Numele propriu ca institutie

Numele propriu ca institutie.

Sociologii considera ca lumea sociala, care tinde sa identifice normalitatea cu identitatea inteleasa ca constanta, statornicie fata de sine-insusi a unei fiinte responsabile si previzibile, dispune de toate tipurile de institutii de totalizare si de unificare a eului si a familiei, cum este si numele propriu, nume comun intregii familii, un fel de esenta sociala transcendenta fata de membrii sai si fata de fluctuatiile istorice, care garanteaza transferarile de la un agent la altul ale proprietatilor atasate unuia dintre ei si permanenta, dincolo de pluralitatea generatiilor, a identitatii neamului, descendentei. Numele propriu, ca un punct fix intr-o lume in miscare, ca un indicator rigid, desemneaza acelasi obiect in orice univers posibil, in stari diferite ale aceluiasi camp social (constanta diacronica) sau in campuri diferite la acelasi moment (unitate sincronica dincolo de multiplicitatea pozitiilor ocupate). Ca institutie, numele propriu se situeaza in afara timpului si spatiului si in afara variatiilor in functie de locuri si momente : prin aceasta el asigura indivizilor desemnati, dincolo de toate schimbarile si toate fluctuatiile biologice si sociale, constanta nominala, identitatea fata de sine-insusi, identitatea fata de <<constantia sibi>>, ceruta de ordinea sociala. Numele propriu este atestarea vizibila a identitatii purtatorului sau de-a lungul timpurilor si spatiilor sociale, fundamentul unitatii manifestarilor sale succesive si al posibilitatii socialmente recunoscuta de totalizare a acestor manifestari in inregistrari oficiale. Datorita faptului ca ceea ce el desemneaza nu este decat o rapsodie compozita si disparata de proprietati biologice si sociale in permanenta schimbare, numele propriu nu vehiculeaza nici-o informatie asupra a ceea ce numeste, el este doar suportul a ceea ce se numeste <<stare civila>>, respectiv acel ansamblu de proprietati [nationalitate, sex, varsta, etc.] atasate unor persoane carora legea civila le asociaza efecte juridice si instituie sub aparenta de a le constata, actele de stare civila, care de asemenea sunt desemnatori rigizi, respectiv valabili oriunde si care asigura o adevarata descriere oficiala a acestei categorii de esenta sociala, transcendenta fata de fluctuatiile istorice, pe care ordinea sociala o instituie prin numele propriu, toate bazandu-se in fapt pe postulatul constantei nominalului, pe care il presupun toate actele nominale si mai general, toate actele juridice care angajeaza un viitor pe termen lung.

Din acest punct de vedere, specialistii considera ca totul permite sa se presupuna ca expunerea, istoria vietii, tinde sa se apropie mai mult sau mai putin de modelul oficial al prezentarii oficiale de sine si ca el va varia , atat in forma cat si in continutul sau, in functie de calitatea oficiala a pietii pe care el va fi oferit si de pozitia [statusul] obiectiv si subiectiv al anchetatului. Numite si istorii de viata, biografiile au privilegiul de a fi succesiuni longitudinale de evenimente constitutive ale vietii, evenimente considerate ca istorie in raport cu spatiul social in care se implinesc. Ele conduc la construirea notiunii de traiectorie ca serie a pozitiilor succesiv ocupate de un acelasi agent intr-un spatiu el insusi in devenire si supus unor neintrerupte transformari. Pierre Bourdieu analizand critic construirea la initiativa si cu complicitatea cercetatorului a istoriilor de viata pe care le numeste <<artefacte socialmente ireprosabile>>, a explicat : <<Evenimentele biografice se definesc ca tot atatea plasamente si deplasamente in spatiul social, adica mai exact in diferitele stari succesive al structurii distributiei diferitelor specii de capital care sunt in joc in campul considerat. Sensul miscarilor conducand de la o pozitie la alta, el se defineste in mod cu totul evident, in relatia obiectiva dintre sensul si valoarea in momentul considerat al acestor pozitii in sanul unui spatiu orientat. Ceea ce inseamna ca nu se poate intelege o traiectorie (adica imbatranirea sociala, care desi o insoteste, in mod inevitabil, este independenta de imbatranirea biologica) decat cu conditia de a fi reconstituit in prealabil starile succesive ale campului in care ea s-a desfasurat, deci ansamblul de relatii obiective care au unit agentul considerat, -cel putin intr-un anumit numar de stari pertinente, -de ansamblul celorlalti agenti angajati in acelasi camp si confruntati cu acelasi spatiu de posibile. Aceasta constructie prealabila este de asemenea conditia oricarei evaluari riguroase a ceea ce se poate numi <<suprafata sociala>> ca descriere riguroasa a <<personalitatii>> desemnate prin numele propriu, adica ansamblul pozitiilor simultan ocupate la un moment dat de catre o individualitate biologica, social instituita, actionand ca suport al unui ansamblu de atribute si de atributii apte a-i permite sa intervina ca agent eficient in diferite campuri>>. Distinctia intre individul concret si individul construit, agentul eficient, se dubleaza de distinctia intre agentul, eficient intr-un camp, si <<personalitatea>>, ca individualitate biologica socialmente instituita prin <<nominalizare>> si purtatoare de proprietati si puteri care ii asigura (in anumite cazuri) o <<suprafata sociala>>, respectiv capacitatea de a exista ca agent in diferite campuri (ceea ce scoate la iveala un numar de probleme in mod normal ignorate, in special in tratamentul statistic) (Bourdieu : 1986).