| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Istorie Sociala
1.NOTITE CURS:
Germenii istoriei sociale se identifica in scrierile primilor creatori de istorie. Herodot (cca. 484-420 i.Hr) este important pentru informatiile pe care le ofera despre sciti si traci, iar Tacitus (55 - cca. 120 i.Hr.), prin descrierile asupra institutiilor triburilor germanice. La o prima analiza, aceste scrieri istoriografice, precum si majoritatea celor realizate inainte de veacul al XVIII-lea se infatiseaza, aproape invariabil, ca fragmente putin semnificative si imobile ale vietii sociale. Factura lor evenimentiala si descriptiva primeaza. Cu toate acestea, au o importanta semnificativa daca le raportam la timpul istoric in care au fost realizate: marcheaza si delimiteaza deopotriva, in campul istoriei, preocuparile consacrate aspectelor de natura sociala de alte tipuri de preocupari (1) si releva tendinta de a plasa cercetarile asupra individului si societatii pe baze empirice cat mai solide (2). Se contureaza, astfel, germenii aparitiei istoriei sociale.
In secolul al XVIII-lea, Voltaire si I. Mser, prin lucrarile lor, sunt considerati drept "agenti" importanti ai constituirii istoriei sociale. Si unuia si altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie sociala (primului, datorita lucrarii Secolul lui Ludovic al XIV-lea - 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrck-ului - 1768). Se apreciaza ca deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre imaginea unei panorame a societatii franceze, altul spre fortarea penetrarii in intimitatea vietii pasnicilor cetateni ai burgului german, sunt hotaratoare in directionarea studiilor de istorie sociala. In adevar, cele doua directii se dezvolta paralel, se intersecteaza sau se afla in concurenta in raport cu insasi evolutia istoriei sociale.
Pleiada de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim s.a.) economisti si reprezentanti ai altor discipline din perioada urmatoare creeaza, treptat, un spatiu distinct de studiu in cadrul disciplinelor respective, care pregateste terenul "evadarii" istoriei sociale si constituirii sale ca domeniu stiintific de sine statator.
Un reviniment are loc in 1929 in planul dezvoltarii istoriei sociale cand un grup de istorici francezi initiaza detasarea de propria lor comunitate stiintifica, inaugurand studii de istorie sociala intr-o viziune pluridisciplinara. Evenimentul are loc la Strassbourg, iar principalii lui protagonisti sunt Marc Bloch (1886-1944) si Lucien Febvre (1878-1956). Cei doi istorici editeaza revista "Annales d'Histoire conomique et sociale" ("Analele de Istorie Economica si Sociala"), in jurul careia se formeaza numerosi specialisti in istorie sociala, constituind prima si una din cele mai cunoscute scoli de istorie sociala - Scoala "Analelor", cu influente si adepti si in prezent.
Miscarea Bloch-Febvre nu este straina de conceptiile avansate candva de Emile Durkheim si Max Weber, aspirand sa apropie istoria de sociologie si de alte stiinte socio-umane. Obiectivele sale se anunta ambitioase: pornind de la ideea ca diferite contexte socio-culturale se intrepatrund (comprehensiunea contextelor), grupul "Analelor" conce-pe si orienteaza demersurile istoriei sociale spre studiul totalitatii aspectelor sociale, incercand sa converteasca socialul intr-o istorie societala. In acest sens, in reconstructia fiecarei epoci reprezentantii grupului includ demersurile psihice, ideatice si normative, apreciind ca dau o nota suplimentara de acuratete si intelegere "stiintei" si "umanului".
Miscarea Bloch-Febvre are rezonanta in epoca si mai tarziu, succesul ei constand in realizarea unei sinteze coerente intre istorie, sociologie, psihologie, economie si geografie. Concomitent, sunt reconsiderate sursele documentare, in sfera studiilor inteprinse de componentii Scolii dobandind importanta interpretarea dovezilor arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice si, in genere, a documentelor care au caracter social. "Scoala Analelor", a insemnat, in esenta, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria sociala, ci si in initierea unui mod propriu de cercetare, care consta in antrenarea a numeroase discipline umaniste intr-un demers comun, cu finalitati comune.
Varietatea si consistenta studiilor sale, contributiile pe care le aduce in planul cunoasterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane confera autoritate stiintifica istoriei sociale si, deopotriva, un loc tot mai bine definit. Procesul de institutionalizare, inceput in perioada interbelica si dezvoltat ulterior, a creat o vasta retea de unitati de cercetare la nivelul comunitatilor nationale, precum si institutii specializate de rang international, un sistem comunicational alcatuit din zeci de publicatii si manifestari de cele mai diverse tipuri si anverguri.
Gandirea si cercetarea sociala romaneasca, care au realizat notabile realizari in domeniul sociologiei si istoriei, mai ales in perioada interbelica, au rezultate, unele chiar importante, si in domeniul istoriei sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fara a forta nota, daca ne raportam la procedeele "clasice" de identificare a originilor unei stiinte sociale, poate fi extinsa si inainte de Dimitrie Cantemir (1673-1723) sau Nicolae Spatarul Milescu (1636-1708).
O seama de intelectuali prepasoptisti largesc orizontul preocuparilor vizand spatiul social. Cei care dau un contur mai clar acestor preocupari sunt Ion G.Ghica (1816-1897), Nicolae Balcescu (1819-1859) si Mihail Kogalniceanu (1817-1891). Fiecare isi aduce contributia la aparitia unui punct de vedere romanesc asupra istoriei sociale.
Nicolae Balcescu respinge istoria evenimentiala, el considera ca viziunea dinamica asupra evenimentelor trebuie sa prevaleze, accentuand analiza factorului uman si a evolutiei sociale, pe doua dimensiuni esentiale: timp si spatiu. Balcescu realizeaza in scrierile sale o sinteza intre perspectiva analitica istorica si cele economice, sociologice si filosofice (filosofia sociala), concepand, astfel, tratarea istoriei in viziune pluridisciplinara. El poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie sociala in Romania
Un "model" original de istorie sociala era propus de Nicolae Blaramberg (1834-1896) in lucrarea Studiu comparat asupra institu-tiilor, legilor si moravurilor Romaniei din timpurile cele mai vechi pana in zilele noastre (Essai compar sur les institutions, les lois et les moeurs de la Roumanie depuis les temps les plus reculs jusqu' nos jours) (1886-1887). Obiectivul lui Blaramberg a fost sa reconstituie "istoria naturala" a societatii romanesti.
Cercetarea monografica a evolutiei societatii romanesti, care se impune si in planul istoriei sociale, nu are un aspect intamplator si pasager. Expansiunea maxima a monografismului din perioada interbelica are, prin urmare, o traditie deja consolidata la sfarsitul veacului trecut si inceputul secolului nostru. Tot in aceasta foarte fertila perioada de trecere de la un veac la altul isi inscrie contributia in istorie si sociologie, dar cu relevanta si in planul studiilor de istorie sociala, A.D. Xenopol (1847-1920).
Viziunea noua asupra conceperii istoriei care il stapaneste pe N. Iorga si care, din nefericire, este decat fragmentar materializata (savantul este asasinat inainte de a-si desavarsi opera) il apropie de unele conceptii ale Scolii "Analelor" precum si de unele proiectii mai recente care vizeaza orientarile istoriei sociale.
Convergentele dintre sociologie si istorie conduc si la formularea unor puncte de vedere deosebit de interesante de catre profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955) si alti membrii ai Scolii sociologice de la Bucuresti, indeosebi de catre H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni (1907-1980) si Miron Constantinescu (1917-1974). Acestia din urma, mai putin pregnant in perioada interbelica, dar consistent mai tarziu, au contributii originale remarcabile cu valoare teoretica si aplicativa si in planul istoriei sociale.
Unele manifestari care se inregistreaza dupa 1989 dau impuls istoriei sociale in zone nefertilizate sau prea putin cultivate pana atunci.
Istorie sociala, pp. 7-32
Intelegem prin surse, informatiile pe care le cerceteaza si utilizeaza istoria sociala pentru realizarea obiectivelor sale stiintifice. Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. In realitate, ele sunt mai putin numeroase, desi nu exista interdictii pentru intrebuintarea oricarui izvor. Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea informatiilor, data fiind situatia privilegiata de reconstructie a vietii sociale pe baza investigatiilor directe si mai putin pe surse din trecut, istoria si istoria sociala utilizeaza aproape exclusiv izvoare din trecut. Valoarea documentara a acestora, in perspectiva obiectului de studiu al celor doua "tipuri" de istorie, este diferita si, prin urmare, reprezinta un criteriu de selectie a surselor. Principalelesurseale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetarilor arheologice; unele documente istorice cu incarcatura sociala (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri istorice din trecut (indeosebi monografiile); "faptele artistice" (picturi, fresce, litografii etc.); "limbajul social"; marturiile orale (istoria orala).
Lista "documentelor" care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicatii periodice, scrisori, jurnale perso-nale, "care releva in profunzime si in detaliu ariile interne ale experientei umane" (Jan Hecht), literatura hagiografica (Sofia Boesch Gajano), relatari parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), "arhivele fiscale", "inventare de bunuri", "liste electorale" (Philippe Vigier) etc. In afara lor, istoria sociala penetreaza zone sociale din trecut si prin mijlocirea insemnarilor de calatorie, condicilor domnesti si bisericesti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotararilor instantelor judecatoresti, institutiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epoca, monografiilor s.a.m.d. Marea varietate de informatii, a impus elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la baza criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc). Documentele sociale reprezinta una din sursele esentiale ale istoriei sociale.
Surse ale istoriei sociale sunt considerate si "obiectele de arta", "desenele", "faptele artistice" (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) s.a., limbajul social si istoria orala.
Istoria orala a dobandit, in ultima jumatate de veac, o importanta deosebita. Se recunoaste ca este o sursa complexa si relevanta sub raportul informatiilor pe care le furnizeaza. Importanta istoriei orale este cu atat mai mare cu cat pentru anumite spatii geografice (Africa, America de Nord si de Sud, Australia, nordul inghetat al Asiei si Europei precum si Groenlanda etc.), in care isi prelungesc existenta urmasi ai unor triburi de indieni, aborigeni, eschimosi sau de alta origine, reprezinta singura sursa care permite reconsiderarea trecutului istoric al unor populatii si deopotriva realizarea unei istorii a acestora.
Obiectivul stiintificesential sigeneros (dar greu de atins) al istoriei sociale consta in realizarea unei istorii a evolutiei sociale (nationale si universale) de la inceputuri si pana in contemporaneitate (in inteles de timp istoric care se apropie de "barierele" prezentului) ce presupune reinvierea imaginilor unor lumi trecute in insasi esenta lor umana: modul in care oamenii, ca fiinte sociale, au inteles sa intre in raporturi unii cu altii, sa-si faureasca forme variate si complexe de agregare sociala, sa raspunda la provocarile naturii si la propriile lor asteptari, aspiratii, exigente etc., sa imagineze si sa creeze, in paralel cu sistemul social, alte sisteme (economic, juridic etc.), sa-si faureasca propriul univers mental despre natura, lume, viata, moarte, sa adopte norme si reguli de comportament s.a.m.d.
Metodele si tehnicile de cercetare sunt relativ consistente, dar considerabil mai reduse decat cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt partial si restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observatia si ancheta fiind in masura sa le furnizeze unele informatii. Alte metode de care istoria sociala se arata preocupata sa le aplice sunt biografiile sociale si studiile de caz. Analizele de continut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar in ultimele decenii se arata preocupati si de studii cantitative. Monografia sociala istorica este o metoda raspandita si intrebuintata de multa vreme, ca si cea comparativ-istorica.
Istorie sociala, pp. 35-69
Fenomenele sociale nu sunt intamplari abstracte, desprinse de loc si de timp, ci se petrec cu necesitate intr-un anumit mediu geo-grafic si intr-o anume epoca istorica" afirma Traian Herseni, in 1937. Aprecierea sociologului roman pune in ecuatie o problema asupra careia s-au desfasurat ample dezbateri atat in trecut cat si in prezent si care este esentiala pentru discernerea evolutiei grupurilor sau comunitatilor umane.
Indivizii, ca si grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fara o raportare la cele doua dimensiuni - timp si spatiu; nu pot exista suspendati in atemporalitate si in infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal si spatial le da autenticitate si sens, plasandu-le in realul social. "Fara discutie ca viata sociala - releva D. Gusti - se afla plasata intr-un anume mediu istoric: negresit c-ar fi de o spaiman-tatoare monotonie viata omeneasca fara atmosfera istorica, datorita careia generatiile nu sunt decat o punte vremelnica intre trecut si viitor" (D. Gusti)
Relationata la timpul istoric, o comunitate are un inceput si faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasata in trecut, judecata in prezent si proiectata in viitor. Realitatea sociala concreta se afla in toate aceste faze ale procesului devenirii si evolutiei unui grup uman.
Timpul si spatiul sunt doua din dimensiunile fundamentale cu care opereaza istoria sociala, precum si celelalte stiinte socio-umane. Recunoscute ca atare, acestora li se dau intelesuri care difera de la o disciplina la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a realitatii sociale, in acelasi mod ca si istoria sociala, cu diferenta esentiala ca prima imagineaza timpul ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statica, relativ imobila (F. Braudel), iar a doua il interpreteaza ca o scurgere uniforma si implacabila, intr-o miscare perpetua.
Diferenta de viziune este foarte importanta. Istoricul evolutiei societatii nu studiaza o succesiune de "fotografii"; el cerceteaza insasi "miscarea" componentelor societatii in ansamblul sau, definind fiecare faza a evolutiei acesteia sau plasand-o intr-o dimensiune temporala (epoca istorica).
Plasarea unui grup social intr-o "unitate" a timpului social face posibile comparatiile fie cu faze evolutive anterioare "momentului" respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziu-nile "timp lung" ("longue dure"), "timp mediu" sau "timp scurt" sunt componente ale timpului social si devin operationale, cu sensuri bine definite.
Spatiul este o alta dimensiune fundamentala a istoriei sociale. Desi atat istoricii, cat si sociologii, nu confera un sens abstract acestuia, definindu-l drept spatiu social, adica un spatiu "umanizat", un spatiu in care se "misca" omul si grupul din care face parte, primii pierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei, notiunea de spatiu este echivalenta cu un teritoriu, cu o intindere marginita de granite care are o nominatie data de grupul etnic care il ocupa.
Interpretarea pe care o da istoria sociala conceptului de spatiu, o apropie de sociologie. Prin notiunea de spatiu social se configureaza un teritoriu care este locuit permanent si este pus in valoare pentru propria existenta de catre un grup sau o comunitate umana. Intelegerea profunda a relatiei om-spatiu, comunitate-spatiu este esentiala pentru discernerea sensurilor evolutiei umanitatii. "Spatiul vital" nu este o sintagma oarecare, ea are un inteles cat se poate de clar (deturnat, este adevarat, de unele teorii rasiale). In fond, ceea ce observam astazi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un "loc" al sau, un spatiu atribuit pentru propriile sale trebuinte (spatiul locuit sau spatiul locuibil), un grup mai restrans numeric sau mai mare isi revendica un spatiu, la fel ca si o comunitate nationala. Spatiul este conditia primordiala a stabilitatii si continuitatii vietii sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spatiul asigura existenta unei comunitati umane prin resursele sale si, deopotriva, contribuie la recunoasterea ei, intr-un anume fel chiar si la configurarea identitatii acesteia.
Limba, ca produs istoric, intr-o larga respiratie temorara, este nu numai un mijloc de exprimare si de comunicare a fiintei umane, ci si un mod in care "vede", concepe si interpreteaza lumea inconjuratoare, este un fel de "prisma" prin care priveste si care ii slujeste la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o varietate identica a "prismelor". Fiecare persoana gandeste intr-o anumita limba (natala sau "imprumutata"), creandu-si un univers de aprecieri si de ierarhii valorice, un sistem de raportare si de conexiuni, conditionate de perceptii si judecati, de influentele mediului social in care traieste. Toate acestea isi gasesc reflectarea si corespondentul in limba, asa cum si realitatea sociala, in infinitatea formelor si manifestarilor sale, se reflecta si isi are corespondentul in limba. Prin urmare, acea parte a lexicului care exprima realitatea sociala in variatele si schimbatoarele ei ipostaze o definim ca fiind "limbaj social".
Limbajul social reprezinta totalitatea cuvintelor si expresiilor cu incarcatura sociala, care se regasesc mai intai in limbajul natural (comun), apoi in cel stiintific (academic).
Istoria sociala utilizeaza limbajul social ca pe o sursa sau ca pe un izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective stiintifice. In acest sens, cercetarea limbajului social inscrie printre prioritati sesizarea "momentului" si a conditiilor fixarii in timp in corpusul limbii a notiunilor sociale, intelegerea semnificatiilor acestora si a modului in care se raporteaza la evolutiile sociale din trecut.
Ca europeni, romanii sunt plasati intr-un spatiu pe care il revendica si care a intrat in constiinta politica europeana. Apartenenta la un teritoriu este fundamentala pentru orice comunitate umana, inclusiv pentru comunitatea romaneasca, dar modul cum este perceput "spatiul vital" este diferit. Romanii considera ca teritoriul lor le-a apartinut dintotdeauna, viziune asemanatoare sau identica cu cea exprimata de majoritatea etniilor europene, chiar si de catre acelea care n-au sau au prea putine temeiuri sa o faca. Este evident ca, dincolo de argumentele stiintifice, in joc intra si o componenta politica importanta, Ne intereseaza insa latura sociala, mai exact consecintele in plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece constientizarea vechimii si a perpetuarii locuirii unui spatiu devine, in asemenea contexte socio-politice, o autentica religie, a carei forta consta in crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de memoria istorica, dublat de resuscitarea continua a puterilor launtrice morale si spirituale ale romanilor. "Religia constiintei locului" devine un factor primordial al existentei etnice a blocului romanesc.
Cuceritorii straini nu dizloca din mentalul autohtonilor constiinta ancestrala "a primului descalecat", a primordialitatii popularii propriului teritoriu de catre "mosii si stramosii" lor, teritoriu care este si expresia vointei colective a comunitatilor romanesti. Forta acestei constiinte va depasi mentalitatile si comportamentele senioriale ale "marilor europeni", impunand - este adevarat tarziu - recunoasterea "dreptului istoric" al romanilor la propriul teritoriu. Era una din izbanzile memoriei colective romanesti, care impunea Europei recunoasterea spatiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor si care crea mai tarziu conditiile implinirii unitatii national-teritoriale, cand constiinta istorica a intaietatii locuirii propriului pamant isi gasea o fireasca si asteptata implinire.
Compresia teritoriala a spatiului recunoscut si acceptat ca fiind romanesc de catre comunitatea internationala a generat mutatii sociale profunde si in randul populatiei romanesti care a ramas in afara spatiului carpato-danubiano-pontic.
Anul 1918 sta sub semnul refacerii blocului romanesc in interiorul granitelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reintregirea favorizeaza cresterile demografice, amplificand, pana la izbucnirea celei de a doua conflagratii mondiale, volumul populatiei romanesti. Repere demografice esentiale sunt urmatoarele: in 1926 - 17.153.932 de locuitori; in 1930 - 18.052.000; 1938 - 19.750.004. Sub raportul numarului de locuitori, Romania, in 1930, se plasa pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depasita in ordine descrescatoare de U.R.S.S., Germania, Anglia, Franta, Italia, Polonia si Spania.
Cotropirile din 1940, diminueaza potentialul demografic al Romaniei. De la aproximativ 20 milioane locuitori, cat se presupune ca avea Romania in 1939, dupa septembrie 1940, in granitele de atunci ale statului roman mai ramasese o populatie care se cifra la 13.535.757 de locuitori. Acest moment reprezinta o cumpana in volumul popu-latiei romanesti cuprinsa intre hotarele fluctuate de atunci ale statului roman. O parte din populatie revine la matca in 1944 (transilvanenii cazuti sub dominatia horthysta), dar alta este pierduta in imensitatea anacronicului colos bolsevic invecinat (basarabenii, bucovinenii din nordul provinciei si locuitorii tinutului Herta). La aceste pierderi se adauga sacrificiul uman al romanilor in razboiul din rasarit, ca si in razboiul din apus (numai in vest, cca. 170.000 de morti si raniti); deportarile in Siberia atat din randul basarabenilor aflati in Romania (cca. 100.000 de persoane) cat si din randul locuitorilor de origine romana din Basarabia, Bucovina si Herta (peste 100.000 de persoane); asasinatele in masa in nordul Bucovinei si in Basarabia, dupa recuperarea lor de catre rusi; deportarile in Rusia a soldatilor si ofiterilor romani dezarmati si declarati prizonieri dupa 23 august 1944; retorsiunile comuniste, care au produs mii de victime si altele.
Dupa 1944, volumul populatiei romanesti, la nivelul granitelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evolueaza astfel: 17.489.450 de locuitori, in 1956 (recensamantul populatiei din 21 februarie), 19.103.163 de suflete (recensamantul din 15 martie), 20 milioane, in 1969 (estimativ, cand volumul populatiei este dublul celui inregistrat in februarie 1891), 21.559.416, in 1977 (recensamantul din 5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori in 1992 (recensamantul din 7 ianuarie), 22.656.000 (in 1996).
Istorie sociala, pp.95-125
Potrivit teoriei evolutioniste, indelungatul proces al devenirii omului, ca fiinta distincta in mediul biologic din care provine, poarta numele de antropogeneza. Procesul nu se poate declansa, chiar luand in considerare ipoteza unui accident genetic, decat numai cand sunt intrunite anumite conditii.
Pe plan universal, antropogeneza debuteaza cu aproximativ 4-3 milioane de ani i. Hr. si se incheie cu circa 50-40.000 de ani i.Hr.
In spatiul social romanesc acest proces debuteaza cu cel putin un milion de ani in urma, mai "exact" in intervalul cuprins intre 1 milion si 700. 000 de ani i. Hr.
Prin evolutii lente, in decurs de mii de ani, infatisarea omului pimitiv se schimba, apropiindu-se de cea actuala. Mersul biped devine unicul mijloc de deplasare al acestor fiinte; bratele se scurteaza, pierd parul si devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigente individuale sau de grup, indeosebi de hrana si de aparare, castigand in mobilitate; degetele mainilor si picioarelor se scurteaza si se ingroasa; toracele se alungeste si contribuie la crearea unui echilibru intre partile componente ale corpului, capacitatea craniana se mareste (la tipul de Neanderthal ea este de cca. 1600 cm2) relativ proportional cu inaltarea fruntii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilitatii, imaginatiei si constiintei de sine a individului, a inteligentei sale.
Omul primitiv de tip neanderthalian "produce" focul, confectioneaza unelte din piatra, practica vanatul si este cultivator, locuieste in pesteri.
Ajuns in faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneza, in linii esentiale, se incheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbandu-i neesential fizionomia si caracterul.
Situarea in spatiul european a teritoriului locuit de romani, pozitia lui in raport cu alte teritorii, invecinate sau indepartate, are o importanta deosebita atat pentru demersul existential al romanilor, cat si pentru cristalizarea trasaturilor lor specifice, a matricei proprii. Oricat de importanta este pozitionarea pamantului romanesc in acest orizont, ea se releva mai pregnant in conexiune cu alti factori, cum sunt: dispunerea in spatiu, proportionalitatea, diversitatea, armonia si unitatea de geneza a formelor de relief.
Natura, darnica, a imaginat o constructie teritoriala care cuprinde toate formele de relief, bine irigata de ape interioare si marginale si se afla in vecinatatea unei deschideri maritime. Configuratia tridimensionala - munte, deal, campie - a teritoriului romanesc are o insemnatate deosebita: geografia spatiului carpato-danubiano-pontic este propice confluentelor cu alte spatii georgrafice, ea nu se refuza sintezele, prin asezarea unor obstacole naturale.
Aceasta dispunere a influentat forma si suprafata formatiunilor administrativ-teritoriale, constituie inca din evul mediu si perpetuate pana in prezent: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania si Banatul, precum si subdiviziunile lor, Basarabia si Bucovina (pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul (pentru Dobrogea), Bihorul si Maramuresul (pentru Transilvania).
Intreg acest spatiu, drenat de o bogata retea hidrografica si unitar prin geneza sa carpatica, se constituie in vatra romanilor, in locul genezei lor ca neam distinct si omogen.
Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiintare a unei populatii umane, ci el intervine activ si in masuri diferite la desfasurarea vietii istorice a acesteia, influentand nivelul de dezvoltare economica, structura activitatilor economice, dispunerea cailor de comunicatie, diviziunea muncii si ocupatiile, civilizatia tehnica si cultura, sanatatea, portul si regimul alimentar al colectivitatilor. Factorii geografici, impreuna cu cei biologici si demografici, reprezinta conditiile naturale ale vietii sociale. Pe treptele incipiente ale istoriei omenesti, acesti factori au o inraurire mai puternica asupra habitatului uman si intensitatea actiunii lor scade pe masura resterii autonomiei si independetei mediului social (ca mediu artificial, construit in ambianta sistemului natural).
Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar daca intimitatea era mediul in care avea sa-si consume gandurile, energia si predispozitiile sale native. Constrangeri, dintre care unele grave, il obliga sa se apropie de semnii sai, intrand in relatii de comunicare, cooperare sau de rudenie apoi si de adversitate sau conflict, apar diferentierilede avut si de pozitie in cadrul comunitatii.
Ipoteza cea mai staruitoare, pe care multi istorici, lingvisti si antropologi o imbratiseaza, este ca "popoarele" europene se formeaza in epoca de trecere de la neolitic la bronz. De atunci, insa, si pana in zorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat intr-o perpetua acomodare la solicitarile demografice, sociale, economice si culturale cauzate inclusiv de fluxuri migrationiste semnificative.
Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricarei comunitati umane, ea fiind delimitata in timp si spatiu de o multime de factori endogeni si exogeni. Este de fapt o constructie de tip piramidal, dar rasturnata, baza fiind ingusta, dar pe masura ce comunitatea respectiva se dezvolta, ea creste, se amplifica, pana la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formarii etniei respective. Poporul reprezinta cintesenta evolutiei istorice a unei comunitati umane, care se diferentiaza de toate celelalte, fie invecinate, fie mai indepartate, printr-o identitate proprie, inconfundabila, de natura rasiala, psihica, comportamentala, limgvistica si care constientizeaza apartenenta la etnia respectiva si la teritoriul pe care-l populeaza.
In lungul si sinosul demers al formarii poporului roman au fost "zidiri" succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar inlantuite intre ele. Esentiale sunt: "tracizarea" spatiului romanesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea si configurarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor "mari migratori" si definitivarea elementelor constitutive ale poporului roman.
Premergator acestora, se configureaza alte "zidiri" pe care nu putem sa le omitem in devenirea istorica a populatiei autohtone. Ele au loc in perioade istorice generoase ca intindere, pe care le-am putea defini drept epoca preindo-europeana si epoca simbiozei dintre autohtoni si "indo-europeni".
Fiecare treapta pregateste fundamentele etapei urmatoare, intr-o succesiune care uneori este mascata, cum vom observa, in prim plan aparand rupturi, discontinuitati, stagnari sau chiar regrese. Aparentele, ca intotdeauna, sunt inselatoare. In straturile adanci ale populatiei autohtone au existat elemente de continuitate si perpetuare - forta launtrica pe care i-o confera mereu teritoriul romanesc prin frumusete, varietate, proportionalitate, bogatie si unitate de geneza.
Cu "tracizarea" spatiului carpato-danubiano-pontic si a regiunilor limitrofe intram in procesul propriu-zis de etnogeneza al romanilor.
"Tracizarea" este, dupa cum apreciaza specialistii, un fenomen complex etnogenetic si culturogenetic care consta in delimitarea neamurilor tracice de masa indo-europeana si definirea lor treptata ca grup etnic cu insusiri si caracteristici proprii.
Sub raport lingvistic, tracii spatiului social romanesc de mai tarziu vorbesc o limba asemanatoare cu cea vorbita de baltici, slavi si populatiile scitice si iraniene.
O data cu individualizarea daco-getilor in masa etniei trace, care, la sfarsitul mileniului al II-lea, i.Hr. atinsese maximum de extindere teritoriala (din Slovacia pana in apropiere de Marea de Azov si din sudul Poloniei pana la tarmul estic al Marii Egee), intram intr-o importanta etapa a formarii poporului roman. Individualizarea geto-dacilor este un proces lingvistic, etnogenetic si etnocultural asemanator cu "tracizarea", in sensul ca in masa tracilor incep sa se distanteze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute mai tarziu), si care, alcatuiesc fondul populatiei autohtone din spatiul apartinator ulterior romanilor.
Getii si dacii sunt doua denumiri cu care "lumea exterioara" ii individualizeaza de celelalte grupuri etnice, care au insa un inteles comun:populatie autohtona, nord dunareana, din spatiul cuprins intre Carpati si Marea Neagra, dar si din regiunile invecinate.
Daco-getii ajung la constiinta etnicitatii lor distincte, a diferentierii lingvistice fata de populatie cu care intra in contact si a spiritualitatii lor originale in multe privinte - ca si cultura materiala, situata in planuri de interferenta cu altele, de influentare reciproca sau de sinteza.
Triburile si uniunile tribale ale daco-getilor se raspandesc pe un vast teritoriu - de la gurile Bugului pana in Slovacia si de la Carpatii Nordici pana la Muntii Haemus (Balcani), iar la inceputul ultimului veac al mileniului I i.Hr. se supun autoritatii statale a primului regat dac.
Aparitia statului este un moment - cheie in demersul spre sinteza poporului roman deoarece, pentru intaia oara in istoria indelungata a populatiei autohtone, constiinta teritorial-spatiala dobandeste contururi precise nu atat prin liniile de demarcatie care-i separa pe geto-daci de "restul lumii", cat mai ales prin intelesul de teritoriu statal, ca semnificatie geo-politica.
Romanizarea nu este o notiune abstracta; ea desemneaza o calitate noua etno-lingvistica a populatiei autohtone. Fenomenul romanizarii se intinde de la mijlocul veacului I i.Hr. pana la prabusirea Imperiului Roman de Rasarit (602 d.Hr.), dar el cunoaste intensitati deosebite: mai slabe la extremitatile intervalului si foarte puternice in perioada ocuparii partiale a Daciei de catre romani.
Romanii apar ca un popor distinct, de factura romana - care este conferita de limba -, unitar si viguros, articulat pe o dubla structura etnica-lingvistica - dar si romana -cu traditii de organizare statala, cu un nivel de cultura si civilizatie remarcabile. Din el fac parte, chiar daca geografic sunt situate la sud de Dunare si grupurile: aroman, meglenoroman, istroroman care, la inceput, sunt compacte, apoi, in timp, sunt supuse presiunilor lingvistice si etno-culturale ale populatiilor inconjuratoare: bulgari, greci, sarbi etc.
Elementul constitutiv original - filonul tracic - este, prin urmare, esential in constructia etnica a romanilor. Dacii sunt o ramura a tracilor, cea mai puternica si cea mai numeroasa, dupa cum Herodot o spune: ei sunt purtatori ai insemnelor etnice ale acestui masiv grup; sunt traci evoluati in raport de oferta generoasa a mediului carpato-danubiano-pontic, careia i-au raspuns adecvat. Infuzia romana ii disciplineaza, le da un plus de tenacitate, le deschide apetitul pentru rafinament si, mai ales, le impune o limba, care il plaseaza definitiv in spatiul etniilor de factura romana.
Istori sociala, pp. 127-146
O prima si importanta inchegare sociala, definita de N. Petrescu drept grup elementar, ar reprezenta un indiciu in sensul ca omul nu apare izolat, ci intr-un mediu gregar pe care il mosteneste si pe care il socializeaza treptat. Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptari succesive, mai de suprafata sau mai profunde, genereaza obiceiuri, credinte, preocupari, care incep sa se diferentieze de la un grup la altul.
Elementul fundamental in aceasta faza a evolutiei fiintei umane il constituie solidaritatea, ce se mentine inclusiv in grupurile in care deja conducatorii s-au impus, avand functia conservarii atat a individului, cat si a colectivitatii. Solidaritatea are mai mult un caracter mecanic, fiind intretinuta de instinctul gregar. In esenta, este o solidaritate naturala.
In acest caz (al grupurilor primare) si numai in aceasta faza de evolutie a omului se manifesta o adaptare a individului la comunitate, neexistand interese si aspiratii divergente intre indivizi ca si intre acestia si conducatori. Ceea ce este valabil pentru comunitate este valabil si pentru individ. Cei care incearca sa se sustraga actului de vointa al grupului sunt sanctionati sau chiar suprimati.
Hoarda, in viziunea altor specialisti (E. Mucke), ar fi fost prima si cea mai simpla forma de societate. Uneori hoarda este apreciata si ca o grupare umana care se bazeaza pe coabitarea in acelasi loc si pe vecinatate. Hoarda nu are ordine interioara si nici conducere durabila. Este mai mult un mediu social decat o forma (structura) sociala, este o "protoplasma sociala", un fel de teren pe care germineaza un mod de agregare sociala.
"Societatea elementara si originala (care) realmente existenta - releva Petre Andrei - este clanul nediferentiat pe care, insa, unii il confunda cu hoarda, sustinand ca intre ele exista numai o deosebire cantitativa". Clanul este un tip de agregare sociala primara bazat pe sistemul de rudenie sau derivat din acesta.
Sistemul de rudenie este un element coagulat social foarte important pentru aceasta faza a evolutiei "societatilor" primitive, confundandu-se, de fapt, cu societatea insasi. Principalele sale functii constau in:
a) precizarea raporturilor interindividuale;
b) organizarea indivizilor, grupurilor si comunitatii intr-o retea de raporturi;
c) reglementarea si fixarea "normelor" comportamentale ale indivizilor fata de alti indivizi, grupuri sau fata de "societate", in cele mai diferite contexte sau situatii.
Sistemul de rudenie presupune organizarea unei vieti in comun a unei colectivitati care, initial, a pornit de la relatii de rudenie autentice si recunoscute si care, apoi, a adoptat si pe alti membri, integrandu-I in clan (hoarda), ginta sau fratrie.
Sistemul de rudenie are rolul important pentru acea perioada, deoarece organizeaza viata sociala insasi a comunitatii primitive, o structureaza si ii fixeaza functiile.
Viata sociala, care se desfasoara in clanuri, ginti, triburi etc., reprezinta, in esenta, o componenta a existentei umane, care isi are geneza in insasi inceputurile indepartate ale devenirii omului.
Viata sociala a comunitatilor primitive nu exclude unele diferentieri sociale. Exista o intreaga ierarhie la primitivii din trecut si la cei studiati pe viu la finele secolului trecut, ceea ce releva - dupa aprecierile lui N. Petrescu - "un proces activ de diferentiere".
Deosebirile care se configureaza in "societatile" primitive sunt de doua tipuri: a) de casta (sau de clasa) si b) de merit. Primele impart societatea in categorii pe baza de drepturi creditare si avere, iar celelalte sunt produsul unor calitati individuale.
Triburile sau uniunile tribale, alcatuite din mai multe triburi, sunt raspandite pe un teritoriu mai intins si ele au, practic, aceeasi structura sociala. In cazul uniunilor de triburi se produce o supraetajare in zona "elitelor", seful sau conducatorul, precum si "sfatul" sau "adunarea" sunt recrutate din "nobilimea" tribala. Diferentierea se accentueaza, sefii militari devenind tot mai bogati.
Restul populatiei, diferentiata prin nivelul proprietatii, se diferentiaza si prin sfera ocupationala: agricultori, mestesugari si negustori.
Alaturi de proprietatea obstilor isi consolideaza pozitiile proprietatea individuala (particulara) care va determina o accentuare a stratificarii sociale.
Istorie sociala, pp. 148 - 164
Prezenta romanilor intr-un intins perimetru geografic a configurat, un nou tip de civilizatie, cu toate consecintele asupra populatiilor care au intrat sub administratia Romei. Aceleasi efecte sunt remarcate si in cazul triburilor geto-dace care intra in componenta Daciei romane si, prin influente, mai mult sau mai putin intense, inclusiv asupra celor care au ramas in afara granitei provinciei romane de la nordul Dunarii. Romanii se retrag in 271/275, dar, pana la Constantin cel Mare (306-337), ei exercita o considerabila influenta in nordul Dunarii. In urma lor, imperialii romani lasa un popor nou - poporul daco-roman -, o limba vorbita de toti locuitorii fostei provincii si apoi si de cei din afara ei, o civilizatie remarcabila si o unitate religioasa asigurata de ortodoxism. Prin infiltrarea gotilor, hunilor, gepizilor si avarilor in spatiul Europei Orientale si Meridionale, viata sociala a populatiilor atinse de navalirile lor se modifica substantial.
Caracterul de comunitati cu economie inchisa se pastreaza in continuare, cu diferente, insa, in raport de conditia juridica a asezarilor. Cele ,,nou constituite,, nu sunt obligate sa cedeze o cota parte migratorilor , pe cate vreme comunitatile ramase in regim de dominatie trebuie sa plateasca un ,,tribut,, (avarii solicitau, de exemplu, 50% din produse).
Raporturile dintre comunitatile care accepta sa ramana pe loc si migratori isi pierd treptat caracterul clientelar, dobandind un aspect tot mai evident de servitute (in afara de produse, erau obligate sa asigure, nu in putine situatii, forta umana pentru campaniile lor pradalnice).
Comunitatile "nou create" isi modifica, in majoritatea cazurilor, caracterul initial, prin situarea lor in alt mediu natural. Locuitorii care prefera zonele montane isi schimba preocuparile traditionale, punand un accent mai mare pe cresterea vitelor, prelucrarea lemnului, practicarea vanatului si pescuitul. Se restrange considerabil sau chiar inceteaza cultivarea unor plante, concomitent cu diminuarea ocupatiilor agrare. Prin urmare, in acelasi perimetru existential al unei populatii sedentare, in conditiile distorsiunilor cauzate de migratori, se produce o diferentiere a comunitatilor umane dupa modul cum se raporteaza la migratori.
Societatea dacica din sec. I i.e.n. - sec.I e.n. era posibil sa fie o varianta a oranduirii tributale. In orice caz, ea depaseste stadiul comunei primitive si ipoteza oranduirii tributale, chiar implicand unele elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimila decat cea a unei societati sclavagiste. Oranduirea tributala (si nu tributara) este o formatiune sociala care "nu se inscrie in randul formatiunilor clasice (de la comuna primitiva la sclavaj, la feudalism, capitalism, socialism) si nici nu ar fi o veriga de trecere de la una la alta din aceste formatiuni" (Henri H. Stahl). Prin urmare, oranduirea tributala este o formatiune socio-economica de sine statatoare. Influentele pe care putea sa le exercite un astfel de sistem socio-economic asupra populatiei protoromane sau romanesti, in contextul in care ii recunoastem existenta, inclusiv in perioada imediat urmatoare constituirii statelor feudale, pot fi apreciate ca importante, cu toate ca acestea n-au fost resimtite in intreg perimetrul traditional romanesc. S-a nascut, astfel, aservirea colectiva (comunitara), ca tip de relatie economica si sociala intercomunitara, prin rascumpararea promisiunii colectivitatilor razboinice ca nu vor jefui comunitatile stabile si cu preocupari domestice, care isi asumau plata unui tribut. Mai mult, conducatorii populatiilor razboinice, isi asumau ,,onoarea,, de a apara comunitatile platitoare de a apara comunitatile platitoare de eventuali alti invadatori. Plata tribului se realizeaza in sistemul cislei, adica nu individual, ci pe comunitati agrare, pastorale sau mixte. Neachitarea tributului era sanctionata prin incursiuni armate avand caracter represiv si pradalnic. Daca ,,oranduirea tributala,, se inscrie in randul probabilitatilor istorice, obstea sateasca este o realitate sociala indiscutabila. Este o forma de agregare sociala, care ,,vine,, din adancurile istoriei umane si isi prelungeste existenta in multe zone europene, pana la modernism.
Pentru istoria sociala a comunitatii romanesti, obstea sateasca are o importanta deosebita, motiv pentru care istorici, sociologi, economisti si alti specialisti i-au acordat atentie considerabila. Obstea taraneasca teritoriala, cum a intrat definitiv in istoria sociala a poporului roman, nu este nici prima si nici cea mai veche forma de organizare sociala de acest tip. P.P. Panaitescu demonstreaza ca, anterior acesteia, inca din vremea comunitatilor geto-dace, existau forme de obstii cum erau comunitatile vicinale teritorializante, care, la randul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un ,,model,, anterior, de tipul comunitatilor gentilice. eTrecerea de la comunitatea gentilica la comunitatea vicinala bazata pe munca in comun pe acelasi pamant a fost un proces complex si de lunga durata. Activitatile economice de baza al obstilor satesti constau in cultivarea pamantului si cresterea vitelor.
Viata sociala a romanilor si inaitasilor lor, de la retragerea aureliana si pana la marea invazie tatara din 1241, cu putine perioade de ,,liniste,, , se desfasoara practic in regim fie de dependenta, fie de dominatie straina. Acest aspect are insemnatate nu numai in planul evolutiei vietii sociale, ci si in planul situarii si pozitiei societatii romanesti in devenire in cadrul societatilor europene.
Istorie sociala, pp 167-191
Formele cele mai indepartate si primitive de colectivitati umane, au fost comunitatile satesti, care stapaneau in comun pamantul, identificate in intreg spatiul euro-asiatic, din Marea Britanie pana in India si mai departe. Comunitatile satesti arhaice, bazate pe rudenia de sange intre membrii sai, evolueaza generand comunitati agrare, in care indivizii nu mai erau legati printr-o relatie de rudenie si aveau deja in posesie o suprafata de pamant si locuinta amplasata pe ea. Asemenea comunitati sunt inregistrate in epocile stravechi si in spatiul social romanesc. Se pare ca asezarile agrare, alcatuite la inceput din mai multe familii inrudite, sunt primele tipuri de ,,localitati,, si, deopotriva, cele mai raspandite. Le urmeaza comunitatile pastorale, care sunt de durata sau temporare (in raport de predispozitiile grupului uman din care erau alcatuite si de vegetatia necesara cresterii animalelor). Formatiunile comunitare agrare au dainuit in forme stravechi pana in apropiere de zilele noastre, generand una din problemele cele mai dificile, dar si cele mai incitante ale istoriei sociale. Este generalizata parerea ca statul (comunitatea rurala) reprezinta o forma de viata sociala stabila, care este antrenata cu mare greutate la schimbari si mai ales la transformari, caracteristica comuna de altfel tuturor formelor de organizare sociala de acest tip. Orice comunitate agrara dispune de un teritoriu distinct fata de cel al comunitatii/comunitatilor invecinata/e. Procesul sedentizarii nu a fost rezultatul unei initiative izolate, ci efectul unor ,,distributii,, teritoriale intre comunitatile invecinate, hotarate sub raport agrimensural de catre capeteniile asezarilor sau confederatiilor tribale, iar mai tarziu de catre feudali, autoritati etc. Intinderea unui sat (hotarul sau trupul de mosie) este expresia vointei comunitatii respective sau exprima alte realitati sociale, dar dincolo de epocile istorice vechi. Fixarea in teritoriu este anterioara fazei distribuirii hotarelor comunitatilor rurale sau pastorale, prin sedentarizarea ,,domiciliara,, , posibila de indata ca tehnicile de productie au putut asigura o cantitate suficienta de produse pe o arie mai restransa. Sedentarizarea nu are un caracter intamplator. Daca procesul in sine este conditionat in principal de factori biologici, demografici si climatologici, sedentarizarea , ca act al vointei unui grup uman, se face in raport de formele de relief, reteaua hidrografica, abundenta pasunilor si a vegetatiei (paduri, liziere), directiile curentilor (,,vanturilor,,), posibilitatile de comunicatii cu zonele invecinate sau mai indepartate. Satele ,,se aseaza,, nu numai in raport de conditiile de mediu, ci si in relatie de functiile sociale si economice pe care trebuie sa le indeplineasca.
Habitatul, in contextul dezvoltarii culturii materiale si spirituale, a diversificarii structurilor si raporturilor sociale, cunoaste extinderi si adaptari succesive la noile exigente umane si sociale. Treptat, comunitati teritoriale isi imbogatesc zestrea edilitara cu noi constructii, mai rezistente, mai confortabile si mai bine inzestrate cu utilitati casnice sau publice, isi schimba infatisarea generala si isi maresc suprafata locuita, concomitent cu aparitia unor noi preocupari lucrative care genereaza marirea gamei produselor si a intrebuintarii lor, cristalizarea altor tipuri de compartimente si manifestari ale populatiei etc. este, in fond un proces lent sau mai rapid de trecere a unor asezari rurale si pastorale la o viata semiurbana, iar apoi urbana.
Orasele apar si se dezvolta, devenind realitati ale lumilor trecute si a celei actuale. Sunt centre in care pulseaza un alt tip de viata sociala, integrata, insa, ansamblului social, in variantele sale forme. Orasul, ca ,,realitate sociala secundara,, , reprezinta, in esenta, ,,o forma de comunitate umana,, , care se caracterizata prin: numar de locuitori relativ mare; organizare sociala bazata pe ,,diviziune ocupationala si specializare a serviciilor,,; reglementare institutionala a raporturilor sociale; organizare sociala bazata pe diviziune ocupationala si specializare a serviciilor,,; reglementare institutionala a raporturilor sociale; relatii de rudenie la un nivel scazut; legaturi ,,de intercunoastere redusa,,; comportamente si cultura eterogene (Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu).
In linii generale, se accepta ca exista un numar de cai ce pot fi identificate in procesele de edificare a asezarilor urbane. Intre acestea se numara:
a) Constituirea oraselor prin concentrarea de asezari omenesti fara a avea o structura diferentiata sau cu structuri diferentiate.
b) Constituirea oraselor prin aglomerarea satelor
c) Constituirea oraselor prin forta centrifuga, respectiv prin separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a oraselor consta desprinderea si ,,roirea,, unor elemente componente dintr-un oras deja constituit.
d) Intemeierea de noi orase prin atractia unor aglomeratii umane de catre altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare sociala, fiind cvasi-generalizat in epoca aparitiei oraselor medievale.
Istorie sociala, pp 193 - 221
Stavilirea fortelor launtrice ale societatii romanesti orientate spre afirmarea unitatii national-statale, a independentei si realizarea sincronizarii cu civilizatia si cultura Europei apusene au generat hibrizi economici, sociali, politici si culturali, partial "ajustati" mai tarziu, dar cu mari si dureroase costuri materiale si umane. In aceste conditii, dominanta agrara a structurii sociale se defineste de timpuriu si se mentine pana catre finele deceniului al IV-lea al secolului nostru. Ea este specifica nu numai spatiului romanesc, ci intregului perimetru al Europei Orientale si Meridionale, perimetru care, mai tarziu, dupa cum il vor califica unii experti vestici va reprezenta "Europa agrara".
Astfel, mecanismul care misca structurile sociale, mai alert sau mai domol, determina schimbari care devin perceptibile si apoi evidente dupa o perioada mai mare sau mai mica de timp de la declansarea lor. In intreaga aceasta "miscare" rolul taranimii este hotarator. Masa sociala taraneasca da substanta umana prefacerilor sociale prin migrare spre orase a mii, apoi a zeci de mii de sateni si satence, care chiar daca nu toti isi stabilesc domiciliu in orase, isi pierd treptat trasaturile specifice ruralilor, devenind orasani prin activitatile lucrative sau serviciile pe care le fac. Procesul diminuarii volumului populatiei rurale,mai alert in perioada interbelica, nu modifica esential structura sociala, taranimea ramanand in continuare stratul social cel mai substantial numeric. Dominanta sociala taraneasca a structurii societatii romanesti se mentine vreme indelungata.
Intregul set de probleme cu care se confrunta, vreme de sute de ani, comunitatile rurale si care genereaza raporturi sociale specifice are un numitor comun: distributia suprafetelor cultivabile, a pasunilor, a terenurilor pentru locuinte si a padurilor.
Modul cum s-a realizat impartirea pamanturilor sau mobilitatea cu care comunitatile au schimbat distributia acestuia intre membrii lor au constituit puncte - cheie intr-o strategie realista a dezvoltarii. Acele comunitati care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulatiei pamantului, apreciat drept marfa si, deopotriva, au gandit si pus in aplicare masuri de rectificare a decalajelor intre proprietati, reducand disproportiile, au progresat rapid, ajungand in varful ierarhiei societatilor dezvoltate. Cele care au evitat sa se angajeze in astfel de politici sau chiar le-au respins s-au inscris, pe termen lung, intr-un demers de automarginalizare, de indepartare de ritmurile unei dezvoltari sustinute economico-sociale.
Dinamica schimbarilor operate in structura propritatii agrare din Romania Veche, in perioada cuprinsa intre 1864-1918,este mai alerta, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii romanesti care raman in sistem dominator strain. Initiativele legislative incepand cu 1878 (improprietarirea "isurateilor") s-au inscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietatii agrare si de detensionare a raporturilor dintre tarani, pe de o parte si arendasi si mosieri, pe de alta.
Contextul social si, in general, conditiile in care evolueaza societatea romaneasca se schimba radical in 1918, prin eliminarea dominatiei straine, reunificarea romanilor intr-un stat national-unitar si redobandirea deplinei demnitati nationale. Solutiile date problemei agrar-taranesti in perioada interbelica au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele lor pozitive. Prelungirea in timp a aplicarii reformei agrare din 1918-1921, existenta in continuare a peste o jumatate de milion capi de familie care nu au fost impropietariti, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a semintelor selectionate etc resimtita de catre taranii improprietariti, cresterea datoriilor agricole, ca efect al dobanzilor ridicate etc, au fost alti factori care au grevat asupra urmarilor legislatiei agrare din perioada interbelica.
In viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau sa dispara printr-o noua redistribuire a pamantului, care va fi curand anihilata (1949) prin cooperativizarea fortata a agriculturii romanesti.
In investigarea structurii sociale si de clasa se identifica trei mari perioade care au linii comune in planul evolutiei societatii romanesti, dar care in acelasi timp, se disting prin particularitati determinate de conditionarile istorice ale fiecareia. Prima dintre ele, este cea anterioara anului 1821, in care se prefigureaza germenii schimbarilor in structura de clasa si in mobilitatea sociala, evident in sens modern. A doua, cuprinsa intre 1821-1848, este marcata de un proces revolutionar ascendent, a carui esenta a constat in desavarsirea formarii natiunii romane si fundamentarea pragmatica a directiilor sale evolutive in sensul modernizarii capitaliste, cu efecte in planul accelerarii prefacerilor sociale si a treia, avand ca extreme anii 1848 si 1918, care se caracterizeaza prin aplicarea in practica a programului liberal pasoptist, tradus in fapt prin realizarea unirii la 1859, obtinerea independentei, crearea unei infrastructuri burgheze, accelerarea progresului economico-social si adoptarea stilului de viata capitalist, intronarea relatiilor de tip burghezo-liberal in societatea romaneasca. Este evident ca demersul spre modernitate nu se opreste la 1918. Tratarea separata a epocii interbelice in perspectiva accesului la modernism, in sensul adoptarii modului de viata burghez, are doua semnificatii: marcarea accelerarii ritmului de dezvoltare a economiei de piata, cu efectele specifice in plan economic si social, si, deopotriva, evidentierea diferentei dintre tipurile de reactii individuale si de grup, atat in conditii de dependenta fata de puteri straine, cat si in conditii de unitate nationala si independenta.
Elementele constitutive ale burgheziei, aparute inainte de 1821, sunt in situatia de a penetra "baraje" solide ale boierimii (nobilimii), desi revolutia pandurilor si Tratatul de la Adrianopole le slabise intrucatva. Opozitia proprietarilor de pamant, ei insisi angrenati partial in operatiuni cu caracter burghez, estompeaza ritmul dezvoltarii burgheziei, dar nu intr-o asemenea masura incat sa-l influenteze decisiv. De altfel, nici nu se putea. Desfasurarile de forte erau mult prea largi, iar imprecatiile oricat de serioase ar fi fost, nu mai aveau energia necesara stoparii sau dezagregarii lor. In acest context, burghezia castiga teren, si consolideaza pozitiile, se infiltreaza mai pregnant in economie si determina mutatii calitative de ordin social.
Targurile si orasele sunt "creuzete" esentiale ale emergentei burgheziei, iar atractia "inca minora" pe care o exercita acesta asupra ruralului are drept rezultat substantializarea lor numerica si aparitia unor noi asezari de tip urban. Dupa cum se poate constata statistic, de la circa 50.000 locuitori, la inceputul secolului, populatia targurilor si oraselor a crescut la 288.161 in preajma Unirii. In decurs de o jumatate de secol cresterea inregistrata a fost de circa sase ori, ceea ce denota o dezvoltare considerabila. Daca adaugam la acest aspect un exemplu particular, dar sugestiv, imaginea este si mai interesanta. Capitala Moldovei - Iasul - , cu cei peste 60.000 locuitori ai sai, devine unul din centrele urbane cele mai populate din rasaritul Europei, depasind Kievul, Belgradul, Sofia si fiind depasita, la randul sau doar de Bucuresti.
Trei factori au fost hotaratori in provocarea dezechilibrului dintre fosta boierime (nobilime) si burghezie: a) legiuirile agrare; b) legislatia industriala; c) interventionismul progresiv al statului in politica socio-economica.
Modernizarea societatii in sens burghez (institutional, juridic, administrativ etc.) este insotita de redefinirea etica, morala, politica s.a.m.d. a comunitatii romanesti, prin masuri administrative (interzicerea bataii, intarirea ordinii si disciplinei in administratie etc.).
Largirea posibilitatilor de manifestare in spatiul industrial, ca si dinamica mai alerta pe care o inregistreaza cresterea productiei industriale accentueaza procesul polarizarii burgheziei. Se contureaza distinct, inca din aceasta epoca, o patura "privilegiata" (cu capital relativ important si intreprinderi industriale), care formeaza burghezia bancar-industriala. Este o burghezie "tehnica" , in sensul ca majoritatea este formata din ingineri, economisti, licentiati ai academiilor comerciale etc., ceea ce ii confera o anume superioritate intelectuala si manageriala, comparativ cu straturile mijlocii si mici ale burgheziei, compuse, in majoritate, din intreprinzatori industriali modesti, comercianti, mestesugari, antreprenori de constructii s.a., oameni fara instructie superioara, multi proveniti din tarani si targoveti, dar inventivi, dinamici, perseverenti si cu simt practic.
Conditiile social istorice noi in care evolueaza societata romaneasca dupa 1918 genereaza o dinamica mai alerta si dau in mai mare grad de complexitate structurii sociale si de clasa.
Instalarea autoritara a burgheziei la conducerea statului a dus, in mod obiectiv, la accelerarea dezvoltarii si consolidarii burgheze, in paralel cu eliminarea ultimelor "prelungiri" precapitaliste. Adoptarea stilului de viata burghez a presupus atitudini, comportamente, reactii, manifestari etc. de alt tip, implicandu-se toate in procesul (procesele) de remodelare a structurilor sociale ale comunitatii nationale. Sporul de populatie realizat prin Unirea din 1918 nu a reprezentat doar o crestere cantitativa, aceasta avand urmari importante in planul amplificarii si diversificarii structurii sociale.
Reformele sistemului constitutional si electoral, precum si instituirea unui nou regim agrar in urma noii legislatii postbelice, au implicat importante mutatii, indeosebi in masa taranimii, cu efecte si asupra dinamicii si structurii sociale in plan macrosocial. Ritmurile mai alerte ale avansului industrial, ale dezvoltarii economice a Romaniei au solicitat noi contingente de muncitori, ceea ce a determinat un proces de redimensionare cantitativa si calitativa a clasei muncitoare. In sfarsit, angrenarea accentuata a statului roman in demersul capitalist a amplificat "personalul de serviciu" (relativ substantial si inainte de 1918), lumpenproletariatul sezonier si categoria "declasatilor".
Conceptului de societate i se atribuie o multitudine de intelesuri. Anthony Giddens distinge doua sensuri initiale: societatea reprezinta coagulari specifice de relatii sociale statornicite intre indivizi umani si institutii ("societate rurala", "societate capitalista", "societate plurala", "societate civila" etc.) si reflecta caracterul de unitate (entitate) pe care il dobandesc relatiile sociale relativ hotarnicite ("societatea romaneasca", "societatea americana", "societatea din satul Nerejul", "societatea de Antropologie din Paris" etc. ).
In acceptiuni economice, juridice, filosofice, societatea imbraca, de asemenea, o varietate de sensuri: societate comerciala, societate pe actiuni (care pentru juristi reprezinta persoane juridice), umanitatea (omenirea), in general, s.a.m.d.
Literatura stiintifica romaneasca furnizeaza un numar apreciabil de definitii date societatii, unele inca din perioada cand sociologia se straduia sa-si gaseasca propria identitate.
In demersul de cunoastere a realitatii sociale, profesorul Dimitrie Gusti considera societatea drept "singura mare realitate in devenire", ca un proces unic in care se disting trei faze: a) societatea gata-faptuita; b) societatea viitoare, de natura ideala si c) "operatiunea insasi de transformare sociala".
De o mare diversitate este si tipologia societatii. Astfel, ar exista societati in care domina morala de sclavi si societati in care domina morala de stapani (Nitzsche); intr-o alta viziune (Hugo F. Reading), societatile pot fi abstracte sau concrete (feudala, industriala, traditionala, etc.); se identifica, de asemenea, societati umane si societati animale (Edgar Morin). Se adauga acestora: societatile de status (de statut) si societatile de clasa; societati traditionale, societati moderne; societati agrare (taranesti), societati industriale; societati subdezvoltate si societati dezvoltate s.a.m.d. Desi diverse si chiar distantate unele de altele, definitiile au unele convergente, mai ales cele datorate unor autori romani.
Societatea presupune, primordial, existenta unei populatii, cu toate insusirile si functiile ei biologice, care isi desfasoara viata in cadrul unei comunitati, mai mult sau mai putin persistente. Populatia nu traieste suspendata; ea are teritoriu propriu pe care il utilizeaza pentru asigurarea vietuirii si perpetuarii ei. Este, prin urmare, o realitate si nu o fictiune, o realitate sociala dinamica, cu o organizare si o structura proprie. Cu alte cuvinte, "societatea este o realitate care cuprinde mai multi factori: un numar oarecare de indivizi, o serie de relatii intre acestia, un principiu de organizare, o structura, etc.".
"Intre natiune si teritoriu exista o profunda relatie. Desigur, extensia teritoriala are mai putina importanta in intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importanta pentru dezvoltarea natiunii. Factorii naturali si istorici au, de asemenea, influenta asupra unei comunitati nationale. Ceea ce, insa, da consistenta demersului natiunii este statul national", care reprezinta mijlocul de pastrare si dezvoltare integrala a natiunilor, in calea lor spre desavarsire (D. Gusti), dar care nu asigura automat si conditia de existenta a acesteia.
Intr-o legatura indisolubila cu statul national se afla ideea nationala sau idealul national, ce se constituie in elementul necesar si optim pentru depasirea barierelor istorice (dominatia straina) si infaptuirea unitatii national-statale.
Abordarea teoretica a societatii si natiunii releva si un alt aspect important: distinctiile dintre societate, natiune si stat.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1276
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
