, natiunea implica valorificarea traditiei pentru un scop particular: afirmarea unui abstract proiect colectiv. Ca orice proiect (social) colectiv acorda, inevitabil, o semnificatie derivata individului. Or, un discurs coerent despre indivizi si drepturile lor, fara sa faca abstractie de contextul social in care acestia se afla, accentueaza prioritatile concrete. Diferenta de perspectiva si de planuri este esentiala si cred ca trebuie stabilita dincolo de forta de seductie a nationalismului "cultural". Traditia poate fi utila in definirea anumitor tipuri de comportament, dar ea nu ne poate oferi un criteriu infailibil dupa care sa ne conducem viata practica. Cu atat mai putin poate valida modul in care ne rezolvam problemele practice si ne alegem prioritatile.[xxix] Ceea ce au avut in comun diferitele proiecte colectiviste (si nationaliste) este tocmai incercarea de-a stabili anumite scopuri si criterii ca temei al optiunilor individuale.

Nationalismul civic este asociat nationalismului liberal pentru ca este ca incearca sa imbine principiul auto-determinarii nationale cu cel al auto-determinarii individuale. Particula "civic" pare sa-i ofere o anumita legitimitate (si superioritate) intrucat sugereaza ca dincolo de ceea ce intelegem prin nationalitate, in sens traditional, exista si o comunitate politica. Or, aceasta implica un set de legi si institutii politice care-i leaga pe membrii comunitatii in jurul unei autoritati de alt tip decat cea istorica si culturala. Pentru Anthony Smith, modelul "civic" al natiunii este in primul rand o conceptie predominant teritoriala. Natiunile poseda teritorii bine definite care trebuie sa fie "istorice" si "sacre".[xxx] Un alt element este ideea de patria, "o comunitate de legi si institutii si o singura vointa politica"[xxxi], care exprima anumite scopuri si interese politice comune. Aceasta comunitate politica devine substanta egalitatii juridice si a drepturilor civile si economice. Expresia finala a acestei comunitati este un set de valori si traditii culturale comune, un set de aspiratii, sentimente si idei care-i leaga pe oameni intr-un teritoriu istoric. Asadar, teritoriul istoric, o anumita comunitate si egalitate politico-juridica, plus o cultura civica sunt, pentru Anthony Smith, "elementele standard ale conceptiei occidentale despre natiune."[xxxii] Acest tip de nationalism s-a dezvoltat in special in tarile care aveau un teritoriu relativ stabil ( Anglia, Franta) si pentru care problema era o ideologie comuna care sa corespunda nevoii de unitate nationala. In tarile din estul Europei, unde disputele teritoriale sunt si astazi actuale, s-a dezvoltat un nationalism care revendica o patrie originara, un tinut initial pierdut pe nedrept de-a lungul istoriei.

Nationalismul etnic. Prin contrast, continua Smith, nationalismul etnic pune pe primul plan ideea comunitatii de nastere si a culturii native. Indiferent de locul in care traiesti, esti legat organic, ineluctabil de comunitatea in care te-ai nascut, descendenta comuna e trasatura esentiala a natiunii "supra-familie".[xxxiii] Deci comunitatea etnica este trasatura principala a acestui nationalism. In locul institutiilor si legilor comune actioneaza "vointa poporului" si de aceea mobilizarea populara are un important rol "moral si retoric".[xxxiv] Astfel, ideea de egalitate este inlocuita de modelul culturilor vernaculare, al traditiilor si obiceiurilor populare, care au creat conceptul unei "comunitati imaginate": natiunea. De aici si fascinatia pentru miturile istorice, baladele populare despre eroii anonimi care s-au jertfit pentru binele patriei. Arsenalul ideologic este impresionant si el valorifica la maximum nevoia de afirmare in numele unui trecut glorios, cu care prezentul nu se poate compara. Dincolo de deosebirile de continut dintre cele doua tipuri de nationalisme, exista un element impartasit in comun: identitatea (culturala) colectiva care constituie miezul ideologiei nationaliste.

Nationalism occidental/rasaritean. Fara indoiala, cea mai influenta distinctie tipologica este a lui Hans Kohn. El distingea intre un nationalism occidental, rational, si unul rasaritean, organic si mistic. Conceptul "rational" de natiune, specific Angliei Frantei si Americii, este asociat acelor grupuri de indivizi care traiesc intr-un teritoriu comun sub aceeasi lege si guvernare. Ideologia sa este produsul clasei de mijloc care devine dominanta, in aceste state, inca din sec. XVIII si exprima idealul unei politici civice care imbina libertatea individuala si cosmopolitismul rational. Manifestat ca o miscare cu obiective practice si constitutionale, a fost considerat un nationalism politic. El s-a nascut din efortul de "a construi o natiune in realitatea politica si din luptele prezentului" fara prea mare consideratie sentimentala pentru trecut.[xxxv]

Prin contrast, in centrul si estul Europei, unde nu se poate vorbi de o clasa mijlocie puternica, nationalismul a fost creatia unor grupuri de intelectuali care n-aveau acces la putere, de aici si tenta sa autoritarista, dar doreau sa se afirme. Intelectualii nationalistii au creat, din miturile istorice si visurile de viitor, o patrie ideala legata puternic de trecut si doar tangential de prezent, care trebuia sa devina candva o realitate politica.[xxxvi] De aceea, a fost privit ca un nationalism cultural, ca un raspuns al elitelor intelectuale dat modernitatii si culturii "rationale" a occidentului. Inapoierea economica si sociala a acestor tari avea sa se manifeste intr-o regresivitate culturala, intr-o tentativa de constructie a unui substitut (cultural) in jurul miturilor istorice, ca replica la prezentul precar. Asa se explica faptul ca natiunea a fost conceputa ca o unitate organica cu un "suflet mistic si o misiune pe care numai intelectualii o puteau descifra".[xxxvii] Probabil o explicatie a acestui "misticism" national este faptul ca aceste tari n-au cunoscut experienta Renasterii si a Reformei, cu individualismul, rationalismul si secularismul specific. Aceasta le-a facut sa ramana cantonate pentru multa vreme in universalismul abstract al Evului Mediu. De aici si retorica nationalista a fost marcata de puternice accente esentialiste, indivizii fiind doar expresii ale unor instante colective.

Daca privim clasificarea facuta de Kohn ca pe o distinctie generala, care ar trebui sa caracterizeze trasaturile preponderente ale unei anumite versiuni (mai rationala sau mai organica) a ideologiei nationaliste, atunci ea este utila demersului metodologic. Cand insa o aplicam diferitelor etape istorice sau zone geografice ale Europei, sau incercam sa evidentiem rolul predominant al unei paturi sociale in afirmarea nationalismului, ne lovim de o serie de dificultati (practice) care o fac irelevanta.[xxxviii]

Distinctiile dintre diferite tipuri de nationaliste sunt, desigur, instrumente folositoare, ceea ce apare mai problematic este faptul ca in multe situatii, datorita "obisnuintelor" de gandire pe care le creeaza, au focalizat discutia intr-o directie care a neglijat aspecte importante. Ele nu clarifica indeajuns distinctiile conceptuale ce se afla la limita dintre tipurile contrastante. Diferitele tipuri de discurs formeaza un anumit spectru, dar acesta nu ne spune prea mult despre supozitiile implicate in constructia argumentelor teoretice respective. A eticheta un anumit discurs nationalist drept "rational" sau "rezonabil", in comparatie cu altul mai "organic", mai "radical" sau mai "primitiv", presupune o raportare la anumite norme standard. Aceste norme presupun, la randul lor, raportarea la un set de supozitii generale care dau socoteala de cadrele contextuale in care s-au facut anumite judecati valorice. Analiza supozitiilor generale implicate in constructia si reconstructia discursului nationalist presupune tratarea acestuia ca un tip de argument normativ. Din acest unghi, distinctiile tipologice clasice isi pierd din importanta. Sub toate formele sale, nationalismul exprima acelasi imperativ: afirmarea identitatii colective. Indiferent de forma prin care se exprima, a unui ideal de civitate, sau a unui misticism istoric, el impune valoarea apartenentei comune, si implicit a unei politici a binelui comun, in fata tendintei de afirmare a individului si a planului sau de viata. Valorile nationale pot fi importante, dar exista o multitudine de alte valori pentru care individul poate opta, fara constrangerea absoluta a ierarhiei impuse de retorica nationalista. Valorile nationale sunt normele fata de care se angajeaza orice politica nationalista, si ele devin un atu politic (prioritar) in raport cu celelalte atasamente si angajamente individuale.

Identitate nationala si ideologie nationalista

Conceptul cheie al ideologiei nationaliste este cel de identitate colectiva. "Identitatea colectiva" este una din supozitiile esentiale ale nationalismului pentru cel putin doua motive:

este matricea mitologiei si ideologiei nationaliste

poate fi o solutie la "criza" identitatii individuale.

Ca solutie la criza identitatii individuale a fost opera intelectualitatii in cautarea radacinilor, dar a servit si intereselor unor largi categorii sociale in cautarea acelorasi radacini, chiar daca aceste cautari aveau ratiuni diferite.[xxxix] Anthony Smith, considera ca aceasta criza s-a datorat, in buna parte, provocarii pe care Modernitatea a lansat-o traditiei si religiei, o data cu aparitia statului modern si datorita revolutiilor din Europa occidentala. Era provocarea unei "legitimari duale": legitimarea in termenii religiei si traditiei mostenite versus legitimarea in termenii "ratiunii si observatiei".[xl] In locul unei mitologii si imaginar cosmic divin, apare o noua mitologie, cu pretentii "rationaliste", care incearca sa intemeieze actiunea si gandirea umana dintr-o alta perspectiva. Unul din principiile esentiale ale acestei noi mitologii este "istoricismul" care prezinta un tablou cuprinzator al universului, "fara sa mai apeleze la un principiu extern al creatiei, si integreaza in acelasi timp trecutul (traditia), prezentul (ratiunea) si viitorul (perfectibilitatea)"[xli] Un asemenea tablou are virtuti deosebite: ofera o explicatie "fundamentala", o baza pentru asertarea unei identitati colective, in care identitatile individuale se pot integra, si un principiu legitimator - se adreseaza intregii comunitati. Legitimitatea politica a nationalismului consta tocmai in supozitia holista care-i confera influenta persuasiva si penetranta. Pasul urmator, al acestei logici, este considerarea democratiei ca expresie (aparenta) a vointei natiunii. In fond, ceea ce a inspirat fervoarea revolutionara din sec. XVIII si XIX a fost tocmai discursul politic despre libertatea colectiva si suveranitatea populara ca expresie a vointei nationale.

Ca matrice culturala, a ideologiei nationaliste, "identitatea colectiva" legitimeaza puterea politica si mobilizeaza indivizii pentru participarea la viata publica in numele "binelui national." Termenul de ideologie, in acest caz, se refera la ansamblul de idei regulative ce pot fi regasite, implicit sau explicit, in diferitele discursuri nationaliste fara sa fie vorba neaparat de o doctrina sistematica. Ca ideologie, nationalismul este o fuziune de elemente cognitive si expresive disparate (eroii nationali, lupte istorice, monumente si privelisti naturale, diferite simboluri sacre) legate de sentimente si aspiratii.[xlii] Miezul ideologiei nationaliste ar putea fi rezumat in cateva propozitii axiomatice ( A. Smith) :

1) Lumea este formata din natiuni, fiecare avand propriul destin, o istorie si o individualitate specifica .

2) Natiunea este sursa intregii puteri politice si sociale si, de aceea, loialitatea fata de natiune trebuie situata deasupra tuturor celorlalte angajamente individuale.

3) Libertatea si realizarea individuala depinde de identificarea cu natiunea.

4) Natiunile pot fi libere si in siguranta doar daca dreptatea si pacea sunt asigurate in intreaga lume. [xliii]

Aceasta definitie statueaza o ideologie politica si o doctrina culturala. Ea se refera la supozitiile cele mai generale pe care se construieste retorica nationalista; o analiza aplicata va putea evidentia consecintele lor in constituirea supozitiilor "relative" la diferite contexte istorice. Acestea sunt de fapt radacinile filozofice si antropologice ale conceptului de identitate nationala si pot fi gasite inca in sec.XVIII. Lordul Shaftesbury vorbea de "geniul natiunii noastre", iar Rousseau de "caracterul national" ca prima regula a comportamentului.[xliv]

Herder a creat un original nationalism cultural pornind de la ideea ca fiecare natiune are "geniul" ei specific exprimat intr-o forma de gandire si comunicare proprie. Unicitatea acestui spirit se gasea in limba nationala iar forta sa, in capacitatea de a se constitui intr-o realitate. Dupa cum limba are un suflet al ei, la fel si natiunile sunt manifestarea unui spirit propriu. Limba exprima continuitatea istorica esentiala a societatii si traditiei si de aceea era sursa constructiei (Bildung) fiecarei natiuni. Romantismul german (Schlegel, Novalis), vedea in cultura populara si in unicitatea limbii singurele surse autentice ale vechilor traditii comunale. Natiunile fusesera fondate pe o cultura comuna care era expresia sufletului unic in diferitele sale ipostaze: mituri, obiceiuri, limba si istorie. Nu intamplator secolul XIX a cunoscut o dezvoltare impresionanta a interesului pentru arta populara, o efervescenta a studiilor lingvistice, si o predominanta a temelor romantismului in muzica si poezie. Era o opera impresionanta de redescoperire a "sinelui colectiv", intr-un trecut "etnic", singurul in masura sa aserteze identitatea autentica (colectiva si apoi individuala).[xlv] Conceptul "autonomiei", din imperativ etic al individului, devine prin Fichte si Schlegel, idealul politic al comunitatii (nu si al individului) sub forma filozofiei auto-determinarii nationale si a luptei pentru realizarea vointei nationale autentice.[xlvi] Autonomia este idealul oricarui nationalist pentru ca reprezinta conditia esentiala care permite natiunii si membrilor ei sa se realizeze intr-o maniera autentica.[xlvii] Autenticitatea trimite inapoi la unicitatea existentei istorice a comunitatii.

Sintagma stat-natiune este folosita incepand din sec. XIX cand apar statele moderne: Grecia in 1830, Belgia in 1831, Italia in 1861, Germania in 1871, Serbia si Muntenegru in 1878. Sintagma nu este lipsita de ambiguitate, natiunea era echivalata fie cu poporul, fie cu statul sau cu interesul colectiv. "Natiunea" in acest sens, spune Hobsbawm, era mai degraba "ansamblul cetatenilor a caror suveranitate colectiva ii instituia ca stat si era expresia lor politica."[xlviii] Nu este insa foarte limpede in ce consta legatura dintre stat si natiune; statul poate fi inteles ca o forma de organizare politica a unui popor, ca un ansamblu de institutii de guvernamant, sau poate fi identificat cu poporul ca expresie a suveranitatii populare. Unde este legatura cu nationalismul? Cu atat mai mult cu cat exista mai multe teorii despre stat: constitutionala, etica, federalista, comunista, pluralista, etc.[xlix] Apoi, conceptul de natiune este greu de definit cu exactitate, din moment ce avem mai multe conceptii despre statul-natiune: liberala, traditionalista, integrala. Natiunea liberala este una universala, cea conservatoare-traditionalista este organicista si corporatista, iar cea fascista (integrala) este o conceptie etica despre stat.[l] In al doilea rand, se pune intrebarea cine a aparut mai intai: statul sau natiunea? Pentru mitologia nationalista a sec.XVIII si XIX statul este intruparea natiunii istorice primordiale. Se uita insa de toate formele de organizare statala care au precedat cu multe secole aparitia natiunilor moderne. Ceea ce confera o influenta persuasiva argumentului national este ideea suveranitatii nationale ca expresie a vointei populare. De aceea, si discursul este formulat in termenii abstracti ai interesului colectiv, sau binelui comun, care legitimeaza automat si strategia politica. Asemenea termeni trebuie mereu concretizati, si atunci descoperim ca exista multe alte atribute care-i leaga pe cetateni: anumite norme juridice, drepturile constitutionale, samd. Toate acestea, departe de a fi expresia unui spirit istoric al popoarelor, sunt mai degraba formulate sub forma de tehnici si proceduri juridice care consfintesc drepturile si libertatile individuale. Si conceptul de auto-determinare nationala, care a jucat un rol decisiv in afirmarea statelor nationale, este invocat astazi in sustinerea dreptului la secesiune si federalizare. Intr-o Europa in continua transformare, integrare si dez-integrare, granitele "etnice" dispar treptat. Ele sunt inlocuite de tratatele internationale, de conceptul de relatii internationale in care accentul este pus pe drepturile universale ale omului, dincolo de perspectivele particulare si nationale. Globalizarea atat de controversata nu inseamna "stergerea" identitatilor nationale, ci o schimbare de paradigma. Discursul particularist despre specificul national este inlocuit de o noua perspectiva etico-juridica in relatiile internationale: afirmarea individului si a drepturilor sale. Daca si cum se poate realiza acest ideal politic, este o chestiune de experimentat. Solutiile propuse trebuie sa raspunda continuu la aceeasi intrebare: cum putem sa garantam cat mai exact dreptul la auto-determinarea individuala. O asemenea perspectiva este total diferita de cea in care rolul individului este sa se conformeze spiritului national, chiar daca acest lucru corespunde sau nu optiunilor sale.

Patriotism si nationalism

Ce este patriotismul? Este "tara mea dincolo de bine si rau"? Patriotismul a fost indeobste privit ca o forma de republicanism, ca dragostea de comunitatea politica si cultura in care traiesti. Rousseau spunea ca dragostea de patrie este mai subtila decat dragostea unei amante. Evident, fiind mai abstracta, iubirea pentru patrie te poate dezamagii mai putin decat amanta care este concreta si chiar nestatornica. Maurizio Viroli vede in patriotism "dragostea de institutiile politice", de "libertatea comuna", care era idealul clasic al republicanismului. Este un fel de "patriotism al libertatii" opus nationalismului etno-cultural, dar si "cosmopolitismului abstract". De aceea, patriotismul trebuie epurat de elementele nationaliste. Dar nu poti elimina si notiunea de patrie, iar aceasta contine multe componente etnice si culturale. Trebuie sa gasim acele cai juste, spune Viroli, de lupta impotriva nationalismului "pentru afirmarea dragostei si pasiunii adevarate."[li] Aceasta se poate realiza, continua el, numai pe baza solidaritatii si prieteniei care pot impune libertatea comuna in locul excluziunii sau agresiunii."[lii] Desigur solidaritatea este importanta, dar ea nu poate fi folosita ca o umbrela protectoare pentru afirmarea intereselor comune in dauna celor individuale. Chiar daca dragostea de patrie este mai putin nociva decat nationalismul, ramane problema delimitarii notiunii de patrie: ce elemente etno-culturale trebuie eliminate ca periculoase, si ce trebuie considerat benefic pentru libertatea comuna. Altfel, patriotismul este doar o "alchimie" sofisticata care vrea sa impuna aceeasi idee a apartenentei la o abstracta entitate colectiva. Este dificil cred sa ne imaginam ca in lumea de astazi, in conditiile competitiei economice acerbe si a luptei pentru noi locuri de munca, vor mai exista multi oameni dispusi sa se jertfeasca sau sa moara pentru "tara lor".