Originea inegalitatilor sociale

Originea inegalitatilor sociale

a)Idealul egalitar

Societatea democratica se distinge de cele anterioare prin afirmarea principiului egalitar, fapt subliniat de A.de Tocqueville la inceputul sec. al XIX-lea, care vedea in democratie egalitatea conditiilor. In aceasta perspectiva, o societate egalitara trebuie sa asigure o egalitate a drepturilor si a sanselor. Acest deziderat este practic imposibil de atins dar egalitatea relativa poate fi considerata un castig al democratiei, atunci cand realitatea ingaduie abateri mici de la o egalitate efectiva.

Egalitatea drepturilor este principiul conform caruia oamenii sunt egali in fata legilor, identice pentru toti. Oamenii sunt supusi acelorasi legi si au aceleasi indatoriri. Pozitia lor sociala, valorizata sau nu, este deschisa concurentei pe baza regulilor, obiective in principiu, cunoscute de toti. Aceasta situatie este diferita de societatea feudala, inegalitara prin instituirea unor bariere in calea mobilitatii sociale.      Privilegiile, avantaje definite de lege pentru anumite categorii sau indivizi, nu sunt compatibile cu o societate democratica. Totusi, egalitatea drepturilor nu este suficienta pentru a asigura o mobilitatea sociala perfecta, indivizii fiind constransi de situatia economica, apartenenta la o anumita categorie sociala, grup social, clasa etc. Egalitatea drepturilor nu permite suprimarea privilegiilor, transformate in avantaje atasate unei pozitii sociale dominante, intr-o societate bazata pe egalitatea in fata legii.

Egalitatea sanselor este principiul dupa care situatia sociala dobandita de un individ nu depinde de situatia sociala mostenita (din mediul de origine sau in functie de sex). Scoala este locul in care egalitatea sanselor se impune, formarea initiala influentand pozitia sociala ulterioara. Cautarea unei egalitati sporite a sanselor legitimeaza puterea publica sa intervina pentru a neutraliza sau compensa inegalitatile anterioare. Gratuitatea scolii a fost vazuta in multe tari ca o solutie echitabila, o discriminare pozitiva. Acest ansamblu de masuri destinate corijarii inegalitatilor considerate injuste prin favorizarea unei categorii considerate dezavantajate consta mai ales in mijloace suplimentare acordate institutiilor care scolarizeaza copii din medii vulnerabile social. Daca egalitatea sanselor este necesara, eventuala sa realizare nu este suficienta pentru a produce egalitatea sociala. In consecinta, o societate in care situatia sociala a paturilor sarace nu este ereditara poate admite inegalitati vizibile.

Egalitatea reala se defineste prin repartizarea uniforma a resurselor valorizate (venituri, patrimoniu), intre membrii unei societati. Aceasta permite suprimarea excluziunii sociale si asigurarea unei libertati concrete. Egalitarismul este o doctrina care stipuleaza ca egalitatea drepturilor se traduce printr-o egalitate reala, Statul fiind cel mai adesea agentul acestei egalizari. Se opune elitismului, doctrina care sustine necesitatea privilegierii celor mai dotati intr-un anumit domeniu. Egalitarismul, in conceptia sa cea mai simpla este astazi respins pe considerentul ca egalitatea perfecta nu este nici justa din punct de vedere social si nici eficienta economic, deci irealizabila. Respectul unui ideal egalitar asigura totusi eliminarea inegalitatilor sociale frapante, care pot crea impresia unor societati paralele (cazul latino-american si nu numai). O societate egalitara este astazi vazuta ca o societate ce refuza excluziunea sociala si lupta impotriva inegalitatilor.

Egalitatea sociala, este principiul dupa care toti indivizii beneficiaza de aceleasi drepturi, sunt supusi acelorasi datorii, pot accede la diverse pozitii sociale diferite avand conditii de viata similare. In societatile moderne, acest tip de egalitate favorizeaza coeziunea sociala, situatia in care indivizii sunt uniti prin legaturi sociale (politice, culturale, comerciale etc.) si prin solidaritatea generata de apartenenta la acelasi Stat. Coeziunea sociala implica accesul general la posibilitatile de consum ale societatii, participarea la deciziile politice si impartasirea unei culturi care le permite comunicarea. Aceasta presupune o solidaritate care se desfasoare la scara intregii societati si al carei obiectiv este evitarea marginalizarii sau a fragmentarii in comunitati autonome, repliate spre ele insele. Egalitatea sociala este compatibila cu inegalitatile sociale atata timp cat acestea nu conduc la indepartarea unei parti din populatie.

Inegalitatea sociala este definita ca fiind repartitia neuniforma a resurselor socialmente valorizate in interiorul unei populatii. Resursele se refera la tot ceea ce un individ poate folosi in avantajul sau : venit, patrimoniu, bunuri si servicii, prestigiu social, putere. Inegalitatea nu trebuie confundata cu diferenta care distinge indivizii pe alte criterii decat cele mentionate. Astfel, sexul, culoarea, apartenenta etnica sunt diferente si nu inegalitati. Intr-o societate mercantila, inegalitatile economice (venituri, patrimoniu) ocupa un loc central pentru ca le determina pe toate celelalte (acces la consum, la locuinta, la ingrijiri medicale etc.).

b)Inegalitatile economice

Studiul acestora se refera in primul rand la accesul diferentiat la venituri si patrimoniu. Inegalitatile de venit deriva din distributia primara a veniturilor. Principala sursa de venituri o constituie salariile, usor de masurat statistic incat cele mai multe state democratice intreprind masuri diverse pentru a limita inegalitatile prin redistribuire. Patrimoniul cuprinde ansamblul averii unui individ (locuinta, active financiare, active profesionale etc.), fiind o diferenta intre patrimoniul brut (averea) si cel net, care exclude datoriile.

Masurarea inegalitatilor este posibila prin compararea veniturilor medii ale diferitelor grupuri socio-profesionale. De exemplu, in UE in anul 2000, in sectorul privat, cei cu functii importante (cadrele) castigau de 2,6 ori mai mult decat muncitorii. Aceste metode de analiza sunt insa incompatibile cu marea diversitate de situatii data de modul diferit de delimitare a categoriilor socio-profesionale. Din acest motiv se prefera studiul decilelor si a raportului interdecile (deci divizarea populatiei in zece categorii, egale cantitativ, dupa nivelul veniturilor si raportarea categoriei cu veniturile cele mai ridicate la cea cu veniturile cele mai reduse). Statele nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca) cu un raport apropiat de 2 sunt statele dezvoltate cu cea mai redusa inegalitate economica. Statele europene mai mari sunt mai inegalitare : Franta cu 3,1; Marea Britanie cu 3,4. In America de Nord inegalitatile sunt si mai mari (4,4 in Canada, 4,5 in S.U.A). Acestea ating insa cote alarmante in statele in curs de dezvoltare.

Evolutia inegalitatilor economice este conforma, dupa cei mai multi specialisti, legii lui Kutznets. Aceasta pleaca de la supozitia ca orice crestere economica provoaca o crestere a inegalitatilor de venit atunci cand statul se afla in faza de decolare economica si o scadere atunci cand statul este deplin dezvoltat. Inegalitatile de venit ar urma astfel o curba gaussiana de tip clopot. Autorul citat prevedea o scadere a inegalitatilor in statele dezvoltate si afirma caracterul automat al acestei evolutii. Analizele statistice au validat aceasta lege, pentru perioada anterioara anului 1980, cand in tarile dezvoltate intr-adevar inegalitatile de venit s-au redus. Dupa aceasta data s-a atins un prag care nu mai poate fi depasit, cazul statelor nordice fiind unul special (tari cu o populatie rara, bogate in resurse). Dimpotriva in unele state, in primul rand in S.U.A. inegalitatile s-au accentuat dupa aceasta data. De exemplu, 1% dintre cei mai bogati americani primeau 7% din venitul total in 1975 si peste 15% in 1999, aceasta tara revenind la inegalitatile specifice acum un secol. Aceasta contrazice flagrant legea mentionata, cei mai multi specialisti admitand ca traim intr-o epoca de accentuare a inegalitatilor.

Explicarea inegalitatilor salariale se explica cel mai adesea prin intermediul notiunii de capital uman. Acesta se refera la totalitatea capacitatilor productive ale unui individ, fie ca este vorba de cunostinte (tehnice, teoretice), abilitati (capacitatea de utilizare a cunostintelor in cadrul unei profesii) sau de comportamente (acceptarea unei discipline de lucru, capacitatea de a munci in echipa). Inca in 1930, G.Becker sustinea ca acest capital este fie innascut fie dobandit prin fructificarea potentialului initial. Aceasta presupune investitii in formarea individuala, costisitoare (studiile intarzie intrarea in viata activa) dar si profitabile pentru ca orice calificare se traduce in cresterea productivitatii muncii si deci in remuneratie. In masura in care exista diferente de capital uman este normal sa existe si diferente salariale desi in multe cazuri (chiar in tari dezvoltate) subzista discriminari.

c)Saracia

Acest fenomen social poarte fi definit fie prin referirea la nivelul de trai fie la modul de viata. Se pot distinge astfel mai multe tipuri de saracie :

-saracia monetara, situatia in care o persoana sau un grup nu are venituri suficiente. Aceasta poate ascunde insa posibilitatea procurarii celor necesare traiului din resurse proprii (cazul taranilor din Romania sau direct din natura, in cazul populatiilor primitive. La nivel mondial pragul minim este considerat 1dolar USD pe zi, multe state in curs de dezvoltare fiind caracterizate printr-o pondere excesiva a celor care nu indeplinesc aceasta cerinta;

-saracia completa, situatia in care o persoana nu dispune decat de resurse materiale, sociale si culturale foarte reduse incat traieste in afara modului de viata considerat acceptabil de catre societatea respectiva. Este frecventa atat in statele slab dezvoltate cat si in cele dezvoltate, unde pare sa ia amploare.

Saracia monetara poate lua la randul ei doua forme :

-saracia absoluta, situatia in care o persoana nu dispune de veniturile necesare satisfacerii nevoilor elementare. Este forma utilizata pentru studiul fenomenului in S.U.A. si impus de organismele internationale (O.N.U.). Este considerat in aceasta viziune sarac, individul ale carui venituri sunt inferioare unui prag, numit pragul de saracie absoluta, calculat pe baza cheltuielilor alimentare si vestimentare minimale. Saracul este asadar o persoana care nu dispune de un minimum vital, ansamblul de bunuri si servicii indispensabile supravietuirii. In 1998, 12,7% din populatia S.U.A. era in aceasta categorie;

-saracia relativa, este situatia in care o persoana nu dispune de veniturile necesare unui trai considerat normal intr-o anumita societate. Aceasta conceptie este privilegiata de statele europene unde sarace sunt considerate persoanele al caror venit este inferior unei jumatati din venitul median (diferit de venitul mediu, deci venitul care separa populatia in doua categorii egale ca dimensiune). In 2001 se considera in UE ca acest prag era de 559 euro (venitul median fiind de 1118 euro). Saracia afecta astfel 1% din populatia luxemburgheza dar 9% din cea franceza si 35% din cea portugheza. Unele studii aplica acest indicator la familii si nu la persoane, luand in calcul si numarul mediu de membri pe familie. Astfel, regula potrivit careia, exista o legatura intre dimensiunea familiei si saracie se certifica desi unele categorii de cheltuieli nu cresc proportional cu numarul de membri in familie (automobil, electrocasnice etc.). Pentru a evita astfel de neconcordante au fost create unitati de consum, capul familiei fiind considerat ca echivalentul acestuia, ceilalti adulti fiind cotati cu 0,5 iar copiii cu 0,3. Astfel ponderea saraciei relative poate fi corijata ajungandu-se la valori mai acceptabile.

Saracia absoluta este considerata ca un fenomen multidimensional care nu poate fi redusa la un simplu fenomen monetar. Studiile au demonstrat corelatia puternica intre aceasta si analfabetism. Acest fenomen poate exclude individul de la relatiile economice moderne, cantonandu-l intr-o cultura a saraciei, marcata de interiorizarea constrangerilor economice si sociale, transmise ereditar si asigurand reproducerea saraciei (cazul unor comunitati tiganesti este ilustrativ in acest sens). Cultura saraciei este acea cultura care rezulta din adoptarea de catre o populatie saraca a unor conditii materiale constrangatoare, fenomen tipic in statele in curs de dezvoltare, exprimat prin amploarea cartierelor sarace (bidonville, shanty-towns, barrios, favelhas etc.).

Evolutia saraciei nu este rectilinie ci mai degraba ciclica, in oricare dintre statele lumii. In general, statele dezvoltate au cunoscut o ameliorare a conditiilor de viata care au marginalizat acest fenomen pana spre anii 1980. In paralel se produsesera si modificari structurale, anterior saracia afectand mai ales persoanele varstnice, muncitorii necalificati si persoanele handicapate. Cresterea salariului minim, a pensiilor si a subventiilor destinate handicapatilor au condus la conturarea unor noi categorii atinse de saracie, formate in primul rand din somerii care nu reusisera sa se recalifice. Se vorbeste astfel despre noua saracie generata de restructurarile economice si de imposibilitatea societatii de a asigura suficiente locuri de munca. Somajul a devenit principala cauza a saraciei in toate statele dezvoltate. Aceasta a determinat aparitia unor forme noi de ocupare a fortei de munca, in timp partial, la domiciliu etc. In paralel, s-a constatat o diminuare a venitului real al categoriilor mai slab calificate. Astfel, desi s-a reusit reducerea impactului somajului ca agent al saraciei, o noua categorie a intrat in vizorul acesteia : muncitorii prost platiti. Aceasta categorie corespunde celor care, desi activi, sunt remunerati cu venituri care nu depasesc pragul minim de saracie. In statele europene, mai mult de o treime dintre saraci sunt in aceasta categorie. In S.U.A. definirea working poor este putin diferita, luand in calcul si pe cei angajati partial sau in cautare de lucru. Aceasta diferenta deriva din faptul ca somajul de lunga durata este mai rar peste ocean.

Lupta impotriva saraciei presupune existenta solidaritatii care se poate exercita sub trei forme :

-caritatea, fondata pe actiunea liber consimtita a actorilor privati, prin ajutor financiar sau actiuni de ajutor benevol. Aceasta forma nu este suficienta pentru a eradica saracia si nici satisfacatoare pentru ca nu garanteaza accesul la ajutoare tuturor celor in nevoie. Riscul concentrarii actiunilor asupra unor categorii sarace este real. Mai utila ar fi solidaritatea colectiva care poate lua forma asigurarilor sau a asistentei sociale. Asigurarea sociala se bazeaza pe existenta unor sisteme de asigurare obligatorie, organismele abilitate sa utilizeze aceste fonduri redistribuindu-le in favoarea celor cu venituri reduse. Desi mai evoluat acest sistem nu este perfect, categorii largi nefiind integrate in acest sistem si ajungand prada saraciei (persoane casnice, persoane care nu au lucrat permanent etc.).

Asistenta sociala este o forma de solidaritate care presupune redistribuirea de catre Stat a veniturilor din impozite catre familiile ale caror nevoi esentiale nu sunt satisfacute. Principala metoda consta in asigurarea venitului minim garantat in schimbul unei prestatii sociale. O alta metoda consta in atribuirea unor venituri minime de insertie profesionala. Acestea sunt vazute adesea ca fiind inscrise intr-un cerc vicios al somajului si al saraciei, foarte multe persoane nemaifiind astfel interesate de o slujba stabila. Pentru evitarea acestei situatii s-a adoptat metoda venitului de subzistenta, alocatie care inlocuieste prestatiile sociale printr-un transfer unic varsat tuturor indivizilor fara resurse paralel cu reducerea impozitelor pentru ceilalti cetateni. Astfel se conciliaza solidaritatea nationala si neutralitatea interventiei statului, toti membrii societatii fiind egali.

d)Excluziunea sociala

Este un concept care l-a dublat pe cel de saracie dupa 1980. Desemneaza faptul ca un individ sau o categorie sociala este privata de relatii considerate normale. Desemneaza in fond procesul care conduce la marginalizarea individului prin pierderea locului de munca, reducerea accesului la resurse sau izolare. Fata de saracie, excluziunea adauga dimensiunea legaturii sociale. Excluziunea sociala se opune astfel integrarii sociale, insertia individului intr-un grup prin participarea la activitati sociale. Durkheim considera ca integrarea asigura unitatea societatii prin interiorizarea culturii acesteia. Intr-o societate divizata insa, insertia unui grup marginalizat conduce la excluziune. Acest concept este criticat adesea pentru ca in fond nimeni nu este in afara campului social si chiar cei marginalizati sunt integrati in grupul lor.

Aceasta a condus la un nou concept cel al dezafilierii sociale. R.Castel (1995) considera ca fragilizarea legaturii sociale prin insecuritatea locului de munca si slabirea solidaritatii de proximitate (familiala mai ales) conduce la dezafilierea sociala. Reglementarile pietei muncii si punerea la punct a unei politici de protectie sociala crease posibilitatea integrarii muncitorilor dar dupa 1980 excluziunea s-a impus in conditiile slabirii sigurantei locului de munca si a veniturilor sau a drepturilor sociale. Astfel foarte multi au trecut dintr-o zona de integrare ce permitea o slujba permanenta si posibilitatea mobilizarii relatiilor sociale intr-o zona de vulnerabilitate in care relatiile de proximitate nu mai sunt eficiente.

S.Paugam (1996) arata ca excluziunea sociala actuala sine de modul in care a fost tratata problema saraciei. El distinge trei forme de saracie :

-saracia integrata, in situatia in care afecteaza un grup social care nu este marginalizat in societate din cauza numarului sau (taranii in societatile traditionale). Acestia beneficiau, in afara situatiilor dramatice, de solidaritatea de proximitate;

-saracia marginala, caracteristica statelor dezvoltate si afectand o parte redusa a populatiei, in curs de disparitie, prin aplicarea unor politici de asistenta sociala (cazul muncitorilor necalificati din primele decenii postbelice);

-saracia descalificanta, situatia in care o parte importanta a populatiei este descalificata social din cauza institutionalizarii care ii stigmatizeaza.

Descalificarea sociala este astfel procesul de stigmatizare sociala a persoanelor cu venituri reduse sau fara venituri prin calificarea lor ca "saraci". Interiorizarea acestui stigmat are efecte distructive.

Aceste proces de descalificare sociala este rezultatul unui proces treptat :

-o prima faza de fragilitate a veniturilor salariale, din cauza incertitudinii sau precaritatii locului de munca;

-o faza de dependenta, in decursul careia persoanele sunt asistate regulat de catre serviciile sociale. In aceasta faza beneficiarii ajutorului social sunt etichetati devalorizant;

-o faza de ruptura marcata de succesive esecuri care antreneaza marginalizarea pana intr-acolo incat ajutorul social nu mai permite reintegrarea in viata activa.

f)Inegalitate si dreptate sociala

O prima abordare a acestei problematici este cea utilitarista. Dreptatea este un ideal care se traduce prin tratamentul echitabil al indivizilor, in aceasta perspectiva fiecare persoana care a incalcat o lege este pasibila de pedeapsa. Dreptatea sociala este un ideal care se traduce prin principii care precizeaza repartitia echitabila a resurselor materiale sau simbolice. In conformitate cu un sistem de valori dreptatea sociala consta in definirea a ceea ce trebuie distribuit, cum si cui.

In societatile moderne, dezbaterea de fond opune adeptii celor care incredinteaza pietei repartizarea resurselor si adeptii actiunilor corective ale Statului. Influenta statului poate reduce insa libertatea individuala incat dreptatea sociala ar deveni opusul eficientei economice (Fr.von Hayek). Inegalitatile sociale excesive justifica insa actiunea redistributiva a statului, cresterea veniturilor celor saraci favorizand cresterea economica, centrata pe cererea de produse. In acest caz dreptatea sociala si eficienta economica ar evolua concomitent (J.M.Keynes).

In ultimii ani, dezbaterea legata de dreptatea sociala este centrata pe principiul liberalismului egalitar promovat de J.Rawls (Teoria justitiei, 1927). Acesta pune accent pe drepturile si libertatile individuale, acceptand ca bunastarea majoritatii trebuie sa fie asigurata in detrimentul unei minoritati formata din cei mai saraci cetateni. El sustine ca o societate este dreapta daca respecta trei principii : principiul libertatii, fiecare individ trebuie sa beneficieze de libertati civice, politice si cele legate de proprietate. Acestea nu pot fi limitate decat in beneficiul tuturor; principiul egalitatii sanselor, dreptul fiecarui cetatean de a avea acces la o pozitie sau o functie sociala; principiul diferentei care stipuleaza interzicerea unei inegalitati facute in detrimentul celor mai defavorizati. De exemplu salariul unui director nu trebuie sa creasca decat in conditiile in care situatia intreprinderii este excelenta si permite o crestere a salariilor muncitorilor. O societate dreapta este astfel aceea care acorda tuturor membrilor libertati si drepturi egale. Rezulta ca inegalitatile sociale sunt nedrepte atunci cand ating libertatile individuale dar sunt juste atunci cand sunt facute in numele celor defavorizati. Astfel a introdus Rawls notiunea de echitate in dezbaterile pe seama egalitatii si dreptatii sociale. Acest principiu prevede ca fiecare individ trebuie tratat in conformitate cu statutul sau situatia in care se afla. Echitatea se opune egalitatii care prevede ca indivizii trebuie tratati identic.

O alta viziune actuala este cea dezvoltata de A.Sen (Dezvoltarea ca libertate, 2001) care incearca sa concilieze libertatea si egalitatea. El considera ca o societate este justa daca permite indivizilor sa-si satisfaca propriul mod de viata. Societatea trebuie sa ofere fiecaruia un ansamblu de capabilitati, libertati reale pe care individul le poate alege intr-o situatie data. Dreptatea sociala este in aceasta viziune asigurata de "egalitatea libertatii accesului la aceleasi mijloace externe si a utilizarii aptitudinilor personale prin care o persoana poate beneficia de propriile libertati". Astfel este normal sa construim locuinte sociale, sa asiguram acces medical pentru cei defavorizati, accesul la locuri de munca pentru handicapati fara a putea spune care masura este prioritara. Totul se reduce la alegerea politica.